INSTITUTUL TEOLOGIC CREȘTIN DUPĂ EVANGHELIE

”TIMOTHEUS” DIN BUCUREȘTI

TEOLOGIA BIBLICĂ A VECHIULUI TESTAMENT

Temă An 3 Semestrul 2

Cadru didactic:
Conf. univ. dr. Daniel Istrate
Student:
Miron Dănuț Dinu

Februarie 2020
 Capitolul 1. Revelația de Sine a lui Dumnezeu

Revelația de Sine a lui Dumnezeu în Vechiul Testament este cu siguranță

revelația de Sine făcută poporului Său și care constă în revelatia persoanei și
caracterului Său care precedă și explică revelația scopurilor Sale. În perioada
contemporană, specialiștii în Vechiul Testament au accentuat revelația lui
Dumnezeu în lucrările Sale mărețe, oferindu-ne o înțelegere mai profundă a
adevăratului caracter al relației din cadrul Vechiului Testament dintre Dumnezeu și
Israel.
Dumnezeu se revelează nu numai prin ceea ce afirmă despre Sine Însuși, ci
și prin evenimentele pe care le interpretează prin profeții Săi.
În toate aparițiile din Vechiul Testament, care încep din Eden, apoi cu
patriarhii, Moise și ceilalți, suntem impresionați de faptul că Dumnezeu se arată
oamenilor și rămâne în același timp transcendent, persoana Sa neputând fi cuprinsă
de limitele omenești și ale lumii.
Dumnezeu nu trebuie să-Și dovedească existența Sa atunci când s-a revelat
pe Sine. Nu Dumnezeu este Cel care trebuie să arate cine este, ci omul.
În revelația de Sine, Dumnezeu nu face decât să declare că va face ceea ce
plănuiește. Este accentuată porunca, nu furnizarea de informații, cu toate că nici
aceasta nu lipsește.
Adevărul revelației nu conduce spre persoana Sa. Când Israel a răspuns cu
credință, a ințeles mai bine cuvintele și lucrările lui Dumnezeu.
În Vechiul Testament, cunoașterea ce decurge din revelație este întotdeauna
personală și intima și duce la o relație și o înțelegere obiectivă.
 Capitolul 2. Natura lui Dumnezeu

Deși niciun loc nu-L poate cuprinde, o condiție a libertății Sale este
capacitatea Lui de a face ca un obiect vizibil să devină un mijloc al prezenței Sale.
Câteva din aceste mijloace ale revelatiei Sale ar fi: Îngerul Domnului, Fața lui
Dumnezeu, Slava lui Dumnezeu și chiar folosirea antropomorfismelor, Dumnezeu
fiind prezentat adesea în termeni umani. Astfel Dumnezeu vorbește, aude, vede,
are față, spate, mâini și așa mai departe.
Rezultatul este că aceste expresii îmbogățesc foarte mult concepția noastră
despre Dumnezeu, deoarece Îl fac accesibil, păstrându-I însă măreția.
Dumnezeu este persoană, în sensul că El este Dumnezeu care își dă nume.
Natura lui Dumnezeu a fost văzută în revelația de Sine și apoi ilustrată de faptele
Sale concrete din viața poporului Israel. Toate lucrările lui Dumnezeu arată puterea
Sa. Această împărtășire a puterii lui Dumnezeu a fost întărită de credința în puterea
Sa de Creator. Israel a ajuns să creadă din ce în ce mai ușor în puterea Sa de
Creator după ce a avut parte de eliberarea și călăuzirea lui miraculoasă.
Asociată cu puterea Sa este ideea că Dumnezeu este înfricoșător. Conceptul
de gelozie este o altă idee care exprimă natura lui Dumnezeu. Lucrul acesta se
datorează tăriei singulare ale caracterului Său, care nu poate fi împărțit cu altă
creatură.
Sfințenia lui Dumnezeu este probabil caracteristica centrală a lui Dumnezeu.
Această a avut de a face și cu poporul Său pe care El l-a chemat la Sine.
Legământul este o expresie a sfințeniei lui Dumnezeu. Prin faptele pe care le face
pentru poporul Israel , Dumnezeu Își demonstrează sfințenia. Din acest motiv este
denumit ”Sfântul lui Israel”.
Neprihănirea lui Dumnezeu denotă un comportament drept sau o atitudine
dreaptă, ceva drept în conformitate cu standardul divin.
Îndurarea și dragostea lui Dumnezeu, îndelunga răbdare, bunăvoința Sa sunt
alte caracteristici distincte care ne vorbesc despre natura lui Dumnezeu.
 Capitolul 3. Creația și providența

