Ion

De Liviu Rebreanu

Publicat în 1920, romanul Ion reprezintă primul roman al lui Liviu Rebreanu, un
roman modern, realist şi obiectiv care înfăţişează univerul rural fără a-l idealiza. Geneza
romanului Ion este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o
autorul cu un ţăran care săruta pământul, un eveniment din satul său, când un ţăran văduv şi
bogat şi-a bătut fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac şi o discuţie cu un
flăcău foarte sărac, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru
pământ aproape bolnăvicioasă.” Scena sărutării pământului se regăseşte în roman şi are un
rol important deoarece reprezintă un simbol al iubirii obsesive pentru pământ. Este un gest
semnificativ nu numai pentru destinul personajului principal ci şi pentru conturarea întregii
naraţiuni, deoarece destinul tuturor personajelor se învârte în jurul problemei pământului. 
Tema romanului o constituie lupta ţăranului român pentru pământ într-o societate
împărţită în săraci şi bogaţi, precum si imaginea satului romanesc si viata taranului. Pe
parcursul romanului se desprinde ideea că dorinţa de pământ duce la dezintegrare morală
atunci când aceasta depăşeşte limitele normalului, transformându-se în obsesie.
Pe parcursul romanului sunt descrise ritualuri care privesc marile evenimente din
existenţa unui om: naşterea (naşterea copilului Anei), căsătoria (obiceiurile descrise la nunta
dintre Ion şi Ana) şi moartea (ritualurile pentru Dumitru Moarcăş şi moartea Anei). Un alt
eveniment important din viaţa unei comunităţi săteşti asupra căruia autorul se opreşte este
hora. În afara obiceiurilor referitoare la desfăşurarea existenţei umane, sunt descrise şi
îndeletniciri specifice mediului rural legate de munca la câmp, care subliniază şi mai mult
caracterul monografic al romanului.
Din punct de vedere compoziţional, romanul este împărţit în două părţi, Glasul
pământului şi Glasul iubirii, titlurile acestora sintetizând esenţa conţinutului. Acţiunea
romanului este dispusă pe două planuri care alcătuiesc de fapt imaginea globală a satului
transilvănean. Primul plan este al ţăranilor şi îl are în centru pe Ion, al doilea plan este al
intelectualităţii rurale care descrie viaţa şi problemele cu care se confruntă familia Herdelea.
Interesantă în cazul romanului Ion este construcţia ciclică, acesta începe şi se sfârşeşte cu
descrierea drumului spre /dinspre satul Pripas. Prin această metaforă a drumului, autorul
conduce cititorul în spaţiul geografic, social şi uman în care se va petrece acţiunea
romanului. De la imaginea podului peste Jidoviţa, la Pădurea Domnească şi Cişmeaua
Mortului, de aici pe sub Râpele Dracului, se ajune la imaginea Pripasului„pitit într-o
scrântitură de coline”, unde se desfăşoară tradiţionala horă de duminică. Drumul descris în
final încheie într-un fel evenimentele tragice petrecute în sat: „Satul a rămas înapoi acelaşi,
parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţi le-au luat locul. Peste
zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile,
năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări
plăpânde într-un uragan uriaş.”. Autorul susţine că a urmărit deliberat o construcţie circulară
spre a întări iluzia realului, cititorul fiind readus la sfârşit, exact acolo de unde intrase în
lumea ficţiunii. Ciclicitatea se va extinde şi în construcţia personajului principal: Ion revine în
final la iubirea pentru Florica, ignorând glasul pământului. De asemenea, se precizează în
text că acesta reia destinul lui Vasile Baciu. La fel ca şi Ion, tatăl Anei obţinuse pământurile
căsătorindu-se cu o fată bogată, dar pe care nu o iubea. Dar reluarea presupune la Rebreanu
o degradare: revenirea la Florica nu echivalează cu revenirea la iubirea pură de la începutul
romanului ci se transformă într-o obsesie mistuitoare ca şi cea pentru pământ şi îi va aduce
personajului sfârşitul tragic. De asemenea, spre deosebire de Ion, Vasile Baciu are grijă de
familia lui, chiar dacă nu îşi iubeşte fiica.
În centrul acţiunii se află figura lui Ion, care stăpânit de o obsesivă dorinţă de a avea
pământ, îşi vede realizarea visurilor prin căsătoria cu Ana, fiica lui Vasile Baciu, unul dintre
ţăranii bogaţi ai satului. Deşi o iubeşte pe Florica, o fată frumoasă dar săracă, îşi urmează cu
tenacitate şi răbdare planul de a obţine pământurile, lăsând-o însărcinată pe Ana şi
obligându-l astfel pe Vasile Baciu să-l accepte ca ginere şi să-i dea ca zestre pământurile.
Relaţiile cu Vasile Baciu rămân tensionate, iar atitudinea de indiferenţă faţă de Ana o
determină pe aceasta să se sinucidă.
Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând uneori
umiliri sau compromisuri. Laura, fiica cea mare a soţiilor Herdelea, se căsătoreşte cu George
Pintea, deşi iubise pe altcineva. Învăţătorul face cu greu faţă dificultăţilor materiale şi,
intrând în conflict cu autorităţile, votează, împotriva convingerilor sale, cu deputatul
maghiar. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, preocupat de construirea
unei noi biserici şi de destinul ţăranilor între care provoacă diferite animozităţi.
