DELIMITARI CONCEPTUALE DIN PERSPECTIVA DIP

Uniunea Europeana= organizatie internationala interguvernamentala

Subiectele de DIP reprezinta, conform doctrinei, entitati care participa la raporturi juridice,
reglementate de DIP, asadar elementele definitorii ale unui subiect de DIP sunt:
Subiectele: - au calitatea de titular de drepturi și obligatii internationale.
- aptitudinea de a participa la crearea normelor de DIP
- au capacitatea de a avea acces în mod direct și nemijlocit la procedurile
jurisdictionale internationale, în vederea apararii drepturilor conferite prin DIP.
- au aptitudinea de a participa la apararea și respectarea DIP prin actiuni coercitive
aplicate în mod individual sau colectiv.
- au aptitudinea de a participa la activitatea organizatiilor internationale
interguvernamentale ca membri cu drepturi depline sau ca observatori.
Subiectele de DIP sunt, conform doctrinei, statele ca subiecte primare, organizatiile
internationale interguvernamentale, considerate ca subiecte derivate din acordul de
vointa a statelor (competente pe care statele le-au atribuit acestor structuri
supraorganizationale); popoarele/ miscarile de eliberare nationala considerate ca
subiecte tranzitorii , organizatiile internationale neguvernamentale , care au capatat o
importanta deosebita și care pot influenta deciziile politice (tendinta pe care o au și marile
corporatii și individul, al carui statut de DIP nu a fost clarificat pe deplin).
Organizatiile internationale interguvernamentale se considera ca iși au originea în formele
institutionalizate ale colaborarii dintre state, au un caracter temporar, de tipul
congreselor/conferintelor internationale (a se vedea Congresele care au dus la incheierea
pacii westfalice, Congresul de la Viena 1914-1916, Congresul de la Paris 1856, Conferinta
de la Geneva 1864, Conferinta de la Haga 1899, 1907)
În paralel, Comunitatea Internationala a fost preocupata de crearea organizatiilor
internationale interguvernamentale, a formelor institutionalizate permanente ale colaborarii
dintre state; primele dintre acestea au aparut de la secolul al XVII-lea, sub forma unor
Comisii regionale (ex.: Uniunea Telegrafica Internationala).
Odata cu crearea organizatiilor internationale interguvernamentale s-a dezvoltat și un drept al
organizatiilor internationale ce cuprinde totalitatea regulilor care reglemnteaza relatia dintre
state și alte entitati cu personalitate juridica internationala cu privire la constituirea,
organizarea și functionarea organizatiilor internationale interguvernamentale.
În doctrina, se considera ca izvoarele dreptului international al organizatiilor internationale
interguvernamentale sunt constituite din tratatele internationale și cutumele internationale, la
care se adauga unele izvoare subsidiare specifice.
La nivelul DIP, organizatiile internationale interguvernamentale au fost definite ca asocieri de
state constituite printr-un tratat, avand la baza un tratat constitutiv, dispunand de organe
comune și avand personalitate juridica distincta de cea a statelor membre.
Din perspectiva organizatiilor internationale interguvernamentale, caracteristicile lor sunt:
 asociere de state
 asocierea a luat nastere din acordul de vointa a statelor membre, consfintit printr-un tratat
international (a se vedea Tratatul instituind comunitatea europeana a energiei atomice 1957)
 cadru institutional permanent alcatuit din organe de decizie și de executie care pun în
aplicare obiectivele comune stabilite prin tratatul institutiv (a se vedea art.13 din Tratatul
privind UE)
 are caracter permanent ca forma de cooperare institutionalizata a membrilor sai (numai
CECO a fost infiintata pe o perioada limitata de 50 de ani)
 Tratatul de Instituire a organizatiei și normele create în cadrul organizatiei sa fie în
concordanta deplina cu DIP (art.3 alin.(5) din Tratatul privind UE, prin care acesta isi
stabileste ca obligatie respectarea DIP.)
 sa aiba personalitate juridica de drept international distincta de cea a membrilor sai,
recunoscuta în Tratatul de instituire (art. 47 din Tratatul privind UE)
În functie de diferite elemente, organizatiile internationale interguvernamentale se impart în
mai multe categorii:
a) În functie de obiectivele/scopurile urmarite: organizatii economice/ militare;
b) În functie de aria geografica: organizatii internationale/regionale;
c) În functie de modul de luare a deciziilor și de aplicare a acestora la dreptul international al
statelor membre: organizatii de cooperare/de integrare;
d) În functie de aria lor de competenta: organe cu competenta federala/specifica;
Aceste trasaturi ale organizatiilor internationale interguvernamentale pot fi intalnite atat la
Comunitatile Europene, dar și la UE, la care se adauga altele, care fac din UE o organizatie
internationala interguvernamentala atipica.

APARITIA COMUNITATILOR EUROPENE

Ideea de comunitate europeana s-a confundat de-a lungul timpului cu cea de dezvoltare a
Europei, ca un continent aparte, reprezentand “lumea cunoscuta sau cel putin lumea utila”.
Inca din Antichitate, ideea de comunitate europeana poate fi intalnita în eforturile civilizatoare
ale culturii din Grecia și Roma antica. Ulterior, aceasta traverseaza lumea politica, culturala și
filosofica a secolelor, conturandu-se, treptat, în ideea de Europa unita sau de Europa
federala, ori în ideea constiturii unui organ (adunare) care sa ia decizii pentru statele
Europene. În acest sens, merita a fi amintite urmatoarele idei care au incercat sa contureze
în fapt ideea de unitate europeana:
 În 1712, abatele de Saint-Pierre a realizat proiectul intitulat “Pacea Eterna” prin care isi
imagineaza crearea unui Senat European

 În sec. XIX-lea, ideea de Unitate europeana face obiectul gandirii nu numai a liderilor
politici (a se vedea Imperiul lui Napoleon), ci și în gandirea filosofica și literala (Victor Hugo
care imagineaza o adunare comuna pentru toate statele Europei- un Senat european)

 În sec. XIX-lea apar aliante precursoare care incearca sa mentina pacea pe continentul
european (a se vedea Sfanta Alianta).

 Spre sfarsitul sec. al XIX-lea, ideea de unitate europeana este regasita în conferintele de
pace incheiate ca urmare a incheierii unor razboaie ce au repozitionat polii de putere, atat la
nivelul statelor europene, cat și în raport cu Imperiul Otoman.

 Sec. al XX-lea este marcat inca de la inceput prin izbucnirea Primului Razboi Mondial, prin
care liderii Europei, grupati în aliante, nu au putut-o impiedica. Consecintele razboiului au
readus în prim-plan ideea de unitate europeana și necesitatea realizarii pacii prin intermediul
unei organizari europene. În acest sens, trebuie amintit manifestul intitulat “Paneuropa”,
elaborat de Contele Kalergi în care se propunea o conceptie federalista cu privire la unitatea
europeana.

