Mare mi-a fost bucuria, când, în toamna anului 1964, am devenit studentul

Institutului Teologic de grad Universitar Sibiu, azi Facultatea de Teologie “Sfântul

Ierarh Andrei Șaguna”.
Dragostea pentru Transilvania, inspirată și de dirigintele nostru de la
Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, Părintele Vasilică Ignătescu, dar și
prețuirea pentru profesorul nostru nemțean, Mircea Păcurariu, pe care Rectorul
Sofron Vlad îl chemase cu mari speranțe în desfășurarea învățământului universitar
sibian.
Acolo am auzit rostindu-se cuvinte pioase la adresa lui Andrei Șaguna. Ori de
câte ori auzeam pomenindu-i-se numele, încercam un sentiment aparte, de sfiiciune
și un anumit respect de admirație, pe care nu-l înțelegeam, dar îl simțeam cu mare
bucurie.
În camera unde locuia proaspătul profesor Mircea Păcurariu era un tablou din
glorioasa tinerețe a lui Andrei Șaguna. Privea adânc și parcă înfricoșător peste
întreaga fire. Dumnezeu îl dăruise și cu o frumusețe care încânta vederea ochilor
noștri. Și poate că această frumusețe zeiască a fost un dar de mare preț cu care a
biruit exigențele imperiale ale Vienei, Parlamentul budapestan, Dieta Transilvaniei,
inima clerului și sufletul bun al transilvanilor, oropsiți de vremi înfricoșătoare.
În primăvara anului 1992, deputat fiind în Parlamentul României, am făcut un
drum oficial în Albania. Era prima întâlnire cu românii și mai ales cu aromânii atât
din Tirana, cât mai ales din orașul Korcia, unde am auzit cea mai frumoasă limbă
românească rostită, fără amestec de barbarisme lingvistice.
Prima grijă a aromânilor noștri era să se facă un drum până la Moscopole,
numit Voscopole și cel mai adesea de localnici Voscopoaia. Dintr-odată aud:
- Aici s-au născut strămoșii lui Andrei Șaguna, mitropolitul vostru din
Transilvania! În ochii lui Take Veriga au început să mijească lacrimi.
- Orașul Moscopole, în secolul al XVIII-lea era cel mai mare oraș din Balcani.
Avea 40.000 de locuitori, pe când Athena avea doar 7.000 și din 40 de biserici au
mai rămas doar cinci catedrale. Păgânii au distrus totul.
Am rămas descumpănit. O întreagă istorie, doldora de suferințe, exprimată în
câteva cuvinte. Mii și mii de aromâni, invidiați pentru bunăstarea economică și
puterea credinței ortodoxe, de vecinii de toate culorile etnice și lingvistice, au luat
drumul pribegiei, ajungând prin Balcani în Imperiul Habsburgic, până la Viena și
Budapesta, așezându-se și în alte orașe mai mici sau mai mărișoare.
Leopold I Împăratul, pentru a birui pe turcii rămași în imperiu, a îngăduit ca
peste 80.000 de pribegi conduși de Patriarhul Arsenie să fie primiți cu brațele
deschise, atât sârbii, cât și toate semințiile ortodoxe din Balcani, între care și
numeroși aromâni, refugiați din calea nenorocirilor.
 Acest neam de aromâni, bărbați viteji, de cultură superioară, neguțători și
meseriași, care au pătruns până la granițele de nord ale Ungariei de astăzi, până la
Tokaj, Miskolcz, Pesta și Jaurin, ba trecând în număr mare și în Austria la Viena,
departe de locurile unde au suferit cele mai groaznice chinuri.
Cine nu-și aduce aminte de ortodoxia lor ferventă, conservatori renumiți,
trăind într-un mediu compact, “dar afiliați culturii grecești care au adus-o cu sine, ca
drept parte întregitoare a ortodoxiei lor, ținuți și patria lor nouă sub ochi, de
paneleniști” prezenți unde nici nu te așteptai.
Ce va să însemne, când în anul 1813, un savant aromân, Mihail G. Boiagi,
scoate la Viena prima gramatică macedo-română despre care Bolintineanu, zice că
este un “demn monument al românilor aureliani!”, tipărită în limba greacă și
germană. Autorul, în introducerea gramaticii, îndeamnă pe aromâni să-și cunoască și
să cultive limba “ o datorie pe care trebuie s-o aibă orice popor, fie cât de barbar,
pentru limba sa”.
