FAMILIA SUIDAE

Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau

ierbivor, au botul trunchiat şi se termină cu un rât la capătul căruia se deschid
nările. Corpul este acoperit cu păr aspru, picioarele tetradactile, însă calcă pe
degetele mediane. Dinţii canini sunt transformaţi în arme de apărare şi au
creştere continuă.

Speciile acestei familii trăiesc pe toate continentele, fără Australia. În

ţara noastră se găseşte specia Sus scrofa L. (mistreţul)

MISTREŢUL (Sus scrofa L.)

Caractere generale

Denumiri. Mistreţul este cunoscut, masculul, porc mistreţ, mistreţ, vier,

iar femela scroafă sau mistreaţă. Puii până la şase luni purcei, 6-12 luni godaci,
grăsuni sau groştei.

Descriere. Masculul are o lungime de aproape 200 cm, o înălţime la

greabăn până la 100 cm şi o greutate, în funcţie de sex şi hrană, până la 200-
250 kg, excepţional şi 300 kg. Femela are dimensiuni şi greutate mai mici decât
masculul. Corpul este alungit şi acoperit cu păr aspru, pe spate formând o
coamă. Culoarea este brună-închis-negricioasă, cu vârful părului auriu şi mai rar
deschisă (eventual încrucişări cu cel domestic). Până la vârsta de 4-5 luni,
purceii au pe corp dungi longitudinale deschise, care le dau posibilitatea de
camuflare în caz de pericol (homocromie).

Masculii se recunosc după colţi care sunt mult mai mari decât la femelă,
diferenţiindu-se de la peste doi ani.
 Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:
3 1 4 3
I C P M . La început, purcelul are 8 dinţi şi se completează în 3-4 luni,
3 1 4 3
ajungând la 28; până la 2 şi jumătate are loc înlocuirea dentiţiei de lapte cu
dentiţia definitivă. În continuare cresc în lungime atâta timp cât creşterea
depăşeşte tocirea lor (la 10 ani creşterea este egală cu tocirea). Colţii
maxilarului inferior au o porţiune tocită, şlefuirea fiind făcută de colţii
maxilarului superior. Incisivii din mijloc, în secţiunea transversală, prezintă inele
anuale, numărul lor indicând vârsta. (Fig.54).

Longevitatea este apreciată la 18-20 de ani. În captivitate vârsta este mai

mare, până la 30 de ani.

Glas. Sunetele mistreţului sunt asemănătoare porcului domestic. În grup,

când mănâncă, purceii şi scroafele scot grohăituri uşoare. Purceii care s-au
pierdut şi cer să sugă scot sunete mai stridente. În caz de pericol, ori pentru a
speria duşmanii, scroafele emit un grohăit scurt sau pufăie puternic. Când sunt
atacaţi, mistreţii guiţă ca şi porcul domestic.

Urmele mistreţului seamănă cu ale cerbului, dar pintenii se imprimă

totdeauna mai puţin lateral, iar lungimea pasului este mai mică ca la cerb
(Fig.55).

Raportul normal între sexe este 1:1, recomandându-se ca el să crească în

favoarea masculilor.

Simţuri. Are auz şi miros foarte fin. În schimb, văzul este mai slab,
sesizând numai obiectele în mişcare.

Biotop. Existenţa mistreţului este strâns legată de pădure, preferând

pădurile întinse de foioase, făgete şi stejerete, unde are hrană şi adăpost, dar şi
trupurile mici de pădure, dacă sunt dese, precum şi tufărişurile şi plauri. Dintre
factorii de mediu care îi limitează înmulţirea sunt temperaturile scăzute în
timpul fătării şi stratul gros de zăpadă.

Răspândirea. Mistreţul se întâlneşte în Deltă, la câmpie, zona dealurilor şi

montană. (Fig. 53,56,57). Densităţi maxime le ating în zonele colinare şi în
unele lunci (mai mult de două bucăţi pe 100 ha). În subzona molidişurilor, mai
sărace în hrană, densitatea este de 0,1 exemplare pe 100 ha. Pe fondurile de
bonitate I densitatea poate atinge 21-25 bucăţi sau 5-10 exemplare la categoria
a IV-a la 1000 de ha. Pentru evitarea pagubelor în culturi, densitatea să nu
depăşească 5-10 bucăţi la 1000 de ha.