 În 1929, discursul ministrului francez al Afacerilor Externe, Aristide Briand, propune ideea
de federalism în mod concret, care însa sa nu aduca atingere suveranitatii statelor membre.

 În perioada interbelica, ideea de unitate politica la nivelul intregii Europe este în mod
evident abandonata de anumiti lideri politici, astfel incat izbucnirea celui de-al Doilea Razboi
Mondial nu poate fi impiedicata. Atrocitatile produse de aceasta conflagratie mondiala fac ca
ideea de unitate europeana sa fie din ce în ce mai imperios a se realiza, pentru a se asigura
pacea pe continentul european și dezvoltarea economica la nivelul satifsfacator, astfel incat
Europa sa devina o forta economica în plan mondial. În acest context, Winston Churchil reia
în celebrul sau discurs de la Universitatea din Zurich în 1946 ideea de Statele Unite ale
Europei “în scopul de a reconstitui familia europeana și de a-i furniza o structura care sa
permita sa traiasca în pace, securitate și libertate.”

 Imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, liderii politici europeni propun diferite forme de
organizare/asociere care au militat pentru realizarea unei Europe unite, creandu-se astfel
diferite grupari federaliste sau unioniste. În acest context, în perioada 1946-1950, iau fiinta
primele organizatii internationale interguvernamentale de pe continentul european. Acestea
urmareau fie un scop militar, fie economic, fie politic. Astfel, în 1947, se semneaza Tratatul
de Alianta și Asistenta reciproca, Kumerkue avand un scop predominant militar. Acesta va
sta la baza semnarii, în 1948, a Tratatului de la Bruxelles, instituind Uniunea Occidentala
(desfiintata în 2011) (cunoscuta sub denumirea de Uniunea Europei Occidentale). Aceasta
reprezenta o organizatie internationala interguvernamentala în domeniul militar, care
prevedea și sistemul de asistenta reciproca, menita în principal sa asigure apararea fata de
un inamic evident, Uniunea Sovietica. Aceasta organizatie insa nu a avut o activitate
sustinuta și remarcabila, ceea ce a condus la desfiintarea sa dupa intrarea în vigoare a
Tratatului de la Lisabona(2009).

 În plan militar, trebuie mentionate semnarea Tratatului Atlanticului de Nord (1949) care
prevedea sistemul de asistenta reciproca în caz de agresiune armata asupra unuia dintre
statele membre ale Organizatiei.(NATO)

 În domeniul economic, ideea de comunitate europeana a fost pusa în aplicare prin:

crearea în 1948 a Organizatiei Europene pentru Cooperare Economica, cu rolul de a pune în
aplicare sustinerea financiara acordata de Statele Unite Europei, prin intermediul planului
Marshall. În acelasi an se incheie Conventia vamala intre statele Benelux, în conditiile în care
ulterior Comunitatea Economica Europeana va crea o uniune vamala în cadrul careia ulterior
Uniunea Europeana va exercita competenta exclusiva în adoptarea actelor obligatorii în
acest domeniu.

 În 1960, aceasta organizatie se va transforma în Organizatia de Cooperare și Dezvoltare

Economica, deschisa participarii și altor state decat celor Europene.

 În domeniul politic, miscarile de tip federal și unionist au determinat infiintarea în 1949 a

Consiliului Europei, organizatie internationala interguvernamentala de cooperare prin care se
urmarea promovarea drepturilor omului, a democratiei și a statului de drept. Se poate
observa ca aceste organizatii internationale interguvernamentale nou create pe continentul
european au incercat sa puna în aplicare unitatea europeana în domeniul politic, economic și
militar, insa niciuna dintre acestea nu avea grad de integrare necesar pentru a impiedica
statele europene sa ia decizii în nume propriu, care sa conduca la izbucnirea unui alt conflict
armat; Cu alte cuvinte, statele fondatoare ale acestor organizatii isi pastrau elementele de
suveranitate necesare pentru a lua o decizie în plan extern și, daca ar fi cazul, în plan militar.
În consecinta, liderii politici europeni vor continua sa identifice cea mai buna solutie de
reunire a statelor europene astfel incat sa impiedice izbucnirea unui alt razboi. Acestor
dezvoltari în Europa Vestica li se alatura cele de tip asemanator din Europa Centrala și de
Sud-Est aflata sub influenta sovietica. În acest sens, trebuie mentionat faptul ca aceste state
se vor organiza la randul lor din punct de vedere economic și militar pentru a constitui o
contrapondere în raport cu organizatiile vest-europene. În 1959 se va crea Consiliul de Ajutor
Economic Reciproc, care urmarea un scop economic, contribuind la dezvoltarea statelor
membre (se va desfiinta în 1991).

 In plan militar, în 1955, se va semna Pactul de la Varsovia, un tratat de prietenie,

colaborare și asistenta mutuala în domeniul militar. Intr-un asemenea context european, la 9
mai 1950, Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, va proclama
Declaratia care-i va purta numele, redactata de Jean Monnet și care va pune bazele
Comunitatii Europene. Robert Schuman propunea realizarea unei asocieri intre Franta și
Germania (sub denumirea de Organizatie, Federatie), menita sa puna capat conflictului
secular dintre aceste state și care sa fie deschisa participarii și altor state europene. Scopul
acestei asocieri il reprezenta punerea în comun a productiei de carbune dintre cele doua
state; gestionarea acestei productii comune urma sa se realizeze sub o inalta autoritate
comuna. Totusi, realizarea unei integrari limitate la un singur domeniu, desi nu a fost agreata
în totalitate, în 1951 s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Paris care a instituit prima
comunitate europeana, respectiv Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului, care
viza crearea unei organizatii internationale de integrare, formata din 6 state fondatoare
(Franta, Germania, Italia, Benelux). Prin acest tratat, se urmarea realizarea unei piete
comune în domeniul carbunelui și otelului, inauntrul careia sa se asigure libera circulatie a
lucratorilor, precum și a marfurilor respective, în cadrul careia exporturile sa se realizeze
dupa reguli comune. Aceasta asociere de state dispunea ca orice organizatie internationala
interguvernamentala, de un sistem institutional propriu format din Inalta Autoritate (singura
abilitata sa ia decizii obligatorii pentru statele membre), Consiliul Special de Ministri (care
apara interesele statelor membre), Adunarea Comuna (formata din reprezentantii
parlamentelor statelor membre) și Curtea de Justitie. Instituirea acestei organizatii nu a
impiedicat liderii europeni sa caute în continuare cea mai adecvata asociere de state pentru
a realiza o integrare deplina in toate sectoarele. In 1951 au început eforturile pentru
realizarea unei comunități europene de apărare care sa vizeze punerea in comun a armatelor
statelor membre; Planul Pleven in 1950 a prevăzut crearea unei armate europene integrate si
a condus la elaborarea tratatului instituind comunitatea europeana de apărare, care însă nu
a intrat in vigoare pentru ca Franța nu a ratificat acest tratat. De asemenea, in 1955, a avut
loc Conferința de la Messina in urma căreia omul politic belgian Paul Henri Spaak a fost
însărcinat cu prezentarea unui plan care sa conducă la realizarea unei integrări in toate
sectoarele economice. In baza raportului întocmit de el, in 1957, se încheie Tratatul de la
Roma, instituind Comunitatea Economica Europeana, ca o organizație internaționala
interguvernamentala cu scop integrator economic. De asemenea, tot in 1957 se încheie
Tratatul de la Roma, instituind Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, prin care se
urmarea instituirea unei industrii nucleare comune intre statele membre. Aceste doua ultime
organizații dispuneau fiecare dintre ele de un sistem instituțional propriu care cuprindea cate
o comisie care reprezenta interesele comunității, un consiliu (singura instituție abilitată să ia
decizii), câte o adunare cu rol consultativ formată din reprezentanți ai parlamentelor și o curte
de justiție.

