KINETOLOGIE - CURS INTRODUCTIV

CADRUL KINESIOLOGIEI
Kinetologia sau kinesiologia, termen introdus de Daily în 1857 la Paris, înseamnă „ştiinţa sau
studiul mişcării", căci „kinein" = mişcare, iar „logos" = a studia, a vorbi despre.
Pentru a încadra kinesiologia mai corect într-o definiţie ar trebui să spunem că este „ştiinţa
mişcării organismelor vii şi a structurilor care participăla aceste mişcări."
Desigur că în această definiţie poate intra şi studiul deplasării amoebei sau miriapodului ca şi
a păsărilor sau omului. Evident că prin kinetologie noi o vom înţelege numai pe cea
referitoare la om şi numită „kinetologie medicală".
Ar trebui poate să atragem atenţia că în logica taxonomică de mai sus ar fi necesar să
clasificăm mai întâi „kinetologia umană" şi ca o componentă a acesteia să vorbim de cea
„medicală" deoarece teoretic putem accepta şi o „kinetologie nemedicală". Nu este însă
nevoie de o astfel de abordare căci kinetologia medicală preia tot ce s-ar putea spune într-un
capitol intitulat „kinetologie umană". De altfel, definiţia kinetologiei medicale este: „studiul
structurilor şi mecanismelor neuromuscu-lare şi articulare care asigură omului activităţi
motrice normale, înregistrând, analizând şi corectând mecanismele deficitare".
Partea întâi a acestei definiţii acoperă după cum se vede întreaga problematică generală
(medicală şi nemedicală) a kinetologiei umane în timp ce în partea a doua a definiţiei aspectul
medical devine evident. Şi mai devin evidente şi componentele kinetoterapiei.
Aspectul ştiinţific, teoretic al kinesiologiei apare din prima parte a definiţiei „studiul
structurilor şi mecanismelor neuromusculo-articulare" ale mişcării.
Tot din definiţie am văzut că kinetologia „înregistrează şi analizează" mecanismele deficitare
ale mişcării. Altfel spus, a 2-a componentă a kinesiologiei este „Evaluarea" - capitol
considerat esenţial nu numai pentru inventarierea perturbărilor mişcării, ci şi pentru crearea
programelor practice kinetice.
In sfârşit, definiţia precizează rolul kinetoterapiei în „corectarea" mecanismelor deficitare ale
mişcării. Este componenta practică, terapeutică (kinetoterapia), sau „arta" acestei ştiinţe
numită kinesiologie.
Stricto sensum, kinesiologia are în studiu aparatul locomotor sau aparatul mioartrokinetic sau
mai corect neuro-mio-artro-kinetic.
Largo-sensum, kinetologiei îi revine însă şi sarcina de a studia şi modul în care activitatea
acestui aparat influenţează celelalte aparate şi sisteme (mai ales cel cardiovascular, respirator,

1
metabolic şi neuropsihic) precum şi modul în care aceste sisteme îşi exercită influenţa asupra
aparatului neuromioarto-kinetic.
Şi încă nu am atins graniţele kinetologiei căci mai intervine un factor esenţial: „mediul" în
care organismul se mişcă. în 1985, Higgins, parafrazându-l pe Aristotel, marele filosof al
Antichităţii, considerat azi ca părintele kinetologiei nu numai pentru că este primul care
înţelege acţiunea muşchilor, ci şi pentru că realizează interacţiunea între aceasta şi forţele
externe ale mediului; Higgins, deci, stabileşte definitiv această corelare spunând: „mişcarea
este inseparabilă de structura care o susţine (care o determină) şi de ambientalul care o
defineşte".
In această monografie există mai multe momente în care se discută şi se demonstrează
justeţea acestei afirmaţii.
Ca multe alte ramuri ale cunoaşterii umane, kinetologia are o componentă teoretică, ştiinţifică,
şi una practică. Prezenta monografie urmăreşte să expună în primul rând componenta
ştiinţifică, teoretică şi doar în subsidiar pe cea practică dar nu în aspectul aplicativ al artei
kinetice, ci în explicarea bazelor teoretice ale acestei practici.
Termenul de kinesiologie are azi o triplă circulaţie. Ca ştiinţă, ca disciplină şi ca profesie. Să
analizăm pe rând aceste aspecte ale kinetologiei.

