Tema 4.

Mijloacele fixe ale întreprinderii

4.1 Esenţa şi rolul mijloacelor fixe, componenţa şi structura lor.
4.2 Indicatorii disponibilității, stării și circulației mijloacelor fixe.
4.3 Evaluarea mijloacelor fixe.
4.3 Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe.
4.4 Metodele de calcul a uzurii mijloacelor fixe.
4.5 Indicatorii utilizării eficiente a mijloacelor fixe.
4.6 Căile de sporire a eficienței economice a utilizării mijloacelor fixe.

4.1 Esenţa şi rolul mijloacelor fixe, componenţa şi structura lor.

Pentru a desfășura o activitate economică, orice firmă are nevoie de capital (mijloace
fixe) care este unul din principalii factori ai activității economice.
Activitatea oricărei întreprinderi este imposibilă fără o atitudine responsabilă, economă
faţă de mijloacele fixe. Insuficienţa mijloacelor fixe reduce posibilităţile de mărire a producţiei,
îngreunează desfăşurarea proceselor de muncă, măreşte eforturile fizice ale producătorilor,
reduce productivitatea muncii.
Mijloacele fixe reprezintă imobilizări corporale [Imobilizările corporale reprezintă
activele (resursele economice care apartin unei întreprinderi) care îmbracă o formă fizică naturală, sunt
destinate pentru a fi utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entităţii sau pentru a fi transmise în
folosinţă terţilor sau se află în procesul creării şi nu sînt destinate vînzării. Imobilizările corporale după
componenţă şi omogenitate pot fi divizate în următoarele grupe mari: imobilizări corporale în curs de execuţie;
transmise în exploatare, valoarea unitară a cărora
terenuri; mijloace fixe; resurse minerale]
depăşeşte plafonul valoric prevăzut de legislaţia fiscală sau pragul de semnificaţie stabilit
de entitate în politicile contabile.
Mijloacele fixe reprezintă activele materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul
stabilit de legislaţie (6000 lei) și care sunt planificate pentru utilizare în activitatea de
producţie, comercială şi alte activităţi, în prestarea serviciilor mai mult de un an, sunt
destinate închirierii sau în scopuri administrative.
Mijloacele fixe participă nemijlocit la procesul de producție (masini, utilare, tehnică, etc.)
ori creează condiții pentru efectuarea lui (clădiri, depozite etc.)
Principalele caracteristici ale mijloacelor fixe pot fi redate astfel:
- au o durată lungă de folosire;
- nu-şi modifică forma iniţială în timpul folosirii;
- au o valoare mare;
- îşi transmit treptat valoarea totală în costul produselor obţinute.

În cadrul fiecărei ramuri a economiei naţionale mijloacele fixe se împart în următoarele grupuri:
 clădiri (se consideră construcţiile arhitecturale destinate pentru crearea condiţiilor (protecţia contra
factorilor climaterici etc.) de muncă, de trai, de deservire social-culturală a populaţiei şi a condiţiilor de
depozitare a valorilor materiale.);
 construcţii speciale (se consideră obiectele, a căror destinaţie constă în crearea condiţiilor necesare
pentru realizarea procesului de producere prin executarea unor operaţiuni tehnice, nelegate de modificarea
obiectului muncii. fântâni, sonde, poduri, drumuri etc.);
 maşini şi utilaje. În funcţie de destinaţie, maşinile şi utilajele se împart în:
- maşini şi utilaje de forţă;
- maşini şi utilaje de lucru;
- aparate şi instalaţii de măsurare şi reglare şi utilaje de laborator;

1
 - tehnică de calcul;
- alte maşini şi utilaje.

 instalaţii de transmisie (se consideră instalaţiile cu ajutorul cărora se realizează transportul de energie
electrică, termică sau mecanică de la maşinile-motoare la maşinile de lucru, precum şi transportul de
informaţie, de substanţe lichide, gazoase, pulverulente şi de alt tip de la un obiect de inventar la altul. rețele
electrice, conducte de apă, de petrol, de abur etc.);
 mijloace de transport (Din acest grup fac parte mijloacele fixe care servesc la transportarea
călătorilor şi mărfurilor);
 instrumente (unelte și scule de producție);
 inventar de producție și gospodăresc (mobilă, butoaie, safeuri, tehnică de birou,
etc);
 animale de producţie şi reproducţie;
 plantaţii perene, plantații decorative (plantaţiile de pomi fructiferi de toate speciile, plantaţiile
viticole; spaţiile verzi şi plantaţiile decorative (arbori şi arbuşti) );
 alte mijloace fixe (fonduri de bibliotecă, valorile muzeale etc.).