Pentru îndrăzneala sa, Patriarhul de Constantinopol îl pune sub afurisenie,
trimițând o circulară către toți episcopii din Peninsula Balcanică, dând anatema peste
cei care vor cumpăra și citi gramatica lui Boiagi: “Aflu – zice patriarhul – că se
răspândește cartea unui blăstămat rătăcit al bisericii, a unui Boiagi, al cărui scop este
a combate limba greacă din uzul credincioasei mele turme. Comunicați Afurisenia
noastră”. Bietul patriarh dintre Bosfor și Dardanele, a uitat poruncile lui Iisus! Le
avea pe ale sale străbătute de ignoranțăși dârzenie analfabetă.
Nenorocirea a fost că mulți “s-au lăsat intimidați chiar și în noua lor patrie,
confundând ortodoxia, la care țineau morțiș, cu elenismul și devenind eroi ai
renașterii și emancipării grecești, care își avea acele vremuri centru chiar la
București. Unul din ei, Simeon Sina, fiul marelui vienez George, ultimul vlăstar al
distinsei familii aromâne originare din Clissura, a înființat pe cheltuiala sa școala de
Belle-Arte din Atena. Alții s-au înstrăinat, iar urmașii lor, devenind la Viena germani
(de exemplu familia Dunuba și maghiarii în Ungaria; chiar și bărbatul de stat al
ungurilor, Francisc Deak, poreclit “înțeleptul Patriei”, își trage originea dintr-o
familie aromână, iar un grup, mai ales la Pesta, ajungând sub influiența lui Petru
Maior, Klein și Șincai, a luceferilor surghiuniți de oficialitate bisericii din Blaj…
obținând la 1811 chiar și dreptul înființării unei școli normale românești pentru
colonii de aromâni” (Valeriu Braniște, Oameni, fapte, întâmplări. Editura Dacia, Cluj
Napoca, 1980, pag. 207).
Nu ne mirăm, dar mulțumim lui Dumnezeu că și femeile aromâne din Pesta au
promovat cultura și literatura română cu toată râvna și responsabilitatea. Așa avea să
se scrie:” Priviți – în Calendarul românesc apărut în 1821, în Pesta – la românii din
Macedonia de sub stăpânirea Crăimei Ungariei, măcar că n-au crescut între
români, dar cu mare bucurie au alergat la cultura neamului lor”.
 Harnicii și inteligenții aromâni, câștigând averi frumoase ca bancheri și
neguțători, au fost luați în seamă de Guvernul vienez dându-le a zecea parte din
pământul bănățean ca proprietăți. Cele mai multe familii de aromâni s-au
împroprietărit atunci în Banat, luând numiri de noblețe după moșiile ce au obținut.
Desigur, între aceștia se afla și Grabovski, unchiul lui Șaguna, care a fost
împroprietărit pe moșia de la Apadia – lângă Caransebeș - purtând numele de noblețe
de Apadia.
După cum scrie Valeriu Braniște ”noi, cei de acasă, eram un popor decapitat.
Nobilimea veche bănățeană s-a înecat în valurile provocate de marea reformă, care
coincidea cu dezastrul de la Mohacz și cu dezmembrarea Ungariei cotropită de
turci”.
Dacă este să vorbim de un dezastru, putem spune că “clasa intelectuală,
produsă de popor, a fost absorbită de cultura străină căreia trebuia să se afilieze în
lipsa unei clase culte proprii românești. Biserica Ortodoxă din Banat era robită
sârbilor, iar cea din Ardeal cufundată într-un adânc întuneric, exclusă din cadrele
vieții de stat, numai tolerată, dar fără viață proprie, fără instuțiuni proprii, vegetând
numai grației principiului inerției. Limba românească găsea adăpost numai în coliba
țăranului, care ținea cu îndărătnicie la limba sa și la toate tradițiile purtate de această
limbă, care ascundea în sine civilizația luminoasă de altădată”.
Cum Dumnezeu veghează, nu ne-a lăsat fără conducători văzuți în frumusețea
acestei lumi. Atunci, ca întotdeauna, “providența ne-a adus pe aromâni, bărbați cu
vastă cultură, , cu profunde sentimente raționale, gata de luptă și jertfă, bărbați care,
punându-se în fruntea poporului nostru… au înscris în istoria evoluției noastre
naționale una din cele mai glorioase pagini”.