2
Kinesiologia ca ştiinţă
Am amintit deja încă de la începutul acestui capitol, în cadrul definiţiilor, de acest aspect al
kinetologiei.
Ca orice ştiinţă, kinesiologia are legi precise după care se conduce. Sunt legi împrumutate din
alte ştiinţe (fiziologie, fizică, biologie etc.) dar având şi propriile ei legi pe care şi le-a creat pe
baza aplicării celor de mai sus în contextul activităţii fizice umane. în fond întreaga
monografie de faţă nu este decât o expunere a acestor legi.
In general, după cum se ştie, ştiinţele au dezvoltat în cadrul lor capitole individualizate ca
nişte subdiscipline ale ştiinţei-discipline de bază. Astfel fizica şi-a ramificat conţinutul prin
studierea separată a mecanicii, electricităţii, energiei nucleare etc. Tot astfel şi kinetologia ca
ştiinţă are 3 mari componente (subdiscipline):
A. Biomecanica sau „kinetologia mecanică" este aplicarea legilor mecanicii la studiul
mişcării.
a. Biomecanica studiază „anatomia aplicată ", adică raporturile între structură şi funcţie. în
acest cadru se vor discuta: raportul între forma unei articulaţii şi tipul ei de mişcare, între
geometria muşchiului şi forţa lui, între structura coloanei şi gradul ei de mişcare, între
aspectul părţii proxi-male a femurului şi presiunile exercitate etc. în acelaşi timp, se
analizează şi impactul anormalităţilor structurale, înnăscute sau dobândite, asupra mişcării
(activităţii fizice).
b. Biomecanica înseamnă şi analiza fizică a mişcării, aplicarea legilor fizice ale mişcării la
activitatea fizică a omului. In acest cadru, se va discuta despre: frecare, inerţie, rezistenţe,
acceleraţie, velocitate, pârghii etc. Şi de asemenea analizează implicaţiile abaterilor de la
aceste legi ale mişcărilor patologice.

B. Fiziologia exerciţiilor este cea de-a doua subdisciplină a kinetolo- giei ştiinţifice
reprezentând aplicarea legilor fiziologiei la studiul mişcării umane. în cadrul acestei
componente a kinetologiei teoretice se expun:
- răspunsurile funcţionale imediate şi adaptările în timp la activitatea fizică a aparatelor şi
sistemelor organismului (cardiovascular, respirator, metabolic, endocrin, sânge, termoreglare
etc);
- modalitatea în care se realizează şi se consumă „energia" în activitatea fizică;
- limitele performanţei fizice şi ce reprezintă oboseala;
- răspunsurile organismului la stresul fizic;

3
- nivelul de fitness;
- etc.

Anormalităţile proceselor fiziologice de mai sus reprezintă probleme de preocupare ale

kinetologiei medicale căci pe aceste mecanisme fiziopatologi-ce îşi bazează programul de
intervenţie componenta practică a acestei ştiinţe.
C. Comportamentul psihomotor, a 3-a subdisciplină, are ca material de studiu rolul şi
mecanismele Sistemului Nervos Central (SNC) în procesele de comandă şi execuţie a
mişcărilor voluntare.
în această subdisciplină intră probleme ca:
- modul de elaborare a necesităţii şi comenzii unei mişcări;
- transmiterea acestei comenzi spre aparatul efector;
- continua ajustare a parametrilor unei activităţi fizice (feedback-urile);
- modul de formare a abilităţilor, a echilibrului şi stabilităţii;
- etc.

