Sara pe deal 

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?
“Sara pe deal” este ultima arie din mai multe versiuni din variantele Eco.
Titlul “Sara pe deal” este un cronotop prin care se intelege timpul si saptiul
unei proiectate iubiri (nu este o iubire implinita, doar una dorita).
Poezia apartine genului liric. Genul liric cuprinde operele in care autorul
isi marturiseste gandurile si sentimentele despre lume si viata prin intermediul
marcilor eului liric si a figurilor de stil, modul dominant de expunere fiind
monologul, la care se adauga pentru elemente de pastel si descrierea.
Ca specie este o idila cu elemente de bucolica clasica (pastel despre
natura neatinsa de mana omului). Poezia este aprope in intregime o idila
pentru ca fiecare vers final din primele 4 catrene si integral ultimele doua
catrene, sunt versuri de dragoste.
Poezia sustine elemental erotic intr-un peisaj rustic, foarte bogat, cu
multe amanunte estetice. Astfel motivele lirice sunt repartizate pe un joc al
dimensiunilor spatiale si temporale, dar mai ales erotice. Astfel exista 3
niveluri spatiale. Primul este nivelul inalt, nemarginit dat de stele, luna, cerul,
nourii, raze si bolta. Al doilea este nivelul adanc numit “vale”, iar al treilea este
un nivel intermediar, median, care este dealul asezat intre cer si vale. Chair
pe deal, sub salcam, este plasat erosul “sub un salcam, draga, m-astepti tu pe
mine”.
Exista doua miscari functionale, una dominant, ascendenta (de
inaltare), data de “turmele-l urc”, “casele-n luna ridica”, “luna pe cer”,
“scartaie-n vant cumpana de la fantana”,”fluiere murmura-n stana”, “clopotul
vechi imple cu glasul lui sara”, “inima mea, arde-n iubire ca para”.
Exista o miscare descendenta care raspunde si temei timpului si temei
destinului “vin de la camp”, “toaca rasuna mai tare”, “osteniti oameni cu
coasa-n spinare”, “apele plang”, “Ah! In curand satul in vale-amuteste”.
Cele doua se intalnesc pe planul median “sub un salcam”, insa ideea
cea mai interesanta pe care Eminescu o transmite este ca iubirea inalta
“pasu-mi spre tine-mi grabeste/ Langa slacam sta-vom noi noaptea intreaga/
Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga”.
Intelegem asadar la o prima lectura, ca exista o supratema: timpul, care
are doua valente, pe de-o parte este timpul universal, simbolizat prin motivele
astrale si ale naturii “luna”, “cerul”, “stelele”, “vantul” si un timp personal
individual supus trecerii, simbolizat prin “vale”, “plans”, “om”, “coasa”.
 Tema dominanta este iubirea. Indragostitul isi creeaza un scenariu al
intalnirii in spatial securizant “sub un salcam”, pe deal unde “ore intregi spune-
ti-voi cat imi esti draga” si unde “ne-om razima capetele unul de altul/ si
surazand vom adormi sub inaltul/ vechiul salcam”.
Salcamul, prin chiar plasarea lui, are functie de axis mundi, iar Erosul
devine un daimon care face legatura dinre cer si pamant si care se impune ca
marca a vesniciei.
Poezia este structurata pe 6 catrene, iar motivele justificape rand planul
naturii si cel al iubirii. La Eminescu, cele doua teme, iubirea si natura, se
intrepatrund. Daca natura este proaspata si el este indragostit, dar si tristetea
isi lasa amprenta asupra eului liric, natura este umanizata.
Motivele sunt cele date de cronotopul “sara pe deal”, “buciumul” ca
instrument al singuratatii, “turmele”, “stelele”, “apele”, “salcamul”, “luna”,
“frunza”, “bolta senina”, “asteptarea”, “nourii”, “oameni osteniti”, “clopotul”,
“toaca”. Reorganizate, aceste motive, aduc argumente in favoarea
supratemei, a temelor, a timpului si spatiului.
Supratema timpului este justificata prin motive specific creatiei
eminesciene precum “sara”, “stele”, “ape”, “luna”.
Spatiul este unul mai ales rustic “oameni cu coasa-n spinare/ vin de la
camp”, “toaca rasuna mai tare”, “fantane”, “clopotul vechi”, “cumpana”. Este
un sat vechi apropiat de Dumnezeu, cum ar spune Blaga mai tarziu “vesnicia
s-a nascut la sat”,dar un sat in care toate lucrurile sunt functionale. Acolo
oamenii muncesc, este osteleneala trudei la camp sau a trumelor urcate spre
jertfa. E un sat al iubirii, al pacii, unde se aude cantecul clopotului de nunta,
cununie sau moarte, unde toaca ii cheama la vecernie.
Epitetul “vechi” apare de trei ori pe langa substantive de o importanta
deosebita “stresine vechi” pentru protective, “clopotul vechi” marturisind
legatura cu divinitatea si “vechiul salcam” centru al iubirii.