Despre sfințenie

Fiți sfinți, cum Sfânt sunt și Eu” (1Petru 1,16)

Evanghelia nu este altceva decât o chemare a oamenilor de către Dumnezeu la sfințire,

la sfințenie (1Tesaloniceni 4,7), de aceea ea se poate rezuma într-o singură poruncă a lui
Dumnezeu către toată omenirea: „Fiți sfinți, cum Sfânt sunt și Eu”( 1Petru 1,16). Cu alte
cuvinte, Dumnezeu, fiind un Dumnezeu al iubirii, îi face pe oameni asemenea Lui, „ egal cu
El” : „Căci și Cel ce sfințește și cei ce se sfințesc dintr-Unul sunt toți” (Evrei 2,11), însă doar
în măsura în care aceștia se străduiesc ca prin felul viețuirii lor de pe pământ, să-și însușească
Adevărul veșnic cu toată ființa lor (Ioan17,17). Pe de altă parte, că oamenii care ajung la
înalta treaptă a sfințeniei (la care suntem chemați cu toții), sunt dumnezei, o spune Sfânta
Scriptură încă din Vechiul Testament, prin gura Psalmistului David: „ Dumnezeu a stat în
adunarea dumnezeilor” (Psalmi 81,1).

De aceea, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre sfințenie ca despre o cale care Îl
implică pe Dumnezeu, și fără de care nimeni nu-L poate cunoaște pe Dumnezeu: „Căutați
pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu-l va vedea pe Domnul” (Evrei 12,14). El îi
numește pe toți creștinii „sfinții”, în măsura în care aceștia păstrează în conștiința lor faptul
sălășluirii lui Hristos în ei la Botez, și păstrarea curățirii lor cu ajutorul Sfântului Duh. De
aceea, așa cum se spune în cultul Bisericii Ortodoxe, „Căci Sfânt ești, Dumnezeul nostru, și
întru sfinți Te odihnești”, „ odihna lui Dumnezeu în sfinți eu fapt permanent de conștiință
pentru ei” . În același duh și Sfântul Apostol Petru îi sfătuiește pe creștini: „După Sfântul
csre v-a chemat pe voi, fiți și voi înșivă sfinți în toate petrecera vieții”(I Petru 1,15).

Deoarece Dumnezeu este Sfânt, numai cei sfinți și luminanți pot să-L vadă sfîntul,
după ce s-a curățit, s-a sfinți și s-a îndumnezeit, devine părtaș al firii dumnezeiești, lepădând
astfel pe omul stricăcios și vechi, și devenind înger pământesc și slujitor al lui Hristos.
Purtător prețios al sfântului har, vas ales al Sfântului duh încă de pe pământ, sfântul se ridică
mai presus de întunericul acesta pământesc, întocmai ca un înger de lumină: „Sfinții trăiesc în
viața lor pământească transparența Învierii care desăvârsește legile naturii” . Așadar,
„sfințenia este îndumnezeirea omului. Importanța minunilor ține de faptul că ele sunt semne
ale transparenței, ale luminii, ale bunătății lui Dumnezeu arătate în sfinți” .
„Sfințenia este întodeauna o iradiere a lui Dumnezeu care S-a arătat pe Sine mai presus de
legi în Cel Înviat și care este și cu noi într-o lepădare de Sine, într-o participare la suferințele
noastre. De aceeea, această participare își găsește sensul culminant în bucuria Învierii (...)” .
Sfințenia, ca dar al lui Dumnezeu, este egală (sau la fel de prezentă) însă, în fiecare dintre
oameni, tot ceea ce lipsește fiind împlinirea ei prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu prin
propria hotărâte, cu ajutorul harului Sfântului Duh, fără de care omul nu poate restaura în el
chipul lui Dumnezeu: „ Poruncile Lui descoperă cum este El Însuși. Din moment ce noi
suntem făcuți după chipul Său, păzirea poruncilor pe care ni le-a dat, nu poate decât să
restaureze sau să contribuie la restaurarea acestui chip, iar aceasta înseamnă să devenim așa
cum este El, să împlinim asemănarea cu El” .

Sfinții arată în viața lor sfințenia lui Dumnezeu deoarece sfințesc în ei însăși numele
lui Dumnezeu prin rugăciune, pe care Îl arată apoi în mod transparent prin puterea lor; ca
atare, acolo unde există sfințenie, acolo este viu și prezent Dumnezeu, căci „sfântul iradiază
lumina lui Hristos Cel Înviat” , și numai „în sfințenie ni se revelează concentrat toate
însușirile dumnezeiești. Ea este misterul luminos și activ al prezenței divine” .

În viața aceasta, sfinții s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfințenia

Mântuitorului nostru Iisus Hristos, devenind astfel următorii Lui, fapt pentru care ei devin
pentru noi exemple sau modele veşnice de urmat. „Toți avem acces la sfințenie, căci toți ne
putem uni cu Hristos prin Duhul Sfânt, odată ce Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a
făcut om. A nega putința tuturor la sfințenie, înseamnă a nega ca Fiul lui Dumnezeu, facându-
Se om, Și-a păstrat dumnezeirea activă în umanitatea asumată și că Se unește cu noi în
această calitate, de Dumnezeu întrupat.” . Sfântul Apostol Pavel le adresează creștinilor din
Filipi această chemare: „Fiți împreună următori mie, fraților, și uitați-vă la aceia care umblă
astfel cum ne aveți pildă pe noi” (Filipeni3,17), iar celor din Corint le scrie: „Fiți următori
mie, precum și eu Îi sunt lui Hristos” (1Corinteni 11,1). Sfântul Ioan Gură de Aur, de
asemenea, aduce mereu în fața credincioșilor chipuri ale sfinților, îndemnându-i să le urmeze
pilda, căci zice el, cel mai bun mod de a-i cinsti este imitarea lor, lucru pe care și Fericitul
Augustin l-a propovăduit între creștini: „Dacă-i iubim pe sfinți, să-i imităm. Sfinții mucenici
L-au urmat pe Hristos până la a-și da propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele
mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singuri; după ei izvorul sfințeniei nu a secat. Deci în grădina
Domnului nu sut numai trandafirii martirilor, ci și crinii fecioarelor, vederea soților, violetele
văduvelor. Să învățăm, dar de la acești sfinți cum, fără a înfrunta suferințele martirului, un
creștin trebuie Să-L imite pe Hristos”.
 În acest sens, icoana își are porțile mereu deschise, gata să primească în reprezentările
ei, mereu alte chipuri, duse la asemănarea împlinite pe plan duhovnicesc, pătrunse de har,
după ce s-au sfințit precum Hristos de slava divină. Aceștia vor fi reprezentați în icoană și pot
deveni icoană, cei în care Dumnezeu se poate odihni, în care încape, pentru că I se face loc.

„Chipul slavei Tale negrăite sunt, deși port rănile păcatelor”, se spune într-un tropar al slujbe
de înmormîntare. Pentru Sfântul Grigorie al Nissei, bogăția acestei imagini oglindește
desăvîrșirile dumnezeiești, convergența tuturor celor bune și sublinează puterea în întregimea
dumnezeiască. Când omul spune „sunt”, transpune în omenesc ceva din însușirile de absolut
al lui Dumnezeu, care spune: „Eu sunt Cel Ce este” . Dumnezeu și omul se aseamănă, dar
pentru o relație firească este important să avem în vedere care este creatorul celuilalt:
„Dumnezeu este marele Creator, Poetul universului, iar omul Îi seamănă prin aceea că și el
este creator și poet în felul său.”

Dacă există nașterea lui Dumnezeu în om- icoana nașterii, există și nașterea omului
întru Dumnezeu- icoana Înălțării. Omul, numit „microcosmos” este mai ales „microtheos”,
este ființa care „a primit porunca să devină Dumnezeu”. Iar dacă omul este „microcosmos”,
Biserica este un macro-antropos, locul unde se întâlnește omul cu Dumnezeu, de unde omul
își ia toate cele necesare înfăptuirii asemănării cu Creatorul lui, începând cu Sfintele Taine.
Biserica este locul de întâlnire cu prietenii Lui, cei ce s-au asemănat Lui, în locul unde în
icoane, poți vedea cu ochii trupului, chipuri transfigurate, ajunse la scopul final: „Nu există
un dualism ontologic între Biserică și lume, între sacru și profan, dualismul este de natură
etică între omul cel nou și omul cel vechi” .

Sfântul Grigore Palama spunea în acest sens că: „Dumnezeu trascendent oricărui
lucru, neputând fi înţeles și spus, consimte să devină părtaș la inteligența noastră”, iar
Clement din Alexandria, că: „Omul este asemenea lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este
asemenea omului”
Temeiul cinstirii sfinților

Sfinții sunt oamenii care încă în viața lor pământească au bineplăcut lui Dumnezeu,
iar după moarte au fost învredniciți de o parte din fericirea veșnică pe care în mod deplin o
vor primi numai după obșteasca judecată. Pentru viața lor virtuoasă, pentru suferințele
îndurate, pentru credința în Hristos, pentru dragostea lor față de Dumnezeu şi față de semeni,
în Sfânta Scriptură ei sunt numiți „Prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan 15,14; Iacob 2,2-3);
„casnici” ai lui Dumnezeu (Efeseni 2,19), „judecători ai lumii” (Matei 19,28; 1Corinteni 6,2).
Prin cinstirea sfinților și a îngerilor, Îi aducem laudă lui Dumnezeu, precum îndeamnă
psalmistul: „Lăudați pe Dumnezeu întru sfinții Săi” (Ps.150, 1) .

Încă din viața pământească, sfinții au fost înzestrați de Dumnezeu cu felurite daruri,
fapt pentru care oamenii le-au dat o cinstire deosebită. Astfel, când Sfântul Apostol Petru a
intrat în casa sutașului Corneliu, acesta a căzut la picioarele lui și s-a închinat. (Faptele
Apostolilor 10,25); temnicerul din Filipi s-a prosternat în fața lui Pavel și a lui Sila (Faptele
Apostolilor 16,29); aceleași Pavel, în insula Malta, după mai multe vindecări pe care le-a
făcut, aprimit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei (Faptele Apostolilor 28, 9). În
Vechiul Testament chiar, proorocul Ilie era venerat pentru minunile pe care le făcea (3 Reg.
18, 7), iar proorocul Elisei, de asemenea (4 Reg. 9, 17; 4, 37) .

O trăsătură specifică a sfinților este aceea că, atât în această viață, cât și după moarte,
ei se roagă pentru oameni, atât pentru cei vii, cât și pentru cei morți: „Aflându-se în
apropierea lui Dumnezeu și cunoscând nevoile celor ce se află în viață, de asemenea,
ascultând rugăciunile celor vii și luând cunoștiință de cărările acestora, sfinții intervin pe
lângă Dumnezeu pentru ca cererile lor să fie împlinite.” . Prin aceasta, sfinții sunt oamenii
extraordinari, sunt adevărați giganți cerești, giganți ai duhului. Ei nu sunt „de-ai noștii”, care
suntem pământești, păcătoși, slabi; ei sunt mâinile lui Dumnezeu prin care El săvârșește
lucrurile Sale minunate în lume. Acesta este motivul pentru care sfinților le este dată puterea
de a săvârși fapte de iubire și după moarte: „Credincioșii se adresează sfinților cerându-le să
se roage pentru ei(...). Prin iubire se produce între sfinți și noi o unire care este și cea a
prezenței lui Hristos potrivit încredințării pe care El Însuși ne-a dat-o. Sfinții nu sunt separați
cu totul de noi. Există o comuniune între ei și noi, cei aflați încă pe pământ. Când Iisus va
veni întru slavă, sfinții vor fi în jurul Lui, rugându-se pentru noi în fața Celui care va judeca
lumea”.

