PUTEREA POLITICĂ

1. Politica ca activitate dinamică, procesuală presupune mecanisme decizionale specifice

dependente de formele pe care le îmbracă puterea. Există mai multe perspective de abordare a
puterii: instituţională, behavioristă, sociologică etc. Perspectiva instituţională identifică puterea cu
puterea de stat, adică cu forma sa publică realizată cu ajutorul instituţiilor guvernării. Totodată, nu
diferenţiază politicul de juridic, dar elimină elementele neinstituţionale şi subiective. Perspectiva
behavioristă tratează puterea din punct de vedere al comportamentului. De aceea, puterea este definită
drept capacitate individului sau a unui grup de indivizi de transformare în direcţia dorită a
comportamentului altor indivizi sau grupuri. H. Lasswell şi A. Kaplan consideră puterea ca „formă
specială a exercitării influenţei”. Este vorba de capacitate unui individ sau grup de interese (fără funcţii
oficiale) de a exercita presiuni asupra celorlalţi care deţin puterea, influenţându-le astfel
comportamentul şi deciziile politice. Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen
macrosocial şi o defineşte drept „ansamblul proceselor şi rolurilor sociale prin care sunt efectiv luate şi
executate acele decizii care angajează şi obligă întreg grupul”(J.W. Lapierre).
În ceea ce priveşte tendinţele manifestate frecvent în lucrările despre putere, s-au observat
atât excese de analiză asupra mecanismelor concrete, practice de manifestare a puterii cât şi excese de
analiză conceptuală, de căutare de modele care au ca efect identificarea puterii cu alte categorii ale
politicii, precum: guvernare, influenţă, autoritate, decizie. Analiza conceptuală asupra puterii surprinde
ambivalenţa constitutivă a acesteia. În acest context, tratăm puterea ca esenţă şi ca relaţie. Descriind
puterea ca esenţă, admitem existenţa a două postulate: 1. există o natură abstractă, întotdeauna aceeaşi a
puterii; 2.puterea este o entitate deţinută de anumite persoane care o posedă ca forţă. Această forţă este
localizată fie în nişte principii, fie în persoana şefului acceptat de comunitate.
Puterea în general este o relaţie de conducere-supunere (execuţie). În timp ce în regimurile
politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică şi psihică şi/sau manipulare, în
regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a participării
cetăţenilor la procesul politic.
Puterea ca relaţie implică următoarele aspecte: - puterea între două persoane se poate confirma în
funcţie de circumstanţe; - întâlnirea cu puterea atunci când voinţa celuilalt o contracarează pe a mea; -
sentimentul că dispun de putere asupra mea şi asupra celuilalt. Aceasta poate fi o iluzie; - puterea este
amestec de consimţământ şi constrângere; - puterea este un fenomen curent întâlnit în familie, şcoală,
biserică etc.;
 Puterea poate fi exercitată în mai multe feluri:1. ameninţarea cu forţa (băţul); 2. schimbul de
putere (târgul); 3. crearea obligaţiilor (sărutul). Prima formă stă la baza puterii unui stat, dar rareori se
exprimă direct. De obicei, instituţiile coercitive ale statului (poliţia, armata), ne pedepsesc atunci când
încălcăm legea. Această situaţie poate fi ilustrată în formula: A îi spune lui B, fă ce-ţi cer eu, ori o
păţeşti! A doua formă de exercitare a puterii o reprezintă schimbul de putere şi poate fi exprimată în
formula: A îi spune lui B: dacă faci ce-ţi cer fac şi eu pe urmă ceva ce vrei tu! Astfel, când cetăţeanul
plătitor de taxe simte că statul îl protejează, se supune mai uşor şi regimul respectiv capătă stabilitate.
Al treilea mod de exercitare a puterii este crearea obligaţiilor şi poate fi exprimat în formula: A îi spune
lui B: fă ce-ţi cer pentru că mă iubeşti, mă respecţi sau îmi eşti devotat indiferent din ce motiv! Este
vorba de puterea afectivă care poate mobiliza masele în direcţia sacrificiului, a morţii pentru o cauză
superioară.
