Simina Ioana Goia, curs universitar

PARLAMENTUL – ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE

Partea nr 1

1. Generalități

Apariția parlamentului, ca instituție politico-juridică fundamnetală într-o societate

organizată în stat, a fost rezultatul unei reacții împotriva tiraniei și despotismului
specifice epocii feudale.

Așa cum am arătat într-unul din capitolele anterioare, suvernanitatea aparține

poporului, națiunii în întregul ei. Acest lucru înseamnă că poporul are dreptul de a
legifera, legea fiind expresia voinței națiunii. Dar, pentru că au apărut state cu teritorii
întinse și cu populație numeroasă, este practic imposibil (în epoca noastră) ca ,,întreg
poporul” să legifereze. Datorită aspectelor evidențiate s-a impus regula potrivit căreia
poporul deleagă exercițiul dreptului său de a legifera unor reprezentanți ai săi 1 (acești
reprezentanți se pot numi: delegați mandatari, parlamentari). Această prorogare sau
delegare de la popor la parlamentari a exercițiului dreptului de a legifera este însoțită și
de anumite garanții. Garanțiile sunt menite a asigura poporul că parlamentarul nu se
îndepărtează de atribuțiile sale (exemple de garanții: referendumul, inițiativă legislativă,
revocarea – toate puse în slujba poporului și menite a asigura controlul parlamentarului
ales).

Etimologic, cuvântul parlament, vine din ,,parler” – a vorbi, pătrunzând apoi în

limba engleză, unde se folosește sub forma ,,parley” (a parlamenta, a duce tratative)2.
Parlamentul poate fi definit ca instituție politică și juridică formată din una sau mai
multe ,,camere” ori ,,adunări”, fiecare compusă dintr-un număr diferit de membri
(parlamentari), dispunând de putere legislativă și de putere de decizie.

Primul parlament al lumii a apărut în Anglia, sub forma ,,Magnum Conciliul” –

Marele Consiliu. Inițial a avut o structură monocamerală, devenind bicameral (în sec.
1
I.Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București 1998, p. 359.
2
M.Bădescu, op. cit., p. 281.
XIV-lea), când membrii săi s-au constituit în două adunări distincte: Camera Comunelor
(formată din deputați aleși) și Camera Lorzilor (formată din aristocrați de drept sau
numiți).

2. Structura parlamentului

Parlamentele existente în sistemele contemporane sunt: fie formate dintr-o singură

cameră (au o structură unicamerală), fie din două sau mai multe camere (au o structură
bicamerală sau multicamerală).

Structura parlamentului este strâns legată de structura de stat, ce înseamnă că, în

general, un stat federal are o structură bicamerală, iar un stat unitar are o structură
unicamerală (totuși, sunt și excepții de la această regulă).

A. Unicameralismul, este de regulă practicat în statele unitare. Menționăm

următoarele:

- reprezentanții parlamentului unicameral (monocameral) sunt întotdeauna

aleși prin sufragiu universal direct de către întreaga populație a țării (de
fapt, întregul corp electoral). Avantajele sau dezavantajele acestei structuri
pot fi sistematizate astfel: procesul legislativ este mult mai rapid (raportat
la varianta bicameralismului); costurile parlamentare sunt mult mai
reduse; prin neexistența altui organ care să poată controla activitatea
unicei camere legislative, s-ar putea crea premizele unor abuzuri de putere
din partea acestora.

Statele unitare cu parlament monocameral sunt: Noua Zeelandă, Danemarca,

Suedia, Luxemburg, Egipt, China.

Unul dintre susținătorii unicameralismului la noi în țară, profesorul I. Muraru,

evidențiază metaforic că ,,patru ochi văd mai bine decât doi, dar numai cu condiția ca cei
doi ochi suplimentari să nu fie miopi”.