Așadar sfinții, împreună cu îngerii, având un mare interes pentru mântuirea noastră,
nu vor avea, cum spune Sfântul Apostol Pavel, fericirea deplină, decât când vom fi cu toții
împreună: „ei se roagă pentru noi, iar când ne rugăm pentru vrăjmași, ei se roagă și cu mai
multă osârdie. De aceea cerem rugăciunile lor” .

Pentru toate aceste motive, sfinții merită cinstire din partea noastră, iar prin cinstirea
lor, Îl preamărim pe Acela care i-a făcut vase alese ale sfințeniei. Deoarece asemănarea cea
mai înaltă cu Dumnezeu o atinge doar sufletul aflat în rugăciune, prezența lui Dumnezeu este
neîncetată în sufletul care Îl cheamă neîncetat :,,în sfințenie ni se revelează concentrat toate
însușirile dumnezeiești. Ea este misterul luminos și activ al prezenței divine” ; strălucind de
prezența dumnezeiască, transparența sfântului e însăși transparența lui Dumnezeu în el” .
Dspre icoana

Pentru crestinul ortodox, icoana nu este altceva decat mijlocul prin care se intalneste
si comunica el (credinciosul), in ipostaza de rugator, si Dumnezeu sau Sfintii Lui. De aceea,
icoana depaseste orizontul definitiei ei ca si simpla imagine sacra, datorita sentimentului pe
care ni-l da, acela al prezentei lui Dumnezeu. Ea (icoana) constitue asadar, una dintre
dimensiunile prin care se realizeaza o legatura personala intre credinciosi si ,,persoana” pe
care o reprezinta, implinand asa-numitul rol „diaconical”, de slujire, pentru instaurarea
Imparatiei treimice in aceasta lume prin sfintirea materiei insusi

Exprimand adevarul revelat, icoana constituie si chemarea spre o realitate

transfigurata, care poate fi patrunsa numai prin intermediul credintei in Intruparea Fiului lui
Dumnezeu. Ca reprezentare grafica, icoana si-a dobandit din punct de vedere canonic dreptul
la existenta in urma sinoadelor ecumenice, mai precis la sinodul VII de la Niceea din 787,
unde s-a stabilit prima formulare dogmatica a cultului icoanelor, in marea disputa a
iconoclastilor, si unde ca si aparator al icoanelor s-a remarcat Sfantul Ioan Damaschin.

Putem afirma ca sunt doua ratiuni profunde pe care se fundamenteaza icoana ca

subiect de cult: Intruparea Logosului dumnezeiesc si nevointa de concret al omului. Prin
Intrupare, materia a devenit mijloc prin care se poate exprima Dumnezeu, iar omul simte
nevoia receptarii mesajului lui Dumnezeu cu toata fiinta lui, prin toate caile de acces ale lumii
exterioare catre adancul fiintei sale. „Prin limbajul culorii, prin icoana, deci, ni se descopera
altfel, dar nu diferit, ceea ce exprima prin cuvant... . De aceea, icoana nu poate lipsi din
misiunea sfanta a Bisericii”

Aceasta realitate este confirmata de o intamplare care a avut loc in anul 1515,
povestita de catre istoricul rus Karanzin (moare in anul 1826) care descrie momentul
finalizarii picturii Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Moscova. Ucenicii pictorului
Andrei Rubliov, terminand de zugravit catedrala, sunt vizitati de mitropolitul Macarie al
Moscovei, acesta fiind insotit de nobilime. Acestia, privind cu entuziasm picturile de pe
pereti, exclama cu bucurie: „noi vedem cerurile deschise s splendorile lui Dumnezeirii”

Iconografia bizantina este o arta sacra, este o arta „duhovniceasca in esenta si in

aspiratie”, este un obiect sfant; icoana ortodoxa este un mod deosebit de autoexprimare si
autorevelare a Bisericii, este campul duhovnicesc in spatiul fizic, unde se incruciseaza razele
dogmaticii, misticii, soteriologiei si esteticii (avandu-se in vedere frumusetea ca aspect al
Dumnezeirii). Icoana este o rugaciune exprimata prin imagini si este inteleasa, intai de toate,
prin rugaciune; ea devine Scriptura scrisa in culori, teologie inspirata si prezentata sub o
forma vizuala: asa cum un teolog formuleaza prin cuvinte tainele mantuirii, iar imnograful
pune pe note poemele liturgice, tot asa si iconarul zugraveste prin culori Adevarul revelat. De
aceea, Sfantul Teodosie Pustnicul amintea de asemanarea dintre rolul pictorului de icoane si
cel al preotului, spunand ca „unul compune Trupul si Sangele Domnului (in Liturghie), si
celalalt Il reprezinta in Icoana”

Icoana apartinand prin insasi fiinta ei spatiului Liturgic, asa cum poezia liturgica,
apartine Traditiei orale a Bisericii, ea (icoana) nu infatiseaza orice chip si orice reprezentare,
ci un chip reprodus dupa criterii precise impuse de insasi doctrina Bisericii, si nu de regulile
artei si cult : „de timpuriu, iconografia devine o parte organica a Traditiei si constituie o
veritabila teologie vizuala”

Icoana trebuie sa fie lipsita de artificialitate, sentimentalism si pseudoemotii. Cel mai

important intr-o imagine sacra este ca aceasta sa exprime adevarul „deschizandu-se spre
absolut, icoana lasa sa se vada si din perspectiva absolutului, nu lumea asa cum este acum si
aici, ci lumea transfigurata, lumea celor care, participand la absolut, la Dumnezeu, se
impartasesc de tot ce aceasta participare aduce in ea, de sfintenie. Alaturi de cuvant si de
sunet, imaginea produsa in icoana este o alta cale prin care ni se descopera Dumnezeu si
sfintii. Limbajul ei de culori si lumina ne descopera perspectiva si realitatea lumii de dincolo.

Icoana este o imagine care marturiseste despre o prezenta apartinand unui ordin bine
definit: ea permite o comuniune prin rugaciune, care nu este una euharistica, substantiala, cu
firea proslavita a lui Hristos, ci o comuniune spirituala, mistica, cu Persoana Lui. Ea (icoana)
savarseste o intalnire in rugaciune, fata sa localizeze aceasta comuniune in icoana ca obiect
material, ci prin si cu icoana ca vehicul al prezentei . Frumusetea vine in intampinarea
spiritului nostru nu pentru a-l incanta, ci pentru a-l deschide apropierii mistuitoare a
Dumnezeului personal. Ea ii este destinsa doar omului credincios, caruia i se infatiseaza in
rugaciune. Menirea icoanei este sa contribuie la rugaciune; din aceasta pricina, „cel ce
trudeste in lucrarea iconografiei trebuie sa nu uite de rugaciune in vremea lucrului”

Pentru a putea fi privita in toata frumusetea ei, icoana impune, mai intai, o curatire a
sufletului celui care priveste, „un post al ochilor” . De asemenea, si cei care o picteaza trebuie
sa aiba in vedere munca cu frica de Dumnezeu, caci e o arta dumnezeiasca. Ea impune
functia harismatica a iconografilor sfinti, care invata postirea ochilor si se pregatesc pentru
aceasta printr-o indelunga asceza si ruga, fapt care marcheaza „trecerea de la arta la arta
sacra” .

Marii pictori afirma ca n-au vazut niciodata ceva urat in natura, un artist ne face sa
vedem un fragment in care insusi Intregul este prezent, asa cum Soarele se reflecta intr-un
strop de roua, „Asemeni unei fiinte vii,lumea se intoarce spre noi, ne vorbeste, ne
incredinteaza cantece si culorile ascunse, ne umple de o bucurie fara margini si frange astfel
hotarul insingurarii noastre. Comunicam cu frumusetea unui peisaj, a unei priviri sau a unei
poezii, asa cum o faceam cu un prieten, si simtind o stranie consonanta cu realitatea care pare
a fi patria sufletului nostru, pierduta si regasita. Arta „defenomenalizeaza” realitatea curenta,
intreaga lume deschizandu-se spre mister. In acest punct se opreste experienta estetica”

De asemenea, frumusetea icoanei nu sta in primul rand in finetea desenului, ci in

armonia care se degaja din intreg. Ea este rezultatul unei lungi traditii unde meditatia si
minutioasa elaborare merg mana in mana. Ea nu tasneste dintr-o intuitie sublima, dintr-o
emotie puternica, dintr-o abstractie pura sau din vreo trasatura de geniu. Oricat de prezent ar
fi aceasta in operele marilor iconografi, nimic nu este lasat la intamplare, fiecare element
incadrandu-se intr—un intreg . „Esentialul nu este ca o imagine sacra sa fie veche sau
moderna, ci sa exprime Adevarul, care este totdeauna armonie ”

Este esential a se avea in vedere acest adevar al frumusetii icoanei, a nu se cauta in

alta parte, cel care cauta in icoana frumusetea exterioara greseste. Arta bisericeasca se
deosebeste printr-o alta intelegere a frumusetii. Frumusetea duhovniceasca este cu mult mai
presus decat frumusetea trupeasca. Scopul vietii crestine consta in inaltarea catre Izvorul cel
dintai al frumusetii, adica Dumnezeuinsusi, natura fiind doar unul din mijloacele de
cunoastere a lui Dumnezeu: „prin contemplarea frumusetilor ei, omul este chemat sa-L
proslaveasca pe Dumnezeu-Fauritorul si sa creeze frumusetea chipului Sau launtric,
inaltandu-se si inoidu-se intru Hristos, intr-o faptura noua si preschimbata, rascumparata
pentru o viata noua si vesnica intr Hristos Iisus”

Aflata intotdeauna dincolo de frumusetea decorativa si posedand o frumusete ce nu

corespunde criteriilor artelor frumoase. A ignora icoana inseamna „a dez-intrupa intruparea
pe care aceasta o marturiseste si in care isi afla inceputul” .

„Infatisand lumea transfigurata, lumea sfintita, calitatile si persoanele sfinte, icoana

favorizeaza intelegerea mai complexa a omului insusi; il reprezinta pe om si mediul sau
ambiant participand la viata dumnezeiasca, situatie in care toate, om si natura se gasesc in
normalitate. Nu poate fi nimic si nimeni in normalitate neparticipand la Dumnezeu.
Reprezentand omul in stare de normalitate, icoana il reprezinta ca fiind restaurata;
reprezentand chipul persoanei umane restaurat si restabilit in sfintenie, icoana il face pe om
sa constientizeze faptul ca persoana umana are vocatia si posibilitatea ca, din ea, sa
straluceasca prezenta lui Dumnezeu. Fiecare fata omeneasca este o posibila icoana pentru ca
toti oamenii sunt chemati la sfintenie si desavarsire”

Asadar, icoana, prin sobrietatea si subtilitatea ei totala, trezeste duhul spre curatia
inimii si indeamna la redescoperirea chipului lui Dumnezeu din om, lucrari pe care
sentimentalismul unui tablou religios nu le poate exprima: „Icoana este intalnirea mistica,
aplecarea celor sfinte catre inima omeneasca si putinta sufletului de a se adresa lumii de Sus.
Icoana este totdeauna un dialog deschis, un fagas de revarsare a lumii dumnezeiesti”

1.Maria Magdalena personaj istoric şi biblic

1.1.Personaj biblic

Sfânta Scriptură o menţionează în mai multe rânduri pe Maria Magdalena. Unul din
pasajele biblice, prezintă episodul prin care Iisus exorcizează şapte demoni din sufletul
Mariei:

„Şi Iisus umbla prin cetăţi şi prin sate... şi cei doisprezece erau cu El, şi unele femei
care fuseseră vindecate de duhuri rele şi de boli: Maria Magdalena, din care ieşiseră şapte
demoni” (Luca 8, 2).

Aceeaşi Maria din Magdala este prezentă şi în momentul răstignirii lui Iisus: „Şi erau şi
femei care priveau de departe; între ele Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob cel mic şi al
lui Iosif, şi Salomeea, care, pe când era El în Galileea, mergeau după El şi îi slujeau” (Marcu
15, 40-41).
 Ea vine, apoi, şi la mormântul lui Iisus: „Iar acolo era Maria Magdalena şi cealaltă
Marie şezând în faţa mormântului (Matei 27, 61). Iar după ce a trecut sâmbăta, când se
lumina de ziua cea dintâi a săptămânii , au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie la
mormânt” (Matei 28, 1).