Creația. Mulți teologi au considerat că referințele sporadice la creație sunt dovada

faptului că ideea creării lumii de către Dumnezeu a fost luată în considerare mai
târziu.
Vechiul Testament Îl prezintă pe Dumnezeu ca stăpân al întregului pământ,
nediminuând în niciun fel importanța cu care evreii priveau ordinea creată.
Porțiunile foarte timpurii din Pentateuh vorbesc despre crearea Israelului de
către Dumnezeu. Exodul, prin care se marchează crearea rațiunii Israel, este un act
creator, eliberator, prin care Dumnezeu Își demonstrează din nou puterea creatoare.
Porunca cu privire la Sabat face referire în mod explicit la crearea tuturor
lucrurilor de către Dumnezeu, înainte de odihna Sabatică.
Înțelegerea deplină a puterii creatoare și a măreției lui Dumnezeu a apărut
după cum se pare, doar mai târziu în istoria lui Israel. Înainte de Psalmi și de
Profeți, puterea lui Dumnezeu n-a fost celebrată în mod clar, distinct, cu
regularitate.
Dumnezeu a create lumea prin Cuvântul Său și totodată prin intervenția Sa
directă. Dumnezeu nu a folosit material preexistent pentru a crea lumea. Este
specific pentru creativitatea lui Dumnezeu ca El să creeze ceva ce nu avusese
existență.
Providența. Faptul că Dumnezeu și-a terminat lucrarea nu însemnează că
Dumnezeu și-a părăsit-o, ci El se ocupă în continuare de ea. Relația lui Dumnezeu
cu creația s-a schimbat, dar ea nu este mai puțin profundă.
Încă de la începutul creației, Dumnezeu se îngrijește permanent de ea, prin
procesele pe care le-a stabilit și pe care noi le numim cam incorect, legi naturale.
Imaginea din Vechiul Testament, este a unui Dumnezeu care lucrează în și
prin ordinea naturii pentru a-și realiza scopurile.
Dumnezeu, dupa ce a sfârșit lucrarea originală a creației, a continuat să aibă
grijă de ea, în și prin procesele vieții pe care le-a inclus în ea.
După cum a creat un mediu potrivit pentru om, tot astfel Dumnezeu lucrează
în mod direct pentru a aduce mântuirea.
 Capitolul 4. Omul: Bărbat și femeie

Omul este coroana creației. Bărbatul și femeia au fost creați să conducă.

Crearea omului vine în urma unei decizii deliberate și a unui act hotărâtor din
partea lui Dumnezeu. Omul este distinct de lumea animală și totuși parte
evidențiată în mod separat a ordinii create.
În ciuda solidarității cu ordinea creată, oamenii transced această ordine.
Relația lor fundamentală este cu Dumnezeu și în această relație constă indepenența
lor fundamentală față de creație.
Oamenii au fost creați să iubească. Numai un om poate satisfice nevoile
profunde ale naturii umane. Oamenii sunt făcuți pentru relații, pentru a se completa
unul pe altul în dragoste. Omul este creat, bărbat și femeie, astfel încât unul este
incomplet fără celălalt, iar cei doi sunt egali înaintea lui Dumnezeu.
Căsătoria este prezentată în Geneza ca fiind instituția umană de bază. Idealul
exprimat este monogam, cei doi devenind un singur trup.
Relațiile umane din Vechiul Testament cuprind mai mult decât legătura
căsătoriei. Oamenii nu sunt niciodată luați separat, ci întotdeauna ca membrii
responsabili ai unei comunității, familii sau a unui trib. Există o excepție de la
această relație de grup și aceea este chemarea personală a lui Dumnezeu care se
adresează individului spre binele grupului.
Oamenii sunt creați ca să-L slăvească pe Dumnezeu și să-și găsească scopul
suprem în această slăvire. Acest scop este sensul suprem al creării omului după
chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Acesta implică existența personală
responsabilă a omului înaintea lui Dumnezeu menită să-L reflecteze pe Creator în
munca Lui, să-L cunoască și să-L iubească în tot ce face.
 Capitolul 5. Păcatul

