DECLINUL LUMII ANTICE

Orice reflectare asupra Evului Mediu ne duce inevitabil cu gândul la începuturile sale, căci, aşa cum
deja s-a putut constata, orice epocă istorică îşi are rădăcinile în perioada precedentă şi lasă
moştenire anumite trăsături epocii următoare. În acest sens, se poate observa că la geneza
universului medieval au contribuit trei factori constructiv determinanţi: moştenirea culturală a
antichităţii, religia creştină şi organizarea politică impusă de migraţia popoarelor. Migratorii au creat
relaţiile de dominare şi relaţiile politice, atât în privinţa înfăţişării hărţii Europei cât şi în privinţa
ţesutului interior al noilor ţări şi regate, a căror guvernare şi organizare a fost determinată de noii
stăpâni. Biserica creştină oferea în acelaşi timp omului de rând comunitatea într-un mod deosebit,
atât pentru prezent, cât şi dincolo de aceste limite. Ea apreciază cu totul alte valori şi încearcă să
atragă membrii ei spre acestea. Tot biserica este principalul mijlocitor al culturii antice, desigur doar
în măsura în care elementele acestei culturi erau apreciate drept bune şi folositoare. Este evident că
o perpetuare a culturii şi civilizaţiei antice în toate aspectele şi domeniile nu putea fi de durată, nici
biserica nu putea să-şi impună neîngrădit ideologia şi nici noii stăpâni migratori nu puteau ignora
realităţile întâlnite şi rezultate în urma unui îndelungat proces evolutiv al societăţii umane, istoria şi
viaţa scurgându-se spre o sinteză a acestor elemente în totalitatea lor, sinteză care înseamnă
întotdeauna altceva decât părţile ei componente.

După cum s-a arătat deja, Cellarius delimitează începutul Evului Mediu cu domnia lui Constantin cel
Mare (306-337), primul împărat roman care şi-a avut reşedinţa în Byzantion/Constantinopol.
Mutarea capi-talei de la Roma la Constantinopol şi transformarea, încetul cu încetul, a Imperiului
Roman într-unul bizantin constituie într-adevăr un capitol important al începuturilor Evului Mediu.
De acum teritoriul imperiului devine loc de desfăşurare a unor evenimente turbulente la care
participă numeroase popoare ce îşi fac tumultuos intrarea pe scena istoriei europene. Tocmai aceste
popoare atrag acum întreaga atenţie asupra lor, romanii trecând în planul secund iar imperiul aflat în
permanentă defensivă nu mai reprezintă decât culisele pentru istoria altor popoare. Domnia lui
Constantin aparţine încă perioadei reformelor antichităţii romane târzii, când se mai fac unele
eforturi de reorganizare a imperiului, eforturi în care, conform opiniei împăratului, biserica creştină
trebuia să joace şi ea un rol. Unele legende care au circulat mai târziu afirmă că însăşi mutarea
capitalei la Constantinopol ar fi avut semnificaţii mult mai adânci decât căutarea unui loc mai prielnic
şi mai uşor de apărat. În Constantinopol, oraşul apostolilor, Constantin nu ar mai fi dorit să fie
împărat roman, ci principe al creştinătăţii iar plecarea din Roma ar fi avut simbol de rupere a
legăturilor cu trecutul şi cu zeităţile păgâne ale căror temple dominau cetatea eternă. Cert este că din
punct de vedere politic, vechea capitală Roma, pierduse orice rol şi semnificaţie, din ea rămânând
doar urmele fostei glorii, iar dacă barbarii se străduiau să ajungă la Roma, o făceau doar în virtutea
unor tradiţii de mult depăşite de realităţi, în virtutea legendelor despre oraşul de aur şi despre
nenumăratele şi neasemuitele comori ce s-ar afla acolo. In realitate Roma nu a rămas capitală nici
măcar pentru părţile apusene ale imperiului târziu, când noua reşedinţă a acestor teritorii se va
stabili la Ravena. Chiar dacă împăratul Constantin a primit botezul creştin de la episcopul Eusebius
abia pe patul de moarte, chiar dacă până în acelaşi moment nu a renunţat niciodată la funcţia de
„Pontifex Maximus” al credinţelor romane păgâne, chiar dacă metodele sale de guvernare numai
creştine nu pot fi numite, datorită opririi persecuţiilor asupra creştinilor prin edictul de la
Mediolanum, a intervenţiei sale în conciliul de la Niceea, Constantin cel Mare a intrat în credinţa
creştină ca sfânt alături de mama sa Elena.  Antipodul său a fost, mai târziu, ultimul împărat al
dinastiei constaniniene, Iulian, numit în mod îndreptăţit de creştini Apostatul (361-363), dar domnia
sa a fost prea scurtă pentru a mai anula cursul dat istoriei de Constantin.
Iniţiativa lui Diocleţian de introducere a unui sistem de guvernare bazat pe împărţirea imperiului a
fost păstrată şi de Constantin, deşi acesta a domnit vreme îndelungată singur. Prin împărţirea
imperiului se dorea păstrarea de fapt a unităţii statale şi nicidecum dezmembrarea, coregenţa a doi
împăraţi impunându-se din motive de apărare a unui teritoriu imens, supus la presiuni fără precedent
pe limes, situaţie în care securitatea putea fi mai uşor asigurată de doi împăraţi cu responsabilităţi
zonale. Rezultatul a fost însă altul decât cel scontat, ajungându-se în cele din urmă la despărţirea
reală şi definitivă a imperiului. Doar pentru scurtă vreme imperiul se mai reunifică sub Constantius
(337-341), care reuşeşte să-i înlăture pe ceilalţi patru contracandidaţi, pentru ca apoi Valentinian
(364-375) să fie silit să-l accepte pe fratele său Valens (367-378) drept coregent. După ce împăratul
Teodosius (379-395), numit „cel Mare”, mai mult din motive religioase decât politice reuşeşte mai
mult din întâmplare şi pentru scurt timp să stăpânească întregul imperiu, se ajunge ca la moartea sa
imperiul să fie definitiv împărţit între fii săi. Fiul mai vârstnic, Arcadius (396-408) moşteneşte partea
de răsărit mai bogată şi cu capitala Constantinopol, pe când fiul mezin, Honorius (395-423) trebuie să
se mulţumească cu părţile apusene, unde - fapt semnificativ – nu rezidează la Roma, ci mai întâi la
Mediolanum (Milano) şi din anul 404 la Ravena. Relaţia de fraternitate a celor doi împăraţi trebuia să
reprezinte în continuare o garanţie a păstrării unităţii şi a conducerii coerente a imperiului, dar
tinereţea celor doi şi nu în ultimul rând ambiţiile unor sfetnici au dus la distanţarea celor două părţi,
chiar şi la conflicte de graniţă, cu rezultatul inevitabil al evoluţiei părţilor răsăritene spre un Imperiu
Bizantin în timp ce Imperiul Apusean se va sfărâma sub tăvălugul migraţiei popoarelor. Nici părţile
răsăritene nu au fost scutite de atacuri şi asedii ale unor popoare migratoare, dar desfiinţarea toală a
acestui stat nu se va produce decât în anul 1453, prin cucerirea Constantinopolului de către armatele
turceşti ale lui Mehmed al II-lea, dată considerată de acelaşi Cellarius ca sfârşit al Evului Mediu.