În sfârşit, Mariei Magdalena îi apare Iisus în urma Învierii şi îi spune: „Mergi la fraţii
Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.
Şi a venit Maria Magdalena vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi acestea i-a spus ei”
(Ioan 20,1. 11-18).

Evangheliile conţin şi alte pasaje făcând trimitere la femei păcătoase sau la altele având
numele de Maria. Aşa spre exemplu: „Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că
şede la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi, stând la spate, lângă picioarele
Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui şi cu părul capului ei le ştergea. Şi
săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir” (Luca 7, 37-38).

Ori un alt exemplu: „Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Mariei şi al
Martei, sora ei. Şi Maria era cea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul
capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav... Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr”
(Ioan 11, 1-2 şi 5).

1.2. De la confuzia de identitate la femeia pierdută devenită sfântă

Portretul Mariei Magdalena, aşa cum s-a fixat el în imaginarul cultural al lumii creştine,
este rezultatul unui amestec de factori: peste informaţiile biblice se adaugă interpretările,
uneori neglijente ale unor persoane, dar şi istorii apocrife ori fantezia populară.

Rezultatul este un portret în care realitatea istorică este copleşită de ficţiune. În Evul
Mediu, de pildă:

„s-a convenit în general că părinţii ei se numeau Cyrus şi Euchoria; ei erau de neam

bogat şi nobil, vieţuind în castelul din Magdala. Maria a fost cea mai tânără dintre cei dintre
cei trei copii ai lor şi a fost logodită cu Sfântul Ioan Evanghelistul; în cinstea lor s-a serbat
nunta din Cana. Cu acel prilej însă, Ioan şi-a lăsat mireasa pentru a-l urma pe Iisus, iar de
ciudă Maria a devenit prostituată”[1].
 Mai apoi, Iisus reuşeşte să scoată cei şapte diavoli din Maria iar când îi vizitează pe
Marta şi pe Lazăr pentru cină, Marta îşi convinge sora să fie de faţă. În urma întâlnirii cu
Iisus, Maria renunţă la prostituţie şi se întoarce la Dumnezeu.

Evoluţia ulterioară a Mariei Magdalena este şi ea surprinzătoare. Tradiţia ortodoxă, de

pildă, reţine faptul că Maria merge împreună cu Ioan la Efes unde şi moare. Moaştele sale ar
fi fost mai târziu duse la Constantinopol.

Tradiţia catolică, în schimb, dezvoltă un alt scenariu: Maria împreună cu Marta şi Lazăr
ar fi părăsit Palestina pentru a ajunge în oraşul Marsilia din Franţa de azi. Aici ar fi avut o
viaţă plină de pioşenie şi rugăciuni.

Din aceste naraţiuni, se poate cu uşurinţă observa, dincolo de excesul de imaginaţie,

confuzia care se face între Maria Magdalena şi sora lui Lazăr, de pildă. În realitate, identitatea
Mariei Magdalena a cumulat mai multe personaje biblice.

Ea a fost confundată cu cele două femei anonime care l-au uns pe Iisus, prima l-a uns pe
picioare cu lacrimile ei iar a doua, pe cap cu miresme în casa lui Simon leprosul din Betania.
Iar cum Lazăr era tot din Betania, confundarea Mariei Magdalena cu Maria, sora Martei şi a
lui Lazăr a venit oarecum firesc.

Dar identificarea nu este accidentală, ea trimite la o semnificaţie spirituală mai largă,

cea a femeii pierdute care reuşeşte să-şi depăşească condiţia de păcătoasă pentru a deveni
sfântă. După cum subliniază Benedicta Ward:

„Aş sugera faptul că motivul pentru identificarea ei cu o prostituată rezidă mai adânc în
însăşi imagistica păcatului ce străbate întreaga Scriptură. Maria Magdalena preia imaginea
Israelului infidel, descrisă de profeţi ca o prostituată în privinţa relaţiilor sale cu Dumnezeu.
Această imagine a fost transferată de scriitorii Noului Testament asupra întregii umanităţi şi,
de aceea, orice suflet păcătos poate fi acum descris drept o prostituată, drept infidel
legământului iubirii dintre Dumnezeu şi om. În acest sens profund revelator ia Maria
Magdalena caracterul unei prostituate; deci nu fiindcă plăcerea este un păcat deosebit de
îngrozitor, ci fiindcă ea este toţi păcătoşii, în măsura în care orice păcat este o infidelitate faţă
de legământul de iubire al omului cu Dumnezeu”[2].
 Mai mult decât atât, Maria Magdalena, în opinia Benedictei Ward care s-a ocupat de
vieţile sfintelor care au fost iniţial desfrânate este văzută simbolic ca o contraparte a Evei care
vine să mântuiască căderea în păcat a primei femei:

„Aici este vorba de o femeie eliberată din legăturile păcatului de Iisus, pe Care Îl
întâlneşte într-o grădină, ca izbăvitor al întregii creaţii. Această figură a unei femei păcătoase
întâmpinate şi salutate de Adam cel nou într-o grădină e prezentată ca fiind contraparte
desăvârşită a tristei istorii de la începuturi, când primul bărbat şi prima femeie au păcătuit
într-o grădină făcând experienţa morţii şi a diviziunii”[3].

Sau în alt pasaj Benedicta Ward susţine că Maria Magdalena „nu este numai personaj
sau mai multe personaje istorice; ea este Eva cea nouă, primul semn al răsturnării căderii lui
Adam. Pentru marea sa iubire, ea este de asemenea femeia din Cântarea Cântărilor şi, din
acelaşi motiv, ea este şi Biserica, precum şi sufletele individuale izbăvite din păcat”.[4]

Dar înţelegerea spirituală a Mariei ca prostituată a prelungit şi chiar a mărit confuzia

privind identitatea Mariei:

„printr-o eroare nefericită, s-a crezut şi că tot ea fusese Maria Egipteanca, o sfântă mult
ulterioară, dar a cărei carieră semăna prea mult cu aceea a Mariei din Magdala pentru ca ele
să rămână neconfundate. Maria Egipteanca a fost o femeie păcătoasă care a devenit pustnică.
Probabil că această legătură a oferit suportul material ideii păcatului sexual ca preocupare
principală a Mariei Magdalena, distinctă de posedarea ei de către şapte diavoli”[5].

E demn de amintit în acest context, faptul că în tradiţia ortodoxă Maria Magdalena nu a

ajuns să fie asociată cu o prostituată. Acest lucru e remarcat chiar de o autoare occidentală
precum Lesa Bellevie:

„În tradiţia răsăriteană, Maria Magdalena nu a fost niciodată asociată cu păcătoasa

anonimă din Luca şi de aceea nu a ajuns niciodată să fie cunoscută ca prostituată.
Dimpotrivă, a fost întotdeauna cinstită ca o Sfântă Mironosiţă şi Întocmai cu Apostolii. Deşi
„egală apostolilor” nu este sinonim cu „apostol” şi, chiar dacă acest titlu, este purtat şi de alţi
sfinţi, este totuşi o recunoaştere esenţială a importanţei Mariei Magdalena la formarea
creştinismului. Mărturia ei asupra Învierii este onorată fără a se face apel la ipoteticul ei
trecut maculat”[6].
 1.3.Maria Magdalena în tradiţia gnostică

Conform lui Mircea Eliade, „este greu de precizat originea curentului spiritual cunoscut
sub numele de „gnosticism”. Dar trebuie să distingem numeroase gnose anterioare sau
contemporane, aparţinând diferitelor religii ale epocii (zoroastrismul, Misterele, iudaismul,
creştinismul), gnose care, după cum am văzut, comportau în învăţământ ezoteric.

Adăugăm că aproape toate temele mitologice sau eshatologice întrebuinţate de autorii

gnostici sunt anterioare gnosticismului stricto senso. Unele sunt atestate în Iranul antic şi în
India în epoca Upanişadelor, în orfism şi platonism; altele caracterizează sincretismul de tip
elenistic, iudaismul biblic şi intertestamentar, sau primele manifestări ale creştinismului.

Totuşi, ceea ce defineşte gnosticismul stricto senso nu este integrarea mai mult sau mai
puţin organică a unui anumit număr de elemente disparate, ci reinterpretarea îndrăzneaţă şi
deosebit de pesimistă, a câtorva mituri, idei şi teologumene de largă circulaţie în epocă”[7].

În ce constă însă această „reinterpretare îndrăzneaţă” de care vorbeşte Eliade? „În ciuda
unor paralele iraniene, modelul imediat al Mântuitorului trimis de Dumnezeu este evident
Iisus Hristos. Textele descoperite în 1945 la Nag Hammadi, în Egiptul de Sus, demonstrează
originea iudeo-creştină a câtorva şcoli gnostice importante.

Şi totuşi teologiile şi moralele lor sunt radical deosebite de acelea profesate de iudaism
şi creştinism. Mai întâi, pentru gnostici, Adevăratul Dumnezeu nu este Dumnezeu Creatorul,
adică Iahve. Creaţia este opera Puterilor inferioare, ba chiar diavoleşti; Creaţia este imitarea,
mai mult sau mai puţin demonică, a unei lumi superioare.

Aceste concepţii sunt de neconceput pentru evrei şi pentru creştini. Desigur, în

păgânismul târziu, cosmogonia îşi pierduse orice semnificaţie religioasă pozitivă. Dar
gnosticii merg şi mai departe. Crearea lumii nu numai că nu este o dovadă a atotputerniciei
lui Dumnezeu; ea este explicată printr-un accident survenit în regiunile superioare, sau drept
rezultat al atacului primordial al Întunericului asupra Luminii.

„Cât priveşte existenţa întrupată, departe de a se încadra într-o „istorie sfântă”, cum
gândeau evreii şi creştinii, ea confirmă şi ilustrează căderea sufletului. Pentru gnostic,
singurul obiectiv demn de a fi urmărit este eliberarea acestei părticele divine şi reurcarea ei
către sferele celeste”[8].

În textele gnostice din secolele al II-lea şi al III-lea, Maria Magdalena cunoaşte, în

schimb, o cu totul altă imagine. Interesant este faptul că cei mai mulţi gnostici au fost
interesaţi nu de Fecioara Maria, ci de Maria Magdalena.

În Evanghelia după Maria Magdalena, ea apare în ipostaza celui dintâi dintre apostoli,
cel puţin egală lui Petru. Totodată, ea este cea care a primit învăţăturile lui Iisus şi pe care
încearcă, în pofida reticenţei lui Petru, să le transmită mai departe apostolilor.

Conform altor scrieri, Maria Magdalena şi Iisus sunt versiunea actualizată a lui Adam şi
Eva. Mai mult decât atât, Maria Magdalena ar fi fost iubita lui Iisus primind pe această cale
învăţătura sa secretă, accesibilă doar câtorva iniţiaţi [9]. În Evanghelia după Filip aflăm că
„Iisus a iubit-o pe Maria Magdalena mai mult decât pe alţi apostoli” numind-o „apostolul
apostolilor” sau „femeia care cunoaşte totul” şi pe care o săruta adeseori[10].

De altfel, aşa cum observă şi Benedicta Ward: „Este de asemenea posibil ca ideea
Mariei Magdalena ca prostituată să fi fost afectată de o tradiţie găsită în unele fragmente care
provin dintr-un mediu gnostic şi în care Maria Magdalena era privită ca fiind iubita lui
Hristos. În Evanghelia lui Filip, de exemplu, ea este descrisă ca însoţitoarea cea mai intimă a
lui Hristos”[11].

Imaginea Mariei Magdalena în textele gnostice este complexă şi nu lipsită de

ambiguitate. Ea nu este un personaj eminamente pozitiv (cum ne arată, Evanghelia după
Petru sau Epistola Apostolorum), pe de altă parte, ea deţine, totuşi, un rol mult mai important
decât în creştinism iar valenţele ei pozitive rămân predominante.