Dăunători şi boli. Mai de temut este lupul, apoi urşii şi câinii de la stâni,
râşii, câinii hoinari şi vulpea, mai ales pentru progenituri. Dintre boli pesta
porcină produce cel mai multe victime.

Hrana. Mistreţul este omnivor, mănâncă tot ce este comestibil, la

suprafaţă şi în sol: rădăcini, jir, ghindă, mere şi pere pădureţe, plante agricole.
Dintre animale consumă mici rozătoare, pui de iepure şi căprior, larve, omizi,
insecte adulte, cadavre. Hrănirea se face noaptea, parcurgând zeci de km.

Este ataşat locului de trai numai dacă are condiţiile necesare vieţuirii
(hrană, linişte şi adăpost). Astfel, părăseşte locul pentru terenuri mai
favorabile. Pentru evitarea pagubelor este necesar să se înfiinţeze ogoare de
hrană cu napi, cartofi sau să se administreze hrană complementară iarna
(ştiuleţi de porumb).

Sociabilitate. Este o specie sociabilă. Ciurda sau cârdul este format din
scroafa cea mai bătrână care conduce gruparea, împreună cu scroafele care
sunt mame, cu cele sterpe, cu godacii şi cu purceii. Vierii tineri sunt acceptaţi
numai până la vârsta de 1 an. După această vârstă ei se retrag şi se asociază,
până toamna, câte 3-4 şi stau în apropierea celor solitari. Vierii bătrâni şi cei
puternici trăiesc solitari.

Reproducerea. Mistreţul este o specie de vânat destul de prolifică:

- maturitatea sexuală o realizează în al 2-lea an;

- împerecherea are loc în perioada octombrie-decembrie;
- durata gestaţiei este de 17 săptămâni şi martie-aprilie scroafa fată 4-9
(12) purcei, în funcţie de vârstă şi hrană;
- pierderile în primele şapte luni ajung la 55% iar până la 1 an
supravieţuiesc doar 2 purcei la o femelă.
Recoltarea. Perioada de recoltare este 1 august-15 februarie, iar dacă
aduc pagube culturilor, cu aprobarea specială se poate recolta şi în afara
acestei perioade.
 Metodele de vânătoare admise sunt: la goană, cu sau fără câini, la pândă
şi la dibuit. Se practică şi metoda urmăririi mistreţului pe urmă, când zăpada
este proaspătă, pufoasă. Pânda se face la culturile agricole, la locurile de
hrănire, scăldători şi râmături proaspete.

Mistreţii împuşcaţi se eviscerează şi se atârnă pentru scurgerea sângelui

(se alterează). Trofeul îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare (se
montează pe panoplie). Evaluarea se face după criterii C.I.C. Blana şi părul lung
de pe coamă, precum şi carnea sunt elemente valoroase.

Fig. 56 - Răspândirea mistreţului în România (după H. Almăşan şi col.)

Fig. 57 – Mistreţ şi ciurdă de mistreţi

Fig.52 Mistreţ
Fig.53 Mistreţ în pădure
 Fig.54 Aprecierea vârstei mistreţului după evoluţia dentiţiei

1 – dentiţia definitivă a mistreţului; 2 – tocirea incisivilor cu vârsta; 3 – evoluţia coroanei dentare la

mistreţ; 4 – creşterea colţilor la vier; 5 – evoluţia colţilor la scroafă
 Fig. 55 – Mistreţ

1 – vier; 2 – scroafă; 3 – purcel; 4 – mistreţ, vedere din faţă; 5 – cap de purcel, de scroafă şi de vier; 6
– urmă de mistreţ; 7 – urme de mistreţ la mers liniştit; 8 – urme de mistreţ la goană; 9 – colţi de mistreţ; 10 –
pămătuf de păr din coama mistreţului; 11 – excremente de mistreţ.
 FAMILIA SUIDAE

Cuprinde mamifere nerumegătoare cu stomacul simplu, omnivore sau

ierbivor, au botul trunchiat şi se termină cu un rât la capătul căruia se deschid
nările. Corpul este acoperit cu păr aspru, picioarele tetradactile, însă calcă pe
degetele mediane. Dinţii canini sunt transformaţi în arme de apărare şi au
creştere continuă.