În fond ce este puterea ? Ea poate fi rezultatul raporturilor distincte care se stabilesc între
membrii unei colectivităţi A apărut din nevoia organizării şi conducerii comunităţii pentru asigurarea
coeziunii membrilor în vederea realizării scopurilor societăţii. Pentru Max Weber puterea este şansa
actorului politic de a-şi impune voinţa sa altui agent politic. În opinia lui Robert Dahl: puterea lui A
asupra lui B este capacitate lui A de-a obţine ca B să facă ceea ce nu ar fi făcut fară intervenţia lui A.
Ce este de fapt puterea politică ? Puterea nu este politică prin sine însăşi ci devine politică prin
relaţia politică dintre guvernanţi şi guvernaţi. Puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi
conducere generală a societăţii. Datorită acestui fapt, orice putere politică oferă anumite orientări
diverselor sectoare particulare ale societăţii prin elaborarea de politici economice, culturale, familiale
etc. Ca urmare a competiţiei politice, puterea politică angajează pe toţi membrii unei societăţi. Puterea
politică pentru a se realiza şi-a instituţionalizat relaţiile cu o serie de instituţii politice: stat, partide
politice etc. care la rândul lor au organisme specializate pentru exercitarea puterii (parlament, guvern).
Toate relaţiile politice de putere sunt reglementate juridic sub forma legilor. Puterea politică în plan
intern asigură echilibrul diferitelor colectivităţi ce alcătuiesc societatea şi compatibilitatea activităţilor
care se desfăşoară în interiorul ei. Putere politică în plan extern are scopul de-a organiza alianţele şi
apărarea în raport cu exteriorul. La nivelul societăţii globale, puterea politică are capacitatea de decizie
şi control şi este consolidată de autoritatea şi influenţa aparatului de conducere. Consolidarea şi
menţinerea puterii se realizează prin folosirea eficientă a tuturor mijloacelor economice, sociale,
politice şi ideologice.
___________________________________________________________________________
 ”În trecut, ordinea internațională era bazată fie pe hegemonie, fie pe un sistem de balanțe de putere.
Hegemonia a apărut prima. În lumea antică, ordinea însemna imperii....Cei ce trăiau în interiorul
imperiilor beneficiau de ordine , cultură și civilizație....În afara imperiilor erau barbarii, haosul și
dezordinea.... .Statele mici și nu imperiile au fost cele care s-au dovedit a fi forțele cele mai dinamice
în lume” (Cooper, p.33).
Competiția dintre statele mici ale Europei a luat uneori forma războiului. ”Pe de o parte, exista
riscul ca războaiele să scape de sub control și sistemul să se prăbușească în haos. Pe de altă parte, exista
riscul apariției unei singure puteri, care să cîștige toate războaiele și care apoi să impună o ordine de tip
hegemonic. Soluția la această dilemă a fost balanța puterii, care însă nu a lucrat însă nici atît de
automatic așa cum se crede uneori”....Tot cu balanța de putere a sosit și principiul rațiunii de stat.
Machiavelli a fost cel dintîi în avansarea ideii că statele nu trebuie supuse acelorași constrîngeri morale
ca și indivizii” (Cooper, p.35).
Într-adevăr, principiul balanței puterilor își conținea propriului neajuns deoarece susține Robert
Cooper ”sistemul creat de acest principiu era unul în care războaiele erau întotdeauna pe punctul de a fi
declanșate. Sfîrșitul acestui sistem a survenit datorită a cel puțin trei factori.
Primul a fost reprezentat de unificarea Germaniei în 1871 .....restrîngerea ambițiilor Germaniei cu
ajutorul a două puteri: Statele Unite și Rusia.
