CURSUL NR.

APLICAREA LEGII CIVILE

Prin aplicarea legii civile înţelegem transpunerea în practică, în cadrul unor raporturi
juridice concrete, a regulilor cuprinse în norma juridică civilă. Legea civilă, ca orice lege,
acţionează concomitent sub trei aspecte: un anumit interval de timp, pe un anumit teritoriu şi cu
privire la anumite persoane. În consecinţă, discutăm despre aplicarea legii civile în timp,
aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile cu privire la persoane.

1. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP

1.1. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii
Potrivit art. 6 alin.1 teza I, „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare”. Conform
art. 78 din Constituţie, „Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la
3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”. După cum rezultă din
textul legal, legea civilă intră în vigoare la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al
României. Există, însă, posibilitatea ca legiuitorul să prevadă în cuprinsul legii o dată ulterioară
de la care aceasta va fi aplicabilă. În acest sens, amintim dispoziţiile art.72 din Legea nr.7/1996 a
cadastrului şi a publicităţii imobiliare care dispune: Prezenta lege intră în vigoare la 90 de zile
de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României.
Uneori, data concretă a intrării în vigoare a unei legi civile este incertă urmând să fie
stabilită printr-un act normativ ulterior. Astfel, art. 2664 alin.1 C.civ. dispunea: Prezentul cod
intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. Codul
civil a intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, în temeiul art. 220 alin. 1 din Legea nr.
71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Întâlnim şi cazuri în care se stabileşte o intrare în vigoare treptată a dispoziţiilor noului
act normativ. Astfel, potrivit art. 97 alin.1 din Legea nr. 273/2004 privind procedura adopţiei,
prezenta lege intră în vigoare la 1 ianuarie 2005, cu excepţia prevederilor art. 56 alin. (3), art.
89 alin. (4) şi art. 99*), care intră în vigoare la 3 zile de la data publicării prezentei legi în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

1
 Ieşirea din vigoare a legii se produce prin abrogarea ei, care poate să fie, expresă sau
tacită (implicită), respectiv totală sau parţială. Abrogarea este expresă, când legea nouă
nominalizează legea veche pe care o abrogă sau conţine menţiunea generică referitor la faptul că
orice dispoziţie contrară se abrogă. Numeroase norme de abrogare expresă întâlnim în art. 230
din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civi 1:

Abrogarea este tacită (implicită) când noua lege nu prevede nicio dispoziţie expresă de
abrogare, dar conţine reglementări contrare, incompatibile cu cele din vechea lege.
Abrogarea mai poate fi totală, când legea civilă veche iese în intregime din vigoare, şi
parţială, când numai unele dispoziţii dintr-o lege veche îşi încetează aplicabilitatea, celelalte
rămânând în vigoare.
În cazul legilor civile temporare, în care perioada de aplicare este determinată chiar din
momentul adoptării, ieşirea din vigoare are loc la expirarea perioadei de aplicare stabilite, fără să
să mai fie necesară intervenţia legiuitorului.
În doctrină s-a pus problema dacă prin desuetudine o lege este scoasă din vigoare sau nu.
Este vorba de situaţia în care o lege nu s-a aplicat mai mult timp, pentru că raporturile sociale pe
care ea le reglementa au dispărut. În acest caz dispoziţia legală a rămas fără obiect. Opinia
dominantă este că o lege nu poate fi considerată scoasă din vigoare, prin neaplicarea ei o
perioadă îndelungată, şi că oricând, ea poate să-şi reia aplicabilitatea. O dovadă în acest sens o
constituie Codul comercial, inaplicabil după 1945 dar care după 1989 a redevenit aplicabil fiind

1
La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:

a)Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 (supl.) din
12 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 13 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 14 ianuarie 1865, nr. 11 (supl.) din 16 ianuarie
1865, nr. 13 (supl.) din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art.
1.169-1.206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;

b)Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte şi pentru adaosul unui alineat la art.
1.089 din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 40 din 20 februarie 1879;

c)Codicele de comerţ din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 10 mai 1887, cu
excepţia dispoziţiilor art. 46-55, 57, 58 şi 907-935, aplicabile în continuare în raporturile dintre profesionişti, care se
abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010, precum şi a cărţii a II-a "Despre comerţul maritim şi despre
navigaţie", care se abrogă la data intrării în vigoare a Codului maritime

...............................................................................................................................................................

b1)bb) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.”