Mijloacele fixe pot fi clasificate în mai multe grupe, în funcţie de diferite

criterii:
a) după destinaţia economică:
 direct productive - participă direct în procesul de producţie
sau creează condiții necesare pentru desfășurarea lui.
 indirect productive - care nu participă la procesul de producție, nu influenţează
direct nivelul producţiei. La ele se referă cantine, cămine, săli de sport, baze de
odihnă, etc.

După apartenența de ramură mijloacele fixe sunt clasificate în:

a) mijloace fixe din agricultură;
b) mijloace fixe din industrie;
c) mijloace fixe din alte ramuri ale economiei naționale.

După modul în care participă la procesul de producţie:

1. Mijloace fixe care se află în exploatare( în funcţiune);
2. Mijloace fixe care se află în rezervă;
3. Mijloace fixe care se află în procesul de reconstrucție (în conservare).

După importanța lor mijloacele fixe se împart în:

a) mijloace fixe active–care participă la procesul de producție, transformând obiectul
muncii în produs finit.
b) mijloace fixe pasive– creează condiții pentru realizarea procesului de bază.

Se consideră progresivă structura mijloacelor fixe atunci când ponderea mijloacelor fixe
active prevalează. Structura mijloacelor fixe este raportul procentual a fiecărei categorii
de mijloace fixe la valoarea lor totală.

După termenul de exploatare, mijloacele fixe se împart, de regulă, în următoarele grupe: cu

termen de exploatare de 5 ani, între 5 și 10 ani, între 11 și 20 de ani, mai mult de 20 de ani.
Structura mijloacelor fixe după termenul de exploatare servește drept bază pentru analiza și
planificarea proceselor de renovare a lor.

2
 4.2 Indicatorii disponibilității, stării și circulației mijloacelor fixe.

Nivelul de dezvoltare a întreprinderilor în mare parte este condiţionat de asigurarea

acesteia cu mijloace fixe de producţie.
Pentru evaluarea disponibilităţii de mijloace fixe se utilizează indicatorii:
 asigurarea întreprinderii cu mijloace fixe de producţie – se determină prin
raportarea valorii medii anuale a mijloacelor fixe de producţie la suprafața productivă a
întreprinderii (sau daca merge vorba de întreprindere agricolă la suprafaţa terenului agricol);
 înzestrarea muncii cu mijloace fixe de producţie - se determină prin raportarea
valorii medii anuale a mijloacelor fixe de producţie la numărul mediu anual de lucrători.
De rând cu indicatorii generalizatori ai asigurării întreprinderii cu mijloace fixe de
producţie, se disting o serie de indicatori particulari, care relevă disponibilitatea de componente
separate ale acestora:
 asigurarea cu energie mecanică – reprezintă capacitatea energetică a
întreprinderii în calcul la o unitate de suprafaţă productiva a întreprinderii sau suprafața agricolă
sau arabilă;
 înzestrarea cu energie mecanică –exprimă capacitatea energetică a întreprinderii
în calcul la un lucrător mediu anual;
Resursele energetice ale unei întreprinderi includ maşinile, mijloacele de transport,
motoarele şi instalaţiile electrice, animalele de tracţiune ş.a., iar capacitatea lor totală se exprimă
în cai - putere.
 asigurarea cu energie electrică – exprimă cantitatea de energie electrică folosită
în scopuri productive în calcul la o unitate de suprafaţă agricolă sau arabilă sau suprafața
productiva a întreprinderii;
 înzestrarea muncii cu energie electrică – reprezintă cantitatea de energie electrică
folosită în scopuri productive în calcul la un lucrător mediu anual;
 coeficientul asigurării întreprinderii cu mijloace fixe de producţie – reprezintă
raportul procentual dintre disponibilitatea de mijloace fixe de producţie şi necesităţile normative.