Comunitatea Economica Europeana era singura care viza o integrare în toate sectoarele
economice, prin instituirea unei piete comune în cadrul careia sa se manifeste cele patru
libertati fundamentale (libera circulatie a marfurilor, a lucratorilor, a serviciilor, a platilor și a
capitalului) și care viza instituirea unor politici comune, precum politica agricola comuna sau
politica comuna în domeniul transporturilor. În aceeasi perioada, avand în vedere scopul
integrator economic urmarit de aceste comunitati, liderii europeni au incercat sa instituie și o
comunitate europeana politica (planul Touchet), insa acest lucru s-a realizat mult mai tarziu,
prin modificarea Tratatelor institutive. Se poate observa ca în prezent Uniunea Europeana,
fondata pe cele trei comunitati europene, are o importanta componenta politica și în acelasi
timp, incearca sa puna în aplicare o politica externa comuna și sa defineasca o politica de
aparare comuna.

EXTINDEREA CONSTRUCTIEI COMUNITATE UNIONALE

DIMENSIUNEA CANTITATIVA A CONSTRUCTIEI COMUNITARE UNIONALE

Aparitia celor trei comunitati europene a reprezentat un element important în dezvoltarea

continentului european, marcand punctul de plecare spre o integrare aprofundata a acestora
în domeniul economic și politic. Cele 6 state fondatoare, animate de dorinta realizarii unitatii
europene, și-au asumat rolul de constituire a unui nucleu de state care au acceptat din primul
moment sa-și transfere o parte din competentele nationale catre structurile supranationale
nou create; aceste state, dupa cum prevedea și declaratia lui Robert Schumann, au creat “o
comunitate/ o organizatie” deschisa și altor state europene. În paralel, în anii ’60, o parte din
celelalte state europene s-au asociat pentru a crea Asociatia Europeana a Liberului Schimb
(AELS), care urmarea facilitarea schimburilor comerciale și a tranzactiilor vamale intre statele
membre, fara a ajunge insa la o integrare economica dupa modelul comunitar.

Ulterior, pe masura ce statele AELS au aderat la comunitatile europene, acestea s-au retras
din aceasta asociatie. La inceputul anilor ’90, în baza AELS, s-a constuit Spatiul Economic
European, care cuprinde în prezent statele membre AELS și statele membre ale Uniunii
Europene; Confederatia Europeana nu face parte din Spatiul Economic European, insa a
incheiat cu UE o serie de acorduri care sa faciliteze acordarea anumitor beneficii și a unui
tratament egal în materie de libera circulatie a cetatenilor.

Aderarea statelor europene la comunitatile europene s-a realizat în mod treptat, ulterior
introducandu-se o serie de criterii specifice de aderare. Astfel, Consiliul European de la
Copenhaga în 1993 și Consiliul European de la Madrid în 1995 au stabilit o serie de criterii
de aderare care trebuie indeplinite în vederea dobandirii statutului de tara membra a UE.

În prezent, aceste criterii sunt mentionate cu caracter general în art. 49 din Tratatul privind
UE.

Criteriile de aderare sunt urmatoarele:

1. criteriul geografic: numai statele europene isi pot depune candidatura de aderare.

2. criteriul politic: statul care intentioneaza sa-și depuna candidatura trebuie sa fie mebru al
Consiliului Europei, sa fie un stat de drept care dispune de institutii democratice stabile și în
cadrul caruia sunt respectate drepturile omului. Art. 49 din TUE precizeaza faptul ca “orice
stat european care respecta valorile prevazute la art.2 și care se angajeaza sa le promoveze
poate solicita sa devina membru al Uniunii Europene.”. Printre aceste valori se numara
respectarea democratiei, a egalitatii, a statului de drept, precum și respectarea drepturilor
omului.

3. criteriul economic: tara care doreste sa devina candidat trebuie sa faca dovada unei
economii de piata viabile, functionale, capabila sa faca fata presiunilor concurentiale din
cadrul pietei interne.

4. criteriul institutional/juridic: capacitatea statului de a transpune acquis-ul comunitar/al

UE și de a respecta angajamentele asumate.

Procedura de negociere este prevazuta în mod succint în art. 49 din TUE, potrivit caruia
statul solicitant trebuie sa-și depuna cererea catre Consiliu, care se va pronunta în
unanimitate dupa consultarea Comisiei și dupa aprobarea Parlamentului European. În fapt,
dupa depunerea cererii la Consiliul European, Comisia Europeana va realiza o evaluare
initiala a acestei cereri și va emite un aviz catre Consiliu. În baza aceluiasi aviz, Consiliul va
decide daca statul în cauza va deveni stat candidat sau nu. În general, Consiliul European
este cel care decide deschiderea negocierilor cu statul candidat. În prezent, acquis-ul Uniunii
este structurat în 35 de capitole de negociere, preluarea acestuia în legislatia nationala se
realizeaza de catre statul membru sub supravegherea Comisiei Europene și a expertilor din
celelalte state membre; în vederea preluarii legislatiei UE, statele membre trebuie sa
realizeze mai intai un screening al legislatiei nationale, raportat la legislatia europeana, iar
aceasta preluare are rolul de a pregati statul în cauza în vederea indeplinirii viitoarelor
obligatii de stat membru. În mod firesc, în cadrul negocierilor, sunt stabilite pentru fiecare
domeniu anumite tinte benchmark de atins pe care Comisia le stabileste în vederea asigurarii
unei transpuneri corecte și complete a acquis-ului Uniunii.

Incheierea negocierilor care este consimtita în mod oficial în cadrul Consiliului European va
conduce la demararea procedurilor pentru incheierea, semnarea și ratificarea tratatului de
aderare. Dupa intrarea în vigoare a Tratatului de aderare, devine stat membru UE. Trebuie
mentionat ca procedura de aderare nu debuteaza în mod necesar cu depunerea cererii de
candidatura, ci este deschisa anterior prin acordarea statului în cauza a statutului de stat
candidat.