Păcatul a intrat în lume în urma deciziei libere a lui Adam și a Evei. Ispita de
a nu-L asculta pe Dumnezeu vine din afara lor, dar totuși din interiorul ordinii
create. Răul nu vine de la Dumnezeu, ci de la o forță a răului din ordinea creată. Se
știe în special din Noul Testament că Satana stăpânește și dirijează aceste forțe
nocive pentru ca să distrugă relația dintre Dumnezeu și om.
Păcatul naște păcat, ca o consecință naturală a lui. Înțelegând implicațiile
depline ale acestei interconexiuni se poate deduce că păcatul originar nu poate
rămâne un fenomen izolat.
Păcatul nu este o neșanșă sau o suferință întâmplătoare, ci el este o abatere
personală și voluntară de la o normă, abatere îndreptată în esentă împotriva lui
Dumnezeu. Păcatul este o stare în care omul este vinovat înaintea lui Dumnezeu și
pasibil de pedeapsa Lui.
Păcatul are întotdeauna legătură cu scopurile sfinte și desăvârșite ale lui
Dumnezeu. Ceea ce oamenii sunt și fac înaintea lui Dumnezeu afectează statutul
lor înaintea Lui. Păcatul este întotdeauna un obstacol în calea bunăvoinței lui
Dumnezeu.
Păcatul este personal și totodată conștient. Desi păcatul poate fi făcut fără
voie, el există, deoarece inima este într-o stare de răzvrătire înaintea lui Dumnezeu.
Păcatul are caracter universal prin faptul că a invadat întreagă natură umană. El
izvorăște dintr-o corupere fundamentală a naturii umane care afectează tot ce
facem. Păcatul este permanent deoarece face parte într-o mare măsură din ordinea
căzută a relației.
Pedeapsa lui Dumnezeu urmează ca răspuns cert la păcat. Elementul de bază
al pedepsei este despărțirea de Dumnezeu. Scopurile Sale se împlinesc până și în
cazul păcătosului, deși este mai sigur să spunem că acesta este rezultatul și nu
scopul păcatului.
 Capitolul 6. Legământul

Legământul este o promisiune solemnă care devine obligatorie prin rostirea

unui jurământ care poate consta într-o formulă verbală sau într-o acțiune simbolică.
În Vechiul Testament legământul se bazează pe promisiunea lui Dumnezeu. Aria
de cuprinde a legământului se extinde de la creație până la profeți. El este
elementul principal al felului în care înțelegeau evreii relația lor cu Dumnezeu.
Vechiul Testament în întregime poate fi înțeles ca document al unui tratat,
tema acestuia evidențiind explicit relația lui Dumnezeu cu Israel bazată pe
legământ. Ideea de legământ există implicit în promisiunea făcută lui Adam și Evei
că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui, dar și în promisiunea plină de îndurare
făcută lui Cain concretizată prin însemnarea lui pentru ca nimeni să nu-l ucidă.
Ideea propriu-zisă de legământ apare înainte și după potop când Dumnezeu
face un legământ cu Noe. Baza legământului constă în faptul că Dumnezeu ia
inițiativa de a-i promite lui Noe și familiei sale izbăvirea. Ca semn al promisiunii
lui Dumnezeu, curcubeul devine simbolul legământului.
Baza legământului cu Avraam este prezentată în capitolul 12 din Geneza
unde Dumnezeu îi cere lui Avraam să-și părăsească țara natală și îi promite să-l
facă un popor mare. Apoi îi promite că-i dă țara unde va merge, că va fi tatăl unul
popor mare la număr și îi promite să fie Dumnezeu atât pentru el cât și pentru
urmașii lui.
În legământul mozic sunt prevăzute porunci și rânduieli clare, acestea
presupunând o viață de ascultare în care să fie reflectat caracterul lui Dumnezeu.
În cadrul legământului cu David, Dumnezeu Își afirmă și repetă promisiunile
într-un cadru mai larg si mai cuprinzător. Ezra si Neemia s-au concentrat pe
legământ ca promisiune încurajatoare a lui Dumnezeu dorind aplicarea Legii chiar
prin mijloace politice. Legământul cel nou nu este instaurat prin păzirea Legii, ci
prin moartea răscumparătoare a lui Hristos și prin răspunsul dat de credința în El.
 Capitolul 7. Legea