2
aplicabil până la 1 octombrie 2011 când a fost abrogat aproape în întregime prin actualul Cod
civil.

1.2. Principiile aplicării legii civile în timp

La prima impresie, rezolvarea problemei legii aplicabile unui raport juridic este simplă.
Orice lege nouă reglementează situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche
se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin
adagiul tempus regit actum. Deseori, însă, o situaţie juridică se naşte sub imperiul vechii legi şi
se epuizează sau produce efecte sub o nouă lege. Apare astfel dificultatea stabilirii legii
aplicabile.
Uneori, legiuitorul reglementează expres modul de soluţionare a unor asemenea conflicte
de legi. Norme importante menite să soluţioneze conflictul de legi civile în timp descoperim în
art. 6 C.civ. Astfel:
- Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor (alin.2);

Actele juridice şi faptele juridice încheiate/săvârşite/ produse sub legea veche vor genera
efectele juridice prevăzute în legea veche. Legea veche va guverna în continuare efectele acestor
acte sau fapte juridice.

- Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în
vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori,
după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi (alin.3);

Potrivit textului de lege, valabilitatea sau eficacitatea unui act juridic se va stabili
totdeauna prin raportare la legea în vigoare la momentul încheierii actului juridic; dacă un act
juridic a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lui, el nu va
putea fi considerat valabil chiar dacă o lege nouă, ulterioară, nu ar mai impune acea cerinţă ce a
fost nesocotită; o aplicare a acestei reguli descoperim şi în art. 102 alin.1 din Legea nr. 71/2011
potrivit căruia contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în
tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

- Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a

legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit (alin.4).

3
 Textul de lege are în vedere prescripţia extinctivă, uzucapiunile (prescripţia achizitivă) şi
termenele de decădere. În ceea ce priveşte legea aplicabilă prescripţiei extinctive, atât în ceea ce
priveşte termenele, cursul prescripţiei extinctive, caracterul normelor, este legea în vigoare la
data când prescripţia a început să curgă. Astfel, în cazul unei prescripţii extinctive începute la 5
mai 2011 (înainte de intrarea în vigoare a Codului civil), aceasta va fi guvernată de prevederile
Decretului nr. 167/1958 (în vigoare la data de 5.05.2011) şi nu de prevederile Codului civil. În
acest sens, şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 dispune că prescripţiile începute şi neîmplinite la
data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au
instituit.
Vom vedea mai târziu, când vom studia prescripţia extinctivă, că acest lucru va avea
implicaţii importante în ceea ce priveşte posibilitatea invocării prescripţiei extinctive de către
instanţa de judecată sau de către partea interesată în invocarea ei.
În ceea ce priveşte uzucapiunile (prescripţiile achizitive) începute şi neîmplinite la data
intrării în vigoare a legii noi acestea sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Legea aplicabilă va fi stabilită astfel în funcţie de data la care a început posesia. Potrivit art. 82
din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 930-934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea
imobiliară se aplică numai în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a
acestuia. Pentru cazurile în care posesia a început înainte de această dată, sunt aplicabile
dispoziţiile referitoare la uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. În cazul imobilelor
pentru care, la data începerii posesiei, nu erau deschise cărţi funciare, rămân aplicabile
dispoziţiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
Importante norme tranzitorii menite să soluţioneze conflictul de legi în timp cauzat de
punerea în vigoare a Codului civil sunt cuprinse în Legea nr. 71/2001. De pildă, potrivit art. 3 din
Legea nr. 71/2011: „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor”.
După cum vedem, prin aceste norme tranzitorii legiuitorul stabileşte legea aplicabilă raportului
juridic în cazul unui conflict de legi.
De multe ori, însă, în cuprinsul unei legii noi, care abrogă sau modifică o lege anterioară,
nu există norme tranzitorii. În asemenea cazuri cel care aplică legea este obligat să stabilească ce

4
lege este aplicabilă raportului juridic dat. Soluţionarea acestei probleme se face cu ajutorul
principiilor aplicării legii in timp.

Aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii care se completează
reciproc: principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile
noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile. Principiul neretroactivităţii legii civile a fost
reglementat pentru prima oară în art. 1 din Codul civil din 1864 care prevedea: „Legea dispune
numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Ulterior, prin Constituţia din anul 1991,
această regulă a fost ridicată la rangul de principiu constituţional.
Constituţia în vigoare consacră principiul neretroactivităţii în art.15 alin.2 : „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. În
ceea ce priveşte legea civilă, principiul este înscris în art.6, teza a II-a din Codul civil, conform
căruia legea „nu are putere retroactivă”. Legea civilă nu poate reglementa relaţii civile născute,
modificate sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare. Raţiunea acestui principiu este că nicio
persoană nu poate fi obligată să respecte o regulă de conduită care nu este cunoscută. Abia de la
data intrării în vigoare a legii civile operează prezumţia că ea este cunoscută de toţi, nimeni
neputând invoca necunoaşterea ei.
În doctrina anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil au existat discuţii privitor la
legile interpretative, care se integrează în legea interpretată, făcând corp comun cu aceasta şi care
sunt menite să desluşească înţelesul controversat sau neclar al unui act normativ aflat în vigoare.
Legile interpretative retroactivau până la data actului normativ pe care îl clarificau. Potrivit art. 9
alin.2 din Codul civil, norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. Se înlătură astfel
orice discuţie legată de retroactivitatea acestei categorii de legi.
Prin principiul aplicării imediate a legii noi, se înţelege regula de drept conform căreia,
legea civilă se aplică de îndată ce a fost adoptată tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în
vigoare şi efectelor acestora, cu excluderea aplicării legii civile vechi. Legea civilă nouă se aplică
în principiu şi automat şi produce efecte generale atâta timp cât este in vigoare. Conform art. 6
alin.5 C.civ., dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după
intrarea sa în vigoare. De asemenea, potrivit art.6 alin.5 C.civ., dispoziţiile legii noi sunt de

5
asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în
vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie
şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al
bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în
vigoare a legii noi.

Legiuitorul poate decide, oricând consideră necesar, supravieţuirea legii civile vechi
adică ultraactivitatea legii civile vechi. Aceasta constituie excepţia de la principiul aplicării
imediate a legii civile noi. „Ultraactivitatea” constă într-o limitare vremelnică a abrogării legii
vechi, care se aplică în mod tranzitoriu situaţiilor juridice în curs de desfăşurare în momentul
intrării în vigoare a noii legi. În asemenea situaţii, aplicarea noii legi se amână până la
consumarea respectivelor situaţii juridice. Supravieţuirea legii civile vechi poate fi expres
prevăzută de lege, dar ea poate fi dedusă şi pe cale de interpretare, avându-se în vedere finalitatea
legii noi. O aplicaţie a ultraactivităţii este consacrată şi în art. 6 alin.2 C.civ.
Unii autori2 apreciază că, sub imperiul noului Cod civil, raportat la prevederile art. 6
alin.2-4 precum şi la concepţia teoretică pe care aceste dispoziţii legale se fundamentează, putem
discuta despre un principiu al supravieţuirii legii vechi, şi nu despre o excepţie.

2. APLICAREA LEGII CIVILE ÎN SPAŢIU

2.1. Aspectul intern al aplicării legii civile în spaţiu
Aplicarea legii civile în spaţiu are un aspect intern şi unul internaţional. Aspectul intern
are în vedere raporturile civile stabilite, pe teritoriul României, intre subiecte de drept civil de
cetăţenie (persoanele fizice) sau de naţionalitate română (persoanele juridice). În principiu, legea
civilă se aplică pe întreg teritoriul statului. Trebuie să distingem între actele normative ale
organelor centrale de stat şi cele ale organelor de stat locale. Potrivit art. 7 alin.1 şi 2 C.civ.,
actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe intreg
teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel. Actele normative adoptate, în condiţiile
legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de
competenţă teritorială (în raza judeţului, municipiului, oraşului sau comunei n.n.).

2
I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op.cit, p. 49.

6
 În legislaţia mai veche putem întâlni şi acte normative care, deşi au fost emise de un
organ central, au fost aplicabile doar pe o parte din teritoriul ţării noastre. Un exemplu în acest
sens îl constituie Decretul-lege nr.115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile
funciare. Acest decret-lege privitor la publicitatea imobiliară prin cărţile funciare a fost aplicabil
numai în Banat, Ardeal şi Bucovina. În celelalte zone ale ţării, in materia publicităţii imobiliare,
s-au aplicat Codul civil şi Codul de procedură civilă.
Cu caracter de curiozitate amintim că abrogarea Decretului-lege nr. 115/1938 a fost
prevăzută abia prin Legea nr.7/1996, actul normativ rămânând însă, temporar aplicabil şi după
data intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996.