Maria Magdalena este adeseori asociată cu personajul mitologic al Sophiei

(Înţelepciunea), ca expresie a faptului că ea este cea care transmite mai departe secretul
învăţăturii lui Iisus. Ioan Petru Culianu surprinde figura ambivalentă a Sophiei din textele
gnostice:

„Un simplu rezumat al mitului Sophiei, luat din mediile gnostice, ne va arăta că
lucrurile sunt mult mai complicate. Curentul principal al acestei gnoze care derivă din
doctrina lui Simon din Samaria postulează că lumea inferioară, lumea omenească a apărut din
pricina greşelii unei entităţi feminine. Greşeala constă în hybris-ul unei femei şi este sau
poate fi uşor caracterizată în termeni sexuali. De fapt, această femeie fie că nu are, fie că
acţionează fără permisiunea soţului ei, doreşte să ajungă mai aproape de Tatăl ei decât permit
regulile din Pleromă, se naşte un copil de parte bărbătească anormal, un avorton, considerat
răspunzător de crearea lumii inferioare. Faţă de umanitate, mama demiurgului are o atitudine
ambivalentă. Pe de o parte, dacă ea nu ar fi comis acest păcat primordial, omenirea fie că nu
ar fi existat defel, sau, dacă exista, n-ar fi cunoscut nenorocirea prezentă. Pe de altă parte,
tocmai ea este cea care conferă omenirii un prestigiu spiritual decât al demiurgului, şi îi ajută
permanent pe oameni pentru a-i scăpa de puterea tiranică pe care o exercită demiurgul asupra
lor”[12].

Mai mult decât atât, importanţa Sophiei şi în subtext a Mariei Magdalena în cadrul
diverselor secte gnostice a fost interpretată, de acelaşi Culianu dar nu numai de el, şi ca o
primă manifestare a feminismului care se revoltă împotriva ordinii patriarhale:

„Cred că vina Sophiei poate fi definită ca o vină a feminismului: la început ea se revoltă

împotriva regimului din lume instaurat de către tatăl ei, dar şi împotriva regulii potrivit căreia
trebuie să ceară, în orice împrejurare, voie soţului ca să poată face ceva. Când această primă
revoltă se dovedeşte fatală, ea se revoltă din nou împotriva propriului fiu şi ajută omenirea să
scape de tirania acestuia”[13].

„Feminismul” gnosticilor este cel mai evident, însă, în respingerea Vechiului Testament
considerat creaţia unui Dumnezeu autoritar şi răuvoitor care vrea să menţină omenirea în
ignoranţă[14].

În orice caz, importanţa Mariei Magdalena ar fi şi o expresie a importanţei femeilor în

primele secole după Hristos:

Interesant de remarcat rămâne şi faptul că textele gnostice înregistrează o anumită

tensiune între personajul Mariei Magdalena şi cel al apostolului Petru, tensiunea reflectată în
grupările concurente care idealizau numele unuia sau a celuilalt dintre cei doi patroni
spirituali

„Departe de fi ceva sporadic, aceasta s-a transformat într-o acerbă competiţie între
diferitele fracţiuni de la începutul creştinismului. Iar două dintre acestea se pare că se aflau în
concurenţă directă: cei care îl recunoşteau drept patron spiritual pe Petru şi cei care o
recunoşteau pe Maria Magdalena. Se apreciază că tradiţia Mariei Magdalena susţinea
recunoaşterea şi acceptarea autorităţii apostolice a femeilor, în timp ce tradiţia petrină („a lui
Petru”) recunoştea doar autoritatea bărbaţilor”[16].

Dar această rivalitate nu însemna faptul că apostolul Petru şi Maria Magdalena aveau
vreo dispută în realitate, ci mai degrabă ea arată anumite diferenţe de mentalitate, apărute la
un moment dat în cadrul primelor comunităţi creştine:

„Vă puteţi gândi la Maria Magdalena ca la un purtător de cuvânt al unei comunităţi care
preţuia implicarea şi contribuţia femeilor, iar la Petru ca la purtătorul de cuvânt al
comunităţilor străine de această perspectivă. De aceea, textele produse de aceste comunităţi
rivale reflectau dezacordurile acestora cu privire la rolul femeilor în creştinism. Iar Petru şi
Magdalena erau folosiţi ca portavoce a ideilor şi credinţelor lor specifice”[17].

1.4.Ipostaze contemporane ale Mariei Magdalena

Inflamarea imaginaţiei moderne cu privire la Maria Magdalena are în spate surse mai
vechi de origine occidentală în care se amestecă tradiţiile catahare (un fel de gnostici
medievali), speculaţiile iscate în jurul Sfântului Graal, a Cavalerilor Templieri sau a
francmasoneriei dar şi basmele populare.

Să începem cu Sfântul Graal. Cel care introduce această temă în conştiinţa occidentală
este Chretien de Troyes, scriitor francez din ultima jumătate a secolului al XII-lea printre a
cărui opere se numără şi Povestea Graalului sau, cum a mai fost cunoscută, Perceval.

Povestea îl are în centrul ei pe Perceval, un tânăr care vrea să ajungă cavaler. În

aventurile sale, el ajunge la un castel în care trăia un rege bătrân suferind din pricina unei răni
care îl împiedica să meargă.

Invitat să cineze cu el, Perceval este martorul unei procesiuni în care mai mulţi oameni
îi perindă o serie de obiecte printre care şi un pocal de aur încrustat cu pietre preţioase.
Povestea rămâne neterminată dar fascinaţia pe care o produce este atât de mare încât cunoaşte
diverse continuări şi completări ulterioare:
 „În naraţiunile de mai târziu, natura pocalului se schimbă, în funcţie de poveste şi de
povestitor. În Istoria Graalului a lui Robert de Boron, scrisă între 1170 şi 1212, cupa a
devenit vasul în care Iisus a frânt pâinea în timpul ultimei cine, precum şi vasul în care
sângele său a fost strâns de Iosif de Arimateea în momentul crucificării”[18].

Trebuie, însă, amintit faptul că Maria Magdalena nu ajunge să fie pusă în legătură cu
Sfântul Graal decât abia în secolul XX. Este cazul cărţii lui Michael Baigent, Richard Leigh
şi Henry Lincoln, Sfânt Sânge, Sfânt Graal, care speculează pe marginea unui preot pe nume
Berenger Sauniere, transferat în satul Rennes-le-Chateau din Franţa.

Acest preot ar fi descoperit, conform autorilor, în Biserica veche din secolul XI în care
ţinea slujbe, nişte documente misterioase care fuseseră scrise de către predecesorul său.
Comportamentul bizar al preotului, viaţa sa extravagantă (accesul la sume mari de bani
primite pe diferite filiere sau relaţiile sale cu lumea ezoterică a Parisului), ulterioare găsirii
documentelor, i-a determinat pe autorii cărţii să conchidă nici mai mult nici mai puţin că
părintele Sauniere ar fi descoperit un secret teribil, respectiv, faptul că:

„Iisus şi Maria Magdalena au fost căsătoriţi şi au avut copii. Astăzi, această convingere
s-a întărit cumva în cultura populară datorită succesului Codului lui Da Vinci, dar la
începutul anilor 80 ea reprezenta o teorie radicală. Desigur, s-a sugerat că poate Iisus şi Maria
Magdalena au fost căsătoriţi cu adevărat, dar nimeni nu a adus vreodată o „dovadă” că ei au
deschis o linie dinastică. Bineînţeles că aici folosesc termenul „dovadă” în sens foarte larg.
Orice mărturie pe care autorii acestei cărţi o citează în sprijinul ideii că Iisus şi Maria
Magdalena au avut copii prezintă un mare grad de scepticism şi stârneşte în mod justificat
îndoieli. Teoria s-a întemeiat în special pe legendele franceze despre călătoria Mariei
Magdalena în Franţa, care au fost consecinţa vânătorii de relicve din Evul Mediu. Apoi,
acestea au fost alimentate de legendele care înconjurau un grup de personaje medievale,
printre care Cavalerii Templieri şi catharii”[19].

Conform autorilor cărţii Sfânt Sânge, Sfânt Graal, scenariul nu este complet în lipsa
altor actori, prezenţi, de regulă, în teoriile moderne ale conspiraţiei, respectiv, Cavalerii
Templieri şi Francmasonii dar şi o organizaţie misterioasă, Prioratul Sionului.

În ceea ce-i priveşte pe cei dintâi, se ştie faptul că au constituit un grup de cavaleri care
şi-a început activitatea în 1118 d.Hr. ca un grup monastic destinat să protejeze teritoriile
sfinte împotriva musulmanilor. Grupul cumulează treptat putere financiară şi politică tot mai
mare.
 În 1307, Filip cel Frumos, regele Franţei le confiscă averile şi îi arestează sub acuzaţia
de erezie. În mitologia occidentală, Templierii ar fi păstrat „secretele Graalului” în urma
contactului cu anumite secte gnostice. Biserica, pentru a se proteja împotriva acestor secrete,
ar fi încercat (şi reuşit în parte) să-i lichideze.

Prioratul Sionului, mai puţin cunoscută publicului, reprezintă pentru autori, o

organizaţie care ar fi transmis cu mare discreţie secretul: restaurarea pe tronul Franţei a
descendenţei directe merovingiene, de la Iisus la Maria Magdalena.

Din organizaţie ar fi făcut parte personalităţi precum Leonardo da Vinci, Nostradamus,

Newton, Victor Hugo etc. Mai mult decât atât, autorii consideră că Prioratul Sionului,
constituit în 1099, ar fi fost şi în spatele Cavalerilor Templieri dar şi a multor evenimente
mondiale pentru a-şi atinge scopurile. Dar aşa cum remarcă Lesa Bellevie

„Pentru o organizaţie despre care s-a presupus că funcţionează de aproape un mileniu,

nu pare să fi fost foarte eficientă! Încă nu există nici un merovingian pe tronul Franţei; ba mai
mult, în Franţa nu mai există nici măcar instituţia monarhică”[20].

În sfârşit, francmasonii, ajung să completeze tabloul conspiraţionist al autorilor: apăruţi

în secolul XVI-lea, ei nu ar fi altceva decât o reeditare a Templierilor. Refugiul Templierilor
în Scoţia, a stimulat din plin speculaţiile privind legătura dintre dezvoltarea Francmasoneriei
în Marea Britanie şi Templieri. Dar partea cea mai „consistentă” a speculaţiei cărţii vine pe
fondul unui „joc de cuvinte”

„Premisa de la care a plecat Sfânt Sânge, Sfânt Graal este că elementul important a fost
sângele lui Iisus, şi nu sfântul vas. Pentru a-şi susţine această idee, autorii menţionează un
cuvânt din franceza veche asociat deseori cu legenda Sfântului Graal: sangraal. Iată secretul:
dacă desparţi cuvântul în forma „san graal”, el are sensul de „sfântul graal”. Dar, dacă îl
desparţi sub forma „sang raal”, el înseamnă „sânge regal”[21].

Dar după cum subliniază Lesa Bellevie: „ceea ce nu spun majoritatea autorilor care
scriu despre teoria descendenţei directe este faptul că mulţi dintre cei care în Evul Mediu
întâlniseră cuvântul sangraal erau îndeajuns de sofisticaţi ca să ştie că era un joc de cuvinte.
În plus, exista un cult foarte răspândit al Sfântului Sânge ca relicvă creştină, foarte
asemănătoare cu felul în care se dezvoltaseră alte culte în jurul diferitelor relicve ale
Patimilor şi Crucificării. A sugera că strămoşii noştri medievali nu erau îndeajuns de rapizi ca
să aprecieze ambiguitatea ar însemna să le insultăm inteligenţa”[22].
 În orice caz, cartea amintită se bazează pe o serie de speculaţii şi documente
frauduloase. Spre exemplu, există analize serioase care demontează povestea din jurul
preotului Sauniere şi care arată că stilul său de viaţă extravagant, departe de a fi fost asigurat
prin surse oculte, poate fi explicat prin caracterul său întreprinzător. În fapt, avem de a face
cu o naraţiune de tipul celor despre monstrul de la Loch Ness sau despre prăbuşirea unui
OZN în Roswell, SUA[23].