Istoriografia ne prezintă trei nume: Șaguna, Mocioni și Gojdu. Chiar dacă
nenorocirile “au alungat aceste familii harnice, cinstite și credincioase, de la vetrele
lor străbune, sinlindu-le să ia toiagul pribegiei în mână și să plece în lume, fără a ști
unde vor ajunge, atât de mare a fost norocul nostru, că vlăstare din aceste familii au
dat peste noi, cei decapitați și punându-se în fruntea noastră, ca urmând unei
misiuni divine, au devenit capii unui popor părăsit… Noi nu avem, astăzi, o singură
instituție națională mai de seamă bisericească, culturală, politică și socială care să nu
poarte timbrul acestei intervenții superioare în evoluția noastră”.
Din nefericire, cum se mai întâmplă, la început, poporul nostru din
Transilvania, “lipsit de orientare, nu i-a cunoscut pe acești bărbați providențiali,
considerându-i străini și primejdioși”.
Pe acest fundal pregătitor și necesar unei expuneri adevărate, Șaguna s-a
născut în colonia macedo-română din Mișcolț. Educația lui a fost o luptă
extraordinară pentru a-și păstra ortodoxia. Mama se lupta din răsputeri să apere
credința cea adevărată a familiei sale și a fiului născut în 1809, Anastasiu numindu-
se, în chip simbolic însemnând, Învierea.
După ani de zile, valurile luptei stârnite de mama sa “ajung până la cabinetul
împăratului vienez, iar feciorul Anastasiu, crescut cu forța în religia străină,
ajungând major, îndeplinește toate formele legale ca să se înapoieze ca un Făt-
Frumos la religia strămoșilor săi” (pag. 209).
Acum înțelegem că, după absolvirea Facultății de Filosofie și Drept al
Universității din Pesta, având chemare dumnezeiască s-a dedicat Teologiei, devenind
elev al Seminarului din Vârșeț care, după cum spun cei cunoscători din preajmă, era
plin de ură și dispreț față de români.
Din absolvent a două Facultăți: de Drept și Filosofie la Universitatea de
Budapesta, ajunge cursant al unui Seminar. Dar această coborâre – urcătoare avea
să-l ducă tocmai unde trebuia: în sfera spațiului românesc cu puternice și înfloritoare
comune românești ortodoxe, Șaguna intrând în inima acestui popor care-și aștepta
izbăvirea.
Cum Dumnezeu veghează asupra poporului Său, Șaguna, la vârsta de 34 de
ani, ajunge profesor, tocmai la Vârșeț, la secția românească. Iată cum Providența
pregătea, în atotștiința Sa pe izbăvitorul neamului românesc din Transilvania.
Inspirat de Dumnezeu, Andrei Șaguna a rămas pe mai departe în legătură cu
biserica sârbească. Ajunge călugăr în anul 1833, luându-și numele de Andrei. În anul
1842 este numit stareț și arhimandrit în Mănăstirea Hopora, apoi la Mănăstirea
Covil, în 1845.
Andrei Șaguna, în sinea sa, avea oarecare recunoștință față de mitropolitul de
Karlovitz, Ștefan Stratimirovici, care a avut un rol important în viața sa și pentru
faptul că în 1835 a devenit secretarul Consistoriului Mitropolitan, în cadrul căruia
Biserica Transilvaniei funcționa ca un departament subordonat. De aici drumul spre
treptele de ierodiacon, ieromonah și egumen al celor două mănăstiri menționate:
Hopora Covil aveau să-l impună atenției ierarhului promovator.
La sfârșitul lunii iunie, în ziua a 27-a a anului 1846, mitropolitul Iosif Rajacik
numea pe Șaguna, în floarea tinereții, doar de 37 de ani, ca vicar general al bisericii
românești din Transilvania, unde va ajunge pe 2 septembrie.
Sosirea lui Andreu Șaguna în Sibiul Transilvaniei avea să fie o mare bucurie
pentru cei mai mulți. după moartea episcopului Vasile Moga, se dorea însă tot un
român, ca episcop.
Se știe că românii ortodocși din Ardeal au fost sub dominația episcopilor sârbi
din Buda (1762-1782), pe urmă primind episcopi proprii, dar tot din neamul sârbesc.
După moartea episcopului Gherasim Adamovici, chiar Guvernatorul Ardealului,
George Banffy a hotărât să nu se admită episcop sârb în Ardeal, ci numai român.