Starea şi circulaţia mijloacelor fixe de producţie poate fi exprimată prin următorii

indicatori:
 coeficientul de reînnoire a mijloacelor fixe de producţie - se determină prin raportarea
mijloacelor fixe de producţie noi cumpărate, construite sau primite pe parcursul perioadei
la valoarea mijloacelor fixe de producţie existente la finele perioadei;
 coeficientul scoaterii din uz a mijloacelor fixe de producţie - se determină prin raportarea
valorii mijloacelor fixe scoase din uz în perioada dată la valoarea mijloacelor fixe de
producţie la începutul perioadei;
 coeficientul lichidării mijloacelor fixe de producţie - se determină prin raportarea valorii
mijloacelor fixe de producţie lichidate (din cauza uzurii) la valoarea mijloacelor fixe de
producţie la începutul perioadei;
 coeficientul uzurii mijloacelor fixe de producţie - se determină prin raportarea sumei uzurii
calculate a mijloacelor fixe de producţie la începutul sau sfârşitul perioadei la valoarea
mijloacelor fixe de producţie la începutul sau sfârşitul perioadei;
 modificarea absolută a mărimii mijloacelor fixe de producţie pe parcursul anului
calendaristic - se determină prin diferenţa dintre valoarea mijloacelor fixe la sfârşitul anului şi
nivelul ei la începutul anului;
 modificarea relativă a mărimii mijloacelor fixe de producţie pe parcursul anului
calendaristic - la rândul său se determină cu ajutorul următorilor indicatori:
a) ritmul de creştere a mijloacelor fixe de producţie - se calculează prin raportarea
valorii mijloacelor fixe la sfârşitul anului la valoarea mijloacelor fixe la începutul anului;
3
 b) ritmul sporului absolut al mijloacelor fixe de producţie - se calculează prin
raportarea creşterii anuale a mijloacelor fixe la valoarea mijloacelor fixe la începutul anului.
Calcularea şi interpretarea economică a acestui sistem de indicatori ce caracterizează
starea şi ritmul reproducţiei mijloacelor fixe oferă posibilitatea corectării programului activităţii
economice, precum şi a politicii investiţionale a întreprinderii.

4.3 Evaluarea mijloacelor fixe.

Evaluarea mijloacelor fixe are o importanță deosebită, care se explică prin faptul că acest
indicator servește pentru planificarea mijloacelor fixe, pe de o parte, și pentru determinarea unor
indicatori de performanță a activității întreprinderii, pe de altă parte.
Mijloacele fixe ale firmelor se evidențiază atât prin indicatori în unități fizice (naturale) cât
și prin indicatori valorici. Indicatorii în unități fizice exprimă nr. de unități de mijloace fixe pe
fiecare categorie (nr de motoare, blocuri, linii tehnologice etc.), acești indicatori nu pot exprima
volumul total al mijloacelor fixe ale firmei. Deaceea pentru evaluarea mijloacelor fixe este
necesar ca afară de indicatorii în unități naturale sa se folosească indicatorii valorici cu ajutorul
cărora se exprimă volumul total al mijloacelor fixe.
Mijloacele fixe în indicatori valorici pot fi determinate la valoarea inițială (de intrare),
valoarea de bilanț, valoarea restantă, valoarea corectată a mijloacelor fixe, valoarea uzurabilă,
valoarea rămasă.
Valoarea inițială (de intrare, valoarea de procurare sau valoarea istorică). Valoarea de
intrare a mijloacelor fixe constă din valoarea de cumpărare, inclusiv taxele vamale și taxele de
import, impozitele pentru obiectele cumpărate, prevăzute de legislație (P), cheltuielile de aducere a
activului achiziționat în stare de funcționare normală. Cheltuielile de aducere a mijloacelor fixe în
stare de funcționare precum și cele aferente achiziționării acestora cuprind:
- cheltuielile pentru pregătirea șantierului de construcție (CHp);
- cheltuielile de transport și achiziționare (CHt);
- cheltuielile de montaj, instalare (CHrriy,
- cheltuielile de salarizare a specialiștilor, de exemplu a ar- hitecților și a inginerilor (CHs).
Astfel, valoarea de intrare a mijloacelor fixe se determină după relația:

MFi = P + CHp + CHt + CHm + CHs

Dacă procurarea mijloacelor fixe a fost efectuată din împrumuturi bancare, atunci în
valoarea de intrare se includ și dobânzile la împrumuturi.
Valoarea de intrare a mijloacelor fixe se înscrie în bilanțul contabil și servește drept bază
pentru calcularea uzurii și a altor indicatori economici. Avantajul acestei metode constă în
simplitatea ei, deoarece componentele valorii de intrare sunt ușor de determinat. Totodată, această
metodă are și de anumite dezavantaje. Principalul dezavantaj constă în aceea că valoarea dată nu
reflectă gradul de uzură fizică și morală a mijloacelor fixe. Acest neajuns se manifestă îndeosebi pe
parcursul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe, atunci când valoarea reală a mijloacelor fixe nu
corespunde valorii de intrare.

Valoarea de bilanț (MFb)

Valoarea de bilanț reprezintă suma la care mijloacele fixe, sunt evaluate la data întocmirii
bilanțului contabil, diminuată cu uzura (epuizarea) acumulată.
Valoarea de bilanț se determină după relația:

4
 MFb = MFi-Ua

Valoarea corectată a mijloacelor fixe valoarea acestora, determinată după efectuarea

unor investiții in cazul îmbunătățirii stării lor (reparație capitală, modernizare, reconstrucție);
Valoarea uzurabilă – valoarea de intrare a obiectului de mijloace fixe diminuată cu
valoarea probabilă rămasă;
Valoarea rămasă –valoarea bunurilor materiale utilizabile pe care intreprinderea prevede
să o obţină la expirarea datei de utilizare a mijloacelor fixe. Acesta poate fi, de exemplu,
valoarea metalului uzat la scoaterea din uz a maşinilor, utilajelor, mijloacelor de transport sau
valoarea materialelor de construcţie care se obţin la demolarea clădirilor;
Valoarea restantă reprezintă partea din valoarea inițială care încă nu a fost transferată
asupra producției. Se folosește pentru a caracteriza starea fizică a mijloacelor fixe.

Valoarea venală reprezintă suma cu care un activ ar putea fi schimbat în procesul unei
operaţiuni comerciale – se mai numeşte valoare de piaţă şi se determină prin expertiza estimativă, efectuată de
specialişti calificaţi;

Reevaluarea sau evaluarea ulterioară a mijloacelor fixe este impusă de necesitatea

modificării valorii acestora ca rezultat al schimbării condiţiilor activităţii economice (inflaţie,
modificarea bruscă a preţurilor la obiectul respectiv pe piaţă ş.a.). Drept reper la reevaluarea
mijloacelor fixe serveşte valoarea venală a acestora. Frecvenţa reevaluării depinde de variaţiile în
valoarea venală a acti- vului respectiv şi se determină de întreprindere de sine stătător. Obiectele
de mijloace fixe, a căror valoare venală se modifică per- manent şi considerabil, se reevaluează anual.
Dacă la anumite obiecte de mijloace fixe valoarea venală se modifică nesubstanţial, acestea se
reevaluează o dată la trei ani.