O altă carte care a speculat, dar într-o manieră mult mai directă, pe marginea figurii
Mariei Magdalena, este The Woman with the Alabaster Jar: Mary Magdalene and the Holy
Graal (1993) al lui Margaret Starbird.

Miza cărţii nu este de a duce mai departe speculaţia privind supravieţuirea unei linii
directe de descendenţi din Iisus şi Maria Magdalena, ci de a demonstra că:

„adevăratul mesaj al Iisus a fost echilibrul dintre principiile masculin şi feminin, şi

faptul că acest mesaj a fost distrus de poziţia patriarhală adoptată de Biserica Romano-
Catolică. Dar, după părerea autoarei, urme ale acestui adevăr s-au păstrat sub forma Sfântului
Graal şi a mitologiei „principiului feminin pierdut””[24].

Cu alte cuvinte, Margaret Starbird susţine existenţa unei căsătorii concrete dintre Iisus
şi Maria Magdalena care afirmă, în acelaşi timp, importanţa acordată de Iisus nevoii unui
echilibru în cadrul Bisericii între principiul masculin şi cel feminin. În naraţiunea autoarei
americane, după moartea lui Iisus, Maria Magdalena care naşte o fiică pe nume Sara, este
scoasă de unchiul lui Iisus, Iosif din Arimateea, din Palestina ajungând, în cele din urmă, în
Franţa.

Aici Sara devine patroana spirituală a ţiganilor (datorită pielii sale închise) fără a se şti
faptul că ea este fiica lui Iisus şi a Mariei Magdalena. Aici intră în scenă catharii, gnostici
medievali, influenţi în sudul Franţei, care ar fi păstrat amintirea căsătoriei dintre Iisus şi
Maria Magdalena.

Zdrobiţi, în cele din urmă, de armatele franceze la presiunea Bisericii Catolice, catharii
şi-ar fi transmis cunoştinţele şi secretele pe diverse căi menite să păcălească cenzura catolică:
 „una dintre aceste ingenioase căi a fost prin intermediul filigranelor imprimate în hârtia
de scris, iar alta prin imaginile cărţilor din etalările Arcanei Majore din Tarot. Etalările
cărţilor din Arcanele Tarotului, sugerează autoarea, au constituit „un catehism pe suport
vizual”, având scopul de a-i învăţa pe copii şi pe cei convertiţi despre Iisus şi Maria
Magdalena. „Fosile” ale ereziei au mai supravieţuit, spune autoarea, sub forma legendei
Sfântului Graal şi a basmelor despre „principiul feminin pierdut”, precum Cenuşăreasa. De
pildă, Regele Pescar din legenda Sfântului Graal narează povestea unui rege rănit iar regatul
său ajunge un ţinut pustiit. El nu se va vindeca, iar ţara nu îşi va reveni, până ce nu va fi găsit
Sfântul Graal. Pentru Starbird, mesajul acestei poveşti este o alegorie pentru situaţia
creştinismului în societatea contemporană. Iisus, regele cel rănit, nu se va însănătoşi până
când mireasa-i, Maria Magdalena, nu va reabilitată”[25].

Cartea lui Dan Brown a preluat masiv ideile din cărţile menţionate mai sus, Sfânt
Sânge, Sfânt Graal şi The Woman with the Alabaster Jar: Mary Magdalene and the Holy
Graal pentru a le ambala într-un roman plin de suspans cu un fulminant succes la public.

Acesta a ocupat încă de la momentul lansării primul loc între cele mai bine vândute
cărţi conform topului publicat în New York Times şi s-a instalat curând în fruntea listelor din
Statele Unite dar şi din alte părţi ale lumii, ajungând să fie tradus în patruzeci de limbi. Un an
mai târziu, Codul lui Da Vinci înregistra vânzări de peste şase milioane de exemplare. Mai
apoi, este lansată şi versiunea cinematografică în regia lui Ron Howard având în rolul
principal pe nimeni altul decât pe Tom Hanks iar în rol feminin pe Audrey Tatou.

Din raţiuni lesne de înţeles (cu precădere, de marketing), Dan Brown şi-a situat romanul
la limita ficţiunii cu realitatea. La întrebarea unui reporter: „Cât din această carte se bazează
pe realitate, referindu-se la lucrurile care s-au întâmplat aievea?”, Dan Brown răspunde cu
nonşalanţă:

„Absolut tot. Evident, Robert Langdon ţine de ficţiune, însă toate picturile, arhitectua,
ritualurile şi societăţile secrete – toate acestea sunt realităţi istorice”[26].

Cât priveşte naraţiunea propriu-zisă, aceasta debutează cu o crimă săvârşită în Muzeul

Luvru. Depăşită de situaţie, poliţia cere ajutorul lui Robert Langdon, profesor în simbologie
religioasă la Harvard, în speranţa că va putea dezlega semnificaţia semnelor din jurul
cadavrului.
 Langdon împreună cu Sophie Neveau, specialista în criptografie din cadrul poliţiei
franceze, deconspiră treptat misterul care stă în spatele crimei lui Jacques Sauniere (cu
trimitere la preotul din Franţa): aflăm în acest fel, că victima nu era doar bunicul înstrăinat al
lui Sophie Neveau dar era, în acelaşi timp, Mare Maestru al unei societăţi având drept scop
păstrarea unui secret care putea pune în pericol existenţa creştinismului şi care murise pentru
a nu divulga locul în care s-ar afla Sfântul Graal.

Ucigaşul era un fanatic din cadrul Inchiziţiei catolice care încercase să evite, prin
crimele sale, divulgarea secretului şi, în acest fel, subminarea Bisericii. Dar secretul propriu-
zis pe care ni-l dezvăluie Dan Brown nu este aşa de nou precum ne-am aştepta, el nefăcând
altceva decât să reia ipotezele lansate deja în cele două cărţi menţionate anterior, respectiv,
faptul că:

„Maria Magdalena şi Iisus au avut relaţii sexuale şi au zămislit un copil împreună. După
moartea lui Iisus, gelozia ucenicilor a determinat-o pe Maria să-i părăsească şi, luându-şi
copilul, să caute adăpost într-o comunitate evreiască din Franţa” [27]. Aşadar, Sfântul Graal nu
este potir ca atare pentru că „Maria Magdalena a fost Potirul cel Sfânt. Ea a fost cea care a
purtat descendenţa regală a lui Iisus Hristos”[28].

În faţa unei astfel de ipoteze (adevăr pentru Dan Brown), lucrurile trebuie luate
sistematic şi confirmate (în câteva cazuri) sau criticate (cel mai adesea). Având în vedere
sursele pe care le utilizează Dan Brown, este clar că ne aflăm mai puţin în faţa unui adevăr
testat prin documente istorice, cât în faţa unei mitologii moderne în care figura Mariei
Magdalena este centrală.

Iată şi un scurt test elaborat de Lesa Bellevie privind ideile vehiculate în cartea lui
Brown:

„Afirmaţie: Există o Evanghelie a Mariei Magdalena.

Adevărat.

Afirmaţie: Există Jurnalele Mariei Magdalena.

Fals. Nu, nu există nimic! Nimic de acest gen nu fost găsit vreodată.

Afirmaţie: Iisus a iubit-o pe Maria Magdalena mai mult decât pe alţii şi a sărutat-o
frecvent.
 Poate. Aşa cum am văzut deja, Evanghelia lui Filip, este textul în care se spune că Iisus
a sărutat-o pe Maria Magdalena. Mai multe texte gnostice se referă la ea ca la persoana pe
care Iisus a iubit-o mai mult decât pe alţii.

Afirmaţie: Iisus i-a lăsat Mariei Magdalena instrucţiuni cum să-i construiască biserica.

Fals. Nu există nici un text care să conţină indicaţiile lui Iisus către Maria Magdalena
despre cum să pună bazele sau să continue construirea bisericii lui.

Afirmaţie: Biserica Romano-Catolică a ucis cinci milioane de femei şi copii,

considerându-i vrăjitori.

Fals. Numărul celor ucişi ca vrăjitori în Evul Mediu a fost frecvent estimat la nouă
milioane, adică aproape întreaga populaţie a Europei acelor vremuri. Dar s-a arătat că aceste
cifre astronomice au fost de fapt un mit modern, cu originea la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cifra apropiată de realitate este între 40.000 şi 100.000.

Afirmaţie: Prioratul modern al Sionului este o societate secretă care de secole a păzit
adevărul despre Maria Magdalena şi Iisus.

Fals. Prioratul Sionului fost fondat de Pierre Plantard în anii 50. El a fost cel care a
fabricat o origine mitică acestei organizaţii, pentru a-şi susţine propriile pretenţii la tronul
Franţei.

Afirmaţie: Maria Magdalena era din stirpea regească a tribului iudaic al lui Beniamin.

Fals. Nu există nici o dovadă că ea ar fi aparţinut tribului lui Beniamin, sau vreunui alt
trib. Orice sugestie că ea ar fi dintr-un trib sau altul este o pură speculaţie.

Afirmaţie: Iisus şi Maria Magdalena au avut o fiică pe nume Sara, care a început
dinastia merovingiană.

Fals. Din nou, nu există nici o mărturie concretă că Iisus şi Maria Magdalena u avut o
fiică pe nume Sara şi, de altfel, nici un copil.”[29]
 Capitolul 2

2.1.Cinstirea Mariei Magdalena în Biserica Ortodoxă

Cultul ortodox a reţinut aspectele esenţiale din viaţa Sfintei Maria Magdalena: ungerea
capului lui Hristos, slujirea Cuvântului lui Dumnezeu, vederea Învierii Domnului. „Întocmai
cu Apostolii”, Sfânta Maria Magdalena este cunoscuta si ca „evanghelista”,
„binevestitoarea” şi mijlocitoarea credincioşilor pe lângă Hristos. Cu ocazia sărbătorii Sfintei,
în mănăstiri şi în catedralele episcopale, slujba Vecerniei şi cea a Utreniei conţin rugăciuni,
conduce, stihuri ce o prezintă ca mijlocitoare in rugăciunile noastre către Domnul.

Sfânta şi slăvita mironosiţă Maria Magdalena, cea întocmai cu Apostolii este prăznuită
de Biserica Ortodoxă pe data de 22 iulie, însă ea este sărbătorită şi împreună cu femeile
mironosiţe.

Femeile purtătoare de mir sunt celebrate de Biserică, în cadrul unei sărbători colective,
si anume în a treia duminică de după Învierea Domnului. Potrivit Sfintelor Evanghelii a celor
patru Sfinţi Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan, printre aceste mironosiţe sunt amintite
Maria (mama lui Iacob şi a lui Iosif), Maria lui Cleopa, Salomeea (mama fiilor lui Zevedeu),
Ioana (femeia lui Huza, iconomul lui Irod), Suzana, Marta şi Maria (surorile lui Lazăr din
Betania, cel înviat din morţi după patru zile, de Hristos) şi Maria Magdalena – femeia
păcătoasă din care Hristos a scos şapte demoni şi care fusese prinsă în adulter de către farisei
şi saduchei. Ea a fost adusă la Hristos şi conform legii mozaice a poporului evreu trebuia
omorâtă cu pietre – lapidare – însă Hristos nu găseşte în ea nici o vină şi o povăţuieşte ”du-te
şi nu mai face ce ai făcut până acum”.