 Din aceste motive, vicarul general Andrei Șaguna era considerat ca “un intrus”
și ca “un străin” trimis de sârbi, punându-se la îndoială însăși naționalitatea română.
Purtat de Duhul Sfânt avea să învingă toate încercările, prezența sa impetuoasă
impunând de la prima vedere, pentru că era “un bărbat frumos, înalt și puternic, cu
fața albă și frumoasă, fruntea largă și netedă și avea barba neagră; el dădea impresia
evlaviei, seriozității și autorității” (Mitropolitul Andrei Șaguna, un luptător pentru
cauza românilor din Ardeal, Andrei Plăiașu, studiu, pag. 2).
Poate că își aducea acum aminte de frumoasa pruncie în casa părinților Naum
și Anastasia, de școala greco-valahă de la Mișcolț, gimnaziul călugărilor piariști,
studiile de filosofie și drept de la Universitatea din Pesta. Prin minte îi treceau
durerea rămânerii orfan de tată și găzduirea în casa unchiului său, negustorul
Atanasie Grabovski, loc fericit de întâlnire cu fruntașii români, Samuil Micu, Petru
Maior, I. Corneli, I. Teodorovici, “formându-se într-un mediu cu alese preocupări de
limbă, cultură și istorie românească” (Prof. Dudașu George, Mitropolitul Andrei
Șaguna, personalitate de dimensiune europeană, mss. p. 1).
Vedea aevea vremea studiilor teologice de la Vârșeț, tunderea în monahism la
25 de ani la Mănăstirea Hopova unde a ajuns și stareț (1842) și Covil (1845). Își
aducea aminte de profesoratul de la secția română a Seminarului Teologic din
Vârșeț. Aici și-a desăvârșit limba dulce românească pe lângă limbile greacă,
germană, maghiară, slavonă și latină.
Cu astfel de înzestrare și-a dat seama curând, că Biserica din Transilvania era
umilită de autorități, săracă materialicește și mai ales dezorganizată administrativ cu
o preoțime slabă în pregătire intelectuală cu foarte puțini preoți școlarizați.
Spectrul social politic și religios de care era întâmpinat tânărul vicar general
Andrei Șaguna, nu l-a descumpănit câtuși de puțin. Venea cu o experiență bogată și
cu gândurile cele mai nobile, inspirate și adumbrite de Duhul Sfânt.
La 1 decembrie 1847, doar după cinci luni de vicariat general a lui Andrei
Șaguna, la Turda, s-au ținut alegerile pentru desemnarea noului episcop al Bisericii
Ortodoxe din Transilvania. “Sinodul” protopopesc a acordat 33 de voturi lui Ioan
Mogan, Moise Fulea 35 voturi, iar pentru Andrei Șaguna doar 27 de voturi.
Cu toate acestea, mitropolitul Raiacik îl va nominaliza oficial către Împăratul
Ferdinand, în luna ianuarie 1848, iar la 5 februarie va primi aprobarea în funcția de
episcop al Transilvaniei. Cu acel prilej, în Catedrala din Karlovitz, cu prilejul
hirotonirii întru episcop, a declarat profetic: “pre românii din Transilvania din
adâncul lor somn să-i deștept și cu voia către tot ce este adevărat, plăcut și bun să-i
trag” (Plăiașu, pag. 3).
Mult mai târziu, istoricul Ioan Lupaș aprecia, analizând viața și activitatea
episcopului Andrei Șaguna, menționa că prima lui grijă a fost de a face o evaluare a
stiuației bisericilor locale și a școlilor: “Ca fost profesor, deci bărbat de școală în
primul rând, Șaguna a trebuit să rămână mâhnit, văzând cât de puțină învățătură
aveau preoții și cât de înapoiat era poporul nostru întru toate” (Ioan Lupaș, Viața și
faptele lui Andrei Șaguna, Mitropolitul Ardealului, București, Editura “Casa
Școalelor”, 1926, pag. 13).

*
Cu deosebită abilitate politică a reușit să întâlnească pe Împăratul Franz Iosef,
reușind să aibă trecere la Curtea Imperială. Deși erau în Europa aprinse flăcările
revoluționare, în 1848, iscusitul Andrei Șaguna va fi numit episcop al Ardealului. A
fost bine primit de popor, dar și de cercul intelectualilor ardeleni în frunte cu
Gheorghe Barițiu și Timotei Cipariu.