Speciile acestei familii trăiesc pe toate continentele, fără Australia. În

ţara noastră se găseşte specia Sus scrofa L. (mistreţul)

MISTREŢUL (Sus scrofa L.)

Caractere generale

Denumiri. Mistreţul este cunoscut, masculul, porc mistreţ, mistreţ, vier,

iar femela scroafă sau mistreaţă. Puii până la şase luni purcei, 6-12 luni godaci,
grăsuni sau groştei.

Descriere. Masculul are o lungime de aproape 200 cm, o înălţime la

greabăn până la 100 cm şi o greutate, în funcţie de sex şi hrană, până la 200-
250 kg, excepţional şi 300 kg. Femela are dimensiuni şi greutate mai mici decât
masculul. Corpul este alungit şi acoperit cu păr aspru, pe spate formând o
coamă. Culoarea este brună-închis-negricioasă, cu vârful părului auriu şi mai rar
deschisă (eventual încrucişări cu cel domestic). Până la vârsta de 4-5 luni,
purceii au pe corp dungi longitudinale deschise, care le dau posibilitatea de
camuflare în caz de pericol (homocromie).

Masculii se recunosc după colţi care sunt mult mai mari decât la femelă,
diferenţiindu-se de la peste doi ani.
 Dentiţia mistreţului este formată din 44 de dinţi, după formula:
3 1 4 3
I C P M . La început, purcelul are 8 dinţi şi se completează în 3-4 luni,
3 1 4 3
ajungând la 28; până la 2 şi jumătate are loc înlocuirea dentiţiei de lapte cu
dentiţia definitivă. În continuare cresc în lungime atâta timp cât creşterea
depăşeşte tocirea lor (la 10 ani creşterea este egală cu tocirea). Colţii
maxilarului inferior au o porţiune tocită, şlefuirea fiind făcută de colţii
maxilarului superior. Incisivii din mijloc, în secţiunea transversală, prezintă inele
anuale, numărul lor indicând vârsta. (Fig.54).

Longevitatea este apreciată la 18-20 de ani. În captivitate vârsta este mai

mare, până la 30 de ani.

Glas. Sunetele mistreţului sunt asemănătoare porcului domestic. În grup,

când mănâncă, purceii şi scroafele scot grohăituri uşoare. Purceii care s-au
pierdut şi cer să sugă scot sunete mai stridente. În caz de pericol, ori pentru a
speria duşmanii, scroafele emit un grohăit scurt sau pufăie puternic. Când sunt
atacaţi, mistreţii guiţă ca şi porcul domestic.

Urmele mistreţului seamănă cu ale cerbului, dar pintenii se imprimă

totdeauna mai puţin lateral, iar lungimea pasului este mai mică ca la cerb
(Fig.55).

Raportul normal între sexe este 1:1, recomandându-se ca el să crească în

favoarea masculilor.

Simţuri. Are auz şi miros foarte fin. În schimb, văzul este mai slab,
sesizând numai obiectele în mişcare.

Biotop. Existenţa mistreţului este strâns legată de pădure, preferând

pădurile întinse de foioase, făgete şi stejerete, unde are hrană şi adăpost, dar şi
trupurile mici de pădure, dacă sunt dese, precum şi tufărişurile şi plauri. Dintre
factorii de mediu care îi limitează înmulţirea sunt temperaturile scăzute în
timpul fătării şi stratul gros de zăpadă.

Răspândirea. Mistreţul se întâlneşte în Deltă, la câmpie, zona dealurilor şi

montană. (Fig. 53,56,57). Densităţi maxime le ating în zonele colinare şi în
unele lunci (mai mult de două bucăţi pe 100 ha). În subzona molidişurilor, mai
sărace în hrană, densitatea este de 0,1 exemplare pe 100 ha. Pe fondurile de
bonitate I densitatea poate atinge 21-25 bucăţi sau 5-10 exemplare la categoria
a IV-a la 1000 de ha. Pentru evitarea pagubelor în culturi, densitatea să nu
depăşească 5-10 bucăţi la 1000 de ha.