Femeile au primit numele de „mironosiţe“ întrucât Dumnezeu a rânduit ca ele să fie

cele purtătoare de mir care, alături de Maica Domnului, au privegheat pe Mântuitorul Hristos
în timpul Sfintelor Sale Patimi, când era părăsit chiar de cei mai apropiaţi ai Săi si de
asemenea, s-au îngrijit de trupul Sau, după datina iudeilor, venind cu aloe, tămâie si arome la
mormântul Sau.
 În Biserica au fost reţinute cele mai importante momente din viaţa Sfintei Maria
Magdalena: ungerea capului lui Hristos cu Mir de nard curat, când Acesta se afla în casa lui
Simon leprosul şi venirea ei în Miercurea Patimilor şi înfăptuieşte această tradiţie ce se făcea
spre îngroparea unei persoane din neamul evreu; slujirea Cuvântului lui Dumnezeu, dar şi
vederea Învierii Domnului.

Ea a fost considerată pe bună dreptate cea „Întocmai cu Apostolii”, Sfânta Maria

Magdalena este „evanghelista”, „binevestitoarea” şi mijlocitoarea credincioşilor pe lângă
Hristos.

In cadrul cinstirii sale despre Viata ei aflam din Mineiul de pe luna iulie următoarele:
Maria Magdalena este sărbătorita in fiecare an, la data de 22 iulie. Portretul ei este cel al unei
femei care a fost binecuvântata de Dumnezeu sa aibă prilejul de a-L vedea pe Hristos Cel
Înviat si de a vesti mai apoi aceasta minune Apostolilor.

“Întâi tu, Marie Magdalena, ai văzut învierea cea dumnezeiască a pricinii celei dintâi a
bunătăţilor, a Celui ce cu milostivire a îndumnezeit firea noastră. Întâi te-ai arătat şi
evanghelistă, strigând Apostolilor: Luaţi veselie şi veniţi de vedeţi pe Hristos, că a înviat şi dă
lumii mare milă”[30]

Sfânta mironosiţă a fost răsplătită cu acest privilegiu pentru slujirea ei plină de

încredere şi iubire, dar şi pentru suferinţele îndurate cu ocazia scenei răstignirii: “Văzând pe
Hristos pironit pe Cruce, Magdalena, plângeai şi strigai: Ce lucru este acesta ce se vede? Cum
moare Viaţa?”[31]

La slujba de Vecernie se citesc stihirile dedicate Sfintei mironosiţe Maria Magdalena,

compuse de imnografii Anatolie şi Vizantie.

Maria Magdalena este văzută aici ca teoforă, „purtătoare de Dumnezeu” [32], înainte de
Învierea Domnului, adeverindu-L pe Acesta prin iubirea exemplară de care dă dovadă:

Plină de înţelepciune pentru că s-a „umplut de multă minte şi de cunoştinţă adevărată”,

ucenică, slujitoare devotată, ea a ştiut să recunoască Adevărul şi Viaţa şi să aleagă Calea cea
adevărată. Cea care a văzut „Lumina lumii” poate interveni pe lângă Mântuitorul Hristos
pentru păcătoşi: “Fiind împreună cu Ziditorul tău, Marie mărită, te-ai umplut de multă minte
şi de cunoştinţă adevărată şi ai propovăduit popoarelor patimile şi smerenia Lui. Drept aceea,
roagă-te, pururea pomenită, să se dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă”[33].

Având la bază textele Sfintei Scripturi şi cele provenind din Sfânta Tradiţie, cei care au
compus Mineiul creionează un bogat portret spiritual prin prezentarea transformării spirituale
a Mariei din Magdala, de unde şi apelativul de Magdalena.

Maria Magdalena vine către Hristos şi urmează Lui, după ce Acesta va scoate din ea
şapte demoni şi cu harul Său a fost mântuită de păcat. Ea a fost întotdeauna una din cele mai
populare Sfinte, poate şi din pricina extremelor carierei sale: de la prostituată la eremită, de la
păcat la sfinţenie, de la durere la slavă. Din cele mai timpurii vremuri ea a fost văzută, în
Scriptură şi în Sfânta Liturghie, ca femeia care, împreună cu mama lui Iisus, împărtăşea
împreună cu Sfinţii Apostolii esenţialul privilegiu de-a fi fost împreună cu Domnul. A fost
numită „apostolul pentru apostoli”, „prietenă” şi chiar „iubita” lui Hristos, o femeie păcătoasă
care a iubit mult şi căreia i s-a iertat mult.

Gradarea şi tensiunea în prezentarea faptelor importante din viaţa ei precum şi a

momentului convertirii corespund evoluţiei spirituale a acesteia: mântuirea de „duhurile
răutăţii”, uscarea râurilor „cele tulburi ale păcatului”, „plecarea la poruncile dumnezeieşti”.
Astfel, viaţa ei devine, din momentul în care l-a cunoscut pe Iisus, un urcuş continuu
ascendent, strădania fiindu-i pe deplin recompensată: “Dar Împăratul a toată lumea, arătându-
i-Se ei ca un păzitor al grădinii, cu roua cuvintelor Lui a stins arsura ei, zicând către ea:
Mergând către fraţii Mei, spune-le bune vestiri de bucurie; sui-Mă-voi către Tatăl Meu şi
Tatăl vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru, ca să dau lumii mare milă”[34].

Oare de ce Hristos a ales-o tocmai pe ea a fi cea care Îl va vedea prima după înviere?
Oare de ce ea avea să fie cea care va anunţa pe Apostoli că Învăţătorul lor a Înviat? De ce?
Vom răspunde, pentru că ei i s-a iertat mult ”pentru că mult a iubit”, aşa cum îi spune
Mântuitorul şi pentru că şi Hristos a iubit-o mult, deoarece mereu era cu El şi îi asculta
cuvântul Său cu smerenie, cuvânt care a dat rod în ea înzecit şi care a urcat-o pe treptele
desăvârşirii umane. Trepte pe care trebuie să le urmeze orice creştin, spre a ajunge la
mântuire. Căci scopul venirii lui Hristos în lume a fost cel de a ne deschide nouă Raiul şi a
urca şi noi pe treptele desăvârşirii.

Conform Sfintei Scripturi, în Evanghelia după Luca (8, 2), Maria Magdalena este
menţionată ca prima femeie vindecată de Iisus Hristos, pe care apoi L-a urmat, de asemenea,
se mai spune că stătea lângă crucea lui Iisus (Marcu 15, 40-41), că era la mormântul lui Iisus
(Marcu 15, 47), iar în dimineaţa Paştilor s-a dus la mormânt cu celelalte femei (Marcu 16, 1-
8).

Domnul Înviat i s-a arătat mai întâi ei şi a trimis-o să ducă vestea Învierii ucenicilor Săi
(Marcu 16, 9; Ioan 20, 14-18). De toate acestea? Pentru că ea a fost aleasă, chiar dacă a fost o
femeie păcătoasă, să fie propovăduitoare ca Cuvântului lui Hristos pe lângă Sfinţii Apostoli.
Din acest motiv e şi numită întocmai cu Apostoli. Ca şi aceştia a fost mereu lângă Fiul lui
Dumnezeu şi a urmat întocmai cuvântului Său care spune: ”Mergând învăţaţi toate
neamurile” (Matei 28, 19)

Tot în Sfânta Scriptură, mai apare scris despre Maria Magdalena, în Noul Testament şi
în următoarele versete: „Tot în prima zi, a Învierii, Domnul S-a arătat întâi Mariei
Magdalena, din care scosese şapte demoni!”(Marcu 16, 9), sau că „Ea stătea afară lângă
mormântul gol şi plângea şi plecându-se spre mormânt a văzut doi îngeri în veşminte albe,
unde a fost trupul Lui Iisus. Îngerii au întrebat-o: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea a
răspuns: Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus! Apoi întorcându-se înapoi a
văzut pe Iisus, care a întrebat-o: Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi? Ea crezând ca este
grădinarul, I-a zis: Doamne, dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica!
Iisus iarăşi i-a zis: Marie! Ea întorcându-se şi văzând ca este Iisus, a exclamat în evreieşte:
Rabuni! adică Învăţătorule. Apoi, Iisus a trimis-o la propovăduirea Evangheliei şi Maria
Magdalena a mers şi a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul” (Ioan 20, 11-18).

Deci, aşa cum Sfinţii Apostoli au plecat la propovăduire să vestească lumii pe Fiul lui
Dumnezeu şi să încreştineze întreaga lume, aşa şi Maria Magdalena merge şi vesteşte
ucenicilor lui Hristos învierea Sa. Am putea să facem o comparaţie teologică vechi-
testamentară pe baza acestui moment şi anume. Aşa cum Eva cade în păcat şi încalcă porunca
lui Dumnezeu mâncând din fructul oprit, dându-i şi lui Adam să mănânce, căzând amândoi în
păcat şi încălcând porunca lui Dumnezeu. Aşa, şi Maria Magdalena care era în păcat s-a
ridicat prin puterea şi iertarea Fiului lui Dumnezeu, şi tocmai ea, şi prin ea avea sa vină
vestea Învierii Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt dovedeşte exact ce a spus Hristos în
Evanghelie ”N-am venit pentru cei sănătoşi, ci pentru cei bolnavi”.

Adică, atât timp cât Hristos dă vestea învierii Sale Mariei, aceasta demonstrează iubirea
pe care Acesta o purta faţă de mironosiţă şi în acelaşi timp faţă de om. ”Atât de mult a iubit
Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). O iubire curată şi fără de păcat, o iubire sinceră şi
plină de smerenie şi de încredere în Tatăl. Prin acest act putem spune că, pentru a doua oară
Dumnezeu iartă femeia – cea prin care intră păcatul în lume - prima oară fiind prin alegerea
Fecioarei Maria ca mamă a Fiului lui Dumnezeu, a doua Evă, şi a doua oară putem afirma că
prin Maria Magdalena, femeia păcătoasă care îşi va schimba viaţa la 180 de grade, datorită
blândeţii lui Iisus. Vrem să spunem şi să confirmăm doar, că această părere ne aparţine şi
rămâne doar o părere teologică personală.

La slujba Vecerniei se citesc din Mineiul pe iulie stihirile dedicate Sfintei, compuse de
imnografii Anatolie şi Vizantie[35]. Maria Magdalena este numită teoforă, „purtătoare de
Dumnezeu”, înainte de Învierea Domnului, adeverindu-L pe Acesta prin iubire, fiind astfel,
un exemplu de iubire profundă faţă de Mântuitorul Hristos. Plină de înţelepciune pentru că s-
a „umplut de multă minte şi de cunoştinţă adevărată”, ucenică, slujitoare devotată, ea a ştiut
să recunoască Adevărul şi Viaţa şi să aleagă Calea cea adevărată. Cea care a văzut „Lumina
lumii” poate interveni pe lângă Mântuitorul Hristos pentru păcătoşi: „Roagă-te să se
dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă... Pe Acela neîncetat roagă-l, preacinstită, ca
una care pururea ai îndrăzneală către Dânsul, ca să câştigăm şi noi slava cea veşnică şi
luminarea Sfinţilor, ceea ce eşti de Dumnezeu fericită”.

Sfânta Maria Magdalena este evanghelistă, adică vestitoare a Cuvântului. Ea este cea
care le va anunţa Apostolilor nu numai Învierea, ci şi noua înfiere: „Dar Împăratul a toată
lumea, arătându-i-Se ei ca un păzitor al grădinii, cu roua cuvintelor Lui a stins arsura ei,
zicând către ea: Mergând către fraţii Mei, spune-le bunevestiri de bucurie; sui-Mă-voi către
Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru, ca să dau lumii mare
milă”.

Apostolii, ucenicii şi toţi cei care urmează Cuvântul lui Hristos sunt din acest moment
fraţii Mântuitorului, o nouă relaţie stabilindu-se între Dumnezeul Creator şi creaţia Sa, prin
Învierea lui Iisus.