Al doilea factor a fost generat de....schimbările tehnologice (sf. sec. al XIX lea)..”mutarea revoluției
industriale în teatrele de război”. La începutul sec. al XX lea, prețul războaielor a crescut fiind greu de
suportat.
Al treilea factor a fost cauzat de: politica democratică și politica maselor
Anul 1919 a marcat sfârșitul ideii sistemului balanței puterii
În timp ce ”Războaiele desfășurate în perioada 1914-1945 au dus nu doar la distrugerea sistemului
balanțelor de putere europene, ci și la distrugerea imperiilor europene” (Cooper, p.38) , perioada de
după al doilea Război Mondial până la căderea comunismului le-a favorizat așa cum susține tot
Cooper: ”Războiul Rece a adus laolaltă sistemul balanțelor de putere și cel imperial, transformînd
lumea într-un întreg, unificată și concentrată în jurul unei confruntări pentru supremația totală și supusă
unei singure balanțe a terorii” (Cooper, p.41)

Astăzi, elementul esențial al geopoliticii este puterea militară americană

În opinia lui Susan Strange puterea poate fi definită astfel:
” capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta rezultatele prin care (pentru că)
preferințele lor au prioritate asupra preferințelor altora”
De asemenea, puterea poate fi definită la nivel local, național, internațional în termeni de resurse
materiale, umane, resurse materiale și umane sau capacități, voință (voința și pricepere în
folosirea de resurse umane și materiale).
Pentru Klaus Knorr (Putere și bogăție; economia politică a puterii internaționale) în analizarea
elementelor constitutive ale puterii statelor în relațiile internaționale posesia resurselor sau capacităților
este doar o față a monedei.
Kenneth Waltz a demonstrat în urma analizei capacităților nucleare a celor două superputeri din anii
70 că este necesară distincția dintre folosirea puterii și folosul puterii. Cele două state nu aveau mare
nevoie să folosească puterea pentru a atinge alte scopuri decât propria securitate; ambele vroiau să fie
văzute că o au. După opinia lui Waltz, statele puternice nu au fost întotdeauna capabile să-și prevaleze
preferințele lor asupra celorlalți.Ex. aparține lui Waltz: deciziile care au încheiat Războiul din Golf
luate de Statele Unite și aliații săi au demonstrat că deși au folosit o copleșitoare putere militară
împotriva Irak-ului, totuși nu au realizat toate rezultatele dorite (cum ar fi înlăturarea lui Saddam
Hussein). Cînd ajunge la rezultate, ”Puterea este numai o cauză printre altele, față de care nu poate fi
izolată” a afirmat Waltz
Puterea în relațiile cu alte state sau puterea relațională susține Susan Strange nu este singurul
factor.
Puterea hegemonilor, de ex., puterea Statele Unite în anii 70 și 80. ”Fie considerând puterea
pierdută a Statelor Unite, fie cea în creștere a Japoniei, dovezile folosite încă aveau de-a face numai cu
puterea derivată din resurse, nu cu capacitatea de a influența rezultatele” .

Robert Keohane definește puterea hegemonilor prin ”controlul asupra materiilor prime, controlul
asupra resurselor de capital, controlul asupra piețelor și avantajul competitiv în producția de bunuri de
mare valoare....El trebuie să fie mai puternic decât orice altă țară și în aceste dimensiuni luate ca întreg”
(Keohane, 1984: 32,34).
Robert Gilpin (Economia politică a relațiilor internaționale) a evidențiat rolul hegemonului în
creșterea economică. De asemenea, a afirmat că rolul de hegemon al Marii Britanii în sec. al XIX
lea, al Statelor Unite în secolul al XX lea au rezultat din puterea lor economică (posesia unei piețe
mari asigura putere datorită influenței asupra creditului și asupra valutei hegemonului, puterea de a
bloca accesul în piață, flexibilitatea și mobilitatea puterii economice a hegemonului) .