Tot această subdisciplină a kinesiologiei se preocupă şi de implicaţiile anormalităţilor

neurologice sau/şi psihice asupra proceselor de comandă şi execuţie ale activităţilor fizice.
Iată, aşadar, „dimensiunile" kinetologiei ştiinţifice care îşi integrează noţiuni de bază ale
ştiinţelor fizice, biologice şi medicale.

4
Kinesiologia ca profesie
Această parte a kinetologiei are la bază componenta „practică ", arta prin care un
individ practicând o suită de activităţi fizice (exerciţii terapeutice) îşi îmbunătăţeşte starea
fizică, îşi ameliorează o serie de suferinţe, îşi reface deficite funcţionale.
Dacă componenta ştiinţifică o putem considera „partea ascunsă" a kinesiologiei ea existând în
bagajele de cunoştinţe obligatorii ale kinetoterapeu-tului, componenta practică este „partea
vizibilă" aplicată de acesta printr-un program de activităţi fizice dirijate în vederea unui scop
medical. Prin această componentă, kinetologia devine o profesie exercitată de un specialist,
kineto-terapeutul.
Această componentă practică nu mai este şi profesională dacă ea nu are la bază kinetologia
ştiinţifică. Fără aceasta ea devine o aglomerare de mişcări, fără sens şi scop, mimări şi
empirisme care nu pot fi considerate benefice, medicale, şi ceva mai mult, putând deveni
periculoase sau direct nocive.
In ţara noastră, kinetologia ca profesie a parcurs o cale sinuoasă. După un prim început cu
circa 35-40 de ani în urmă care se anunţa promiţător (au apărut profesorii de cultură fizică
medicală) a urmat o lungă perioadă în care practicarea kinesiologiei a fost făcută de
absolvenţi ai unor facultăţi de Educaţie Fizică şi Sport care nu aveau nici un fel de pregătire în
domeniu. Lipsiţi de cunoştinţele necesare, „practicarea" kinetologiei în aceste condiţii nu avea
nici un fel de suport ştiinţific ea nemaiputându-se numi „profesionistă", ci un soi de
kinesiologie „empirică".
Din fericire, în ultimii 10 ani, odată cu apariţia facultăţilor de kinetoterapie s-a putut reveni şi
la dimensiunea de kinetologie, profesie reală, cu baze ştiinţifice solide.
Prin componenta ei practică, numită generic „kinetoterapie" (termen care va mai fi discutat),
kinetologia face parte din marele capitol al medicinii fizice, specialitate terapeutică care se
află alături de alte tipuri terapeutice ale medicinei (farmacologice, chirurgicale, homeopatice,
psihoterapice etc). După cum se ştie, medicina fizică utilizează în afară de exerciţiul fizic
terapeutic (terapia prin mişcare, kinetoterapia) şi alţi factori fizici care realizează:
termoterapia, hidroterapia, electroterapia, masoterapia, climatoterapia sau presoterapia.
Ca „profesie", kinetologia este o profesie liberală ai cărei profesionişti beneficiază de dreptul
de cabinet privat în condiţiile legii şi statutului acestor profesionişti.
Din păcate, trebuie să recunoaştem că, în prezent, în ţara noastră, posibilităţile de exercitare a
acestei profesii sunt limitate la nivelul doar al sistemului de asistenţă medicală (spitale,
policlinici, staţiuni balneare, sanatorii), în alte ţări, pregătirea complexă a kinetoterapeuţilor a
deschis porţile multor altor instituţii cum ar fi: şcolile obişnuite sau cele speciale (cu copii

5
handicapaţi, sau de dans, balet, sportive), cluburi sportive, cluburi de agrement particulare,
armata, nursing-home-wi, centre de cercetare, servicii de asistenţă la domiciliu etc.
Complexitatea preocupărilor în aceste locuri de muncă pentru care sunt solicitaţi
kinetoterapeuţii se datorează faptului că „firul roşu" în pregătirea acestor profesionişti este
studiul activităţii fizice umane atât la omul sănă-tos, cât şi la cel bolnav.

