Sunteți pe pagina 1din 2

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Poezia se situează în deschiderea volumului de debut al lui Lucian Blaga, "Poemele


luminii", din 1919. Aceasta constituie o artă poetică, o mediaţie filozofică cu profunde accente
lirice, o confesiune elegiacă pe tema cunoaşterii, care poate fi paradisiacă, misterul fiind parţial
redus cu ajutorul logicii şi al raţiunii şi luciferica, ce poţentează misterul, îl revelează prin trăirile
interioare, prin imaginaţie şi stare poetică.
Trebuie remarcat faptul că poemul nu este o artă poetică obişnuită, deoarece Blaga nu
vorbeşte nicăieri explicit, despre rosturile poeziei şi ale poetului. Această diferenţă devine mai
evidentă, dacă comparăm poezia cu „Testament” a lui Tudor Arghezi. Spre deosebire de Arghezi,
care îşi exprimă clar concepţia despre izvoarele poeziei, despre instrumentele ei, despre
misiunea poetului şi a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un conţinut cifrat pentru a cărui
înţelegere este necesară raportarea la concepţia sa filozofică .
Titlul poeziei este alcătuit dintr-un enunţ care este reluat şi în primul vers, atrăgând
atenţia prin structura sa, sintetizând ideea textului. "Eu nu strivesc corola de minuni a lumii" este
o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice, exprimând faptul că datoria
poetului este să potenţeze misterele universului ("corola de minuni a lumii"), şi nu să le
lămurească, să le reducă ("nu strivesc"), accentul punându-se pe confesiune şi pe atitudinea
eului liric în faţa lumii. ("eu").
Poezia este o confesiune lirică cu un foarte pronunţat caracter subiectiv, repetându-se în
mod obsesiv, în locuri cheie, pronume şi verbe la persoana I: „eu”, „mea”, „mei”. Totodată, eul
liric se situează în antiteză cu restul lumii, „altora”, întruchipând restul oamenilor care aleg
cunoaşterea logică. Astfel, conjuncţia adversativă „dar”, folosită în cel mai scurt şi evident vers,
împarte opera în două parţi, evidenţind mai puternic opoziţia dintre poet şi lume.
Demersul liric nu este conceptual, ci poetic, Blaga nemotivând concepţia sa cu
argumente raţionale, ci cu metafore revelatorii, care sugerează tainele care îi sunt oferite
omului spre cunoaştere.
Metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, atrage atenţia asupra intenţiei Marelui Anonim
(factorul metafizic central, sinonim al ideii de divinitate) de a-şi proteja şi ascunde creaţia,
„vraja” reprezentând frumuseţea şi farmecul inexplicabil al acestei lumi. Un alt exemplu este
sintagma „adâncimi de întuneric”, de asemenea o metaforă, care ilustrează dimensiunea vastă a
necunoscutului, cât şi profunzimea misterului. Apare şi epitetul „sfânt mister”, care atrage
atenţia asupra dimeniunii sacre a tainei, făcând astfel o legătură între mister şi divinitate.
Poetul încearcă să-i transmită cititorului ideea că tainele se ascund printre cele mai
obişnuite lucruri, precum: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Aceasta este o enumeraţie
care reprezintă natura, lucrurile vizibile atât de preţioase omului, cuvântul şi iubirea, iar la
sfârşit, moartea.
Putem spune că poezia este împărţită în doua faze lirice. Prima, exprimă opţiunea
autorului de a nu ruina frumuseţiile lumii cu puterea minţii („calea mea”), opţiunea de a se
îndepărta de cunoaşterea paradisiacă. „Calea” reprezintă o alegere, dar şi o călătorie prin viaţă,
în plan cognitiv. A doua fază lirică porneşte de la cunoaşterea paradisiacă care distruge şi
sugrumă misterele acestei lumi, cunoaşterea luciferică fiind cea care nu doar protejează, dar şi
sporeşte tainele.
Poetul pune la baza cunoaşterii şi a actului poetic, iubirea („căci eu iubesc/ şi flori şi ochi
şi buze şi morminte”). Iubirea nu are la Blaga doar o funcţie sentimentală, ci reprezintă o
modalitate de cunoaştere, de pătrundere în misterele universului. El sugerează că numai dintr-o
astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vietii şi numai dintr-o astfel de cunoaştere intuitivă,
luciferică, se poate naşte poezia.
 În ceea ce priveşte realizarea artistică, se remarcă capacitatea poetului de a plasticiza
idei abstracte. Astfel, el foloseşte un şir de metafore („vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi
de întuneric”, „corola de minuni”) pentru a reda concepţia sa despre cunoaştere şi creaţie. Acest
limbaj metaforic îi atribuie textului ambiguitate, poezia aparţinând curentului modernist, şi
rămânând în zona abstractului, ea poate reprezinta o iniţiere într-o realitate transcendentală,
absolută.
Din punct de vedere prozodic, poezia are un vers liber, inegal, cu o segmentare arbitrară,
ce pune în valoare anumite simboluri. Măsura este variabilă, dar absenţa rimei şi a ritmului nu
exclud o armonie interioară a poemului.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se constituie astfel într-o mărturisire lirică a
unui crez artistic şi a unei concepţii filozofice despre cunoaştere. Ea este semnificativă şi pentru
lirismul reflexiv, metaforic al lui Lucian Blaga.