La utrenie se citeşte din Minei canonul dedicat Sfintei, „alcătuire a lui Teofan”,
mitropolit al Niceei (+ 850)[36]. Inspirându-se din textele biblice şi din Sfânta Tradiţie, bun
portretist al sfinţilor, imnograful realizează un adevărat portret spiritual prin prezentarea
evoluţiei spirituale a Mariei din Magdala. Gradarea şi tensiunea în prezentarea faptelor
importante din viaţa Mariei precum şi a momentului convertirii ei corespund evoluţiei
spirituale a acesteia: mântuirea de „duhurile răutăţii”, uscarea râurilor „cele tulburi ale
păcatului”, „plecarea la poruncile dumnezeieşti”.
 Astfel, viaţa ei devine, din momentul în care l-a cunoscut pe Iisus, un urcuş continuu
ascendent, strădania fiindu-i pe deplin răsplătită: „Viaţa ta s-a arătat luminată, Marie
Magdalena, fiind strălucită cu luminile faptelor cele îmbunătăţite ale dumnezeieştilor
propovăduiri, a plecării tale către Dumnezeu, şi cu razele dragostei către Ziditorul tău”.

„Următoare a lui Hristos”, „ucenică adevărată”, „purtătoare de mir prealuminată”,

„sfântă femeie”, Maria Magdalena a dobândit sfinţenia pentru a se desfăta din „pârâul
Darului”.

Cu inima arzând întru Cuvântul dumnezeiesc, delicată şi sinceră în gândire, înţeleaptă,

ea a ajuns la o complexă înţelegere a misiunii lui Hristos.

În conformitate cu Evanghelia după Ioan şi având aceeaşi intenţie teologică, Teofan o

prezintă ca pe cea capabilă să vestească taina Învierii şi a Înălţării Fiului la Tatăl ceresc: „El
ţie, răsplătindu-ţi [..]. îţi arată suirea către Părintele Său cel fără de început, sfat înfricoşător!
Şi te trimite cu dumnezeieşti vestiri [...] ca să propovăduieşti Învierea Lui”.

După Înviere, Maria Magdalena a fost una din propovăduitoarele Cuvântului divin:
„...ai alergat pretutindeni, vestind cuvântul cel cinstit”. Vas ales, având Cuvântul ajutor,
Maria Magdalena, „cea dintâi dintre mironosiţe”, face minuni, aducând vindecări şi după
moartea ei. Ea este una dintre mijlocitoarele oamenilor, pururea rugătoare şi pentru acesta
oamenii i se adresează cu credinţă: „şi tămăduiri prea multe ai făcut şi, după ce te-ai mutat
acum în ceruri, pentru lume te rogi pururea”. „Marie, cea cu nume de doamnă şi următoare
lui Hristos [...] roagă neîncetat pe Domnul, Care S-a răstignit pentru noi, cei ce te cinstim cu
dragoste pe tine, mironosiţă”.

Sfânta Maria Magdalena se roagă pentru păcătoşi, pentru ca „somnul păcatului” să nu-i
adoarmă. Încrederea în rugăciunea mijlocitoare a Sfintei întăreşte sufletul şi-i protejează pe
credincioşi de forţele înşelătoare ale răului.

Prezenţa Sfintei Maria Magdalena în cultul ortodox apare şi în stihirile şi luminând ele
compuse de Leon Înţeleptul şi, respectiv, Constantin Porfirogenetul şi cântate în fiecare
duminică la utrenie[37]. Sursa de inspiraţie a acestor cântări au fost textele evanghelice care
prezintă arătarea lui Iisus Hristos înviat Mariei Magdalena şi femeilor mironosiţe, martore ale
acestei minuni.

În aceste cântări drumul spre cunoaştere al Sfintei Maria Magdalena este prezentat
gradat. La început se vorbeşte de mironosiţe, fără nici o diferenţiere (luminânda a 2-a). În
stihira Evangheliei a doua, glasul al 2-lea, Maria Magdalena este menţionată separat în grupul
femeilor care au venit la mormânt cu miresme.

În luminînda a 3-a, Maria este acea femeie căreia i se arată Hristos înviat. Stihira
Evangheliei a treia o prezintă pe Maria Magdalena ca vestitoare a Învierii lui Hristos
ucenicilor cu inima învârtoşată:

„Magdalenei Mariei, care a vestit învierea din morţi şi arătarea Mântuitorului,

necrezându-i ucenicii, au fost mustraţi pentru învârtoşarea inimii”. Lipsa de înţelegere a tainei
Învierii este redată într-o remarcabilă imagine plastică, prin asocierea întunericului dimineţii
cu întunericul din mintea omenească: „Iată întuneric şi de dimineaţă, şi ce stai la groapă,
Marie, mult întuneric având în minte?”

Spaima femeii că nu reuşeşte să descifreze misterul, lacrimile fierbinţi şi credinţa în

Cuvântul Dătător de viaţă nu au fost zadarnice: „că iată s-a învrednicit şi de învăţăturile
îngereşti şi de vederea Ta, o Iisuse”.

Cu toate acestea, Mariei îi este impusă interdicţia de a-L atinge pe Hristos înviat [38], fapt
redat în stihira Evangheliei a opta prin fraza: „Dar cugetă încă lucruri pământeşti, ca o femeie
neputincioasă; pentru aceasta a şi fost oprită să se atingă de Tine, Hristoase”.

Această neputinţă continuă ideea exprimată în stihira Evangheliei a şaptea şi, în acelaşi
timp ne trimite la alte întâmplări relatate de Sfânta Scriptură, atunci când fiinţa omenească nu
l-a putut vedea sau atinge pe Dumnezeu (sub rezerva primirii Sale în Euharistie).

Din momentul Învierii, Iisus nu mai era “Cuvântul” ci „Adevărul”, nu mai era Fiul
Omului, ci Fiul lui Dumnezeu şi al Tatălui ceresc, era Mântuitorul omenirii, toate aceste
adevăruri urmând să se vadă la Cincizecime.

Hristos înţelege neputinţa a firii omeneşti şi nu o condamnă, El trimiţând-o pe Maria să

binevestească ucenicilor Săi Învierea Sa: „Dar, totuşi, propovăduitoare a fost trimisă
ucenicilor Tăi, cărora bunele vestiri le-a spus, vestindu-le suirea la moştenirea părintească”.

Firea omenească, cu toate defectele ei, se va ridica, prin credinţă, la înţelegerea

Adevărului, sfinţenia fiind dovada acestui fapt.

Sfânta Maria Magdalena apare menţionată şi în rânduiala slujbei din noaptea Sfintelor
Paşti la utrenia Învierii[39]. Împreună cu femeile mironosiţe, “plângând cu amar”, ea a venit la
mormânt “să-L ungă cu mir” pe “Cel ce a încuiat adâncul”.
 Mironosiţele femei, “cele ce au fost cu Maria”, au primit şi ele vestea cea mare a
Învierii Domnului. Duminica a treia după Paşti este Duminica Mironosiţelor, a femeilor “de
Dumnezeu înţelepţite”[40].

Intre formele de slăvire ale Sfintei Maria Magdalena, Acatistul destinat ei, ne-o
înfăţişează in scris diferite aspecte lăudându-i smerenia, puterea de rugăciune, mijlocirea sa
către Dumnezeu si marea milostivire către credincioşii care ii aduc mulţumire.

Textul Acatistului cuprinde o serie de invocaţii si de îndemnuri adresate Sfintei Maria

Magdalena, cea care trebuie sa se bucure pentru zeci de motive de marea milostivire a
Domnului, motive reluate sub diferite forme in toate icosurile cântării.

Icosul al II-lea al Acatistului:

„Bucura-te, ca ai scăpat din cumplita robie a dracilor;

Bucura-te, ca aievea ai mustrat înşelăciunea viclenilor demoni;

Bucura-te, ca pe toţi ii înveti ca in ispitele de la vrasmasul la Hristos sa alerge;

Bucura-te, ca indemni ca nimenea in scârba cea mare pentru păcate sa nu

deznadajduiasca;

Bucura-te, a tuturor pacatosilor calauzitoare pe calea sfinţeniei;

Bucura-te, ca ai cunoscut tăria cea atotputernica a darului lui Hristos;

Bucura-te, povăţuitoare buna a mulţumirii celei cuvenite lui Dumnezeu;

Bucura-te, dreapta invatatoare a laudei lui Dumnezeu celei adevarate;

Bucura-te, ca ne-ai arătat cu viata ta calea cea dreapta a vieţii pamantesti;

Bucura-te, aparatoare buna a tuturor pacatosilor înaintea lui Dumnezeu;

Bucura-te, pazitoarea sufletelor noastre de viclesugul satanei;

Bucura-te, mijlocitoarea noastra cea calda catre Hristos intru toate scarbele;

Bucura-te, Sfanta Maria-Magdalena, care cu credinta apostoleasca ai propovaduit pe

Preadulcele Iisus!”
 Dintre calităţile Mariei Magdalena enumerate in Acatist putem aminti următoarele:

„ Bucura-te, ucenica lui Hristos cea buna;

Bucura-te, invatatoarea dragostei celei adevarate catre Dumnezeu;

Bucura-te, mieluseaua inteleapta, care de la lupii cei rai catre Hristos pastorul cel bun
ai alergat;

Bucura-te, cea iubita duhovniceste de Hristos Dumnezeu ca o roaba dreapta Sa;

Bucura-te, Sfanta intocmai cu Apostolii;

Bucura-te, podoaba si lauda femeilor;

Bucura-te, adapostirea cea tare a crestinilor;

Bucura-te, mai puternica decat barbatii cei tari;

Bucura-te, mai inteleapta decat inteleptii acestei lumi.”

În canonul Mironosiţelor nu se menţionează numele nici unei femei purtătoare de mir.

Compoziţii ale lui Anatolie, Cumula, Cosma Monahul, Teofan şi Andrei Criteanul, cântările
din această zi amintesc de aceste femei care, venind cu frică la mormânt pentru a unge cu
miresme trupul lui Hristos, nu au găsit trupul Acestuia. Hristos înviase: De ce căutaţi pe Cel
viu între cei morţi? (Luca 24, 5): „Nu vă temeţi! Cel pe Care Îl căutaţi a înviat; veniţi de
vedeţi locul unde a zăcut trupul lui Iisus şi degrabă mergând, vestiţi Ucenicilor că
Mântuitorul a înviat din mormânt”. Femeile mironosiţe au primit vestea Învierii şi au înţeles
că Hristos este viu nu pentru că a înviat, ci a înviat pentru că moartea nu-L poate ţine.

Textul Acatistului (Acatistul fiind o formă de laudă adusă unui Sfânt în care se aduc
aminte de fapte şi minunii făcute de Sfântul căruia îi este închinat) cuprinde o serie de
invocaţii şi de îndemnuri adresate Mariei Magdalena, cea care trebuie să se bucure pentru
zeci de motive de marea milostivire a Domnului, motive reluate sub diferite forme în toate
icoasele cântării. Iată un pasaj semnificativ preluat din icosul 2 al Acatistului:

“Bucura-te, că ai scăpat din cumplita robie a dracilor;

 Bucura-te, că aievea ai mustrat înşelăciunea viclenilor demoni;

Bucura-te, că pe toţi îi înveţi ca în ispitele de la vrăşmaşul la Hristos să alerge;

Bucura-te, că îndemni ca nimenea în scârba cea mare pentru păcate să nu

deznădăjduiască;

Bucura-te, a tuturor păcătoşilor călăuzitoare pe calea sfinţeniei;

Bucura-te, că ai cunoscut tăria cea atotputernică a darului lui Hristos;

Bucura-te, povătuitoare bună a mulţumiri celei cuvenite lui Dumnezeu;

Bucura-te, dreaptă învătătoare a laudei lui Dumnezeu celei adevărate;

Bucura-te, că ne-ai arătat cu viaţa ta calea cea dreaptă a vieţii pământeşti;

Bucura-te, apăratoare bună a tuturor păcătoşilor înaintea lui Dumnezeu;

Bucura-te, păzitoarea sufletelor noastre de vicleşugul satanei;

Bucura-te, mijlocitoarea noastră cea caldă către Hristos întru toate scârbele;

Bucura-te, Sfântă Maria-Magdalena, care cu credinţă apostolească ai propovăduit pe

Preadulcele Iisus!”

