Circuitul apei in natura

Circuitul apei în natură (numit și ciclul hidrologic sau ciclul apei) este procesul
de circulație continuă a apei în cadrul hidrosferei Pământului. Acest proces este
pus în mișcare de radiația solară și de gravitație. În cursul parcurgerii acestui
circuit, apa își schimbă starea de agregare fiind succesiv în stare solidă, lichidă
sau gazoasă. Apa se mișcă dintr-un element component al circuitului în altul, de
exemplu dintr-un râu într-un ocean, prin diferite procese fizice, dintre care cele
mai însemnate sunt evaporația, transpirația, infiltrația și scurgerea. Științele
care se ocupă cu studiul mișcării apei în cadrul acestui circuit sunt hidrologia și
meteorologia.

Istoric
Circuitul apei în natură a fost descoperit, sau măcar intuit, foarte devreme în
istoria omenirii. Chiar Biblia face referire de mai multe ori la acest circuit, în
special în legătură cu potopul.

Dintre diferitele teorii asupra circuitului apei și a mecanismului care îl

determină sunt demne de menționat:
Teoria meteorogenă
Această teorie descrie circuitul apei după conceptele acceptate de știința
contemporană. Se pare că acestă teorie a fost enunțată de filozoful grec
Xenofan din Colofon. Studiind diferite fosile, Xenofan a dedus că într-un trecut
îndepărtat, apele au acoperit în întregime uscatul, ipoteză care ulterior a fost
numită Neptunism. Astfel el a conceput și teoria unui ciclu al solului, în cursul
căruia pământul ar fi erodat și antrenat spre oceane, pentru ca după dispariția
completă a uscatului, el să se regenereze. Cu privire la ciclul apei, el a constatat
că mările constituie originea norilor, din care se produce apa de ploaie care în
cele din urmă ajunge tot în oceane. Din moment ce apa era la originea
întregului proces, el a emis ipoteza că soarele și stelele ar fi fost generate tot de
acești nori. În sfârșit, după el, curcubeele nu ar fi altceva decât un tip special de
nor. Deși ciclul solului nu a fost confirmat ulterior și teoriile sale asupra norilor
sunt inexacte, descrierea ciclului apei este în general corectă și rolul esențial pe
care îl au oceanele a fost corect intuit.

Teoria geogenă
Elaborată de Hippon din Samos, inversa ipotezele teoriei meteorogene și
susținea că pământul plutește pe oceanul planetar. Conform acestei teorii, apa
mării subterane, pe care plutește pământul, se ridică prin pământ, printr-un fel
de infiltrație inversă. De la suprafața pământului, apa se evaporă în atmosferă
și se reîntoarce în mare prin precipitații. Teoria menține ideea unui ciclu, însă
sensul de mișcare este invers. Teoria a fost susținută ulterior de Thales din
Milet și de Platon.

Teoria genezei din aer

Teoria a fost întâi susținută de Anaximene din Milet și postula că aerul este
materia inițială care, prin concentrare, se transformă în apă și pietre, iar prin
diluare se transformă în foc. Diogene din Apollonia a dus mai departe teoria,
considerând că prin procesul de concentrare a aerului se produce și nămolul
din care se naște viața. El a elaborat teoria unor cicluri în cadrul cărora se naște
o succesiune infinită de lumi. Pornind de la aceste ipoteze, Aristotel a emis
teoria că apa ar fi produsă din aer, printr-un proces de condensare, care ar
duce la precipitațiile care cad pe sol și alimentează râurile care se scurg în
mare. Teoria lui Aristotel acoperă numai o parte a ciclul apei așa cum este văzut
în prezent și nu cuprindea evaporația care alimentează apa din atmosferă. O
asemenea întoarcere nu era necesară, deoarece, conform teoriei lui Diogene,
ciclul se închidea când tot nămolul produs prin condensare era spălat în mare și
era generată o nouă lume, geneză care nu ar mai fi părut posibilă în cazul
existenței unui ciclu închis al apei. Teoria lui Aristotel a fost considerată valabilă
de oamenii de știință până în secolul XVII.

Descriere
Nu se poate găsi un punct în care începe sau se termină ciclul natural al apei.
Moleculele de apă se mișcă în mod continuu de la un compartiment sau
rezervor al hidrosferei la altul, prin diferite procese fizice.
În principiu, ciclul apei constă din următoarele procese:

Evaporarea este procesul prin care apa se transferă de la suprafața oceanelor și

a altor corpuri de apă în atmosferă. Acest transfer implică o schimbare de stare
de agregare a apei, din stare lichidă în stare gazoasă. Sursa de energie a acestui
proces o constituie energia solară. Pe lângă aceasta, apa se mai elimină în
atmosferă prin transpirația solului, plantelor și, în mult mai mică măsură, cea a
animalelor, numită evapotranspirație. Aproximativ 90% din apa din atmosferă
provine din evaporație și numai 10% din evapotranspirație.
Advecția este procesul de transfer al unei proprietăți atmosferice (căldură, frig,
umiditate, vorticitate) prin mișcarea orizontală a masei de aer. În cazul
circuitului apei este vorba despre procesul de mișcare a apei în stare solidă,
lichidă sau gazoasă prin atmosferă. Fără advecție, apa evaporată de pe
suprafața oceanelor nu s-ar putea deplasa pentru a ajunge deasupra uscatului
unde să producă precipitații.
Condensarea este procesul prin care vaporii de apă din aer se transformă în
picături lichide de apă, formând nori sau ceață.
Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade pe
suprafața pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este
ploaia, alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă
din ceață.
Precipitațiile sunt constituite din apa care s-a condensat în atmosferă și cade
pe suprafața pământului. Forma de precipitații care apare cel mai frecvent este
ploaia, alte forme fiind zăpada, grindina, chiciura, lapovița și prelingerea de apă
din ceață.
Sublimarea este procesul prin care apa în stare solidă (gheață sau zăpadă) se
transformă direct în vapori, fără a mai trece prin starea lichidă.
Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de
frunzișul plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața
solului. Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza
vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin
însemnați.
Intercepția prin foliaj este partea din precipitații care este interceptată de
frunzișul plantelor și care, în timp, se evaporă fără a mai ajunge la suprafața
solului. Cantitatea de apă interceptată depinde de durata ploii, de viteza
vântului, de temperatură, de densitatea frunzișului și de alți factori mai puțin
însemnați.
Infiltrația este procesul de pătrundere a apei de la suprafața solului în
interiorul solului, prin umplerea golurilor dintre particulele de sol.
Topirea este procesul de transformare a apei din starea solidă (gheață sau
zăpadă) în stare lichidă.
Scurgerea este procesul prin care apa se mișcă la suprafața sau sub suprafața
solului. În această mișcare se poate face distincție între:
• scurgerea de suprafață este scurgerea care are loc pe suprafața solului,
având de obicei loc în straturi subțiri sau în șuvoaie, acoperind cea mai
mare parte a solului;
• scurgerea în albii este procesul care are loc în albii, în care se
concentrează apa provenind din scurgerea de suprafață, formând pâraie,
râuri și fluvii;
• scurgerea subterană este scurgerea care are loc sub suprafața solului, fie
prin stratele freatice, fie prin stratele acvifere de adâncime. Apa din
stratele subterane se reîntoarce la suprafață fie prin izvoare, fie prin
infiltrație în râuri, oceane sau alte rezervoare de suprafață.

Capilaritatea este mecanismul care asigură mișcarea verticală a apei subterane.

În principiu, apa se evaporă de la suprafața oceanelor, formează nori din care
apa cade sub formă de precipitații pe pământ și apoi se scurge înapoi în
oceane. Totuși moleculele de apă nu își efectuează în mod necesar mișcarea în
această ordine. Înainte de a se reîntoarce în ocean, o moleculă de apă poate să
fi fost evaporată, condensată, precipitată și scursă de repetate rânduri sau
poate să fi urmat o cale mai scurtă și să fi fost precipitată direct în ocean, fără a
mai parcurge celelalte componente ale ciclului.

Bilanțul hidric global Cantitatea sau masa totală de apă care ia parte la
circuitul apei în natură rămâne constantă. De asemenea, ca medie în timp, se
menține constantă cantitatea de apă înmagazinată în fiecare din rezervoarele
circuitului. Acest principiu se numește legea conservării masei.

Rezervoare
În cadrul mișcării ei, apa este în general menținută pe anumite perioade de
timp în anumite elemente ale mediului natural, numite generic rezervoare.
Se poate constata că cel mai mare rezervor îl constituie oceanele, care
înmagazinează peste 97% din rezervele de apă ale planetei. Următorul rezervor
ca mărime îl constituie calotele glaciare din zonele polare și ghețarii. În prezent,
ele înmagazinează aproximativ 2% din rezervele de apă, dar acest procent
variază în timp, în funcție de ciclurile de încălzire ale planetei. În perioadele
diferitelor glaciațiuni acest procent era mai ridicat, iar în prezent tendințele de
încălzire climatică au început să topească calotele glaciare ceea ce în timp va
putea duce la micșorarea relativă a acestui rezervor. Aceste procese nu
modifică însă cantitatea totală de apă care ia parte la circuitul apei în natură.

În afară de aceste rezervoare importante, mai există altele care rețin apa pe
durate relativ reduse. În această categorie intră straturile de zăpadă, care
înmagazinează o parte din precipitațiile din timpul iernii, dar care se topesc în
perioada de primăvară.

