Sunteți pe pagina 1din 5

Tema 1. Sistemul fiscal al Republicii Moldova.

Reglementări în domeniul impozitării și contabilității


impozitelor
1.1. Noţiuni fundamentale în tratarea impozitelor şi taxele de stat
1.2. Componenţa, clasificarea şi caracteristica impozitelor și taxelor

-1-
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe noţiuni de impozit, însă cele mai frecvent întâlnite
exprimă următorul conţinut: impozitul sau taxa este o prelevare pecuniară , în virtutea autorităţilor statului de
la particulari cu titlul definitiv şi fără contraprestaţie imediată şi directă, pentru acoperirea cheltuielilor
publice.
În linii generale impozitul se consideră că este o contribuţie bănească obligatorie şi cu titlu
nerambursabil, datorată, conform legii, statului de către persoanele fizice şi juridice pentru veniturile care le
obţin sau pentru averea pe care o posedă. Plata impozitului se efectuează în cuantumul şi termenul precis
stabilit prin lege.
O caracteristică de bază a impozitelor constituie obligativitatea lor. Plata impozitelor nu este benevolă,
dar din contra are caracter obligatoriu pentru toate persoanele care obţin venituri sau deţin bunuri din
categoria celor supuse impozitării conform legilor în vigoare. Prin intermediul legislaţiei fiscale sunt
prevăzute responsabilităţile contribuabililor pentru neexecutarea obligaţiilor de achitare a impozitelor.
Legalitatea impozitelor caracterizează instituirea de impozite, care se face în baza autorizării conferite
prin lege. Nici un impozit al statului nu se poate stabili şi percepe decât dacă există legea respectivă la
impozit. Autorizarea este dată de lege aprobată de Parlament şi executată de Guvern.
Nerestituirea impozitelor se înţelege că prelevările de impozite la fondurile publice de resurse financiare
se fac cu titlu definitiv şi nerambursabil. Adică, transferurile de impozite făcute în aceste fonduri sunt
utilizate numai la finanţarea unor obiective necesare tuturor membrilor societăţii şi nu unor interese
individuale sau de grup.
Pornind de la aceste caracteristici impozitele de stat sunt plăţi în schimbul căreia contribuabilii nu
beneficiază de contraservicii imediate şi direct din partea statului, pe de altă parte, este considerată ca o
diferenţă între cuantumul impozitelor plătite şi valoarea serviciilor primite în schimb în viitor.
Între impozite şi taxe există deosebiri, chiar dacă ambele sunt tangenţiale cu faptul că dreptul de a
institui un impozit sau o taxă îl are statul, care este exercitat de autoritatea publică – Parlamentul. Taxele
reprezintă plata efectuată de persoanele fizice sau juridice pentru serviciile prestate acestora de instituţii
publice. Acestea alcătuiesc o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite
persoane în mod direct şi imediat.
Prin urmare, taxele sunt reglementate ca obligaţii bugetare datorate de persoanele fizice sau juridice.
Acestea formează plata neechivalentă pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii de stat după
principiul recompensei speciale.
Plata neechivalentă a taxei de stat este plata pentru servicii prestate sau lucrări efectuate de organe sau
instituţii care primesc, întocmesc sau eliberează diferite acte, prestează servicii şi rezolvă alte interese
legitime ale persoanelor fizice sau juridice.
Subiectul plătitor al taxei de stat este anume plătitorul taxei în cauză, care este precis determinat din
momentul când acesta solicită efectuarea unei activităţi din partea unei instituţii de stat.
Destinaţia taxei de stat este pentru instituţii publice, pentru servicii solicitate de acestea unor instituţii de
stat după principiul recompensei speciale. Taxele de stat au menirea sau destinaţia de a contribui la acoperirea
cheltuielilor necesare serviciilor solicitate de diferite persoane în mod direct şi imediat.
Taxele de stat se deosebesc de taxele sectorului corporativ fiindcă între cuantumul serviciilor sau
activităţile prestate de către stat nu există un raport de echivalenţă, fiind independente de costul, preţul sau
valoarea serviciului prestat. Preţurile şi tarifele în sectorul corporativ oglindesc toate cheltuielile de producţie
şi circulaţie, pe când taxele nu au decât o valoare simbolică.