Legea este expresia legământului și este întotdeauna secundară lui. Legea

trebuie să exprime caracterul vieții în legământ. Darea Legii este partea dăruirii de
Sine a lui Dumnezeu față de poporul Său prin legământ și exprimă aceleași planuri
pline de dragoste.
Baza Legii în planurile legământului lui Dumnezeu este importantă pentru
înțelegere corectă a ei. Darea Legii odată cu legământul constituie o revelație
înainte să instruiască. Israelul nu ține Legea ca să devină poporul lui Dumnezeu, ci
pentru că el este deja poporul ales de Dumnezeu. Atât legământul cât și darea Legii
care exprimă această relație sunt manifestări ale harului lui Dumnezeu.
Toate poruncile din Lege trebuie să exprime în termeni concreți caracterul
relației lui Dumnezeu cu poporul Său. Aceste Legi au de a face cu atitudinea unei
persoane față de Dumnezeu precum și față de aproapele Său. Nu este făcută nicio
referire pentru impunerea acestor legi. Este în natura relației ca ea să exprime
răspunsul liber, personal al persoanei implicate.
Preoții erau însărcinați în special cu Legea. Accentul era pus pe învățarea
Legii pentru ca poporul să înțeleagă ceea ce-i cerea Dumnezeu. O înțelegere
adecvată a Legii îl ajută pe om să vadă că viața stă sub voința atotputernică a lui
Dumnezeu. Cel mai profund motiv pentru păzirea Legii trebuie să fie o inimă
receptivă, o decizie morală interioară și personală. Bazându-se pe sfințenia lui
Dumnezeu, Legea cere perfecțiune din partea poporului.
 Capitolul 8. Închinarea

Închinarea este răspunsul pe care i-L dă lui Dumnezeu o inimă credincioasă.

Cultul îmbracă aspectele formale și rituale ale închinării din Vechiul Testament,
acesta fiind forma pe care o ia răspunsul lui Israel față de revelația lui Dumnezeu.
Descrierea închinării în Vechiul Testament accentuează faptul că toata viața din
Israel stă sub autoritatea lui Dumnezeu. Relația poporului cu Dumnezeu era
întemeiată, reafirmată si reînnoită în cult. Cultul pe care l-a prescris Dumnezeu
pentru Israel trebuia să fie expresia vizibilă a credinței acestuia, orice credință care
este autentică dorind să se manifeste și în afară. Credința se străduiește astfel să
capete chip în și prin închinare.
Forma limitează relația noastră cu Dumnezeu amintindu-ne că suntem
creaturi. Demn de remarcat este pericolul că ritualul exterior să înlocuiască
realitatea interioară. Deși rar, totuși Vechiul Testament ilustrează menținerea
echilibrului dintre elementele exterioare și cele interioare. Pericolul exteriorizării
amenință mereu închinarea dar acest lucru nu împiedică închinarea să aibă o forma
diferită.
Dumnezeu a trebuit să instruiască poporul cum să se închine, nu doar pentru
că nu știa cum să o facă, ci fiindcă nu era vrednic să o facă. Aceste instrucțiuni nu
doar că ofereau Israelului o modalitate de a-și exprima credința, dar ele ofereau de
asemenea drumul înapoi către comuniune și părtășia care fuseseră distruse.
 Capitolul 9. Evlavia