B. Bicameralismul, reprezintă regula în statele federale și excepția în statele

unitare. Comportă următoarele variante:
  Bicameralismul aristocratic3 - în trecut, vechile camere aristocratice erau
reuniuni feudale ale vasalilor, regilor și seniorilor (așa a apărut Camera
Lorzilor în Anglia); evoluția societății a dus la restrângerea competenței și
puterilor acestora (așa cum e cazul Camerei Lorzilor englezi) sau a dus la
transformarea acestora în cameră democratică ce implică o alegere din
partea electoratului (cum a fost în Franța).

 Bicameralismul federal – corespunde structurii federale a statului și

răspunde necesității de a asigura echilibrul între statele federate și statul
federal; astfel că, întotdeauna o cameră va reprezenta interesele federației
și a doua cameră va reprezenta interesele statelor membre.

Se impune respectarea următoarelor principii:

- reprezentarea fiecărui stat federat într-una din Camerele parlamentului (fie

o reprezentare egală: în SUA, fiecare dintre cele 50 de state federate au
câte 2 reprezentanți în senat; fie o reprezentare proporțională: cum este
cazul Germaniei, unde fiecare land are între 3 și 5 reprezentanți în
Bundestag; aceeași situație existând și în Austria);

- acordarea acelorași competențe (inclusiv competențe legislative) ambelor

camere; acest principiu cunoaște cele mai multe excepții. De exemplu în
SUA numai Senatul judecă în cazul deschiderii procedurii
impeachmentului, numai el ratifică tratatele internaționale; competențe
mai restrânse a uneia dintre cele două camere se întâlnesc și-n Austria,
Canada, India, Australia.

Statele federale cu parlament bicameral sunt: SUA (Congresul format din Camera
Reprezentanților și Senat), Elveția (Parlamentul format din Consiliul Național și
Consiliul Statelor), Germania (Parlamentul format din Bundestag și Bundestrat), Canada,
Australia, Brazilia, India, Austria.

3
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1998, p. 375.
 În prezent, un singur stat federal are un parlament monocameral și anume:
Insulele Comore (aflat în Oceanul India, lângă continentul african).

 Bicameralismul politic

- se întâlnește în statele unitare (fiind o excepție de la regula

unicameralismului în statele unitare), unde cea de-a doua cameră
(camera superioară) are în general un rol de temperare și
contrabalansare a inițiativelor celeilalte camere (camera
inferioară)4;

- ambele camere pot fi alese în același mod, prin vot universal și

direct (în România) sau una dintre ele este aleasă prin vot indirect
(în Franța, Olanda – senatorii fiind desemnați de colegii
electorale); unii membri ai camerelor pot fi numiți (nu aleși); de
exemplu, Constituția Italiei prevede că președintele republicii
poate numi senatori 5 cetățeni cu realizări excepționale în
domeniile sociale, științifice, culturale; în general condiția de
vârstă pentru a fi reprezentant în ,,camera superioară” este mai
ridicată (în Japonia – 30 de ani, în Franța – 35 de ani, în Italia – 40
de ani);

- uneori, durata mandatului camerelor este identică (în România,

Italia) sau este diferită (în Franța, Spania); ambele camere au
atribuții și competențe egale (în Belgia, Italia) sau una dintre ele
are competențe mai restrânse (în Franța, Spania, Japonia).

Avantajele și dezavantajele practicării bicameralismului politic sunt următoarele:

- a doua cameră previne abuzurile de putere care ar putea veni din partea
unei singure camere;

- legile sunt atent și chibzuit analizate și dezbătute, ducând astfel la o

mai bună (mai calitativă) activitate legislativă;
4
O.Ținca, op. cit., p. 122.
 - se îngreunează procesul legislativ, care devine mai lent;

- costurile parlamentare sunt mai ridicate.