Durate de înmagazinare
Durata de înmagazinare reprezintă timpul mediu pe care o moleculă de apă îl
petrece într-un anumit rezervor din cadrul circuitului din momentul în care
intră în rezervorul respectiv până când îl părăsește. Timpul efectiv de
înmagazinare al moleculelor de apă variază însă în limite foarte largi, unele
molecule petrec în rezervor un timp mult mai scurt pe când altele un timp
considerabil de mare. Durata de înmagazinare se numește uneori și durată de
staționare sau timp de staționare; acest termen poate însă da naștere la
confuzii, deoarece în niciunul din rezervoare moleculele nu sunt în stare
staționară, ci se află în continuă mișcare, luând parte la diferite procese
dinamice în cadrul fiecărui rezervor.

În hidrologie durata de înmagazinare se poate estima prin două metode:

• Metoda bazată pe conservarea masei pornește de la ipoteza constanței
cantității de apă a fiecărui rezervor. Conform acestei metode, durata de
înmagazinare rezultă din împărțirea volumului rezervorului prin debitul
de apă care alimentează sau care este evacuat din rezervor, aceste
debite trebuind să fie egale între ele pentru a respecta principiul
conservării masei. În principiu, această durată ar reprezenta timpul care
ar fi necesar pentru umplerea rezervorului, dacă acesta ar fi gol și nu s-ar
evacua nicio cantitate de apă din el, sau timpul în care el s-ar goli în
întregime dacă ar dispărea complet afluxurile de apă.

• Metoda bazată pe măsurarea vitezelor de mișcare a apei care este

aplicabilă în special pentru apele subterane, cu durate de înmagazinare
foarte mari. Aceste viteze se pot măsura în prezent utilizându-se izotopi
radioactivi.

Cicluri biogeochimice
Circuitul natural este un ciclu biogeochimic deoarece în cadrul acestui circuit
apar procese fizice, chimice și biologice. Alte cicluri care apar în natură și sunt,
cel puțin în parte, legate de ciclul apei sunt ciclul carbonului și ciclul azotului.
Există însă și cicluri naturale pentru alte elemente chimice.

În cursul deplasării apei prin circuitul hidrologic, ea transportă și diferite

materiale solide precum și gaze dizolvate. Unii compuși ai carbonulului și
azotului, elemente importante pentru organismele vii, sunt volatili și solubili, și
de aceea se pot deplasa prin atmosferă și astfel crea cicluri complete,
asemănătoare cu cel al apei.

Mișcări neciclice
În unele părți ale circuitului natural, apa antrenează anumite substanțe care
însă nu iau parte la întreg ciclul.
Precipitațiile care ajung pe suprafața solului conțin anumite substanțe gazoase
sau solide dizolvate. Apa care se infiltrează și trece prin zona nesaturată în apă
a solului, antrenează bioxidul de carbon din aerul care există între particulele
solide ale solului și astfel își sporește aciditatea. Această apă acidă intră în
contact cu particulele de sol sau cu roca mamă și dizolvă anumite substanțe
minerale. Dacă solul are condiții bune de drenaj, apa subterană poate conține o
cantitate importantă de substanțe solide dizolvate, care în cele din urmă ajung
în mare.

În unele regiuni ale uscatului, sistemul de scurgere se termină într-o mare

interioară sau într-o depresiune, în loc de a fi legate de oceanul planetar.
Asemenea regiuni se numesc zone sau bazine endoreice. În asemenea cazuri,
nivelul mării interioare va menține echilibrul hidrologic, astfel încât afluxul de
apă din scurgerea de pe uscat și din precipitații pe suprafața mării interioare să
fie egal cu pierderile prin evaporație.

Deoarece apa evaporată nu conține materiale solide dizolvate, conținutul în

săruri al mărilor interioare și cel al oceanului planetar crește în mod continuu.

Exisă situații în care apa subterană are o mișcare ascendentă, prin capilaritate.
În asemenea cazuri, ea va antrena și diferitele săruri dizolvate. Odată ajunsă la
suprafața solului, apa se va evapora, dar sărurile aduse de apă se vor depune la
suprafața solului ducând progresiv la o acumulare de săruri. Terenurile pe care
se produc asemenea acumulări de sare se numesc terenuri sărăturate sau
sărături

Modificarea ciclului apei

Circuitul natural al apei este afectat de anumite procese geologice. El nu a fost
identic cu cel din diferite ere geologice. Modificările geologice ale circuitului
apei se produc relativ lent.

Acțiuni antropogene de diferite genuri, cum ar fi emisia de gaze în atmosferă,

despăduririle, extragerile de apă din cursuri de apă sau strate subterane și
altele pot însă influența circuitul apei atât la scară locală cât și la scară
planetară. Disciplina care se ocupă cu studiul influenței activităților umane
asupra ciclului natural al apei și a măsurilor necesare pentru a nu produce o
desechilibrare a acestui ciclu se numește gospodărirea apelor.