Obiectul impozitării constituie elementul concret de identificare a impozitului, care poate fi diferit în
funcţie de provenienţa impozitului, scopul urmărit, natura plătitorului. De exemplu, ca obiect al impozitului
poate servi:
a) venitul;
b) proprietatea;
1
c) operaţiunile şi faptele.
Venitul ca obiect impozabil, care poate fi profitul sau beneficiul realizat de către agentul economic şi
veniturile persoanelor fizice sub formă de retribuţii, premii, adaosuri la salarii. În acest caz rezultatele
financiare obţinute de către un antreprenor constituie obiect impozabil în paralel cu salariile persoanelor
angajate în cîmpul muncii.
Proprietatea deseori este obiect al impozitării, precum averea şi bunurile unei persoane fizice şi juridice.
Drept obiect al impozitării reprezentată clădirile, terenurile, mijloace de transport, zăcămintele.
Operaţiunile şi faptele realizate de autorităţile de stat care odată înfăptuite sunt obiect al impunerii, de
exemplu cu taxe, timbru. De exemplu, aplicarea taxelor de către autorităţi la eliberarea, legalizarea,
autentificarea unor acte, deschiderea şi dezbaterea succesiunilor, soluţionarea litigiilor de către organele de
judecată.
Baza de calcul constituie elementul pe care se fundamentează evaluarea şi respectiv calculul impozitului
poate să fie aceeaşi ca şi obiectul impozabil sau să difere de acesta. Astfel, atunci când obiectul impozitului îl
constituie valoarea, venitul sau preţul acesta este în acelaşi timp şi bază de calcul, ca de exemplu, în toate
cazurile impozitului pe venit. Când e vorba de bunuri ca obiect al impozitului, atunci avem două cazuri:
a) în cazul impozitului funciar, când suprafaţa de teren este exprimată în metri pătraţi sau hectare aceasta
este şi element de calcul a impozitului;
b) în cazul impozitului pe imobil obiectul impunerii este clădirea, iar calculul se face în funcţie de
valoarea acestuia.
Sursa impozitării concretizează din ce anume se plăteşte impozitul. De exemplu, fie din venitul obţinut
din activitatea de întreprinzător sau din proprietatea primită în posesie. Deseori sursa impozitării se asociază
cu subiectul impozitului, precum contribuabil sau plătitorul care este persoana fizică sau juridică deţinătoare
sau realizatoare a obiectului impozabil şi care potrivit legii este obligat la plata acestuia.
Suportatorul sau destinatarul impozitului este persoana care suportă în ultima instanţă impozitul.
Deoarece adesea se fac confundări între subiect şi suportator al impozitului trebuie de făcut o distincţie între
ele. În cele mai multe cazuri subiectul şi suportatorul este una şi aceeaşi persoană fizică sau juridică. Însă în
anumite cazuri suportatorul impozitului este o altă persoană decât subiectul.
În cazul impozitelor directe aceste două elemente, subiect şi suportator, sunt reprezentate de una şi
aceeaşi persoană. De exemplu, la impozitul pe salarii, contribuabil este persoana fizică şi această persoană
efectiv suportă sarcina fiscală. Pentru impozitele indirecte, taxa pe valoarea adăugată şi accizele, elementele
în cauză subiect şi suportator apar ca persoane diferite.
În cazul accizului în calitate de subiect este întreprinderea, care produce şi realizează produse şi mărfuri
supuse accizului, însă suportatorul acestui impozit este consumatorul care efectiv achită impozitul în
momentul procurării produsului sau mărfii supuse accizului. În acest mod, impozitele indirecte plătite de
unele persoane sunt alocate în sarcina altor persoane. De aceea, se ajunge la fenomenul repercusiunii
impozitelor.
Un alt element fundamental în tratarea impozitelor şi taxele de stat reprezintă înlesnirile fiscale.
Înlesnirile sunt prevăzute de actele normative fiscale şi se referă la:
a) reduceri;
b) scutiri şi bonificaţii;
c) amânări şi eşalonări ale plăţii la buget.
Reducerile se aplică atât în scopuri sociale cît şi economice, de exemplu, cum este în cazul reducerii
bazei impozabile la determinarea impozitului pe venit reînvestit în anumite scopuri stabilite de lege.