 Bicameralismul sau multicameralismul economic și social – constă în

instituirea unei Camere destinată să asigure reprezentarea grupurilor
economice și sociale (sindicate, asociații profesionale). Menționăm
următoarele:

- membri camerei economice nu sunt persoane desemnate prin

sufragiu universal, ci prin sufragiu coorporativ sau social, cei ce
aleg fiind grupați pe profesii sau categorii sociale;

- se consacră oficial influența celor ce dețin puterea economică și a

grupurilor de presiune5;

- camerele economice și sociale au doar un rol consultativ în

procesul legislativ (nu un rol decizional). Exemplu: în Irlanda,
aproape 2/3 din numărul membrilor Senatului reprezintă categorii
socio-profesionale.

 Bicameralismul funcțional – este o excepție; aceasta apare datorită

faptului că singura Cameră parlamentară (Camera aleasă) se scindează în
două la începutul fiecărei legislaturi. Acest tip de bicameralism există în
Norvegia, unde la începutul legislaturii, Storing-ul (singura cameră aleasă)
se divide, ajungând să aibe efectiv două camere: Lagting și Odelsting dar,
deliberările separate a celor două camere sunt reduse ca proporție raportat
la dezbaterea în Comun (în cadrul Storing-ului).

3. Legislatura. Sesiunea. Ședința. Votul

Prin legislatură se înțelege perioada de timp pentru care este ales parlamentul.
Legislatura se mai numește și mandatul parlamentului.
5
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice – tratat, Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 236.
 Menționăm următoarele:

- în general, parlamentele lumii sunt alese pe un mandat determinat: de 4

sau 5 ani;

- mandatul parlamentarilor începe de la data când au loc alegerile de

deputați și senatori (sau de la data validării mandatelor parlamentarilor) și
încetează la data efectuării alegerilor pentru noii parlamentari (sau de la
data validării mandatelor noilor parlamentari);

- mandatul parlamentului se poate încheia înainte de expirarea termenului,

în situația când acesta este dizolvat sau se dizolvă;

- Parlamentul își reînnoiește componența în bloc, cu prilejul alegerilor

generale, dar se practică și o reînnoire parțială pentru a doua cameră, la
anumite intervale de timp6 ( de exemplu în SUA, Franța, Japonia).

Sesiunea este forma organizatorică de lucru a parlamentului pe durata

legislaturii lui (raportată la un an calendaristic). Sesiunile parlamentare pot fi:

- Sesiuni ordinare/obișnuite – sunt acele sesiuni în care Parlamentul este

obligat a se întruni, iar numărul acestora este expres prevăzut de lege (în
Elveția, camerele se întrunesc în sesiuni ordinare de 4 ori pe an și anume:
primăvara – martie; vara – iunie; toamna – septembrie și octombrie și
iarna – noiembrie și decembrie, iar aceste sesiuni durează 3 săptămâni
fiecare; În Franța sunt stabilite două sesiuni ordinare, în Finlanda există o
sesiune ordinară care începe în februarie și ține 120 de zile, putându-se
prelungi; în Norvegia, parlamentul este convocat în prima zi lucrătoare a
lunii octombrie și sesiunea durează până în iulie);

- Sesiunile extraordinare – sunt acele sesiuni care se țin ori de câte ori este
nevoie, în afara ședințelor obișnuite (trebuie justificată ,,nevoia” printr-o
situație extraordinară a cărei rezolvare nu comportă amânare).

6
O. Ținca, op. cit., p. 123.
 Ședința parlamentară – constă în reuniunea parlamentului (în cadrul sesiunii
ordinare sau extraordinare) potrivit programului de lucru adoptat7. Menționăm
următoarele:

- ședințele se desfășoară potrivit regulamentelor de funcționare a

parlamentelor;

- când există un parlament bicameral, se lucrează în ședințe separate sau în

ședințe comune;

- în general, ședințele parlamentare sunt publice (există și situații de

excepție);

- lucrările ședințelor se țin la sediul Camerei, în zilele și orele stabilite prin

programul de lucru adoptat de fiecare cameră;