4.3 Uzura fizică şi morală a mijloacelor fixe.

O particularitate importantă a mijloacelor fixe este participarea lor de nenumărate ori la
procesul de producție. Totuși durata de funcționare utilă este limitată de apariția diferitor feluri de
uzură.
În procesul de producție consumarea treptată a mijloacelor fixe își găsește expresia în
uzură. Uzura mijloacelor fixe este desemnată ca repartizarea sistematică a valorii uzurabile pe
parcursul perioadei de funcţionare utilă.
Uzura mijloacelor fixe este pierderea parțială sau totală a proprietății de consum și a
valorii mijloacelor fixe în procesul exploatării sub influența factorilor naturali, progresului
tehnico-științific și creșterii productivității muncii în ramurile în care se produc. Uzura mijloacelor
fixe poate fi:
1. Uzura fizică (materială) caracterizează pierderea valorii mijloacelor fixe și reducerea
indicatorilor tehnico-economici: reducerea productivității, scăderea calității producției fabricate,
creșterea cheltuielilor pentru menținerea mijloacelor fixe în funcțiune.
Uzura fizică îmbracă două forme: uzura de exploatare, care apare din cauza utilizării
mijloacelor fixe în procesul de producție, și uzura naturală, care apare sub influența factorilor de
mediu.
Gradul uzurii fizice depinde de intensitatea și durata de exploatare a mijloacelor fixe, de
calitatea lor, durata de lucru, condițiile de utilizare, calitatea și respectarea graficului mente- nanței,
calificarea personalului de deservire ș.a. Pentru determinarea gradului de uzură pot fi utilizate două
metode: starea tehnică evaluată de experți tehnici în baza determinării procentului de uzură fizică a
5
mijloacelor fixe și durata de funcționare utilă.
Modul de determinare a duratei de funcționare utilă a mijloacelor fixe este reglementat de
standardul național de contabilitate. Conform prevederilor acestuia durata de funcționare utilă a
mijloacelor fixe este determinată de întreprindere în mod independent, la momentul achiziționării
lor, ținând cont de experiența de lucru cu asemenea mijloace fixe, starea lor reală în perioada
curentă, necesitatea efectuării reparației și întreținerii mijloacelor fixe, tendințele actuale de
dezvoltare în domeniul tehnologic.
2. Uzura morală este determinată de necesitatea renovării mijloacelor fixe înainte de expirarea
duratei de funcționare utilă. Ea poate fi de două grade. Uzura morală de gradul unu apare din cauza
schimbării tehnologiei de producție sau perfecționării acesteia, modificării cererii pieței la
produsele fabricate, precum și în urma anumitor restricții.
Uzura morală de gradul doi constă în degradarea valorii mașinilor și utilajului drept urmare
a inovațiilor, care generează apariția unor mijloace fixe mai productive, cu consum energetic mai
redus și care asigură o calitate mai înaltă. Exploatarea mijloacelor fixe moral învechite devine
ineficientă, ceea ce condiționează lichidarea lor înainte de expirarea duratei de funcționare utilă.
Uzura socială a mijloacelor fixe apare când mijloacele fixe utilizate nu asigură condiții de
muncă optime (multă muncă manuală, zgomot înalt, cauzarea unor boli profesionale etc.).
Uzura ecologică apare când mijloacele fixe utilizate nu corespund cerințelor ecologice
înaintate (poluare a mediului ambiant).
Uzura fizică și morală a mijloacelor fixe poate fi înlăturată cu ajutorul reparației sau prin
înlocuirea cu altele noi.
Asigurarea capacității de lucru a mijloacelor fixe pe întreaga durată de funcționare utilă se
efectuează cu ajutorul men- tenanței. Mentenanța mijloacelor fixe cuprinde atât deservirea tehnică
a mijloacelor fixe, cât și reparația lor.

4.4 Metodele de calcul a uzurii mijloacelor fixe.

La calcularea uzurii mijloacelor fixe, de rând cu valoarea rămasă probabilă, o însemnătate decisivă
o are durata de funcţionare utilă a acestora. Durata de funcţionare utilă probabilă a unui obiect sau a
unei grupe de obiecte omogene este determinată de întreprindere de sine stătător la momentul punerii
acestuia în funcţiune şi poate să se exprime prin perioada pe parcursul căreia întreprinderea prevede
utilizarea activului sau cantitatea de unităţi de producţie /sau volumul de servicii, pe care întreprinderea
preconizează să le obţină sau presteze din utilizarea obiectului. Factorii care stau la baza determinării
perioadei de funcţionare utilă sunt:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ sau cu unul similar (având experienţa
respectivă, întreprinderea cunoaşte deja ce perioadă acesta poate fi util);
 experienţa altei întreprinderi în folosirea obiectelor analogice sau similare;
 starea fizică reală a obiectului;
 necesitatea de a fi sau a nu fi supus reparaţiei capitale (dacă se va decide să fie
efectuată reparaţia capitală, obiectul va avea o perioadă de funcţionare utilă mai mare şi invers);
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie.
Uzura se determină pentru toate mijloacelor fixe aflate în exploatare, reparaţie, rezervă,
modernizare. Nu se calculează uzura fondurilor bibliotecare, a valorilor muzeelor şi de artă, clădirilor şi
construcţiilor speciale, considerate monumente de arhitectură şi artă, animalelor productive şi de
muncă (exclusiv caii), plantelor perene neroditoare, a mijloacelor fixe a căror uzură a fost complet
6
 calculată, dar care prelungesc să funcţioneze, etc.
Pentru calcularea uzurii mijloacelor fixe se recomandă următoarele metode:
a) metoda casării liniare;
b) metoda în raport cu volumul de produse (articole) fabricate;
c) metoda soldului degresiv;
d) metoda degresivă cu rată descrescătoare.