Scutirile şi bonificaţiile se acordă pentru a stimula anumiţi plătitori de impozite şi taxe. Scutirile se
aplică cu scopul favorizării anumitor activităţi care exploatează forţa de muncă cu un randament scăzut.
Aceste stimulente pot avea, de asemenea, şi un caracter social ca în cazul aplicării scutirii de la impozit a
unor categorii vulnerabile ale păturilor sociale.
Bonificaţiile se acordă pentru a facilita anumiţi contribuabili să-şi achite obligaţiile înainte de expirarea
termenelor stabilite prin lege, de regulă, până la primul termen de plată. Pentru ca bonificaţiile să fie
eficiente, acestea trebuie extinse pe mai multe categorii de contribuabili, mărindu-se astfel şi gradul lor de
cointeresare. Se practică acest mod pentru ai determina pe plătitori să-şi achite înainte de termen obligaţiile
faţă de buget, ceea ce reprezintă un avantaj pentru stat în situaţii de inflaţie.

2
Amânările şi eşalonările, de asemenea, sunt prevăzute ca înlesniri şi sunt prevăzute de actele normative
fiscale pentru a permite decalarea termenelor de plată şi respectiv, fragmentarea sumei de plată în mai multe
tranşe ce urmează să fie vărsate la buget.
Sancţiunile prevăzute de legislaţia fiscală constituie un element fundamental în tratarea impozitelor şi
taxele de stat. Acest element se aplică cu scopul de a întări caracterul obligatoriu al achitării impozitelor şi
taxelor.
Prin aplicarea sancţiunilor se precizează, de asemenea, penalităţile aplicate contribuabililor care se abat
de la această obligaţiune legală. În cele mai multe cazuri sunt întâlnite sancţiuni pentru neplata la termen sau
sustragerea de la impunere, precum şi majorările de întârziere, aplicarea penalităţilor şi amenzilor fiscale
pentru încălcări de lege care nu constituie infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Totodată, prin anumite prevederi legale de sancţionare se poate înţelege că în domeniul impozitelor
poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor
juridice, în situaţia în care nerespectarea obligaţiunilor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente
constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.
Determinarea obligaţiunilor fiscale presupune efectuarea mai multor operaţii succesive constând în
stabilirea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului şi perceperea impozitelor şi taxelor de
stat. În procesul stabilirii obligaţiilor fiscale se utilizează procedura de evaluare a obiectului impozabil.
Evaluarea, în acest caz se poate realiza prin metoda directă, dar şi prin cea indirectă.
Evaluarea indirectă a obiectelor impozabile la determinarea obligaţiunilor fiscale se efectuează în baza
următoarelor modalităţi:
a) evaluarea pe bază de indici externi;
b) evaluarea administrativă.
Evaluarea efectuată pe baza de indici externi ale obiectului impozabil este specifică anumitor impozite şi
se aplică la stabilirea doar cu careva aproximaţie a valorii obiectului supus impozitării. De exemplu,
evaluarea efectuată pe baza de indici externi se aplică în cazul aplicării impozitului funciar la impozitarea
terenurilor aplicîndu-se indicii cadastrali. O particularitate a acestei metodă este că nu se ţine seama de
situaţia persoanei care deţine obiectul impozabil. Chiar dacă conduce la o impozitare inechitabilă, metoda în
cauză prezintă avantaj că este simplă şi puţin costisitoare.
Evaluarea indirectă a obiectelor impozabile la determinarea obligaţiunilor fiscale se poate baza şi pe
evaluarea administrativă, care constă în stabilirea valorii obiectului impozabil de către organele fiscale pe
baza elementelor de care dispun. Dacă subiectul impunerii nu este de acord cu mărimea obiectului impozabil
astfel stabilită este obligat să facă dovadă afirmaţiilor sale.
Cea mai răspîndită metodă de evaluare la determinarea impozitelor şi taxelor de stat este evaluarea pe
baza declaraţiei contribuabilului. Această metodă presupune participarea directă a subiectului impozabil.
Conform metodei în cauză, subiectul este obligat să ţină o anumită evidenţă contabilă, adică să întocmească o
dare de seamă, să prezinte o declaraţie cu privire la venitul şi proprietatea sa.