- la ședințe se verifică dacă cvorumul este legal constituit, respectiv camera

parlamentară lucrează valabil, dacă în sala de ședință sunt prezenți cel
puțin jumătate plus unul din numărul total al membrilor săi;

- în general, în programul fiecărei ședințe, pot fi incluse următoarele

activități parlamentare: comunicări, întrebări-interpelări, propuneri de
modificare a ordinii de zi, propuneri de amendamente legislative,
dezbateri de rapoarte, dezbateri și voturi asupra proiectelor sau
propunerilor legislative, propuneri de ridicare a imunității legislative,
prezentări și dezbateri cu privire la moțiunile de cenzură, etc.;

- dezbaterile parlamentare din ședință se înregistrează pe bandă magnetică,

se stenografiază și se publică în Buletinul sau Monitorul Oficial.

Votul – se dă asupra problemelor discutate în ședințele parlamentare. Menționăm

următoarele:

7
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice – tratat, Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 248.
 - Votul poate fi: deschis (exprimat prin ridicarea mâinii, apel nominal, vot
electronic) sau poate fi secret, prin bile (alb-negru), prin buletine sau
electronic.

- În parlament se poate vota cu:

o majoritate calificată – cel puțin 2/3 sau ¾ din numărul deputaților

și senatorilor;

o majoritate absolută – cel puțin jumătate plus unul din numărul total
al deputaților și senatorilor;

o majoritate simplă – cel puțin jumătate plus unul din numărul

deputaților și senatorilor prezenți la dezbateri.

O condiție esențială și indispensabilă pentru ,,trecerea la vot”, reprezintă

verificarea și întrunirea cvorumului.

4. Autonomia Parlamentului

Parlamentul beneficiază de:

Autonomie administrativă – deoarece fiecare Cameră decide ea însăși (prin

președintele ei, ori prin organul colegial de conducere) asupra organizării și atribuțiilor
diferitelor servicii aparținând parlamentului.

Autonomia financiară – deoarece fiecare Cameră își stabilește propriul buget și

controlează execuția bugetară (există o excepție, în Irlanda bugetul parlamentului este
stabilit de ministrul finanțelor); bugetul parlamentului este integrat în bugetul general al
statului.

Autonomia regulamentară – se manifestă prin dreptul fiecărei Camere de a-și

adopta propriile reguli și regulamente de organizare și funcționare, respectând însă
prevederile constituționale sau a altor legi adoptate de parlament; uneori autonomia
regulamentară este limitată deoarece în unele țări (inclusiv în România) este instituit un
control jurisdicțional asupra prevederilor din Regulament (în România, controlul
jurisdicțional este înfăptuit de un organism extraparlamentar și anume de Curtea
Constituțională).

5. Organizarea internă a Parlamentului

Organizarea internă a Parlamentului presupune existența unor structuri

colegiale care decid și lucrează pentru ca întreaga activitate parlamentară (respectiv,
pregătirea proiectelor de legi, luarea deciziilor și hotărârilor) să se desfășoare în cele mai
bune condiții. În cadrul structurii interne sunt incluse: organele de conducere a camerelor,
grupurile parlamentare și comisiile parlamentare.

Menționăm următoarele:

- Organele de conducere, grupurile parlamentare, comisiile parlamentare

sunt structuri interne de lucru a parlamentului; iar acestea sunt organizate
și își desfășoară activitatea potrivit regulilor și regulamentelor fiecărei
camere (sau a singurei camere existente, în cazul unui parlament
monocameral);

- Organizarea internă este opera exclusivă a parlamentului (autonomia

regulamentară), fără amestecul executivului sau a altor instituții de putere
extraparlamentară.

5.1. Organele de conducere a camerelor/camerei parlamentului

Fiecare parlament își desemnează un parlamentar sau un grup de parlamentari

care să îndeplinească funcția și rolul de organ de conducere a camerei sau camerelor
parlamentare.