Dăunători şi boli. Mai de temut este lupul, apoi urşii şi câinii de la stâni,
râşii, câinii hoinari şi vulpea, mai ales pentru progenituri. Dintre boli pesta
porcină produce cel mai multe victime.

Hrana. Mistreţul este omnivor, mănâncă tot ce este comestibil, la

suprafaţă şi în sol: rădăcini, jir, ghindă, mere şi pere pădureţe, plante agricole.
Dintre animale consumă mici rozătoare, pui de iepure şi căprior, larve, omizi,
insecte adulte, cadavre. Hrănirea se face noaptea, parcurgând zeci de km.

Este ataşat locului de trai numai dacă are condiţiile necesare vieţuirii
(hrană, linişte şi adăpost). Astfel, părăseşte locul pentru terenuri mai
favorabile. Pentru evitarea pagubelor este necesar să se înfiinţeze ogoare de
hrană cu napi, cartofi sau să se administreze hrană complementară iarna
(ştiuleţi de porumb).

Sociabilitate. Este o specie sociabilă. Ciurda sau cârdul este format din
scroafa cea mai bătrână care conduce gruparea, împreună cu scroafele care
sunt mame, cu cele sterpe, cu godacii şi cu purceii. Vierii tineri sunt acceptaţi
numai până la vârsta de 1 an. După această vârstă ei se retrag şi se asociază,
până toamna, câte 3-4 şi stau în apropierea celor solitari. Vierii bătrâni şi cei
puternici trăiesc solitari.

Reproducerea. Mistreţul este o specie de vânat destul de prolifică:

- maturitatea sexuală o realizează în al 2-lea an;

- împerecherea are loc în perioada octombrie-decembrie;
- durata gestaţiei este de 17 săptămâni şi martie-aprilie scroafa fată 4-9
(12) purcei, în funcţie de vârstă şi hrană;
- pierderile în primele şapte luni ajung la 55% iar până la 1 an
supravieţuiesc doar 2 purcei la o femelă.
Recoltarea. Perioada de recoltare este 1 august-15 februarie, iar dacă
aduc pagube culturilor, cu aprobarea specială se poate recolta şi în afara
acestei perioade.
 Metodele de vânătoare admise sunt: la goană, cu sau fără câini, la pândă
şi la dibuit. Se practică şi metoda urmăririi mistreţului pe urmă, când zăpada
este proaspătă, pufoasă. Pânda se face la culturile agricole, la locurile de
hrănire, scăldători şi râmături proaspete.

Mistreţii împuşcaţi se eviscerează şi se atârnă pentru scurgerea sângelui

(se alterează). Trofeul îl constituie colţii care se extrag din ambele maxilare (se
montează pe panoplie). Evaluarea se face după criterii C.I.C. Blana şi părul lung
de pe coamă, precum şi carnea sunt elemente valoroase.

Fig. 56 - Răspândirea mistreţului în România (după H. Almăşan şi col.)

Fig. 57 – Mistreţ şi ciurdă de mistreţi

Fig.52 Mistreţ
Fig.53 Mistreţ în pădure
 Fig.54 Aprecierea vârstei mistreţului după evoluţia dentiţiei

1 – dentiţia definitivă a mistreţului; 2 – tocirea incisivilor cu vârsta; 3 – evoluţia coroanei dentare la

mistreţ; 4 – creşterea colţilor la vier; 5 – evoluţia colţilor la scroafă
 Fig. 55 – Mistreţ

1 – vier; 2 – scroafă; 3 – purcel; 4 – mistreţ, vedere din faţă; 5 – cap de purcel, de scroafă şi de vier; 6
– urmă de mistreţ; 7 – urme de mistreţ la mers liniştit; 8 – urme de mistreţ la goană; 9 – colţi de mistreţ; 10 –
pămătuf de păr din coama mistreţului; 11 – excremente de mistreţ.