1. Metoda casării liniare prevede repartizarea uniformă a valorii uzurabile pe parcursul

duratei de funcționare utilă a obiectului. Astfel, suma anuală a uzurii nu depinde de intensitatea
utilizării activului şi se determină prin raportarea valorii uzurabile la numărul de ani ai duratei de
funcţionare utilă.
2. Metoda calculării uzurii proporţional volumului produselor (serviciilor) se realizează
prin trecerea la consumuri şi cheltuieli a sumei uzurii in funcţie de volumul produselor
(serviciilor) obţinute. Mărimea uzurii pe unitate de produs (servicii) se calculează ca raportul
dintre valoarea uzurabilă și numărul de unități de produse (servicii). Metoda respectivă se
recomandă de a fi aplicată la calcularea uzurii utilajului tehnologic care participă nemijlocit la
fabricarea produselor sau prestarea serviciilor.
3. La utilizarea metodei soldului degresiv mărimea uzurii calculate pe toată durata de
funcţionare utilă se micşorează treptat.
4. Metoda degresivă cu rată descrescătoare (cumulativă) presupune calcularea uzurii
prin produsul unui coeficient şi a valorii uzurabile. Acest coeficient se calculează anual prin
raportul numărului de ani ai duratei de funcţionare (în ordinea descrescătoare) către suma anilor
duratei de funcţionare utilă (numărul cumulativ). Astfel, dacă obiectul are durata de funcţionare utilă
egală cu cinci ani, numărul cumulativ de ani ai duratei de funcţionare va fi 1+2+3+4+5 =15, iar
coeficientul respectiv în primul an va fi: 5:15=0,33. În al doilea an coeficientul va fi: 4:15=0,26.
Întreprinderea de sine stătător alege acea metodă, care corespunde intereselor ei şi
situaţiei financiare.

4. Estimarea eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe

Orice întreprindere are drept scop principal maximizarea profitului, fapt care nu poate
avea loc fără utilizarea cât mai eficientă a resurselor utilizate de către ea. Mijloacele fixe repre-
zintă unele dintre cele mai costisitoare resurse ale întreprinderii, de aceea este foarte important ca
gradul de utilizare eficientă a acestora să fie cât mai înalt. Aceasta poate fi asigurată numai dacă
întreprinderea va măsura și va monitoriza permanent indicatorii de utilizare eficientă a
mijloacelor fixe.
Eficienţa economică a utilizării mijloacelor fixe exprimă gradul de influenţă a acestora
la sporirea volumului de producţie, productivităţii muncii şi a veniturilor întreprinderii. Odată cu
creşterea eficienţei gestionării mijloacelor fixe se creează premise reale pentru creşterea
eficienţei activităţii de ansamblu a întreprinderii, a competitivităţii ei şi lărgirea orizonturilor
privind dezvoltarea întreprinderii în perspectivă.
Principalii indicatori care caracterizează eficienţa economică a folosirii mijloacelor fixe
sunt: randamentul, capacitatea, rentabilitatea, termenul de recuperare a mijloacelor fixe de
producţie.
Randamentul mijloacelor fixe se determină în următoarele moduri:
a) valoarea producţiei fabricate se raportează la valoarea medie anuală a mijloacelor
7
fixe;
d) valoarea producţiei - marfă se raportează la valoarea medie anuală a mijloacelor
fixe;
e) venitul din vânzări se raportează la valoarea medie anuală a mijloacelor fixe.
Indicatorul respectiv mai poartă denumirea de coeficient al exploatării mijloacelor fixe.
Randamentul mijloacelor fixe exprimă producţia fabricată, marfă sau venitul din
vânzări obţinute de întreprindere la fiecare leu al valorii medii anuale a mijloacelor fixe şi este un
indicator reprezentativ al eficienţei cu care se gestionează mijloacele fixe de către întreprindere.
Capacitatea mijloacelor fixe este indicatorul invers randamentului şi exprimă valoarea
mijloacelor fixe care revine la fiecare leu de producţie fabricată, producţie marfă sau venit din
vânzări obţinute de întreprindere. Prin urmare, el se va determina prin raportarea valorii medii
anuale a mijloacelor fixe la producţia fabricată, producţia marfă sau venitul din vânzări, obţinute
de întreprindere în perioada analizată. Reducerea capacităţii mijloacelor fixe are o importanţă
deosebită pentru funcţionarea întreprinderii, deoarece aceasta semnifică un volum mai mic de
mijloace fixe de producţie pentru asigurarea proceselor de producţie şi, implicit, alocaţii mai mici
de resurse.
Rentabilitatea mijloacelor fixe de producţie exprimă profitul obţinut la fiecare leu de
mijloace fixe şi reprezintă raportul procentual al profitului brut la valoarea medie anuală a
mijloacelor fixe.
Termenul de recuperare a mijloacelor fixe exprimă perioada în care mijloacele fixe ale
întreprinderii se recuperează completamente din contul profitului şi se determină prin raportarea
valorii medii anuale a mijloacelor fixe la profitul brut, obţinut în anul de referinţă.