6
CURS INTRODUCTIV 2
KINETOLOGIA = ACTIVITATE FIZICĂ
Această egalitate din subtitlu, cu aspect evident de truism, are însă semnificaţii deosebite pe
care merită să le discutăm. Ambele noţiuni poartă în esenţa lor ideea de „mişcare".
Kinetologia însă nu acoperă toată aria noţiunii de „activitate fizică" şi nici aceasta, evident, nu
se rezumă doar la kinetologie. De aici reiese faptul că noţiunea cea mai generală ca sens este
cea de „activitate fizică".
De fapt, în acest context, rezidă o serie de confuzii şi interpretări greşite (voite sau nevoite) de
a amesteca diversele domenii ale cunoaşterii şi practicii umane. Cea mai importantă şi cu
urmări nefericite este apropierea, mult prea mult, în domeniul învăţământului şi practicii a
educaţiei fizice şi sportului de kinetologie (kinetoterapie). Dacă aceste domenii se întâlnesc pe
unele paliere ale noţiunii generale de „activitate fizică", ele sunt complet separate în ceea ce
priveşte obiectivele de bază şi practica de lucru.
Să analizăm pe scurt aceste aspecte. Activitatea fizică, ca noţiune general biologică traducând
„mişcarea", poate fi analizată pe linie fii o genetică în raport cu scopul ei.
Există 3 tipuri de activităţi fizice de bază care au evoluat filogenetic în milioane de ani.
Acestea sunt:
1. Postura, adică activitatea fizică prin care se menţine poziţia unui corp, raportul acestuia cu
mediul şi raportul între componentele (segmentele) corpului. Să exemplificăm, pentru a
înţelege, diferenţele între: târâtoare, zbură-toare, patrupede, bipede etc.
2. Locomoţia este activitatea fizică care schimbă permanent raportul între corp şi mediul
înconjurător. Modalităţile sunt multiple, de la locomoţia amoebei, a melcului, până la
alergatul ghepardului, zborul păsărilor, înotul peştilor sau mersul, dar şi activităţi fizice ca:
săritul, rostogolitul etc.
3. Manipularea este activitatea fizică care permite mobilizarea sau/şi utilizarea obiectelor din
mediu, conştient sau nu, ceea ce într-o anumită măsură modifică însăşi configuraţia mediului.

Desigur că prehensiunea ca achiziţie evolutivă „de ultimă oră" a reprezentat dezvoltarea

extraordinară a activităţii fizice de manipulare. Să nu se considere însă că manipularea a
apărut odată cu prehensiunea. Păsările care îşi fac cuiburi, rozătoarele care îşi fac galerii în
pământ, ierbivorele care distrug frunzişul copacilor şi ierburile savanelor etc. sunt tot atâtea
activităţi fizice manipulative ale mediului.

7
Nu este desigur necesar să arătăm că omul se înscrie la nivelul superior al dezvoltării
filogenetice pe toate cele 3 tipuri de activităţi fizice. Sub acest raport, zestrea aceasta
filogenetică de .activităţi fizice este comună pentru toate ştiinţele şi specialităţile care au
tangenţă cu aceste aspecte cum ar fi kinetologia, educaţia fizică şi sportul, antropologia,
zoologia, entomologia etc.
Pentru a completa însă procesele filogenetice ale activităţii fizice ar trebui să adăugăm încă
unul:
4. Comunicarea, adică activităţile care au ca obiectiv transmiterea de informaţii între fiinţele
vii, indiferent pe ce cale (vorbit, gesturi, scris, sunete etc). Comunicarea nu trebuie
considerată ca fiind prezentă doar la om căci, aşa cum se ştie, ea este prezentă la foarte multe
specii, unele chiar relativ inferioare.
Activitatea fizică trebuie analizată şi sub aspect ontogenetic pe de o parte sub raport biologic
al dezvoltării ei, iar pe de altă parte, în contextul social uman.
Analiza ortogenetică biologică a activităţii fizice este o problemă medicală şi implicit
kinesiologică. Ea cuprinde etapele de dezvoltare a celor 4 etape prin care trece copilul de la
naştere până la dezvoltarea lui completă:
a) mobilitate
b) stabilitate
c) mobilitate controlată
d) abilitate.