Informaţiile declarate servesc ca bază aplicată de serviciul fiscal la determinarea impozitelor şi taxelor
de stat. Fiindcă constituie o metodă aplicată de însăşi contribuabil la evaluarea bazei impozabile, stabilirea
obligaţiunilor fiscale în acest mod are dezavantajul, că face posibilă sustragerea de la impunere a unei părţi
însemnate din sursele fiscale.
O metodă veridică de evaluare este cea bazată pe declaraţia unei terţe persoane. Modalitatea în cauză se
utilizează atunci când terţa persoană are cunoştinţă despre mărimea obiectului impozabil. Totodată, legislaţia
trebuie să prevadă că terţa persoană este obligată să prezinte organului fiscal o declaraţie scrisă sau o dare de
seamă.
Prin aplicarea sancţiunilor se precizează, de asemenea, penalităţile aplicate contribuabililor care se abat
de la această obligaţiune legală. În cele mai multe cazuri sunt întâlnite sancţiuni pentru neplata la termen sau
sustragerea de la impunere, precum şi majorările de întârziere, aplicarea penalităţilor şi amenzilor fiscale
pentru încălcări de lege care nu constituie infracţiuni, potrivit prevederilor legii penale.
Totodată, prin anumite prevederi legale de sancţionare se poate înţelege că în domeniul impozitelor
poate să intervină şi răspunderea penală pentru contribuabili persoane fizice ori salariaţi ai persoanelor
juridice, în situaţia în care nerespectarea obligaţiunilor privind impozitele şi taxele întrunesc elemente
constitutive ale vreuneia dintre infracţiunile prevăzute de Codul Penal sau alte legi emise în acest scop.

3
În acest mod, contribuabilii sunt obligaţi să declare salariile pe care le plătesc şi impozitele reţinute.
Evaluarea în cauză prezintă avantajul, că elimină ,în cea mai mare parte, posibilitatea de a sustrage de la
impunere o parte din impozit sau taxă de stat, deoarece terţa persoană care declară venitul nu este cointeresată
să ascundă adevărul.
Totodată, serviciul fiscal cu acordul subiectului impozitului pot atribui împreună o anumită valoare a
obiectului impozabil, fără ca vre-o una din părţi sa aibă pretenţii la exactitatea determinării valorii obiectului
impozabil şi respectiv a mărimii şi termenilor de plată a impozitelor şi taxelor de stat.

- 1.2 -
Impozitele şi taxele reprezintă surse de venituri ale bugetului de stat şi ale bugetelor unităţilor
administrativ-teritoriale. În conformitate cu prevederile Codului fiscal al Republicii Moldova pe teritoriul
ţării se percep impozite şi taxe de stat şi locale. Sistemul impozitelor şi taxelor de stat include:
a) impozitul pe venit;
b) taxa pe valoarea adăugată;
c) accizele;
d) impozitul privat;
e) taxa vamală;
f) taxele rutiere.
Sistemul impozitelor şi taxelor locale include:
a) impozitul pe bunurile imobiliare şi impozitul privat;
b) taxele pentru resursele naturale;
c) taxa pentru amenajarea teritoriului;
d) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
e) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
f) taxa de aplicare a simbolicii locale;
g) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii.
Subiecţi ai impunerii cu impozit pe venit sunt persoanele fizice şi juridice care în decursul anului fiscal
realizează venit din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi persoane juridice care au obţinut venit
din afara Republicii Moldova precum şi persoane fizice care au realizat venituri investiţionale şi financiare
din sursele aflate peste hotare. Contribuabilii în cauză sunt obligaţi să calculeze şi să declare impozitul din
suma venitului obţinut din sursele menţionate.
Impozitul pe venit, al căror plătitori sun sunt persoanele juridice şi fizice rezidente ale Republicii
Moldova, poate fi clasificat în următoarele două categorii:
• Impozit pe venit stabilit pentru activitate antreprenorială;
• Impozit pe venit care se reţine la sursa de plată.
Impozitul pe venit aferent activităţii de antreprenor constituie suma achitată de către persoana juridică la
bugetul statului pentru venitul, care a fost obţinut în parcursul perioadei de raportare fiscală.