În Vechiul Testament evlavia este răspunsul inimii la revelația de Sine a lui

Dumnezeu. Când Dumnezeul etern se arată sfânt și iubitor trebuie să existe un
răspuns. Răspunsul dat, autentic și din inimă ia în calcul nu doar prăpastia care
există între Dumnezeul sfânt și omul păcătos, ci și în bucuria de a vedea că acest
Dumnezeu se apleacă pentru a-l iubi și a-i purta de grijă celui pe care l-a creat.
Răspunsul este unul activ care implică întreaga viață.
Răspunsul inițial la o revelație a lui Dumnezeu, a puterii Sale, este mic.
Frica evreului față de Dumnezeu trebuia să fie deosebită pentru că era conștient
cine este Dumnezeu. Evreul trebuia să umble în teamă, dar o teamă care duce la o
încredere și credință, nu la o incertitudine.
Alt răspuns la revelația de Sine este credința în El. Dumnezeu este singurul
obiect al încrederii, aceasta presupunând în primul rând cunoașterea și înțelegerea
lui Dumnezeu. Dacă ne însușim acestea ne încredințăm noi înșine în mod voit lui
Dumnezeu în vederea călăuzirii. O astfel de predare conduce la încrederea în
promisiunile lui Dumnezeu sau mai bine spus la o ascultare voită.
Ascultarea de bună voie de Dumnezeu și de poruncile lui ne duce mai
departe la dragostea pentru El. Evlavia se manifestă în lăudarea lui Dumnezeu, în
rugăciune și în slăvirea Lui, toate acestea fiind caracteristici ale evlaviei.
 Capitolul 10. Etica

Evlavia se exprimă în mod natural în viața morală a unei comunități, din

aceasta decurge ceea ce se numește etica. Etica și evlavia merg mână în mână
precum credința și faptele. În Vechiul Testament întreaga viață a poporului Israel
este legată de Dumnezeu și scopurile Sale.
Etica Vechiului Testament este o expresie a caracterului lui Dumnezeu.
Religia si moralitatea sunt înrudite în cel mai strâns mod posibil. Vechiul
Testament nu cunoaște moralitate distinctă de religie. Dumnezeu este sursa binelui
și dacă omul face bine este pentru că-l cunoaște pe Dumnezeu, iar pe de altă parte
cunoașterea lui Dumnezeu se exteriorizează printr-o viață morală.
Etica Vechiului Testament are la bază faptul că omul a fost creat după
chipul lui Dumnezeu. O expresie a asemănării omului cu Dumnezeu este faptul că
Legea a fost orientată către oameni. Aceștia au capacitatea de a reflecta caracterul
lui Dumnezeu. La Creație Dumnezeu a dat principii care să vizeze și să
reglementeze toate aspectele vieții. Aceste principii au devenit structuri pe care se
dezvoltă întreaga viață și pe care planul răscumpărator a lui Dumnezeu le va
îmbogăți și le va extinde restaurându-le. Ca în cazul rânduielilor de la Creație, și în
instituțiile vieții poporului, etica trebuie să fie trăită, practicată și experimentată în
cadrul trăirilor umane.
 Capitolul 11. Înțelepciunea