Ceva mai mult, o serie de boli neurologice pot arunca un pacient pe oricare etapă precoce a
acestei dezvoltări de la care kinetologia urmează să-l readucă cât mai aproape de starea
normală iniţială.
Nu insistăm aici asupra acestor etape de dezvoltare ontogenetică a activităţilor fizice ale
omului deoarece ele fac subiectul câtorva abordări amănunţite în această monografie.
Celălalt context ontogenetic al dezvoltării activităţilor fizice, social-umane, se referă la o serie
de activităţi fizice tipic umane, cum ar fi:
- activităţile uzuale ale vieţii (ADL-Activities of Daily Living);
- jocuri;
- dansul;
- sportul;
- activităţile de muncă;

8
- activităţile expresive (pictură, desen, sculptură, modelaj etc);
- transporturi;
- activităţi militare şi de luptă;
- etc.

Această categorie de activităţi fizice pe drept este revendicată de câteva domenii profesionale:
Educaţia fizică şi sportul; Igiena muncii; Igiena comunală; Recuperarea vocaţională;
Expertiza capacităţii de muncă; Kinetologia; Medicina în general; Terapia ocupaţională; Arta
dansului; Arta militară etc.

9
ŞTIINŢA ACTIVITĂŢILOR CORPORALE
Sursa bibliografica: Mihai Epuran, Metodologia cerectarii activitatilor corporale, FEST,
Bucuresti, 2005., pg. 27 – 46
Ştiinţa activităţilor corporale este o ştiinţă integrativă a domeniului activităţilor de educaţie
fizică, sport, joc, recreaţie sau compensaţie - prin mişcare. Se prezintă punctul de vedere celor
cinci tipuri de activităţi corporale: ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii.
Se analizează trecerea de la cercetarea domeniului de către ştiinţele particulare la cercetarea
inderdisciplinară şi la constituirea ştiinţelor activităţilor corporale. Se argumentează
denumirea acestei ştiinţe, denumire care circulă împreună cu „ştiinţa educaţiei fizice şi
sportului". Se prezintă sistemul teoriilor din domeniul activităţilor corporale.

1. CONCEPTUL DE ACTIVITĂŢI CORPORALE

Ştiinţa activităţilor de educaţie fizică, sport, joc, recreaţie sau compensaţie - prin mişcare.
Prezentăm aici punctul de vedere despre activităţile corporale şi despre cele cinci tipuri de
activităţi corporale: ludice, gimnice, agonistice, recreative şi compensatorii.
Despre domeniul sau aria activităţilor corporale s-a discutat abia la mijlocul secolului trecut,
atunci când formele de mişcare destinate pregătirii/educării fizice şi performanţei
fizice/motrice s-au înmulţit. Acest lucru a determinat în mod firesc şi apariţia clasificărilor
acestora, dar nu înainte de a se fi formulat o idee despre funcţiile sau efectele specifice ale
fiecăreia dintre aceste forme. Istoria culturii fizice consemnează, încă din antichitate,
diferitele forme de „luptă" sau întrecere, transformate în evul mediu în mijloace de pregătire
militară, înnobilate de pedagogiile Renaşterii în jocuri cu caracter formativ-educativ.
In acest sens este instructiv „modelul" de pregătire imaginat de Rabelais pentru tânărul
Gargantua, eliberat din constrângerile vieţii monahale: sunt trecute în revistă astfel de
activităţi: drumeţie, joc cu mingea - cu pumnul, cu piciorul - înot în ape învolburate,
conducerea luntrei împotriva apei, navigaţie cu pânze, călărie cu trecere peste obstacole şi
voltije, aruncarea suliţei la distanţă şi la ţintă - pedestru sau călare, mânuirea securii, a spadei
grele şi a săbiei, a baltagului şi pumnalului, alpinism, acrobaţii pe frânghie şi prăjină, haltere,
tracţiuni cu prăjina etc. etc. (F. Rabelais, Gargantua şi Pantagruel, 1534, trad.rom. 1993). Un
astfel de program pare să fi inspirat instrucţia de la trupele de comando.
Epoca modernă se caracterizează prin apariţia „sistemelor", fiecare cu ambiţii mai mari sau
mai mici, orientate spre satisfacerea a ceea ce mai târziu se va numi „comandă socială".