ETAPELE EXTINDERII COMUNITATILOR EUROPENE/ UNIUNII EUROPENE

1. Prima extindere a avut loc în anul 1973, cand au aderat UK, Irlanda și Danemarca.

2. A doua extindere a avut loc în 1981, cand s-a produs aderarea Greciei.

3. A treia extindere a avut loc în 1986, cand au aderat Spania și Portugalia.

4. A patra extindere a avut loc în 1995, cand au aderat Austria, Finlanda și Suedia.

Odata cu acest val de aderare trebuie mentionat și al doilea refuz al poprului norvegian de a
adera la comunitatile europene.

5. Cea mai mare extindere a avut loc în 2004, cand au aderat 10 state din Europa Centrala și
de Sud-Est: Polonia, Cehia, Ungaria, Lithuania, Letonia, Estonia, Slovenia, Slovacia, Malta și
Cipru. Aceasta extindere a determinat modificari institutionale substantiale la nivelul UE,
consimtite prin Tratatul de la Nisa (2001-2003), precum și impunerea pentru prima data a
unor restrictii la libera circulatie a lucratorilor din aceste state. Se poate observa ca statele
care au aderat în 2004 au urmat o evolutie specifica în cadrul UE, raportata la promovarea
interesului national specific.
E ETAPELE ADERĂRII ROMANIA
S Se încheie acordul de asociere cu UE (acord economic) 1 1993(semnat)-1995(intrare în vigoare) – stat asociat
Cerere de aderare – art. 49 TUE 26 iunie 1995 – devine stat candidat
Răspuns pozitiv 1997
 D Desfășurarea negocierilor D Decembrie 1999- decembrie 2004
Î Incheierea negocierilor 1 i Iunie 2006
Redactarea acordului
Adoptarea acordului de către Parlamentul European(aviz conform)
A Aprilie 2005

Semnarea tratatului
A Aderarea propriu-zisă(intrarea în vigoare a tratatului) 1 i Ianuarie 2007

6. Urmatoarea extindere s-a realizat în 2007 și a vizat Romania și Bulgaria. În privinta

etapelor aderarii Romaniei la UE, trebuie mentionate urmatoarele:

- în 1995, Romania a devenit stat asociat, dupa intrarea în vigoare Acordului de asociere
incheiat în 1993.

- tot în 1995, Romania și-a depus cererea de aderare.

- în 1997, Comisia Europeana emite un aviz cu privire la cererea de aderare.

- decembrie 1999, Consiliul European de la Helsinki decide deschiderea negocierilor de

aderare de catre Romania și alte 6 state.

- februarie 2000, se deschid în mod oficial negocierile de aderare; acquis-ul comunitar era
structurat în 31 de capitole, al 31-lea capitol fiind intitulat “Altele”.

- decembrie 2004, Consiliul European de la Bruxelles consfinteste incheierea negocierilor de

aderare.

- aprilie 2005, Parlamentul European a emis un aviz conform (a aprobat) pentru semnarea
Tratatului de aderare.

- 25 aprilie 2005 are loc semnarea Tratatului de Aderare, moment din care Romania va
participa la reuniunile institutiilor europene în calitate de observator.

Tratatul de aderare a fost ratificat prin Legea 157/2005 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie
2007, dupa ratificarea de catre toate statele membre. Astfel, la aceeasi data (1 ianuarie
2007), Romania a devenit stat membru al UE.

7. Ultima extindere a avut loc în 2013, cand a aderat Croatia.

În prezent, sunt state candidate la UE: Turcia, Serbia, Muntenegru, Republica Macedoniei de
Nord, Albania.

Sunt considerate state potential candidate Kosovo și Bosnia-Hertegovina.

Statutul de tara membra a UE se dobandeste în urma unei proceduri specifice, insa UE
desfasoara o politica specifica în privinta aderarii care vizeaza, dupa cum am mentionat,
acordarea mai intai a statutului de stat asociat și includerea anterior a statului respectiv în
politica de vecinatate a UE. Prin intermediul acestei politici, UE isi apropie statele din regiune
în vederea consolidarii prosperitatii economice, stabilitatii și securitatii în zona. Politica
europeana de vecinatate vizeaza vecinii imediati ai UE și cuprinde state de la frontiera de est
a Europei, dar și state din nordul Africii sau din Orient, inclusiv Israel, Palestina și Siria; în
ceea ce priveste Rusia, Uniunea a incheiat cu acest stat un parteneriat strategic.

Aderarea și integrarea în UE nu mai sunt considerate ca ireversibile, tratatul creand bazele

pentru retragerea din Uniune.

TEXTE DE DREPT POZITIV CARE REVIZUIESC SI DEZVOLTA TRATATELE

FONDATOARE

Actul Unic European (adoptat 1986, vig. 1987) aduce importante modificări nu atât
la nivelul instituțiilor comunitare, ci mai ales în ceea ce privește competențele CEE. Acest
tratat modificator introduce sintagma de „cooperare politică”, precum și pe cea de „uniune
europeană”.
De asemenea, Actul Unic European prevede ca unul dintre obiectivele majore
realizarea pieței interne și, totodată, introduce noi domenii în aria de competență a structurii
supranaționale, respectiv politica de cercetare și dezvoltare tehnologică, politica de mediu (în
care se va manifesta principiul subsidiarității) și coeziunea economică și socială, inclusiv
anumite aspecte de politică socială.
În plan instituțional, acest tratat modificator oficializează Consiliul European,
sporește atribuțiile decizionale ale Consiliului, instituie procedura cooperării, prin care
Parlamentul European dobândește atribuții în materie legislativă, până la acel moment
implicat numai prin intermediul procedurii consultative, și prevede totodată înființarea unui
Tribunal de Primă Instanță, care să degreveze Curtea de Justiție de anumite litigii.

Reforma substanțială a construcției comunitare a fost adusă prin Tratatul de la

Maastricht (semnat 1992, vig. 1993), care a prevăzut instituirea UE fără personalitate
juridică și transformarea CEE în Comunitatea Europeană, cu personalitate juridică.
UE nou creată era structurată pe 3 piloni:
 Pilonul I – Pilonul Comunitar;
 Pilonul II – Politica Externă și de Securitate Comună;
 Pilonul III – domeniul Justiției și Afacerilor Interne.
 Instituirea UE a adus cu sine instituirea cetățeniei Uniunii, care nu o înlocuiește pe
cea a statelor membre, precum și acordarea de drepturi specifice cetățenilor statelor
membre; din acest moment, dimensiunea drepturilor fundamentale prinde contur la nivelul
Uniunii.
În ceea ce privește reforma instituțiilor, Tratatul de la Maastricht a prevăzut, printre
altele:
 sporirea competențelor Parlamentului European, care va deveni colegislator alături de
Consiliu, prin instituirea procedurii legislative a codeciziei; din acest moment,
procedurile de adoptare a deciziilor vor fi reprezentate, în funcție de domenii, de:
 procedura consultativă
 procedura de cooperare
 procedura de codecizie
 procedura avizului conform
 Consiliul European este consacrat printre instituțiile Uniunii, fără însă ca Tratatul să-l
definească ca atare;
 Curtea de Conturi este consacrată la nivelul Tratatului ca instituție comunitară;
 înființarea BCE în paralel cu atingerea obiectivului realizării uniunii economice și
monetare;
 Consiliul de Miniștri își vede sporite atribuțiile în ceea ce privește adoptarea deciziilor
la nivel comunitar;
 înființarea Comitetului Regiunilor – organ consultativ, alături de Comitetul Economic
și Social – înființat prin Tratatul de la Roma.