4. Căile de sporire a eficienţei economice a utilizării mijloacelor fixe

Eficienţa utilizării mijloacelor fixe depinde de mai mulţi factori, care pot fi grupaţi în
factori externi şi interni.
La factorii externi se referă: situaţia economică generală, particularităţile legislaţiei fiscale,
condiţiile de obţinere a creditelor bancare şi mărimea dobânzilor pentru creditele oferite de
bănci, nivelul preţurilor la maşini, utilaje, mijloace de transport şi alte obiecte de mijloace fixe
care se achiziţionează din exterior, precum şi la materialele necesare pentru construcţia unor
obiecte, posibilităţile de participare în diverse proiecte investiţionale etc. În condiţii de
flexibilitate şi adaptabilitate la factorii de mediu, întreprinderea obţine posibilităţi reale pentru o
mai bună gestionare a mijloacelor fixe implicate în activitatea sa.
La factorii interni, care influenţează asupra eficienţei utilizării mijloacelor fixe de către
întreprindere, se referă: specializarea întreprinderii, tehnologiile de producţie aplicate, structura
mijloacelor fixe, asigurarea şi înzestrarea cu mijloace fixe, gradul de uzură a mijloacelor fixe,
sistemul de relaţii care s-au stabilit în cadrul întreprinderii şi care vizează direct atitudinea faţă de
mijloacele fixe, nivelul organizării muncii ş.a.
În contextul celor relatate devine evidentă necesitatea unui program întreg de acţiuni
care, fiind realizate permanent, trebuie să contribuie la sporirea eficienţei utilizării mijloacelor
fixe de către întreprindere.
În figura 1 sunt sistematizate principalele direcții de sporire a eficienței mijloacelor
fixe. Direcțiile de sporire a eficienței mijloacelor fixe se selectează reieșind din resursele
financiare de care dispune întreprinderea și termenul de realizare a acestora. După cum se
observă din figura 1, sporirea eficienței mijloacelor fixe necesită intervenții atât cantitative
8
(modificarea mărimii mijloacelor fixe), cât și calitative (modificarea structurii lor, a procesului
de utilizare, precum și a modului de întreținere și reparare). În funcție de obiectul de intervenție,
eficiența mijloacelor fixe poate fi asigurată prin volume diferite ale investițiilor capitale. în
procesul de selectare a direcției de sporire a eficienței mijloacelor fixe este necesar să se compare
nivelul rezultatelor cu nivelul cheltuielilor. Îmbunătățirea indicatorilor de utilizare eficientă a
mijloacelor fixe poate fi asigurară și prin intermediul sporirii nivelului tehnic al producției
fabricate și reducerea consumului specific de materiale, a manoperei etc.

9
Figura 1. Direcțiile de sporire a eficienței mijloacelor fixe

10