În funcție de numărul și modalitățile specifice de recrutare a membrilor lor, de

statutul atribuit acestora8, organele de conducere pot apărea sub forma unui speaker, fie
sub forma unui organ colegial.

8
I.Deleanu, Drept constituțional și instituții politice – tratat, Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 237.
 A. Speaker-ul (numit și Președinte al Parlamentului) este acea persoană care
vorbește în ,,numele parlamentarilor”. Acesta îndeplinește următoarele atribuții (atribuții
care privesc buna organizare și desfășurare a activității parlamentarilor):

 asigură respectarea regulamentului de funcționare a camerei

parlamentului;

 sprijină acțiunile și activitatea parlamentarilor;

 deschide și închide dezbaterile parlamentare;

 conduce ședințele parlamnetului;

 supune la vot proiectele sau propunerile legislative.

Președintele parlamentului este uneori numit (în Spania, președintele Cortesurilor

este numit de șeful statului), iar alteori ales (în Turcia, președintele Camerei este ales de
parlamentarii turci cu votul unei majorități calificate).

Exemple de țări care au ca organ de conducere parlamentară un speaker: Anglia,

Spania, Turcia, Australia, Canada, Noua Zeelandă.

B. Spre deosebire de țările sus-menționate, în alte sisteme parlamentare, atribuțiile

de conducere a parlamentului sunt exercitate în comun de un organ colegial (existent în
fiecare Cameră parlamentară). Acest organ colegial este compus din:

 Președinte/vicepreședinți – care au și rolul de suplinire sau înlocuire a

șefului statului (în România, SUA);

 Chestori – care sunt însărcinați cu rezolvarea problemelor financiare și

administrative ale parlamentului;

 Secretari – care urmăresc întocmirea ordinii de zi, numără voturile

exprimate, comunică rezultatele votării, întocmesc procesele-verbale ale
ședințelor parlamentare.
 Acest organ colegial are, în comun, cam aceleași atribuții ca și speaker-ul, având
de asemenea aceeași procedură de desemnare: prin alegere sau numire.

5.2. Grupurile parlamentare (grupurile politice)

Partidele politice, ca instrumente ale expresiei voinței populare, urmăresc în lupta

electorală trimiterea câtor mai mulți reprezentanți în Parlament. Prezența
reprezentanților partidelor politice în Parlament se manifestă în interiorul camerelor
prin formarea de grrupări parlamentare (numite și grupuri, cluburi, fracțiuni), care
reunesc parlamentari ai aceluiași partid9 sau care subscriu aceluiași program politic sau
aceleiași idei politice. Practic, aceste grupuri continuă activitatea politică a partidelor în
parlament, după scrutinul electoral10.

Profesorul M. Constantinescu consideră că grupurile parlamentare reprezintă o

structură organizatorică a Camerei pe bază de afinitate politică.

Menționăm următoarele:

 pentru constituirea unui grup parlamentar se cer anumite condiții:

partidele care doresc înființarea de grupuri parlamentare trebuie să fie
reprezentate în parlament (adică să aibă reprezentanți); se impune
existența unui anumit număr de membri (de exemplu, în Franța – în
Adunarea Națională se cer pentru constituirea unui grup parlamentar, cel
puțin 30 de parlamentari, iar în Senat cel puțin 11 membri, în Israel cel
puțin 3 membri, în Japonia doi membri); comunicarea formală a
constituirii grupului făcută organului de conducere a Parlamentului (acesta
va lua act de înființarea respectivului grup și se va verifica dacă s-au
respectat condițiile cerute).