Tratatul de la Amsterdam (semnat 1997, vig. 1999) a continuat seria reformelor

introduse prin Tratatul de la Maastricht, sporind dimensiunea politică a cooperării între
statele membre prin:
 dimensiunea drepturilor fundamentale a căror nerespectare atrage din acest moment
sancționarea statelor în cauză;
 introducerea cooperării consolidate între anumite state, în vederea atingerii anumitor
obiective comune;
 transferarea anumitor competențe din Pilonul III – pilon de cooperare
interguvernamentală în Pilonul I – pilon de integrare;
 crearea spațiului de libertate, securitate și justiție.
La nivel instituțional, Tratatul de la Amsterdam prevede următoarele:
 stabilirea unui nr maxim de membri ai Parlamentului European (626);
 sporirea domeniilor de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului prin votul cu
majoritate calificată;
  instituirea funcției de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate
Comună;
 repartizarea competențelor Curții de Justiție și ale Tribunalului de Primă Instanță.
Tratatul de la Nisa (semnat 2001, vig. 2003) a adus importante modificări în ceea ce
privește structura instituțională a comunității europene, ca urmare a valului de extindere
programat pentru 2004, când 10 state au devenit membre ale UE. Astfel, principalele
modificări instituționale aduse de Tratatul de la Nisa sunt următoarele:
 nr. membrilor Parlamentului European a scăzut de la 626 (Tratatul de la Amsterdam)
la 535, pentru ca ulterior, ca urmare a extinderii din 2004, nr. acestora să ajungă la
732;
 Comisia Europeană a suferit modificări în ceea ce privește componența, în sensul în
care statele mari care dețineau câte un nr. de 2 resortisanți în cadrul Comisiei au
renunțat la unul dintre locuri, astfel încât din acel moment, Comisia va fi compusă din
câte un resortisant pentru fiecare stat membru;
 repartizarea nr. de voturi în Consiliu a fost modificată, pentru a se aloca statelor noi
membre un nr. de voturi conform modului de calcul stabilit prin Tratat – implicit
modalitatea de calcul a majorității calificate și a minorității de blocaj a fost
modificată;
 s-a prevăzut instituirea unui tribunal specializat, care să aibă în competență
soluționarea litigiilor dintre Uniune și funcționarii săi – astfel, în 2005 se va crea
Tribunalul Funcției Publice, care va ființa până în septembrie 2016;
 nr. membrilor organelor auxiliare, respectiv Comitetul Economic și Social (înființat
prin Tratatul de la Roma) și Comitetul Regiunilor (înființat prin Tratatul de la
Maastricht), va fi modificat, în sensul în care fiecare va deține câte 350 de
reprezentanți din statele membre;
 sporește domeniul votului cu majoritate calificată, Parlamentul European fiind pe
deplin asociat procedurii legislative alături de Consiliu.

Tratatul de la Lisabona (semnat 2007, vig. 2009) reprezintă un tratat profund

reformator, atât în ceea ce privește structura instituțională a Uniunii, cât mai ales în ceea ce
privește poziționarea acesteia în raport cu statele membre și cu celelalte subiecte de DIP.
Modificările aduse UE, ca subiect de DIP, sunt următoarele:
 Comunitatea Europeană devine UE (a se vedea art. 1 din TUE – care prevede că UE
se substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia);
 UE are la bază 2 tratate cu valoare juridică egală, respectiv TUE și TFUE;
 structura UE pe cei 3 piloni se elimină, stabilindu-se în schimb pentru prima dată o
listă cu diferitele tipuri de competență de care dispun UE și statele membre (a se
vedea art. 2-6 din TFUE);
  competențele de care va dispune UE în vederea atingerii obiectivelor comune ale
statelor membre sunt consacrate prin tratat, luând în considerare în anumite cazuri și
jurisprudența CJUE;
 UE dobândește personalitate juridică conform art. 47 din TUE;
 se modifică procedura de revizuire a tratatelor (art. 48 din TUE);
 se introduce o nouă prevedere privind procedura de retragere a unui stat membru din
UE (art. 50 din TUE);
 se prevede aderarea UE la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 din
TUE și Protocolul nr. 8 anexat la Tratat);
 Carta Drepturilor Fundamentale a UE (adoptată 2000, modif. 2007) dobândește
valoarea juridică a unui tratat conform art. 6 din TUE.
Tratatul de la Lisabona a adus importante modificări și în ceea ce privește
organizarea, funcționarea și atribuțiile instituțiilor UE:
 se instituie pentru prima dată o listă cu instituțiile UE (a se vedea art. 13 din TUE),
care sunt sprijinite la rândul lor de cele 2 organe auxiliare (CES + CR), agenții și
oficii;
 Parlamentul European ajunge la un nr maxim de 750 de membri + președintele;
alături de Consiliu și împreună cu acesta va exercita funcția legislativă la nivelul UE;
 Consiliul European va fi condus pentru prima dată de un președinte ales pentru un
mandat de 2 ani și jumătate (în fapt, acesta va exercita funcția de președinte al UE);
 se modifică componența Comisiei Europene, care, potrivit art. 17 din TUE, ar fi
trebuit să fie compusă dintr-un nr. de membri, resortisanți ai statelor membre,
corespunzător cu 2/3 din nr. statelor membre; însă, ca urmare a negocierilor pentru
ratificarea Tratatelor, Consiliul European va modifica acest nr., astfel încât în prezent,
Comisia este formată din câte un resortisant pentru fiecare stat membru;
 Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună devine Înaltul
Reprezentat al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate, care va fi sprijinit
în activitatea sa printr-o structură nou creată, respectiv Serviciul European pentru
Acțiunea Externă (art. 27 din TUE).
Alte modificări:
 cele 4 proceduri legislative (consultare, cooperare, codecizie, aviz conform) sunt
înlocuite de procedura legislativă ordinară și de procedura legislativă specială,
prevăzute de art. 288 din TFUE (de ex., Parlamentul European nu mai emite avize
conforme pentru încheierea acordurilor internaționale, ci le aprobă, iar pentru altele
emite avize consultative);
 se introduce sintagma de „acte juridice” pentru a desemna actele adoptate la nivelul
Uniunii; în plus, în ceea ce privește izvoarele de drept derivate, art. 288 din TFUE
aduce o modificare definiției deciziilor, iar art. 290 și 291 introduc noi categorii de
acte, respectiv actele delegate și actele de punere în aplicare;
  procedura de negociere și încheiere a acordurilor internaționale se modifică, Înaltul
Reprezentant devenind negociator alături de Comisie, dar numai în materie PESC și,
de asemenea, în cazul în care CJUE constată că un proiect de acord internațional nu
este compatibil cu Tratatele, se poate proceda nu numai la modificarea Tratatelor, ci
și la modificarea proiectului de acord;
 se prevede instituirea Parchetului European, având ca atribuții cercetarea faptelor de
natură a aduce atingere intereselor Uniunii.
Din cele de mai sus este evident că Tratatul de la Lisabona reprezintă un tratat
profund modificator, care preia anumite prevederi din Proiectul de tratat instituind o
Constituție pentru Europa, apropiind, în opinia unei părți a doctrinei, structura Uniunii de
cea a unui stat federal. În acest sens, se poate remarca creșterea caracterului democratic și
transparent al instituțiilor UE, care se apropie din ce în ce mai mult de cetățenii statelor
membre (a se vedea inițiativa cetățenească, sporirea situațiilor în care un particular poate
formula o acțiune în anularea unui act în fața CJUE).
În ceea ce privește raportul dintre dr. UE și dr. național al statelor membre, Tratatul de
la Lisabona nu preia din proiectul de Constituție dispoziția referitoare la prioritatea dr. UE,
însă anexează Declarația statelor membre „cu privire la supremație” (Declarația nr. 17).