2.2. Aspectul internaţional al aplicării legii civile în spaţiu

Aspectul internaţional al aplicării legii civile în spaţiu vizează situaţiile în care raporturile
juridice civile conţin un element de extraneitate cum ar fi cetăţenia sau naţionalitatea uneia dintre
părţi, locul încheierii sau locul executării contractului, locul situării bunului imobil. De exemplu,
un cetăţean american moşteneşte un imobil în România. Apare astfel un conflict de legi
aparţinând unor state diferite care face necesară stabilirea legii aplicabile raportului juridic civil
concret. Rezolvarea este dată de normele conflictuale (de trimitere) ale dreptului internaţional.
Primul act normativ adoptat după 1990 care cuprindea norme conflictuale a fost Legea nr.
105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat 3. Aceste dispoziţii
au fost înlocuite de prevederile Cărţii a VII-a din noul Cod de procedură civilă (Legea nr.
134/2010) intitulată „Procesul civil internaţional”.
Potrivit art. 8 C.civ. în cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate,
determinarea legii civile aplicabile se face ţinând seama de normele de drept internaţional
privat cuprinse în cartea a VII-a din prezentul cod. De asemenea art. 2557 din Cartea a VII-a a
Codului civil, prevede că prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile
unui raport de drept internaţional privat (alin.1). În înţelesul prezentei cărţi, raporturile de drept
internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte raporturi de drept privat
3
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat a fost abrogată în mare
parte prin art. 230 lit q din Legea nr. 71/2011. Prevederile legii amintite au fost înlocuite prin Cartea a VII-a din
Codul civil intitulată „Dispoziţii de drept internaţional”. În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii din Legea nr.
105/1992, rămase încă în vigoare după intrarea în vigoare a Codului civil, acestea au fost abrogate prin art. 83 lit. e
din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

7
cu element de extraneitate (alin.2). Dintre regulile cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil
amintim:
- persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social. Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica
naţionalitatea persoanei juridice este sediul real (art. 2571 alin.1 şi 2 C.civ.);
- statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională (art. 2580 alin.1 C.civ.);
- starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa naţională, dacă prin
dispoziţii speciale nu se prevede altfel (art. 2572 alin.1 C.civ.);
- condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională a
fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei (art. 2586 alin.1 C.civ.); forma
încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează (art. 2587 alin.1
C.civ.);
- posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai
dacă prin dispoziţii speciale se prevede altfel (art. 2613 alin.1 C.civ.);
- condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, după caz, de
autorul său (art. 2637 alin.1 C.civ.); în lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic
prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea
locului unde actul juridic a fost încheiat (art. 2638 alin.1 C.civ.);
- prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv
însuşi (art. 2663 C.civ.);
Art.2557 alin.3 C.civ. consacră regula priorităţii convenţiilor internaţionale şi a dreptului
Uniunii Europene faţă de dreptul intern: dispoziţiile prezentei cărţi sunt aplicabile în măsura în
care convenţiile internaţionale la care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau
dispoziţiile din legile speciale nu stabilesc o altă reglementare. Aplicarea cu prioritate a
tratatelor internaţionale şi a dreptului Uniunii Europene este afirmată şi de art. 4 şi 5 C.civ.
Astfel, în cazul în care elementul de extraneitate aparţine unui stat membru al Uniunii
Europene şi în acea materie există un regulament european, legea aplicabilă raportului juridic se
va stabili conform acelui regulament, care se aplică cu prioritate, şi nu potrivit Cărţii a VII-a a
Codului civil.