Înțelepciunea este arta deosebit de practică de a fi priceput și de a avea

succes în viață. Este cunoaștere în slujba vieții. Sediul înțelepciunii este inima, care
este centru deciziilor morale și intelectuale. Înțelepciunea este viața de închinare
extinsă acasă și peste tot, este manifestarea religiei individului în afara bisericii.
Nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu cu ajutorul înțelepciunii deși
cunoscându-L pe El se poate dobândi cheia înțelepciunii și a priceperii.
Programa școlii de înțelepciune în Vechiul Testament era întreaga viață, în
modul cel mai practic. Membrii vârstnici ai comunității învățaseră ceva din
experiențele întâlnite în timpul vieții și astfel puteau învăța pe alții ce înseamna
întelepciunea. Ei stăteau la poarta cetății și ofereau sfaturi celor interesați.
După ce înțelepciunea era dobândită în urma evenimentelor și experiențelor
din viață, ea putea fi transmisă prin formarea personală de ucenici. În Israel
înțelepciunea a fost înțeleasă în strânsă relație cu credința în Dumnezeu și
acceptată odată cu obligațiile pe care avea poporul prin legământ. Israel credea
într-un mod ferm că înțelepciunea îi aparținea numai lui Dumnezeu. Tot ce există
dovedește o înțelepciune divină în lucrurile înalte și deopotrivă în cele smerite.
Dacă înțelepciunea constă într-o măsură generoasă de judecată sănătoasă,
cheia către ea nu poate fi găsită nicăieri în lume, deoarece cartea Proverbe spune că
frica de Domnul este componenta principală a înțelepciunii, este începutul ei.
Omul, care are întreaga viață modelată de priceperea născută din înțelepciune, este
considerat înțelept.
Cei cu adevărat întelepți înțeleg limitele umane, iar această recunoaștere are
ca rezultat smerenia. Ei nu au niciun fel de problemă din cauza acestor limitări
deoarece încrederea lor nu este doar în înțelepciune, ci în sursa ei care este
Dumnezeu.
 Capitolul 12. Duhul lui Dumnezeu

Concepția spirituală despre modul în care a fost perceput Dumnezeu nu s-a

manifestat la expresia sa deplină înainte de Noul Testament. Acțiunea Duhului a
fost implicită de la Creație până la Profeți, în evenimentele prezentate în perioada
Vechiului Testament. Persoana Duhului Sfânt deși prezentă în procesul Creației în
Vechiul Testament devine evidentă abia când este prezentată de Isus Hristos,
ucenicilor, in Noul Testament și când Duhul Sfânt este turnat asupra poporului Său
la formarea Bisericii, în ziua Cincizecimii.
Duhul lui Dumnezeu este manifestarea energiei dătătoare de viață și a puterii
creatoare a lui Dumnezeu în experiența umană. Duhul este deopotrivă ceva străin
omului dar și ceva fără de care omul nu poate trăi. Duhul lui Dumnezeu este o forță
intermitentă și îi dă omului puterea să îndeplinească planurile lui Dumnezeu.
De la început s-a știut că este o legătură strânsă între Duhul lui Dumnezeu si
aptitudinile omenești. Conducătorii popoarelor care nu au cunoscut pe Dumnezeu,
au înțeles că doar o persoană înzestrată cu Duhul lui Dumnezeu poate da dovadă de
o înțelepciune ca a lui Iosif, Daniel și alții.
În perioada profetică lucrarea Duhului devine mult mai personală decât în
perioada Judecătorilor, lucrare care se manifestă atât în experiența profeților cât și
în viziunea lor despre lucruri si evenimente prezente dar și viitoare. Învățătura
profețiilor sprijină ideea că Duhul lui Dumnezeu are legătură mai mult cu puterea
mântuitoare decât cu revelația de Sine.
Dumnezeu promite că într-o zi va turna Duhul Său într-un fel care nu a fost
cunoscut înainte, peste orice făptură.
Duhul lui Dumnezeu este cel care înfaptuiește legătura dintre El și om și este
mijlocul pentru împlinirea planurilor universale ale lui Dumnezeu.
 Capitolul 13. Profeția

Fenomenul general al profeției nu este caracteristic numai Vechiului

Testament, ci și Noului Testament. Dumnezeu a utilizat pentru profeție slujba de
profet, om al lui Dumnezeu, om care să transmită Cuvântul lui Dumnezeu. Profeții
au primit o chemare specială de la Dumnezeu, chemare care constituie baza slujbei
ca profet. Mesajul inițial al profeților trebuia să denunțe păcatul din poporul lui
Dumnezeu, viziunea lor despre el făcându-i să plângă păcatele poporului și starea
decăzută în care au ajuns.
Profetul interpretează evenimentele în care Dumnezeu este activ, face
posibilă interpretarea teologică a istoriei, adaugă unui eveniment cuvântul care face
posibilă înțelegerea scopului lui Dumnezeu. Cuvântul pe care profetul îl va rosti
din partea lui Dumnezeu se va împlini întocmai. Mesajul profetic nu face referire
doar la evenimente, ci devine el însuși un element în cadrul procesului de
răscumpărare a lui Dumnezeu.
Profeții erau oameni plini de Cuvântul lui Dumnezeu, stăpâniți de El. Duhul
lui Dumnezeu și apoi Cuvântul Său intră în profeți spunându-le ce să facă și cum
să acționeze. Lucrarea primară a profeților era aceea de a adresa Cuvântul lui
Dumnezeu contemporanilor. Datorită relațiilor strânse dintre Dumnezeu și profeți
era de așteptat ca acești colaboratori să afle ceva despre planul lui Dumnezeu
pentru viitor, mesajul lor având de a face atât cu evenimentele contemporane cât și
cu cele viitoare.
 Capitolul 14. Speranța lui Israel

