Omul şi satirul

Aşa-ncepui a depăna Cu o faţă curioasă,

Al poveştii mele fir, Satiru-ntrebă din nou:

Cu un om ce-avea prieten, - De ce sufli-n farfurie?

- Suflu ca să răcesc supa,
Nu alt om, ci un satir.
Fierbinte să nu mai fie!
Într-o zi mai friguroasă
Cufundat apoi în gânduri,
Când în pumni omul suflă,
Satirul se depărtă,
Tremurând ca o piftie
Şi c-un glas pin de tristeţe,
Satirul îl întrebă,
Către-acesta cuvântă:
Vrând ca să se lămurească,
- Omule , prieten drag,
De ce suflă, care-i baiul?
Eu, de astăzi înainte,
-Pumnii să mi se-ncălzească!
Nu veau să-ţi mai fiu prieten,
Altă dată, când satirul
Căci nu-ncape-n a mea minte,
Îl găsi pe om la masă
Cum de poţi cu-aceeaşi gură
Suflând într-o farfurie,
A sufla şi cald şi rece!

Astfel, cum povestea trece,™

Să va fie-nvătătură,

Că omul, şi ”cald” şi “rece”

“Suflă” cu aceeaşi gură!