Vedem aici, în acest icos al Acatistului, cum se pune în evidenţă faptele pe care le-a
avut Sfânta în viaţa sa, dar şi râvna cu care ea se roagă pentru noi toţi către Fiului lui
Dumnezeu, dar şi îndemnurile pe care ni le dă spre îndreptarea noastră către Hristos şi păzirea
sufletelor noastre de viclenia vrăjmaşului

Maria Magdalena este comparată de autorul Acatistului cu o stea cu dumnezeiasca

mergere urmând lui Hristos, care împreună cu femeile mironosiţe stă de-a pururea înaintea
Sfintei Treimi pentru minunata bărbăţie pe care a arătat-o în timpul patimilor, biruind
neputinţa firii femeieşti. Este de asemeni numită şi ”mieluşeaua înţeleaptă”, căci precum de la
lupii cei răi – adică de la diavolii şi de la ispita lor, la Hristos Păstorul cel bun şi iubitor s-a
întors. Din păcate şi mocirla vieţii desfrânate, la curăţenie şi iubire curată şi mântuitoare s-a
întors. De la trăire în păcat, la viaţă curată şi adevărată s-a întors şi pentru aceasta a fost şi
este întocmai cu Apostoli, căci a fost tare la fire ca şi bărbatul.

În Icosul 8 se afirmă că pentru Maria Magdalena toată dulceaţa, bucuria şi viaţa ei a fost
Iisus Hristos, de aceea ea a biruit întunericul nopţii Învierii cu strălucirea dragostei pentru
Hristos: pentru iubirea sa pură acestei sfinte mironosiţe i s-a arătat pentru prima dată Domnul
înviat din morţi.

Dorim de asemeni să menţionăm de ce i se spunea ”mironosiţă” sau ”purtătoare de

mir”. ”Mironosiţă”, pentru că o femeie ca să primească această calitate are o viaţă curată în
Hristos ca şi monahiile în mănăstire, iar ”purtătoare de mir”, deoarece Maria Magdalena şi cu
celelalte femei au mers la mormântul lui Hristos a treia zi de la moartea Acestuia, ca să ungă
trupul Lui cu mir.

Femeia păcătoasă iertată era acum legată cu rugăciunea şi înălţimile contemplaţiei!

Cuvântul „ungere” legat de picioarele şi capul lui Iisus a sugerat de asemenea ungerea
trupului lui Iisus pentru îngropare de către anumite femei, printre care toţi evangheliştii o
numără pe Maria din Magdala (Matei 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 20, 1). Deci
Maria Magdalena era şi ea între femeile care au mers la mormânt.

Mergând mai departe pe firul rugăciunii Acatistului, acesta se încheie cu două rugăciuni
către Sfânta Maria Magdalena care pun încă o dată în lumină calităţile Mariei Magdalena, cea
care poate să îi ajute pe credincioşi să treacă prin luptă peste ispitele lumii acesteia, urmând
modelul ei de iubire izbăvitoare de păcate

“O, Sfânta Mironosiţă, întocmai cu Apostolii Maria-Magdalena! Tu, căldura dragostei

tale către Hristos Dumnezeu, ai călcat sub picioare măiestriile cele rele ale vrăşmaşului şi L-
ai aflat pe Hristos, Mărgăritarul cel fără de preţ, şi ai dobândit Împărăţia Cerului. Pentru
aceasta cad către tine şi cu suflet umilit şi cu inima înfrântă îţi strig ţie eu, nevrednicul: Caută
dintru înălţimea cerului spre mine, cel ce sunt în luptă cu ispitele păcatelor; vezi cu cât de
multe păcate şi nevoi vrăşmaşul în toată ziua mă împiedică, căutând pieirea mea”[41].

În canonul Mironosiţelor nu se menţionează numele nici unei femei purtătoare de mir.

Compoziţii ale lui Anatolie, Cumula, Cosma Monahul, Teofan şi Andrei Criteanul, cântările
din această zi amintesc de aceste femei care, venind cu frică la mormânt pentru a unge cu
miresme trupul lui Hristos, nu au găsit trupul Acestuia. Hristos înviase: De ce căutaţi pe Cel
viu între cei morţi? (Luca 24, 5): „Nu vă temeţi! Cel pe Care Îl căutaţi a înviat; veniţi de
vedeţi locul unde a zăcut trupul lui Iisus şi degrabă mergând, vestiţi Ucenicilor că
Mântuitorul a înviat din mormânt”. Femeile mironosiţe au primit vestea Învierii şi au înţeles
că Hristos este viu nu pentru că a înviat, ci a înviat pentru că moartea nu-L poate ţine.
 2.2. Maria Magdalena în scrierile Sfinţilor Părinţi

Simbolistica asociată Mariei Magdalena de către tradiţia ortodoxă este una foarte vastă
şi sugestivă totodată, multiplicând imaginea sfintei mironosiţe în funcţiile de atributele
specifice conferite de diferiţi exegeţi ai sfintei Scripturi.

Astfel, pentru a rezuma cel mai bine multiplele ipostaze în care a fost concepută
imaginea Mariei Magdalena, în versiunea on-line a calendarului creştin ortodox aflăm că
acesta mironosiţă avea următoarele semnificaţii:

“Pentru Evanghelişti ca si pentru Părinţi, Maria Magdalena nu este numai un personaj

sau mai multe personaje istorice; ea este Eva cea noua, primul semn al răsturnării căderii lui
Adam. Pentru marea sa iubire, ea este de asemenea femeia din Cântarea Cantorilor si, din
acelaşi motiv, ea este şi Biserica, precum şi sufletele individuale izbăvite din păcat”[42].

Deşi se ştie că femeile erau tratate cu misoginism în perioada creştinismului timpuriu,

un text al lui Ieronim, unul dintre Părinţii Bisericii arată importanţa deosebită pe care el le-o
acordă femeilor mironosiţe şi rolul central al Mariei Magdalena în cadrul acestui grup de
credincioase:

“Acei necredincioşi care îmi citesc scrierile zâmbesc poate, când mă văd zăbovind
asupra laudelor la adresa femeilor slabe. Dar dacă îşi vor aminti cum femeile sfinte l-au slujit
pe domnul şi mântuitorul nostru şi cum l-au ajutat din ce aveau ele,şi cum cele trei Marii au
stat în faţa crucii, şi mai cu seamă cum Maria din Magdala, zisă “a turnului” pentru credinţa
ei fierbinte, a avut privilegiul să-l vadă pe Hristos înviat prima, chiar şi înaintea apostolilor,
se vor condamna mai degrabă pe ei înşişi de aroganţă decât pe mine de nesăbuinţă, eu care
judec destoinicia nu după sex, ci după minte”[43]

De fapt se poate observa o deosebită influenţă a ideilor Părinţilor Bisericii, atât in

interiorul, cat si in afara Liturghiei, idei care au condiţionat lectura Sfintei Scripturi până intr-
acolo încât interpretările lor duhovniceşti au fost luate "ad litteram".

De exemplu, dacă ne uităm la tradiţia de rit latin, putem observa o identificare a

multiplelor imagini ale Mariei, atât în privinţa praznicului Sfintei Maria Magdalena, cat si,
mai mult, in ce priveşte citirile biblice din saptamana luminata, identificare accentuata
îndeosebi de omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

"Maria Magdalena, o femeie din cetate care era păcătoasa, si-a spălat intinaciunea
păcatelor cu lacrimile ei prin dragostea sa de adevăr; si s-a împlinit cuvântul adevărului care
spune ca "iertate i-au fost păcatele ei cele multe fiindcă mult a iubit". Cea care odinioară
fusese rece prin păcat s-a inflacarat de acum înainte de iubire. Fiindcă atunci când a venit la
mormânt si a găsit ca trupul Domnului nu era acolo, ea a crezut ca fusese luat de acolo si a
spus aşa ucenicilor"[44]

O femeie foarte păcătoasă iertata, ungând picioarele Domnului cu lacrimi si devenind

cea dintâi martora a învierii, aşa a fost prezentata Maria Magdalena de Sfântul Grigorie intr-
una din omiliile sale privitoare la aplicarea morala si spirituala a Scripturii către comunitatea
creştinilor din Roma secolului VI.

Acelaşi tip de identificare are loc şi in unele pasaje din predicile Fericitului Augustin si
chiar şi in comentariile aparţinând lui Beda Venerabilul unde la fel ca în cazul scrierilor
Sfântului Grigorie, direcţia spirituală şi morală a textului era cel mai important lucru, şi nu
sensul istoric:

“Din comentariile Părinţilor pare de aceea posibil sa tragem concluzia ca Biserica veche
a văzut in aceasta Marie compozita o figura a cărei semnificaţie trecea dincolo de partile ei
componente. Faptul central al Evangheliei e acela ca: "Iisus Hristos a venit in lume ca sa
mântuiască pe cei pacatosi" (I Timotei 1,15) iar acesta este cel mai dramatic dintre toate
exemplele posibile.”[45]

Aici este vorba de o femeie eliberata din legăturile păcatului de Iisus, pe Care îl
intalneste intr-o gradina, ca izbăvitor al întregii creaţii. Aceasta figura a unei femei păcătoase
întâmpinate si salutate de Adam cel nou intr-o gradina e prezentata ca fiind contraparte
desavarsita a tristei istorii de la începuturi, când primul bărbat si prima femeie au păcătuit
intr-o gradina făcând experienţa morţii si a diviziunii. Aşa cum observă cu pertinenţă şi
Sfântul Grigorie cel Mare

"Iată vina neamului omenesc tăiata chiar de acolo de unde purcede. Fiindcă in rai a dat
o femeie moartea bărbatului; iar acum din mormânt o femeie vesteşte viata barbatilor si le
spune cuvintele Datatorului-de-viata, aşa cum o femeie (Eva) spusese bărbatului cuvintele
şarpelui celui de-moarte-purtator"
 Sau, în frazele mult mai elegant construite ale lui Petru Chrysologus legate de arătarea
lui Iisus mironosiţei după înviere, Maria Magdalena este văzută printr-o serie de contraste
izbitoare ce stabilesc tranziţia ei de la păcat şi desfrânare la iubirea de adevăr, pocăinţă şi
izbăvirea.

“Târziu, o femeie, care devreme alergase spre păcat, aleargă acum spre har. Seara îl
căuta ea pe Hristos, cea care ştia ca in zori îl pierduse pe Adam. ("Atunci au venit Maria
Magdalena si cealaltă Marie sa vadă mormântul" - Matei 28,1). Cea care luase rea-credinţa
din rai se grăbeşte sa ia credinţa din mormânt; zoreşte sa răpească viaţa din moarte cea care
răpise moarte din viata"[46].

2.3. O imagine simbolică pentru Biserică

Avându-şi originea în textele sfinte ale Evangheliilor, imaginea Mariei Magdalena

celebrată întâi de toate în Liturghie, atât la Paşti, cât şi în ziua ei de pomenire, a fost mereu
reamintită de-a lungul secolelor în predicile şi comentariile Părinţilor, de la Sfinţii Augustin,
Ieronim şi Grigorie până la Anselm şi Guibert de Nogent.

Imaginea ei simbolică a inspirat frumoase rugăciuni ca ale lui Anselm, versuri pasionate
ca cele ale lui Petrarca sau piese de teatru despre întâlnirea ei cu Hristos Cel înviat în Grădina
Învierii, unul din cele mai dramatice momente înregistrate vreodată, au adus-o aproape de
inimi. La abaţiile franceze de la Aix-en-Provence şi la Vezelay sunt venerate moaştele ei, iar
chipul său a fost imortalizat cu succes în pictura şi arhitectura creştină.

Maria Magdalena rămâne însă, o femeie vindecată de Iisus; o ucenică prezentă la

răstignire; o martoră a Învierii şi, după Ioan, cea dintâi care a adus vestea Învierii lui Iisus,
Apostolilor[47].