COMISIA EUROPEANA

(fosta Inalta Autoritate)

PARLAMENTUL EUROPEAN (fosta Adunare Parlamentara) CONSILIUL UE(fostul Consiliu

de Ministri)
 Pilonul
Politica comunitar
Externa și Justitie și
de CEE Afaceri
Securitate CECO Interne
Comuna
EURATOM

CRIZE SI ESECURI IN CONSTRUCTIA COMUNITARA UNIONALA

Evolutia comunitatilor europene si a UE s-a caracterizat prin cele doua tendinte legate
de extindere si aprofundare a integrarii, in functie de realitatile interne si de contextul
international. Aceasta evolutie a fost marcata de o serie de crize si esecuri care au fost
depasite in principal prin adoptarea de texte de drept pozitiv, respectiv tratate modificatoare
ale tratatelor institutive, acte legislative adoptate de institutiile UE sau masuri si documente
programatice elaborate la nivelul Uniunii; toate acestea au incercat sa asigure adaptarea
constructiei comunitare unionale la valurile de extindere catre Europa centrala si de sud-est,
precum si la schimbarile pe plan international care au marcat, din punct de vedere politic si
economic statele europene.

Principalele crize si esecuri in constructia comunitara unionala sunt urmatoarele:

A. Criza „scaunului gol”- aceasta a fost determinata de neparticiparea Frantei in Consiliul

Special de Ministri, respectiv Consiliul, in 1965, din momentul in care, conform Tratatului de
la Roma, urma a se trece in domeniul politicii agricole comune de la votul in unanimitate la
votul cu majoritate calificata (finalul perioadei de tranzitie). In urma compromisului de la
Luxemburg din ianuarie 1966, ministrii de externe ai statelor fondatoare au luat decizia ca
votul sa fie in continuare unanimitatea pentru actele care vizau domenii de interes national.
Fiind vorba de un compromis cu caracter politic, acesta nu a dus la modificarea Tratatului de
la Roma si votul a continuat sa fie cel conform tratatului, respectiv majoritatea calificata.

B. Aderarea Marii Britanii la comunitatile europene si retragerea din UE- Marea Britanie
nefiind printre statele fondatoare ale comunitatilor, si-a depus cererea de aderare in 1961,
insa nu a primit votul de aprobare din partea Frantei. In 1969, la reuniunea sefilor de stat sau
de guvern, s-a aprobat aderarea Marii Britanii. Aceasta s-a produs efectiv in 1973, dupa
intrarea in vigoare a tratatului de aderare inchiat in 1972. Retragerea Marii Britanii este in
curs de desfasurare in prezent si s-a declansat ca urmare a referendumului din anul 2016; in
urma acestuia, la 29 martie 2017, Regatul Unit a notificat, potrivit art.50 din TUE, intentia sa
de retragere Consiliului European. In consecinta, retragerea ar trebui sa se produca la data
de 29 martie 2019, cu sau fara acord de retragere, daca nu se decide prelungirea acestei
perioade conform art.50 din TUE. In plus, trebuie mentionat ca Instanta de la Luxemburg
(CJUE) a statuat prin hotararea in cauza C621/18 ca „articolul 50 TUE PERMITE ACESTUI
STAT MEMBRU, cata vreme un acord de retragere incheiat intre statul membru respectiv si
UE nu a intrat in vigoare sau, in absenta unui astfel de acord, cata vreme termenul de 2 ani
prevazut la alin.3 al art.50 eventual prorogat conform acestui alin. nu a expirat, SA REVOCE
UNILATERAL IN MOD UNIVOC SI NECONDITIONAT ACEASTA NOTIFICARE PRINTR-UN
INSCRIS ADRESAT CONSILIULUI EUROPEAN, DUPA CE STATUL MEMBRU IN CAUZA A
LUAT DECIZIA DE REVOCARE IN CONFORMITATE CU NORMELE SALE
CONSTITUTIONALE.” In ceea ce priveste evolutia parcursului UK in cadrul comunitar
unional, se poate observa ca acesta a beneficiat de o serie de clauze de derogare/ clauze de
opt-out de la diferite prevederi ale tratatelor; acestea au fost consfintite printr-o serie de
protocoale anexate tratatelor (protcolul 19, protocolul 21 etc). Retragerea UK se realizeaza
intr-un cadru legislativ bine definit (art.50 din TUE, introdus pentru prima oara prin Tratatul de
la Lisabona.).

Totusi, prima retragere din comunitati nu este aceasta, ci cea a Groenlandei (care a aderat
odata cu Danemarca in 1973) produsa in 1984 in urma unui referendum organizat pe acest
teritoriu (nu este stat); retragerea a fost constituita printr-un protocol anexat Tratatului de la
Roma. In prezent, raporturile dintre Uniune si Groenlanda sunt reglementate in cadrul unui
regim de asociere potrivit art.355 alin.2 din TFUE.

In acelasi context trebuie mentionate incercarile esuate ale Norvegiei de a adera la

comunitati respinse prin referendum si care ar fi trebuit sa se produca prima data in 1973 si a
doua oara in 1995. In prezent, Norvegia face parte din Spatiul Economic European.