10
În prima treime a secolului XX, s-au înfiinţat instituţiile de învăţământ superior pentru
„educaţie fizică", moment sau etapă în care diferitele „activităţi fizice" au fost predate
metodic (şi practicate de către studenţi, pentru a-i învăţa apoi pe elevii lor).
Pe de altă parte, societetea continua să dezvolte diferite forme de activităţi, unele sportive,
altele cu caracter formativ-educativ şi curativ, în structuri statale sau obşteşti.
Comunicarea socială făcea apel la cuvinte/termeni din diferitele domenii ale activităţilor,
folosind din tezaurul mai vechi şi mai nou „descriptori" ca: gimnastică, joc sportiv, fotbal,
basebal, înot, sporturi nautice, schi, yachting, alpinism, culturism, aerobic, ritmică etc.
Cum multe sporturi au fost inventate, ultimii zece-douăzeci de ani au consemnat un mare
număr de sporturi noi, de la „snow-board" la parapantă, până la sporturile „extreme".

Activităţile corporale - caracteristici

În cele de mai jos, vom prezenta punctul nostru de vedere cu privire la activităţile corporale,
pe care le definim ca activităţi cu finalitate proprie (autotelice şi autoplastice) răspunzând
dorinţei omului de a le practica pentru a trăi bucuria mişcării, pentru propria dezvoltare fizică,
recreare şi divertisment, compensare sau ameliorare (Epuran, 1969, 1973, 1992, 2000).
Considerăm activităţile corporale ca o familie de activităţi, fiecare activitate având funcţii şi
obiective proprii, dar asociindu-se, întrepătrunzându-se şi chiar coexistând, ca o expresie a
complexităţii fiinţei umane şi a multiplelor ei motivaţii şi aspiraţii în contextul vieţii sociale.
Am preferat termenul de „corporal" în locul celui de „fizic", cu care are multe similitudini şi
care-l poate înlocui, fără a distorsiona semnificaţia primului. Propunerea de a se folosi
sintagma „ştiinţa activităţii motrice" nu este deplin acceptabilă, motricitatea având conotaţii
ambigue, dacă nu se specifică a cui motricitate şi de ce fel este aceasta.
Este cunoscut faptul că întreaga manifestare a fiinţei umane are drept componentă permanentă
şi fundamental structurală mişcarea corporală, în toate formele ei, mai mult sau mai puţin
evoluate, analitice sau sintetice, înnăscute sau dobândite. Desigur, nu la această accepţiune a
termenului ne referim, ci la una foarte apropiată de ceea ce se numeşte în mod curent exerciţiu
corporal, exerciţiu fizic, educaţie fizică şi sportivă, joc, sport sau chiar cultură fizică. Dacă
preferăm să vorbim despre activităţi corporale, o facem pentru că fiecare din termenii ceilalţi
au sfere limitate, iar unii, cum sunt educaţia fizică, educaţia sportivă sau cultura fizică,
semnifică nu numai activitatea subiectului, ci şi acţiunea social-pedagogică de formare