 în general, grupurile parlamentare sunt ,,instituționalizate” (sunt prevăzute

de Regulamente parlamentare, au un statut bine definit), dar există sisteme
constituționale în care nu este admisă oficial existența unor asemenea
grupuri (de exemplu: Norvegia, Belgia, Luxemburg, Finlanda); există
9
I.Muraru, S.E.Tănăsescu, op. cit., p. 469.
10
O. Ținca, op. cit., p. 124.
 unele țări (de exemplu: Monaco, Tunisia) unde nici existența partidelor
politice nu este recunoscută oficial în parlament.

 grupurile parlamentare au următorul rol în funcționarea parlamentului: fac

propuneri în legătură cu componența nominală a organelor de conducere, a
comisiilor parlamentare; dispun de inițiativă legislativă; sunt consultați de
președintele Camerei în probleme importante care vizează buna
desfășurare a lucrărilor parlamentare.

 constituirea grupurilor parlamentare (chiar și-n țările care recunosc

oficial prezența acestora în parlament) este o facultate, nu este o obligație;
fiecare parlamentar poate alege, dacă vrea sau nu, să se înscrie într-un
grup parlamnetar11; această facultate rezultă din faptul că în majoritatea
sistemelor constituționale ale lumii, parlamentarii sunt independenți și
răspund cu precădere în fața alegătorilor și nu (atât) în fața partidelor
politice pe lista cărora au candidat.

 în unele sisteme parlamentare democratice, ca rezultat al manifestării

pluralismului politic, opoziția (minoritatea parlamentară, respectiv
,,frontul opus majorității parlamentare”) are un rol deosebit, deseori
decisiv în funcția deliberativă a parlamentului; această posibilă ,,majoritate
de mâine”, ocupă un loc oficial în cadrul instituțiilor politice parlamentare;
în Anglia, ,,șeful opoziției” este considerat omologul primului-ministru și
este consultat atunci când Guvernul întocmește programul de guvernare,
de asemenea primește o îndemnizație oficială, are același drept la cuvânt
ca și primul-ministru.

Exemple de țări unde opoziția este bine structurată și are atribuții specifice
recunoscute de majoritate: Anglia, Italia, Australia, Brazilia.

5.3. Comisiile parlamentare

11
I. Muraru, Drept constituțional și instituții politice, Ed. Actami, București, 1998, p. 378.
 Comisiile parlamentare sunt organisme interne de lucru ale fiecărei camere, cu o
componentă de specialitate, și cu rol deosebit în pregătirea lucrărilor precum și în
exercitarea funcțiilor parlamentare12 (cu deosebire a funcției legislative și a celei de
control asupra activității executivului).

Examinarea textelor proiectelor sau propunerilor legislative, întocmirea de studii

și analize complexe, etc., nu se poate realiza în ședința plenară a adunărilor parlamentare
care sunt prea numeroase. Apare, astfel ca necesar crearea unor organisme mai restrânse
(comisii care să devină organisme esențiale ale muncii parlamentare 13) cu rol de ,,ajutor”
în munca parlamentară.

Trebuie menționate următoarele:

- Comisiile parlamentare sunt organe interne ale parlamentelor (nu organe

exterioare), fiind alcătuite numai din deputați și senatori;

- Comisiile parlamentare nu hotărăsc în numele camerei cu privire la

problemele pe care le analizează, ci doar prezintă rapoarte/avize
(prezentate parlamentului de raportorii comisiei), pe baza cărora
parlamentele decid14, deci decizia aparține numai camerei sau camerelor
parlamentare;

- În general, ședințele comisiilor parlamentare nu sunt publice (spre

deosebire de ședințele camerelor parlamentului);

- Comisiile parlamentului pot fi clasificate în mai multe categorii: comisii

permanente și comisii temporare, comisii mixte și comisii de mediere.

a) Comisiile permanente – sunt constituite de fiecare cameră (conform regulilor

proprii de funcționare), fie pe durata întregii legislaturi (în Germania, Elveția,
Austria), fie pe durata unei sesiuni (în Danemarca, Finlanda). În ceea ce privește
desemnarea membrilor acestora, sunt practicate 3 modele:

12
Ibidem, p. 385.
13
I.Muraru, S.E.Tănăsescu, op. cit., p. 477.
14
O. Ținca, op. cit., p. 125.
 - desemnarea lor de organul de conducere al camerelor (în Italia, Brazilia);

- desemnarea lor de o comisie special constituită (în Irlanda, Norvegia);

- desemnarea lor de cameră cu respectarea configurației politice a acesteia

(în România, Franța).