8
3. APLICAREA LEGII CIVILE CU PRIVIRE LA PERSOANE

Legea civilă se aplică persoanelor, în mod egal, fără nicio discriminare. Art. 2 din
Legea nr. 105/1992 prevedea că cetăţenii străini sunt asimilaţi, în condiţiile legii, în drepturi
civile cu cetăţenii români în tot ce priveşte aplicarea acestei legi, precum şi că asimilarea se
aplică şi persoanelor juridice străine. În prezent egalitatea în faţa legii civile este reglementată de
art. 30 C.civ.
Totuşi, nu orice lege civilă se aplică în aceeaşi măsură şi uniform tuturor persoanelor
participante la raporturi juridice civile. Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică,
legile civile sunt împărţite în trei categorii:
- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, atât persoanelor fizice cât şi celor juridice
(Codul civil);
- legi civile aplicabile numai persoanelor fizice (Legea nr.119/1996 cu privire la actele
de stare civilă, OG nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice);
- legi civile aplicabile numai persoanelor juridice ( Legea nr.31/1990 privind societăţile
comerciale, O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile ş.a.).

§3. INTERPRETAREA LEGII CIVILE

1. NOŢIUNE

A aplica norma de drept înseamnă a încadra o situaţie concretă în regula generală şi

abstractă consacrată de norma juridică. Aplicarea se poate face numai cu stricta interpretare a
legii. Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de lămurire a
conţinutului şi sensului normelor de drept civil în scopul justei lor aplicări, prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii practice în ipotezele ce le conţin.
Necesitatea interpretării apare când termenii folosiţi de legiuitor sunt neclari, imprecişi
sau când formulările utilizate sunt prea generale. Codul civil se referă la interpretarea legii civile

9
în Titlul preliminar, Capitolul III - intitulat „Interpretarea şi efectele legii civile”. De asemenea,
vom aplica, prin analogie şi dispoziţiile art. 1266-1269 referitoare la interpretarea contractului.

2. CLASIFICAREA METODELOR DE INTERPRETARE A LEGII CIVILE

2.1. Clasificarea după criteriul forţei sale. După criteriul forţei sale, obligatorie sau nu,
interpretarea poate fi oficială sau neoficială.
Interpretarea oficială a normei civile este făcută de către un organ al statului în
exercitarea atribuţiunilor sale. Interpretarea oficială poate fi de două feluri: Interpretare oficială
autentică şi interpretare oficială jurisdicţională.
Potrivit art. 9 alin.1 C.civ. cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi
interpretarea ei oficială. Observăm că interpretarea oficială autentică provine de la însuşi
organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme
interpretative (Parlament, Guvern, ş.a.). Ea are caracter general obligatoriu la fel ca şi actul
normativ interpretat. Art. 9 alin.2 C.civ. prevede că „norma interpretativă produce efecte numai
pentru viitor”.
Interpretarea oficială jurisdicţională este aceea care provine de la un organ de jurisdicţie
(instanţa judecătorească sau alt organ cu atribuţii jurisdicţionale). Această interpretare de
principiu este obligatorie doar pentru cazul soluţionat pentru că, în sistemul nostru de drept, de
regulă jurisprudenţa nu constituie izvor de drept. Astfel, potrivit art. 9 alin.3 C.civ.,
„interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.
Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă normelor juridice civile în doctrină
sau de către avocat în pledoariile sale în faţa instanţei. O asemenea interpretare nu are putere
obligatorie dar poate fi însuşită de organul căruia i se adresează.

2.2. Clasificarea în funcţie de rezultatul interpretării. După acest criteriu distingem

interpretarea literală, interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.
Interpretarea este literală atunci când există concordanţă deplină între formularea textului
legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia.
Interpretarea este extensivă atunci când se ajunge la concluzia că norma de drept, aşa
cum este formulată, nu acoperă toate situaţiile juridice pe care, în intenţia legiuitorului trebuia să

10
le acopere. De aceea, se atribuie normei juridice, un sens mai larg decât cel rezultat din termenii
folosiţi de legiuitor.
Un exemplu în acest sens îl constituie dispoziţiile art.21 din Decretul nr.31/1954 (în
prezent abrogat) : „În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se
poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată”. Acest text de
lege s-a interpretat extensiv în sensul că el se aplică şi persoanelor care au murit în acelaşi timp
dar în împrejurări diferite, fără a se putea stabili dacă una a supravieţuit celeilalte.
Când norma de drept cuprinde o enumerare limitativă sau stabileşte o excepţie de la
norma generală, interpretarea extensivă nu este admisibilă.
Interpretarea este restrictivă când se aplică legea la o arie mai restrânsă de situaţii juridice
decât cea care pare să rezulte din formularea sau conţinutul literal al normei. Această interpretare
este necesară pentru că formularea textului de lege este prea largă faţă de ipotezele ce se pot
încadra în text.