Și el și Keohane au considerat că lipsa de inventivitate și de resurse au favorizat declinul puterii
economice britanice în sec. al XIX lea și că aceleași cauze explică scăderea puterii economice a SUA,
în favoarea Japoniei dar și a Europei. ”Amble pierderi au subminat atât voința hegemonului cât și
capacitatea sa de a administra sistemul” (p.41).
Susan Strange susţine urmăroarele: „puterea este încă văzută în primul rând drept capacităţi, ca o
proprietate a persoanelor sau a statelor-naţiune ca societăţi organizate, nu ca o trăsătură a relaţiilor, nu
ca un proces social afectând rezultate – felul în care sistemul operează în avantajul unora şi în
dezavantajul altora şi pentru a da prioritate mai mare unor valori sociale în favoarea altora” (p.41).
Alţi autori au insistat pe slăbirea puterii hegemonice prin formarea blocurilor contra-hegemonice
– A. Gramsci (bloc istoric în contextul Italiei), în timp ce pentru Robert Cox (Producţie, putere, ordine
mondială) blocul istoric este format şi acţionează la nivel naţional și transnațional.
_______________________________________________________________________

Suveranitatea şi controlul sunt trăsăturile puterii politice. Puterea politică este putere suverană
susţine J.W. Lapierre. Suveranitatea reprezintă calitatea puterii de instanţă superioară. Puterea suverană
este unică, indivizibilă, inalienabilă. Controlul se referă la ansamblul procedeelor şi mijloacelor
economice, politice, ideologice, morale care decurg din resursele şi valorile acestei puteri şi fac posibilă
reglarea mecanismelor societăţii globale dinamice potrivit imperativelor puterii. Statul reprezintă
instrumentul principal al puterii politice. De asemenea, este cel care asigură realizarea deciziilor şi
exercitarea funcţiei de control.
2. Tratarea teoretică şi practică a puterii a evidenţiat relaţionările sale cu alte concepte, cum ar fi:
autoritatea, influenţa etc. Autoritatea se referă la :”dreptul de a îndeplini unele acţiuni incluzând
dreptul de a face legi şi toate drepturile secundare implicate în conducere. Autoritatea trebuie deosebită
de putere care este înţeleasă ca abilitate de a impune supunerea”(Mihaela Miroiu, Adrian Miroiu, Ghid
de idei politice, 1991, p.12). Autoritatea se manifestă atunci când este recunoscut de către subordonaţi
dreptul superiorilor de a da ordine. Totodată recunoaşterea autorităţii unei persoane nu înseamnă
acordul automat la ordinile primite de la aceasta.
În continuare, prezentăm una dintre clasificările consacrate asupra tipurilor de autoritate ce
aparţine sociologului german Max Weber (1864-1920):
Tipuri Explicaţie
1. Tradiţională - se bazează pe tradiţii;
- este caracteristică societăţii premergătoare statului;
- poate fi exercitată de o singură persoană (monarh, papă, patriarh)
sau de un grup de oameni (nobili, preoţi) a căror drept de
conducere este acceptat de ceilalţi membrii ai societăţii.
 Exemplu: monarhia (formă de guvernământ).

2. Charismatică - farmecul personalităţii;

- forţa ideilor pe care le propagă;
- mobilizarea maselor.
Exemplu: Christos.
3. Legal-raţională - supunere în faţa legii, a principiilor. Într-o societate raţională este
necesară existenţa legilor şi menţinerea ordinii.
În mod frecvent, autoritatea este analizată din două perspective:1.a legitimităţii (îndreptăţirii); 2. a
efectivităţii (a existenţei de fapt). Legitimitatea se referă la puterea de drept. Totodată, folosim termenul
de legitimitate atunci când oamenii acceptă validitatea unei legi şi utilizăm noţiunea de lege, în
măsura în care o acţiune respectă legea. Prezenţa legitimităţii garantează ordinea socială şi traiul
comun al cetăţenilor, în timp ce absenţa sa cauzează apariţia despotismului care la rândul său
declanşează violenţa.