C. Neaderarea Norvegiei odata cu valul de extindere din 1995- o criza care vizeaza
modalitatea de vot in cadrul Consiliului, in conditiile in care institutiile europene se
adaptasera acestei posibile extinderi. Astfel, in 1994, s-a incheiat Compromisul de la Ioanina
care viza modalitatea de stabilire a majoritatii calificate si a modalitatii de blocare in cadrul
Consiliului. Decizia adoptata la Ioanina a produs efecte juridice si a functionat pana la
intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa in 2003.

D. Esecul intrarii in vogoare a Tratatului de instituire a unei constitutii pentru Europa-

dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Nisa in 2003, liderii europeni au constientizat
necesitatea adoptarii unui alt tratat modificator care sa aduca o reforma importanta nu numai
la nivelul functionarii institutiilor UE, ci si la nivelul consolidarii, integrarii statelor membre, al
caror numar a crescut considerabil odata cu aderarea valului din 2004, cu care ar fi trebuit sa
adere si Romania. Astfel, in 2004, s-a semnat tratatul instituind o constitutie pentru Europa,
al carui ratificare ar fi trebuit sa constituie elementul care sa aproprie comunitatea europeana
de structura unui stat federal, insa in 2006 numai 14 state ratificasera acest tratat, iar doua
dintre ele, Franta si Olanda, au refuzat ratificarea prin referendum.

Proiectul aducea in prim-plan modificari substantiale in ceea ce priveste modul de

functionare a comunitatii ca structura supranationala, in sensul in care se prevedea inlocuirea
denumirii de Regulament si Directiva cu cea de Lege si Lege-cadru, specifica denumirii
sistemului normativ dintr-un stat, se instituia functia de Ministru al Afacerilor Externe, se
prevedea prioritatea/ suprematia dreptului UE in raport cu dreptul national al statelor membre
in chiar textul tratatului (astazi aceasta caracteristica a dreptului UE este prevazuta intr-o
declaratie care are caracter politic anexata tratatelor), iar Carta Drepturilor Fundamentale ale
UE era inclusa de asemenea in textul tratatului. Esecul tratatului instituind o Constitutie
pentru Europa este evident, insa acesta a constituit baza pentru elaborarea proiectului de
tratat care va fi semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007. Insasi proiectul de tratat de la
Lisabona a suscitat dezbateri la nivelul statelor membre, iar ratificarea sa s-a derulat pe o
perioada de 2 ani si a fost marcata de negocieri intense cu Irlanda (a refuzat o prima
ratificare prin referendum).

Polonia si Cehia au ridicat rezerve sau au formulat solicitari specifice in ceea ce priveste in
principal aplicarea Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE.

In prezent, UE trebuie sa faca fata unor crize sau provocari avand caracter intern sau
international si care influenteaza deciziile ce trebuie luate la nivelul institutiilor UE. In 2016,
Comisia Europeana a adoptat „Cartea Alba privind viitorul Europei. Reflectii si scenarii pentru
UE-27 pana in 2025”.

Scenariile propuse de Comisia Europeana, fara a se lua in considerare o modificare a

Tratatului de la Lisabona:

1. „ Continuand pe acelasi drum”

2. „ Accent exclusiv pe piata interna”

3. „ Cei care doresc mai mult realizeaza mai mult”

4. „ Mai putin, dar mai eficient”
5. „ Mult mai mult, impreuna”
Toate aceste crize si esecuri au fost depasite prin adoptarea de texte de drept pozitiv care
au modificat tratatele institutive si care au garantat viabilitate constructiei comunitare; este
evident ca au avut loc si o serie de reflectii cu privire la modalitatile de depasire a crizelor si
esecurilor, sub forma unor sinteze, analize etc.

EVOLUTIA CONSTRUCTIEI UNIONALE

 Constructia unionala europeana incepe de la Tratatul de la Maastricht (1993). Tratatul
de la Maastricht, intrat in vigoare in 1993, a instituit Uniunea Europeana, fara personalitate
juridica, insa, din acel moment si pana la dobandirea personalitatii juridice prin Tratatul de la
Lisabona se considera ca Uniunea Europeana a functionat ca o entitate juridica sui generis
care s-a manifestat pe scena internationala avand o personalitate juridica emergenta.
Tratatul de la Maastricht a prevazut ca Uniunea Europeana nou constituita se bazeaza pe
trei piloni, respectiv: Pilonul I (Pilonul comunitar), care cuprindea domeniile de actiune
specifice celor trei comunitati europene, iar metoda de adoptare a deciziilor era in mod firesc
cea a integrarii. Tratatul de la Maastricht transforma in plus Comunitatea Economica
Europeana in Comunitatea Europeana (cu personalitate juridica); Pilonul II (Politica Externa
si de Securitate Comuna) demonstreaza consolidarea cooperarii politice la nivel comunitar, in
conditiile in care Actul Unic European (1987) mentioneaza pentru prima data ca atare politica
extrerna si de securitate comuna la nivelul Comunitatii Economice Europene.E un pilon al
cooperarii interguvernamentale intrucat statele nu au transferat competenta catre structura
supranationala astfel creata; Pilonul III (Justitie si Afaceri Interne) reflecta interesul pentru
dezvoltarea dimensiunii drepturilor fundamentale, ramanand insa un domeniu al cooperarii
interguvernamentale.
Asadar, Tratatul de la Maastricht deschide calea unei dezvoltari specifice la nivel
unional, infiintand o Uniune Europeana ca organziatie internationala interguvernamentala cu
trasaturi specifice.
Structura pe piloni a UE a fost modificata prin Tratatul de la Amsterdam (intrat in
vigoare in 1999), in sensul in care o parte din Pilonul III – vize, azil si imigratie, precum si
cooperare in materie civila - se comunitarizeaza, transferandu-se in Pilonul I, pilon al
integrarii in cadrul caruia se adopta decizii cu caracter obligatoriu. Pilonul III ramane format
doar din cooperarea judiciara si politieneasca in materie penala, statele membre
netransferandu-si astfel competentele in aceste domenii.
Asadar, Tratatul de la Amsterdam sporeste la randul lui dimensiunea drepturilor
fundamentale si protectia acestora la nivelul constructiei unionale.
Cea mai ampla reforma a constructiei unionale o aduce Tratatul de la Lisabona (intrat in
vigoare in 2009), intrucat:
 se inscrie expresis verbis personalitatea juridica a UE (art. 47 TUE) care succede
comunitatii europene (art. 1 TUE)
 structura pe piloni a UE este eliminata, pilonii fiind absorbiti in cuprinsul TUE si
TFUE, astfel:
 TUE cuprinde in Titlul V dispozitii privind politica externa si de securitate comuna
(fostul Pilon II-PESC) care ar ramane in domeniul cooperarii interguvernamentale intrucat
art.31 din TUE prevede ca in cadrul acestei politici NU pot fi adoptate acte legislative. In
plus, art.2 alin.4 din TFUE mentioneaza ca UE este competenta sa defineasca si sa puna
in aplicare in mod treptat o politica externa si de securitate comuna.
 Pilonul III- cooperare judiciara si politieneasca in materie penala- se regaseste IN
Titlul V, Partea a III-a din TFUE care cuprinde in prezent si dispozitiile referitoare la vize,
azil, imigrare, cooperare in materie civila, alaturi de cele privind cooperarea in materie
penala (judiciara si politieneasca). Acest titlu poarta denumirea de „Spatiu de libertate,
securitate si justitie”, in cadrul caruia UE exercita o competenta partajata, impreuna cu
statele membre, potrivit art.4 alin.2 lit.j) din TFUE. Rezulta o modificare substantiala in
ceea ce priveste adoptarea actelor in acest domeniu intrucat, in virtutea competentei
partajate de care dispune, UE poate adopta acte juridice obligatorii pentru statele membre.
 Pilonul I (Pilonul comunitar) a pierdut prin implinirea termenului de 50 de ani
componenta reprezentata de CECO, o parte din dispozitiile tratatului de instituire a acestei
comunitati fiind preluate printr-un protocol anexat Tratatului de la Nisa. Cea mai mare
parte a acestui pilon se afla astazi in TFUE care cuprinde politicile si actiunile dezvoltate la
nivelul Uniunii (politica agricola comuna, industria, educatia etc). In privinta EURATOM,
aceasta continua sa functioneze si astazi in mod distinct de UE care, la randul ei, se
bazeaza doar pe TUE si pe TFUE, potrivit art.1 din TUE, cu mentiunea ca are acceasi
valoare juridica de tratat si Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, conform
art.6 din TUE.
In concluzie, UE functioneaza astazi ca o organizatie internationala interguvenramentala
cu personalitate juridica, in cadrul careia metoda integrarii ramane regula in privinta
adoptarii actelor juridice de catre institutiile UE. Structura de piloni a constituit fundamentul
unei Uniuni ce s-a bucurat de recunoastere internationala si care a realizat o integrare
aprofundata in numeroase domenii de actiune.