11
intenţionată în direcţia corespunzătoare. In cazul „educaţiei fizice" este vorba în acelaşi timp
de activitate şi obiect-disciplină de învăţământ.
Conceptul de activitate corporală depăşeşte sfera limitată a „educaţiei fizice", înţeleasă doar
ca gimnastică sau, în cel mai bun caz, ca activităţi cu caracter sportiv, în şcoală. Tendinţele
fireşti de autodezvoltare ale fiinţei umane, ca şi reflectarea acestora în teoria şi activităţile
practice, urmează principiul dependenţei de condiţiile social-istorice ale existenţei. Societatea
modernă pretinde alt gen de activităţi, corespunzătoare condiţiilor şi spiritului înnoitor pe care
aceasta le-a generat.
Activităţile corporale multiple, variate, diversificate, trebuie să dezvolte şi să formeze în toate
situaţiile şi să prevină, să compenseze şi să corecteze disfuncţiile, acolo unde condiţile de
viaţă, muncă şi activitate nu reuşesc să păstreze echilibrul personalităţii umane.
Apare astfel evident nevoia permanentă de mişcare, ca scop în sine şi pentru sine, cu efecte
asupra sănătăţii, dezvoltării armonioase a corpului, întreţinerii şi corectării, având nevoie de
mijloace adecvate. Vom deosebi astfel, în rândul activităţilor corporale menţionate mai sus,
caracteristici sau funcţii de tip formativ, obligatorii pentru toată generaţia în creştere, care
realizează obiectivele cunoscute ale educaţiei fizice şi sportive şi pe cele de tip conservativ-
adaptativ, proprii populaţiei adulte şi senescente, care corespunde cerinţelor educaţiei
permanente şi în care se integrează cu pondere tot mai sporită activităţile de loisir.
În sfârşit, pentru o mai clară înţelegere a termenului „activităţi corporale" vom adăuga
atributele principale care răspund obiectivelor şi funcţiilor privitoare la formarea şi
dezvoltarea fizică armonioasă, cu efectele corespunzătoare în sfera psihică. Considerăm
necesare câteva cuvinte despre fiecare dintre aceste atribute, care semnifică, în acelaşi timp,
tot atâtea tipuri sau categorii.

12
Tipurile de activităţi corporale

1. Activităţi corporale ludice, de joc (lat. - ludus) aparţin atât copilăriei, cât şi vârstelor
următoare, constituind un complex de mijloace care satisfac nevoile de mişcare ale omului,
sub formele cele mai variate, de la jocuri de simulare sau ameţeală, la cele cu caracter de luptă
(agon) sau şansă (alea) (cf. Caillois, 1988 ). Ele au o evidentă funcţie formativă, educativ-
psihomotrică şi psihosocială.