Sunt situaţii când autoritatea se impune de fapt deşi este lipsită de legitimitate (autoritate
bazată pe forţă). Până la recunoaşterea autorităţii legitime este necesară existenta autorităţii efective
care să organizeze procesul de confirmare a legitimităţii (revoluţia română din decembrie 1989). Există
şi autoritate legitimă neefectivă care este incapabilă să rezolve singură problemele cu care se
confruntă. A.P. Iliescu apreciază că mai corect este să analizezi diversele grade de legitimitate şi de
eficacitate decât să faci o diferenţiere clară între regimuri legitime şi eficace.
Autoritatea presupune organe sau persoane care iau decizii, un anumit grad de impunere a
deciziilor luate, o anumită putere poliţienească, militară, un grad de centralizare şi o anumită
organizare(instituţii, reglementări, tehnici) necesară exercitării ei. Excesul de autoritate conduce la
autoritarism , un regim nedemocratic în care autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda
absenţei consensului majorităţii. Dictatura şi totalitarismul sunt forme acute de autoritarism, în
care se reprimă abuziv drepturile şi libertăţile cetăţenilor, se alterează tradiţiile, instituţiile, structurile
sociale şi economice şi se instaurează conducerea unipersonală sau oligarhică. Nu se transformă în
totalitarism orice formă de autoritarism. Se manifestă un tip de autoritarism care respectă unele drepturi
şi libertăţi ale oamenilor, instituţii, tradiţii etc., dar guvernanţii folosind unele practici manipulative,
satisfac de fapt preferinţele lor şi prea puţin pe cele ale cetăţenilor pe care-i reprezintă. În timp ce
excesul de autoritate nu este bun tot aşa nici lipsa de autoritate care conduce la anomie, anarhie,
dezordini sociale, creşterea infracţionalităţii şi conflicte sociale.
 În mod curent, vorbim despre putere când ne referim la diferite poziţii într-un guvern, despre
legitimitate atunci când susţinem un regim politic şi despre autoritate când analizăm prestaţia unei
persoane.
Operaţionalizarea conceptului de putere susţine Cristian Pîrvulescu introduce conceptele
corelative: autoritate şi legitimitate. Alţi cercetători mai includ: influenţa, prestigiu, forţa. De exemplu,
au influenţă doar acei membri ai unui sistem politic care încearcă prin orice mijloc să aibă un cuvânt de
spus în ceea ce priveşte deciziile susţinute de guvern. Influenţa politică este distribuită inegal între
aceşti membri. Totodată se manifestă diferenţe între indivizi datorate manierei în care folosesc resursele
politice. Cu cât un politician se află mai aproape de vârful piramidei cu atât îi este mai uşor să-şi
impună punctul de vedere, adică are o influenţă politică mai mare.
3. Există numeroase clasificări ale puterii. Vom analiza: puterea individualizată,
instituţionalizată şi cea personalizată.
Puterea individualizată este o formă de putere politică care este exercitată de un singur om care
odată ajuns la conducere datorită şansei sau curajului şi în absenţa reglementărilor de drept, nu respectă
nici o normă, ajungând să exercite puterea în mod discreţionar. Acest tip de putere se deosebeşte de
puterea anonimă caracteristică societăţilor primitive unde deciziile se iau în comun de către membri
comunităţii.
Puterea instituţionalizată Instituţionalizarea puterii favorizează trecerea puterii de la guvernanţi la
stat. În aceste circumstanţe, puterea politică trebuie să respecte instituţiile şi să se supună principiilor
normative, în timp ce statul devine suport al puterii.
Puterea personalizată are în vedere oamenii care ajută la funcţionarea puterii abstracte a
instituţiilor. De exemplu, sistemul mass-media a făcut posibil ca instituţiile statului, elitele politice să
fie cunoscute de către membri comunităţii.
În opinia lui S. Tămaş se manifestă următoarele tipuri de putere: bugetară, instituţională,
discreţionară, de numire, concurenţă, excepţională, exclusivă, publică.