VALORILE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana este construita pe un set de valori cu vocatie universala si care sunt
reglementate in prezent in art.2 din TUE. Mentionarea in Tratat a unui set de valori a
suscitat dezbateri deoarece s-a considerat ca unele dintre acestea interfereaza cu
elemente de suveranitate ale statelor membre.
Asadar, valorile Uniunii sunt mentionate in Tratat, dupa cum urmeaza: respectarea
demnitatii umane, respectarea libertatii, respectarea democratiei, respectarea egalitatii,
respectarea statului de drept, respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care apartin minoritatilor. Se poate observa ca aceste valori sunt inscrise si in
Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, constituind la randul lor drepturi fundamentale
garantate la nivelul Uniunii (a se vedea Titlul I- Demnitatea).
Respectarea valorilor UE constituie, potrivit art.49 din TUE care prevede ca „Orice stat
european care respecta valorile prevazute la art.2 si care se angajeaza sa le promoveze
poate solicita sa devina stat membru”, un element al criteriului politic de aderare la Uniune,
insa respectarea valorilor UE se impune tuturor statelor membre, incalcarea acestora
conducad la aplicarea de sanctiuni politice in baza art.7 din TUE. Potrivit acestui articol,
Consiliul poate sa constate existenta unui risc clar de incalcare grava a valorilor prevazute
la art.2 de catre un stat membru; aceasta poate interveni la propunerea motivata a 1/3 din
statele membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene si cu aprobarea
Parlamentului European.
Inainte de a proceda la aceasta constatare, Consiliul audiaza statul membru in cauza si
poate adresa recomandari. Consiliul verifica cu regularitate daca motivele pe care le-a
avut la constatare au ramas valabile.
Sanctiunea politica intervine insa mult mai evident in cazul in care Consiliul European
constata existenta unei incalcari grave si persistente de catre un stat membru a valorilor
prevazute la art.2 din TUE; Constatarea se realizeaza la propunerea 1/3 din statele
membre sau a Comisiei si cu aprobarea Parlamentului European. In cazul in care s-a facut
aceasta constatare, Consiliul UE poate decide sa suspende anumite drepturi care-i revin
statului membru in cauza, inclusiv dreptul de vot in Consilu. In luarea unei asemenea
masuri, Consiliul tine seama de eventualele consecinte asupra drepturilor si obligatiilor
persoanelor fizice si juridice. De altfel, Consiliul UE este singur in masura sa revoce
decizia de suspendare.
Teza a doua a art.2 din TUE mentioneaza ca aceste valori „sunt comune statelor membre
intr-o societate caracterizata prin pluralism, nediscriminare, toleranta, justitie, solidaritate si
egalitate intre femei si barbati”. Se considera ca aceasta dispozitie ajuta la clarificarea si
interpretarea valorilor mentionate anterior,dar ca nerespectarea acestora nu poate
declansa aplicarea art.7 din TUE.

OBIECTIVELE UNIUNII EUROPENE

Acestea sunt mentionate in art.3 din TUE si ele exprima acele scopuri comune ca
trasatura fundamentala a unei organizatii internationale interguvernamentale. Structura
art.3 reflecta clasificarea obiectivelor in obiective generale si obiective specifice care (a
doua categorie) la randul lor pot fi obiective interne si obiective externe.
Obiectivele generale (ce pot fi intalnite si la alte organizatii internationale) sunt mentionate
in art.3 alin.1 „Uniunea urmareste sa promoveze pacea, valorile sale si bunastarea
popoarelor sale”.
In ceea ce priveste obiectivele specifice cu aplicare interna, pot fi mentionate: crearea unui
spatiu de libertate, securitate si justitie (art.3 alin.2), instituirea unei piete interne (art.3
alin.3), combaterea excluziunii sociale si a discriminarilor, precum si promovarea justitiei si
protectiei sociale, a egalitatii intre femei si barbati si protectia drepturilor copilului,
promovarea coeziunii economice, sociale si teritoriale, respectarea diversitatii culturale si
lingvistice si instituirea unei uniuni economice si monetare a carei moneda este euro.
Obiectivele specifice cu caracter extern sunt cele mentionate la art.3 alin. 5 din TUE,
printre care dezvoltarea durabila a planetei, comertul liber si echitabil, respectarea stricta
si dezvoltarea dreptului international, inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizatiei
Natiunilor Unite.
Art.3 alin. 6 din TUE se precizeaza in mod clar ca UE isi indeplineste obiectivele prin
mijloace corespunzatoare, in functie de competentele care-i sunt atribuite prin tratat.
Asadar, UE nu-si poate depasi competentele atribuite de statele membre pentru a indeplini
obiectivele comune.
Art.13 din TUE precizeaza ca institutiile UE urmaresc indeplinirea obiectivelor Uniunii. In
plus, art.1 pargraful 1 din TUE precizeaza ca statele membre au instituit o uniune careia
i-au atribuit competente „pentru realizarea obiectivelor lor comune”.
In concluzie, obiectivele si valorile UE reprezinta instrumente care ajuta la identificarea
limitelor competentelor UE.