După cum se ştie, fiecare vârstă are jocurile ei caracteristice. Dar dincolo de aceste diferenţe
rămân trăsăturile lor generale, dintre care cele mai importante sunt atractivitatea, libertatea
(lipsa de restricţii), caracterul dezinteresat (fiind motivate prin ele însele), lipsa de scop
productiv (Huizinga, 1998) şi satisfacţia directă a mişcării. Prin funcţiile lor specifice răspund
unor obiective majore ale procesului educaţional.
2. Activităţi corporale gimnice (lat. - gymnas) sunt orientate spre dezvoltare armonioasă,
efectuate de regulă benevol, de multe ori cu scop de autoperfecţionare, în care sunt cuprinse:
gimnastica de bază, gimnastica aerobică, jogging-ul, exerciţiile de condiţie -„fitness",
exerciţiile calisthenice, cu funcţii de autodezvoltare şi sanogeneză. Cele mai multe activităţi
gimnice sunt analitice; ele prelucrează metodic şi sistematic - cu orientare spre perfecţionare -
acele segmente pe care jocul şi sporturile le solicită integral şi funcţional. Utilizate în scop
pedagogic şi în asociere cu alte forme de activitate, ele constituie conţinutul de bază al
educaţiei fizice şcolare în cele mai multe ţări.
3. Activităţi corporale agonistice (lat. - agon), de tip competitiv, continuă cu mijloace şi în
forme mult mai diversificate caracteristica de întrecere a jocurilor copilăriei şi tinereţii. Este o
trecere de la joc la sport şi, în acelaşi timp, la întrecerea cu sine, pe care o realizează de altfel
şi activităţile gimnice cu orientare spre autodezvoltare şi autoperfecţionare. Motivaţia pentru
performanţă a determinat apariţia diferitelor întreceri sportive, pentru depăşirea altuia, a
naturii sau a propriei fiinţe, fenomen social cu caracteristici ce nu se bănuiau acum câteva
decenii (globalizare, intensă mediatizare, comercializare, dopaj şi agresivitate etc). Ele ocupă
primul loc atât ca extensie teritorială, cât şi ca fenomen social spectacular. Poziţia pe care o au
sporturile între alte activităţi sociale este cunoscută, timpul şi spaţiul pe care le acordă
televiziunea, radioul şi presa fiind concludente în privinţa acesta. în rândul acestor activităţi
sunt cuprinse sporturile (mai mult sau mai puţin'codificate) a căror caracteristică este
întrecerea şi performanţa, având funcţie de satisfacere a dorinţei de afirmare a individului, de
evaluare socială şi de optimizare - chiar maximizare, în multe cazuri, a capacităţilor psi-

13
hofizice ale indivizilor. Proliferarea sporturilor „spectacol", comercializate şi subiect de
tranzacţii comerciale, de la „Formule" la „Grandprix-uri" şi apoi la sporturi extreme, pune în
discuţie multe concepte filosofice-axiologice. Cum agonismul este în firea oamenilor, şi
activităţile ludice, gimnice, compensatorii şi chiar recreative au dobândit în ultimul secol
caracteristici de întrecere; esenţa lor este însă aceea cuprinsă în conceptele proprii fiecăreia
(Epuran, 1968, 1973).
4. Activităţile corporale recreative (lat. - recreatio) sunt efectuate în timpul liber (loisir),
deţin, mai mult decât celelalte şi poate în egală măsură cu cele ludice, funcţii de divertisment,
destindere, distracţie, relaxare, deconectare, odihnă activă, recreare, refacere psihică şi
formare. Ele îmbracă cele mai variate forme, folosind elementele primelor tipuri de activităţi
corporale, dar în structuri mai puţin reglementate, căci omul care doreşte să-şi petreacă timpul
liber în mod activ, plăcut şi util evită rigurozitatea pe care o impune sportul oficializat. Ele
sunt accesibile şi celor care nu au un ridicat nivel de tehnicitate, precum şi celor care au trecut
de vârsta tinereţii.
5. Activităţile corporale compensatorii (lat.- compensatio) au funcţie de recuperare a
capacităţii fizice, motrice şi psihice a celor care- manifestă diferite handicapuri provenite din
accidentări şi înbolnăviri, din disfuncţii profesionale sau din fond genetic. Chiar unele
activităţi sportive sunt pentru unii indivizi compensaţie la frustrările socio-economice, la
complexele de inferioritate (F. Antonelli, 1964) sau ca o motivaţie de realizare la disabilii care
participă la concursurile paralimpice. Activităţile corporale sub formă de joc, exerciţii,
sporturi sunt mult folosite în psihoprofilaxia sedentarismului, a stresului vieţii moderne şi în
terapia bolnavilor sau a celor cu disfuncţii motrice sau psihice, la reintegrarea lor profesională
şi socială (Epuran, 1996).

Sursa bibliografica: A. Dragnea, A. Bota, Teoria activitatilor motrice, Editura didactica si

pedagogica

14