Sursele de venit impozabile conform art.18 a Codului Fiscal se consideră:
a) venitul provenit din activitatea de întreprinzător, din activitatea profesională sau din alte activităţi
similare;
b) venitul de la activitatea societăţilor obţinut de către membrii societăţilor şi venitul obţinut de către
acţionarii fondurilor de investiţii;
c) plăţile pentru munca efectuată şi serviciile prestate, facilităţile acordate de patron, onorariile,
comisioanele, primele şi alte retribuţii similare;
d) venitul din chirie şi arendă;
e) creşterea de capital;
f) venitul aferent provizioanelor neutilizate;
De asemenea, în calitate de surse de venit impozabile se consideră suma diminuărilor reducerilor pentru
pierderi la active şi la angajamente condiţionale în urma îmbunătăţirii calităţii acestora pe parcursul anului
fiscal, precum şi suma diminuărilor provizioanelor destinate acoperirii eventualelor pierderi ce ţin de
nerestituirea împrumuturilor şi a dobînzilor aferente în urma îmbunătăţirii calităţii şi/sau rambursării acestora
pe parcursul anului fiscal.

4
În componenţa venitului impozabil se includ anuităţile, inclusiv primite în baza tratatelor internaţionale
la care Republica Moldova este parte, sumele şi despăgubirile de asigurare primite în baza contractelor de
asigurare şi coasigurare, veniturile obţinute ca urmare a aplicării clauzei penale, în formă de despăgubire
pentru venitul ratat, precum şi ca urmare a reţinerii arvunei sau restituirii arvunei.
Taxa pe valoare adăugată este un impozit indirect, calculat asupra valorii adăugate realizată de agenții
economici, și se aplică asupra tuturor operațiunilor privind transferul proprietății bunurilor și prestărilor de
servicii, respectiv se aplică asupra tranzacțiilor corespunzătoare fiecărui stadiu al circuitului economic al
bunurilor.
Potrivit art.93 al codului fiscal, livrarea impozabilă cu taxa pe valoarea adăugată reprezintă livrarea de
mărfuri, livrare (prestare) de servicii, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoarea adăugată, efectuate de către
subiectul impozabil în procesul activităţii de întreprinzător. Taxa pe valoarea adăugată, fiind un impozit
indirect se include în cadrul impozitelor indirecte şi conform codului fiscal art.93, taxa pe valoarea adăugată
este un impozit general de stat care reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor
livrate, serviciilor prestate care sunt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei
părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate.
Obiecte ale impunerii cu taxă pe valoare adăugată, conform art.95 al codului fiscal sunt: livrarea
mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili, reprezentînd rezultatul activităţii lor de întreprinzător în
Republica Moldova; importul mărfurilor, serviciilor în Republica Moldova cu excepţia mărfurilor de uz ori
consum personal importate de persoanele fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita stabilită de legislaţia în
vigoare, importate de către persoanele fizice.
Determinarea impozitului pe bunurile imobiliare este prevăzută la Titlul VI al Codului Fiscal pentru
următoarele bunuri imobiliare:
- bunurile imobiliare cu destinaţie locativă (apartamente şi case de locuit individuale, terenuri aferente
acestor bunuri) din municipii şi oraşe, inclusiv din localităţile aflate în componenţa acestora, cu excepţia
satelor (comunelor);
- bunurile imobiliare cu altă destinaţie decît cea locativă ori agricolă, garajele şi terenurile pe care
acestea sînt amplasate, loturilor întovărăşirilor pomicole cu ori fără construcţii amplasate pe ele, precum şi
terenurile aferente acestora.
Pentru impozitul pe bunurile imobiliare se stabilesc anual cote concrete de către autorităţile
reprezentative ale administraţiei publice locale la aprobarea bugetelor respective, în limitele (inclusiv limitele
maxime) specificate în anexe, Art. 278 din Codul Fiscal prevede ca bază impozabilă valoarea estimată a
acestor bunuri. Însă, conform prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea pentru punerea în aplicare a titlului VI din
Codul Fiscal, aplicarea impozitului funciar și impozitului pe bunurile imobiliare se reglementează conform
prevederilor anexelor nr. 1 și nr. 2 la legea în cauză.