Energia de legătură a nucleului

Stabilitatea nucleului

Nucleul unui atom este o regiune foarte densă din centrul său, fiind
constituit din protoni și neutroni. Dimensiunea nucleului este mult mai mica decât
dimensiunea atomului însuși, iar masa unui atom este determinata, aproximativ,
doar de masa protonilor și neutronilor, fără aproape nicio contribuție din partea
electronilor.
Masa nucleului se poate calcula ca suma maselor nucleonilor componenți și
se exprimă în unități de masă.
M=Zmp+(A-Z)mn
Comparând valorile experimentale ale maselor cu valorile rezultate din
formula de mai sus se constată că masa determinată experimental este mai mica
decât cea teoretică.
Energia necesară nucleului pentru a se împărți în constituenții săi, protoni și
neutroni, se numește energie de legătură a nucleului. Această energie este egală
cu cea eliberată de nucleu în momentul formării acestuia din nucleoni.
Pentru a calcula energia de legătură ne folosim de cunoscuta formulă a lui
Einstein:
E=c2-Δm => E=c2[Zmp+ (A-Z)mn-Mn]
mp- masa protoni
mn- masa neutroni
Mn-masa nucleului
În cazul în care energia de legătură este mare, nucleul este mai stabil.
Nucleele stabile au energia de legătură pe nucleon de aproximativ 8,4 MeV.
Nucleele instabile sunt nucleele foarte ușoare sau nucleele foarte grele.
Există unele procese care duc la creșterea stabilității nucleelor, și anume: fuziunea
nucleară și fisiunea nucleară.
 Fuziunea nucleara constă în unirea a două nuclee ușoare (de obicei, izotopi
ai hidrogenului sau heliului) pentru a forma un nucleu mai stabil. Reacția
generează foarte puține materiale radioactive, cu o durată de înjumătățire
(durata în care emisiile de radiații scad la jumătate) mică, iar în cazul unor
defecțiuni, condițiile pentru ca reacțiile să aibă loc dispar, deci reacția se oprește
de la sine. Fuziunea este sursa de energie pentru stele, a căror gravitație este
suficient de puternică încât să facă posibilă reacțiile. În lipsa forței gravitaționale
enorme a unei stele, fuziunea poate avea loc doar la temperaturi extreme: sute
de milioane de grade într-un mediu izolat. La  aceste temperaturi, materia trece
într-o formă specială de agregare, denumită plasmă.
Fisiunea nucleară constă în fracționarea unui nucleu greu (uzual uraniu,
plutoniu și thoriu) în două nuclee mai stabile cu masă mai mică, prin
bombardarea acestuia cu neutroni. Fisiunea este folosită de peste 60 de ani
pentru generarea de curent electric, dar, deși este mult mai curată decât
generarea de electricitate folosind combustibilii fosili, are două dezavantaje.
Primul este acela că deșeurile rezultate în urma reacțiilor sunt puternic
radioactive și rămân radioactive pentru perioade mari de timp, iar stocarea
acestora reprezintă o problemă complicată.
Al doilea dezavantaj este că, prin natura reacțiilor, fisiunea nucleară este un
proces care se autosusține, ceea ce reprezintă un risc în cazul reacțiilor scăpate de
sub control. Fisiunea produce neutroni care lovesc la rândul lor alți atomi și
produc în continuare fisiuni. În reactoarele nucleare, această reacție în lanț este
ținută sub control prin introducerea unor tije de control în reactor, tije care
absorb o parte din neutronii emiși prin fisiune. În cazul unor defecțiuni la sistemul
de control, există posibilitatea unor accidente grave, cu eliberare de nori
radioactivi, cum a fost cazul accidentului de la Cernobîl, cel mai grav din istorie.
Ambele tipuri de reacție sunt exoterme (generează căldură), iar căldura
generată poate fi utilizată pentru încălzirea unui lichid (uzual apă) care antrenează
o turbină și generează astfel curent electric.