În acest context, analizăm conceptul de separare a puterilor în stat. Este cunoscut că în regimurile
nedemocratice, conducătorii îşi impun deciziile făcând abuz de putere. În regimurile democratice
puterea se exercită prin respectarea principiului separări puterilor în stat. Această doctrină a fost
formulată iniţial în lucrările lui Locke şi Montesquieu. Principiile de bază sunt următoarele:
„1. Puterea executivă, legislativă şi judecătorească sunt conferite prin Constituţie unor persoane
şi instituţii diferite.
2. Organismele guvernării sunt considerate autonome şi legale. De exemplu, legislativul nu poate
înlocui executivul şi nici executivul să dizolve legislativul.
 3. Nici un organism al guvernării nu poate exercita în principiu puterile acordate prin
Constituţie altor organisme (de exemplu, legislativul nu-i poate delega în întregime puterile
executivului; sau nu-i poate conferi o putere legislativă).4.Judiciarul acţionează independent
de influenţa politică şi se bucură de securitate faţă de putere. Are capacitatea de a declara
legislaţia ca neconstituţională” (M. Miroiu, A.Miroiu, Ghid de idei politice, 1991, p.80).
4. În opinia lui A.P.Iliescu problema de bază a politicii nu este cine trebuie să
conducă oricine va conduce va fi tentat să abuzeze) ci cum poate fi limitată puterea, abuzul de putere
(K. Popper). Puterea se limitează atunci când este dispersată. Mijloacele de limitare a puterii au în
vedere restrângerea mandatelor politice a unor partide politice, lideri şi „dispersia puterii între diferite
instituţii şi între diferiţi lideri; dispersia puterii între organe centrale şi locale; dispersia puterii între
instituţii guvernamentale şi instituţii nonguvernamentale (rolul activ al unor ONG-urilor, al societăţii
civile, al asociaţilor cetăţeneşti, etc); dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o
critică sau contestă (admiterea rolului contestării politice, al criticii, al protestului popular, etc);
dispersarea puterii prin admiterea unor „câini de pază”, (watchdogs), adică a unor instituţii care
supraveghează exercitarea puterii, o critică, fac propuneri de îmbunătăţire etc.- instituţii cum sunt cele
ale mass-mediei; organizaţiile cetăţeneşti, ONG-urile, etc.); negocierea soluţiilor, compromisul,
cooperarea, amendarea permanentă a politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi
promovate de diverse grupuri [….]” (A.P. Iliescu, Introducere în politologie, pp.39-40).Acelaşi autor
conchide că de la mijloacele prin care se poate limita puterea rezultă trăsăturile de bază ale
democraţiei moderne.
___________________________________________________________________________

Max Weber, Robert Dahl consideră că resursele sau capacităţile sunt căi ineficiente pentru
judecarea puterii relative deoarece este mai mult puterea asupra adică autoritate (putere structurală)
decât puterea de la alţii care contează.
Distincţia dintre putere relativă şi putere structurală este relevantă. „ În relaţiile cu alţii, este
mult mai greu să ne gândim la putere ca fiind exercitată în mod inconştient de o parte asupra alteia, fără
vreo intenţie deliberată. Dar când ne gândim la putere în termenii puterii asupra structurilor, este mai
uşor să înţelegem că sunt afectate relaţiile existente în interiorul acelor structuri ........Deoarece Statele
Unite au putere structurală, ele nu pot face altceva decât să domine relaţiile cu alţii. Fie şi prin simpla
lor prezenţă influenţează rezultatele.
”...principalul rezultat al acestei puteri structurale a fost o răsturnare de la state la piețe în
balanța puterilor” (Susan Strange, p. 48)
 Joseph Nye (Obligat să conducă) a operat distincția dintre putere tare și putere moale pe care le
consideră în mare echivalente cu puterea coercitivă, relațională și puterea indirectă, structurală.’