Încă de la începutul relației cu Dumnezeu poporul Israel a înțeles că trebuie

să aibă încredere în Dumnezeu și că Acesta îi va duce în țara promisă lui Avraam,
unde curge lapte si miere.
Evreii au înțeles mijloacele prin care aceștia vor intra în posesia teritoriului,
fie prin distrugere, judecată, fie prin construcție și dezvoltare. Israel a înțeles că
Dumnezeu va lupta pentru ei și va triumfa, iar vrăjmașii lor nu vor câștiga. Această
țară a fost prezentată în legământul pe care Dumnezeu l-a facut. Evreii au crezut
acestă imagine profetică despre viitorul lor fiindcă au înțeles cine este Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu nu se întoarce fără rod, împlinește ceea ce El a
plănuit pentru că ”așa vorbește Domnul”. Deoarece Dumnezeul evreilor este
Dumnezeul Creației, judecata lui este creatoare și face posibilă o nouă ordine.
Pentru imaginea profetică a viitorului, Dumnezeu folosește mai multe imagini în
desfășurarea istoriei Vechiului Testament: rămășită, robul Domnului, Mesia,
imagini prin care va realiza realitatea noii ordini.
Poporul Israel consideră că moartea nu este o parte normală a lumii, ci este
ceva străin și în afara scopurilor lui Dumnezeu.
Locuința morților reprezintă pentru evrei un loc al lipsei de speranță din
punct de vedere omenesc, dar Dumnezeu poate să răscumpere de sub puterea
Șeolului pe cel ce se încrede în El. Evreii aveau un sentiment vag al nemuririi, nu
aveau o idee clară despre înviere. În schimb comunicarea cu Dumnezeu era atât de
reală încât credeau că ea transcede experiența pamântească.
Concepția vechi-testamentară despre Dumnezeu afirmă că cei care se încred
în El vor supraviețui. Dumnezeu va răsplăti cu viața pe cel drept.
Evreii au văzut promisiunea lui Avraam împlinită, au văzut cum Dumnezeu
i-a scos din robie. Toate aceste acțiuni ale lui Dumnezeu au dat încredere poporului
Său că-i va elibera și în viitor.
Exemplele lui Enoh și Ilie i-au făcut să înțeleagă că victoria finală a lui
Dumnezeu însemnă și victoria finală asupra morții.
 ÎNCHINAREA

Închinarea este răspunsul pe care inima credincioasă I-l dă lui Dumnezeu.

Cultul este termenul pe care teologii îl folosesc pentru aspectele formale și rituale
ale închinării din Vechiul Testament. Cultul este forma pe care îl ia răspunsul
poporului Israel față de revelația lui Dumnezeu.

Modul în care este descrisă închinarea în Vechiul Testament arată explicit

faptul că toată viața poporului lui Dumnezeu, Israel, este sub autoritatea divină. Nu
este permis poporului să se apropie oricum, cum dorește, deși se poate vorbi, nu de
puține ori, și de o naturalețe spontană.

Cultul hotărât de Dumnezeu pentru poporul Său, trebuia să fie manifestarea

vizibilă a credinței acestuia. Credința autentică dorește să se manifeste
exteriorizându-se, în felul acesta dorind să capete o formă, un chip. Totuși forma
aceasta, limitează destul de mult relația oamenilor cu Dumnezeu, acest lucru vrând
să ne amintească, că aceștia sunt creați, având limite. Însă limitarea aceasta nu
trebuie înțeleasă ca o suprimare. Adevărata libertate nu există când cineva face
ceea ce vrea sau ce îi place, ci atunci când există dorința sinceră de a umbla pe
căile pe care Dumnezeu le-a stabilit. Acest lucru a fost ceea ce Dumnezeu a dorit
de la poporul Său: umblarea în căile Lui și după poruncile Lui.