Menționăm următoarele:

- sunt comisii specializate, adică se ocupă numai de un domeniu sau de o

ramură determinată de activitate (de exemplu: relații externe, finanțe,
învățământ, cultură, drepturile omului, etc.);

- au o structură internă bine definită: au un birou intern, care este ales de

deputații care compun comisia și lucrează pe baza unei ordini de zi fixate
de comisie;

- participarea parlamentarilor la activitatea comisiilor permanente în unele

țări, este obligatorie (în Italia, Belgia), iar în altele este facultativă (în
Marea Britanie, Elveția);

- comisiile permanente au în principal următoarele atribuții: întocmesc

rapoarte sau avize asupra proiectelor de legi sau asupra altor probleme ce
le sunt date în studiu; întreprind studii și analize cu privire la aplicarea
hotărârilor parlamentare; primesc periodic informări de la conducătorii
organelor administrative centrale și locale; analizează petițiile cetățenilor
și pot avea inițiativă legislativă.

b) Comisiile temporare – se constituie pentru examinarea unei probleme date

(pentru întocmirea unui studiu, pentru executarea unui control, pentru întocmirea
unor proiecte de legi) și își încetează activitatea odată cu depunerea raportului.

Menționăm următoarele:
 - atunci când sunt înființate (prin hotărâri ale camerelor parlamentului)
trebuie să li se stabilească atât împuternicirile și atribuțiile cât și modul de
lucru; atribuțiile lor se limitează doar la scopul înființării.

- comisiile temporare există doar până când și-au îndeplinit misiunea pentru
care au fost alese (spre deosebire de comisiile permanente a căror durată
nu este dată de sarcinile lor, ci de durata mandatului sau de durata sesiunii
parlamentului)15.

Comisiile temporare pot fi clasificate astfel:

 Comisii speciale – care sunt desemnate pentru a examina o problemă

aparte, sspecială sau pentru a examina proiecte sau propuneri legislative
determinate (acest tip de comisii pot fi înființate în Anglia, Franța,
România);

 Comisiile de anchetă sau control – se realizează anchete judiciare,

electorale, legislative, politice, dar aceste comisii nu au dreptul să
pronunțe sancțiuni, nici să se substituie în deciziile organelor judecătorești
sau administrative; aceste comisii pot doar să denunțe faptele constatate și
eventual să sugereze măsurile pe care le consideră legale și oportune 16; în
vederea desfășurării propriilor anchete și controale, comisiile pot cita ca
martori orice persoană care poate avea cunoștință despre vreo faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în cauză, de
asemenea, aceste comisii au dreptul de a solicita experți și expertize17.

a) Comisiile mixte – apar în cadrul parlamentelor cu structură bicamerală

care își pot desemna unele comisii comune pentru probleme și domenii de
interes comun (există acest tip de comisii parlamentare în România,
Anglia, Franța).

15
I.Muraru, S.E.Tănăsescu, op. cit., p. 482.
16
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții politice –tratat, Ed. Europa Nova, București, 1996, p. 241.
17
O.Ținca, op. cit., p. 127.
b) Comisiile de mediere – se constituie în parlamentele cu structură
bicamerală, atunci când în procedura de legiferare intervin ,,soluții
legislative diferite” între cele două camere (de exemplu, se adoptă un
proiect legislativ în texte diferite). În asemenea situație se încearcă
realizarea medierii acordului între cele două camere (în România, înainte
de revizuirea din 2003, se puteau înființa comisii de mediere legislativă; în
prezent se pot înființa doar comisii de mediere în situația revizuirii
constituționale).