2.3. Clasificarea în funcţie de metoda de interpretare folosită. După acest criteriu distingem:
a.interpretare gramaticală, care presupune lămurirea înţelesului unei norme juridice pe
baza regulilor gramaticii, adică ţinând cont de sensul termenilor utilizaţi în text, de semnele de
punctuaţie şi folosind analiza morfologică şi sintactică. Pentru ilustrarea acestui fel de
interpretare menţionăm art.13 din Decretul nr.31/1954 (abrogat) care dispunea că „domiciliul
unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală”. Utilizarea
particulei „sau” duce la concluzia că este vorba de cerinţe alternative: fie persoana să aibă
locuinţa statornică (dacă are o singură asemenea locuinţă) fie să aibă locuinţa principală (când
are mai multe locuinţe statornice). Pe de altă parte, art. 12 din Legea nr. 273/2004 dispune:
”Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să indeplinească garanţii morale, precum şi condiţii
materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului”. În acest caz este
necesară întrunirea cumulativă a celor două cerinţe (garanţii morale şi condiţii materiale).
b.interpretarea logică constă în lămurirea sensului unei norme juridice pe baza logicii
formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.Cele mai frecvente argumente folosite
sunt următoarele:
- argumentul per a contrario potrivit căruia A nu poate fi in acelaşi timp şi A şi non-A,cu
alte cuvinte ori de câte ori un text provede un lucru el neagă contrariul. De exemplu, art.38 alin.2

11
C.civ. prevede că „persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani”. Per a contrario, până
la împlinirea vârstei de 18 ani, persoana nu devine majoră. Acest argument are valoare relativă.
- argumentul de analogie, adică unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată
aceeaşi dispoziţie a legii; în principiu, aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect. De
exemplu, dispoziţia din art 412 C.civ.4, care reglementează prezumţia timpului legal de concepţie
a copilului, s-a prevăzut pentru a putea stabili filiaţia faţă de tată; prin analogie textul se foloseşte
şi în materie succesorală. De asemenea, potrivit art. 1764 alin.1 C.civ„dispoziţiile privitoare la
vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului”.
Art. 1 C.civ. privitor la izvoarele dreptului face trimitere în alin.2 la dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare (analogie) care se aplică în cazurile neprevăzute de lege, în
lipsa uzanţelor. Codul civil limitează aplicabilitatea argumentului de analogie. Astfel art. 10
C.civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor
drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de lege”.
- argumentul a fortiori ( cu atât mai mult ) extinde aplicarea normei juridice la un caz
neprevăzut de ea pentru că, motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme, se regăsesc cu
mai multă putere în cazul dat. De exemplu, folosind acest argument, am putea ajunge la
următorul raţionament: dacă prin uzucapiune se poate dobândi dreptul de proprietate, cu atât mai
mult se poate dobândi un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
-argumentul reducerii la absurd învederează că numai o anumită soluţie este admisibilă
raţional, soluţia contrară fiind o absurditate care nu poate fi acceptată.
Alături de argumentele enumerate se mai reţin şi trei reguli de interpretare logică:
-excepţiile sunt de strictă interpretare – această regulă prevede că excepţiile îşi găsesc
aplicare numai în cazurile expres prevăzute de lege şi nu pot fi adăugate de interpret.
-unde legea nu distinge, nici interpretului nu-i este îngăduit să distingă- interpretul nu are
căderea să restrângă un text conceput în termeni generali;
- legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării pentu că
normele juridice sunt scrise în vederea aplicării lor (art.1268 alin.3 C.civ.consacră regula în
contextul interpretării convenţiilor).

4
Articolul 412 alin.1 C.civ. prevede: „Intervalul de timp cuprins între a trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea
naşterii copilului este timpul legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.”

12
 c.interpretarea sistematică are în vedere determinarea conţinutului normei de drept civil
prin stabilirea legăturilor sale cu alte norme, din acelaşi act normativ sau din alte acte normative;
d.interpretarea istorică presupune examinarea momentului istoric în care a apărut legea,
cercetând condiţiile social –economice şi politice care au determinat adoptarea legii;
e.interpretarea teleologică constă în lămurirea înţelesului şi conţinutului legii prin
cercetarea scopului urmărit de legiuitor prin edictarea acelei norme.

13