Există în același timp pericolul ca manifestarea exterioară, vizibilă, cultul, să

înlocuiască realitatea din interior. Deși foarte rar, învățătura din Vechiul testament
ilustrează totuși menținerea unui echilibru dintre ceea ce este în afară și ce există în
interior. Pericolul exteriorizării neconforme cu interiorul amenință închinarea, însă
acest lucru nu ar trebui să împiedice ca închinarea să ia o forma definită.

Dumnezeu a trebuit să se implice în instruirea poporului cum să I se închine,

nu doar pentru că nu știa cum să se închine, ci mai mult, fiindcă nu era vrednic să o
facă, oamenii, păcătoși fiind, nu putea accede în prezența lui Dumnezeu. A înlesnit
apropierea omului lângă El în anumite locuri, cu anumite ocazii și le-a trasat la
modul cel mai concret cum să acționeze în astfel de situații.

Deși, pentru poporul Israel a fost întotdeauna clar că Dumnezeu locuiește în

cer, El a ales și anumite locuri accesibile unde să se întâlnească cu oameni. Astfel
pentru Iacov,Betel, Casa lui Dumnezeu, a devenit un loc deosebit pentru că
Dumnezeu l-a întâlnit într-un vis în locul acela. Sinai a devenit loc sacru în tradiția
iudeilor pentru că acolo Dumnezeu s-a arătat lui Moise. În pustie, la Cades, slava
lui Dumnezeu s-a arătat poporului Israel și i-a avertizat să nu cârtească împotriva
Sa. Cortul întâlnirii și mai târziu Templul erau deasemenea locuri unde Dumnezeu
se identifica cu ele sau Dumnezeu era identificat acolo.Deși Dumnezeu nu poate fi
limitat strict la aceste locuri, exista pericolul ca evreii să creadă că Dumnezeu era
doar în acele locuri. Pericolul acesta este și în ziua de azi, când noul popor al lui
Dumnezeu limitează prezența Sa doar: „acolo unde sunt doi sau trei adunați în
numele Meu”. Dumnezeu se revelează pe Sine în astfel de locuri și alege s-o facă
în felul acesta, ca o expresie a dragostei si credincioșiei Sale.

Ocazii hotărâte de Dumnezeu pentru oameni, pentru a le da posibilitatea să

răspundă într-un mod adecvat revelației Sale, erau acele zile în care evreii se
prezentau înaintea Domnului. Existau trei sărbători mari când trebuiau să se
înfățișeze înaintea Lui: sărbătoarea azimilor (comemorau vremea când au fost robi
în Egipt), sărbătoarea săptămânilor (sărbătoarea secerișului sau a roadelor) și
sărbătoarea corturilor (călăuzirea și ocrotirea de care au beneficiat atunci când
locuiau în corturi, după ieșirea din Egipt). Existau și zile speciale hotărâte de
Dumnezeu pentru închinare: ziua ispășirii, ziua a șaptea, sabatul.

Cu aceste ocazii, poporul lui Dumnezeu trebuia să se sfințească, să se

curățească și să nu se prezinte înaintea Lui cu mîinile goale. Astfel evreii trebuiau
să aducă jertfe hotărâte de El :arderi de tot, jertfa de mâncare, jertfa de mulțumire,
jertfa pentru vină sau păcat.

Locurile, vremile hotărâte dar și ceea ce trebuiau să interprindă in prezența

Sa, arătau spre Dumnezeul lor, un Dumnezeu de care nu te puteai apropia oricum,
oricând. Singurul mod prin care te apropiai de El ca să I te închini era doar prin
ascultare de cerințele Lui, aduse la cunoștința tuturor oamenilor prin revelația de
Sine față de fiii oamenilor.