Caracterizarea lui Ion
Ion este personajul principal al romanului şi face parte din categoria ţăranilor săraci
care îşi doresc pământ. Portretul său fizic nu este conturat, gesturile, mimica şi
îmbrăcămintea fiind descrise pentru a pune în evidenţă anumite trăsături sau stări ale
personajului. Un exemplu elocvent este descrierea lui Ion, care se duce îmbrăcat în haine de
sărbătoare să-şi viziteze pământurile.
Trăsătura sa esenţială este dragostea pentru pământ: „Unde punea el mâna, punea si
Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. [...] Iubirea pământului l-a stăpânit
de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-o hotărâre pătimaşă:
trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă...”
Dorinţa de a avea pământ este justificată de realitatea socială în care trăieşte, pentru Ion
pământul înseamnă stabilitate, statut social, cea mai bună dovadă a hărniciei sale. Prin
caracterizare directă, îi sunt subliniate de către narator o parte din trăsături: Ion este un
ţăran sărac, dar harnic, un bun gospodar care doreşte să aibă ce munci. De asemenea, i se
pun în evidenţă inteligenţa, ambiţia, voinţa, trăsături remarcate şi de celelalte personaje:
Zaharia Herdelea, Titu Herdelea, chiar şi Vasile Baciu. Apreciat în sat pentru hărnicia şi
isteţimea sa, el înţelege că doar munca cinstită nu-l poate ajuta să ajungă printre cei cu
delniţe multe şi cu un cuvânt greu în sat. Evoluţia sa este urmărită în contradicţie cu câteva
personaje: George Bulbuc, Vasile Baciu, tatăl său, dar şi în contradicţie cu sine: personajul
are numeroase momente de nehotărâre, de ezitare între dorinţa de a avea pământ şi iubirea
pentru Florica. Iniţial, visul lui era să recâştige pământurile pierdute de tatăl său, prin urmare
dorinţa de pământ era justificată. Cu timpul însă, obţinerea pământurilor se transformă într-
o obsesie care duce la decăderea morală a personajului, aducând în prim plan trăsăturile
negative ale acestuia: Ion va da dovadă de egoism şi cruzime faţă de Ana, de răutate şi chiar
de violenţă. Deşi la început ezită între „glasul pământului” şi „glasul iubirii”, interpretează
vorbele lui Titu Herdelea în favoarea sa şi ia decizia de a-l obliga pe Vasile Baciu să-i dea
pământurile. Când intră în posesia pământului, Ion se vede „mare şi puternic ca un uriaş din
basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori”. Chiar şi pământul, faţă de
care se simţise „mic şi slab cât un vierme pe care-l calci în picioare”, pare acum a se clătina
şi „a se închina în faţa lui”. Metamorfoza personajului este evidentă şi este subliniată
indirect prin prezentarea gesturilor care arată siguranţa şi mândria de sine: „Pe uliţă umbla
cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de
pământ şi avere.” Familia pe care şi-o întemeiază va fi însă neglijată, îşi va determina soţia să
se sinucidă şi îşi va lăsa copilul să moară. Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci
teama că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe prin moartea copilului bolnav. Scena în
care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a
coşciugului este sugestivă şi are caracter anticipativ. Dacă în acţiunea de dobândire a
pământului, Ion se dovedise lucid, calm, controlându-şi acţiunile, gesturile, acum, ameninţat
de pierderea lor, acţionează încrâncenat, dezorganizat. Moartea copilului redeschide lupta
pentru pământ dintre Ion şi Vasile Baciu, dar şi paisunea pentru Florica: „Ce folos de
pământuri, dacă cine ţi-e drag nu-i al tău?”. Deşi la începutul romanului iubirea lor este una
îngăduită, în final situaţia se schimbă deoarece Florica este căsătorită acum cu George.
Obsesia pentru Florica ia locul obsesiei pentru pământ, ajunge la concluzia că nimic nu are
valoare fără cineva alături. Prin dorinţa de a o cuceri pe Florica, Ion încalcă din nou legile
morale ale colectivităţii, dar mai ales înfruntă  din nou destinul. El îşi doreşte totul:
pământurile şi pe Florica, uitând de echilibru şi măsură, însă sancţiunea pe care o va primi
este definitivă. Florica îi acceptă dragostea, dar totul se va sfârşi tragic prin uciderea lui Ion
de către George Bulbuc. Destinul său este circular, se întoarce de unde a plecat, la sărăcie, la
iubirea pentru Florica. Vinovat de propria-i dezintegrare morală, răspunzător de moartea
Anei, de distrugerea căminului Floricăi, este pedepsit. Urmărind evoluţia lui Ion, scriitorul
sugerează că iubirea lui pentru pământ este înnăscută, în consecinţă, destinul lui se află
implacabil sub semnele tragicului deoarece acţiunile, faptele şi gesturile sale îi pregătesc
sfârşitul tragic. Sfârşitul său violent nu e deloc surprinzător, agonia lui este descrisă
detaliat: „Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, carel scârbea şi din care vroia
să scape cu orice preţ.”, ultimul său gând este:„Mor ca un câine!”