Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate

în România, între 16 și 25 decembrie 1989, care au dus la căderea dictatorului Nicolae Ceaușescu și la
sfârșitul regimului comunist din România. Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu procesul
și execuția soților Ceaușescu. Înainte de revoluția română, toate celelalte state est-europene trecuseră în
mod pașnic la democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut printr-o revoluție
violentă și în care conducătorii comuniști au fost executați.

Cuprins

1 Înainte de revoluție

2 Evenimentele de la Timișoara

3 Extinderea mișcărilor de protest în alte localități

4 Deznodământul de la București

5 Căderea lui Ceaușescu

6 Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democrației

7 Contraatacul forțelor loiale vechiului regim

8 Procesul și execuția soților Ceaușescu

9 Victime

10 Cercetarea crimelor comise în timpul revoluției

11 România după 1989

11.1 Institutul Revoluției

12 Asociații și inițiative legate de Revoluție

13 Note

14 Vezi și

15 Legături externe

Înainte de revoluție

Articole principale: România comunistă și Cronologia ultimelor 100 zile ale regimului Ceaușescu.
La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul
comunist. Politica economică și de dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandioase
și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească întreaga datorie externă) era
considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice,
poliția secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.

Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii

Sovietice, ci a urmărit o politică externă proprie lui. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea
despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile personalității ale liderilor
comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.

În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii
economice a lui Nicolae Ceaușescu („Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu
obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește achitarea datoriei externe de
circa 11 miliarde de dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl
preconizase.

La 11 noiembrie 1989, înainte de Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, pe străzile Brezoianu și

Kogălniceanu din București, studenții din Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem
reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, Grațian Vulpe, economistul
Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la
Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste.[1] O încercare timidă de a
protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un
campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România să
participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat
lucrătorii operativi printre studenți.

Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov, sunt semne ale
unui climat revoluționar în Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al
PCR, care - contrar așteptărilor opiniei publice interne și internaționale - nu a adus nici o schimbare în
politica partidului. Ceaușescu a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic
(comunist) din România. De asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost
confirmați în funcția lor. În discursul final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-
Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de către Uniunea Sovietică a
Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact).[necesită citare]
În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al președintelui Nicolae
Ceaușescu transcris cu toate greșelile gramaticale și de pronunțare pe care acesta le făcea în exprimarea
orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o răspândire națională
necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al
Scînteii a dispărut însă apoi din bibliotecile publice.[necesită citare]

La 4 decembrie 1989, Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea din Moscova a

conducătorilor țărilor participante la Tratatul de la Varșovia, și a fost primit separat de Mihail Gorbaciov.
Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o avusese cu George H. W.
Bush în Malta.

Evenimentele de la Timișoara

Parte dintr-o serie despre

România comunistă

Coat of arms of the Socialist Republic of Romania

Organizații[ascunde]

Partidul Comunist Român Securitate

Uniunea Tineretului Comunist

Marea Adunare Națională Consiliul de Stat

Gărzile Patriotice Pionierii Academia Ștefan Gheorghiu

Biserica Ortodoxă Scînteia Comturist

Lideri[ascunde]

Petru Groza Ana Pauker

Ion Gheorghe Maurer Chivu Stoica

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Nicolae Ceaușescu Elena Ceaușescu

Ideologie[ascunde]

Comunismul național Tezele din iulie

Protocronism Cultul personalității lui Ceaușescu

Politici[ascunde]

Colectivizarea Naționalizarea Campania de alfabetizare

Planurile cincinale De-Stalinizarea

Sistematizarea Politica de austeritate din anii 1980

Cultură[ascunde]

Daciada Cîntarea României Cenaclul Flacăra Obsedantul deceniu Emblema Drapelul

Represiune[ascunde]

Cenzura Canalul Dunăre-Marea Neagră

Reeducarea Deportările în Bărăgan

Înscenarea de la Tămădău

Experimentul Pitești Închisoarea Sighet

Proteste și rezistență[ascunde]

Rezistența anticomunistă din România

Mișcările studențești din București din 1956

Dizidența sub Nicolae Ceaușescu

Greva minerilor din Valea Jiului din 1977

SLOMR

Revolta de la Brașov Scrisoarea celor șase

Revoluția Română din 1989

Relațiile cu URSS[ascunde]

Ocupația sovietică (1944–1958) SovRom

Problema basarabeană

Relațiile cu alte state[ascunde]

Relațiile dintre România și Coreea de Nord(en)

vdm

O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române
de fotbal la un campionat mondial (victoria din 15 noiembrie 1989, cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei
a făcut ca după 20 de ani România să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de
Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenți. La cea mai mare întreprindere din
Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și popularizarea lui în oraș, dar
Securitatea a reușit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat
imagini video din Timișoara, avându-l în prim plan pe pastorul reformat László Tőkés, care cerea sprijin
pentru a nu fi mutat din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989,
enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au vegheat în fața bisericii din Piața Maria. În acea seară,
lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților, izbucnind încăierări, care însă nu s-au
generalizat sau extins.

La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe

pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass
media internațională, iar guvernul a considerat că a făcut declarații antiromânești[2]. La cererea
guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la
care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărțuire și
evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat
protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a
regimului comunist de a restricționa libertatea religioasă.

Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț, a făcut câteva declarații,
sugerând că s-ar fi răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea crescuse
amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat să-și confirme în scris declarația împotriva evacuării
pastorului, mulțimea a început să scandeze sloganuri anticomuniste. Au fost oprite tramvaie de pe care
s-au ținut discursuri anticomuniste. O coloană de demonstranți s-a deplasat spre Consiliul Județean Timiș
pentru a discuta cu autoritățile. La 19:30, protestul s-a extins, cauza inițială trecând în planul secund. În
consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. Unii protestatari au încercat să pătrundă
în clădirea care găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu
gaze lacrimogene și jeturi de apă, în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au mutat
în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un marș de protest prin oraș, fiind din nou confruntați
de forțele de securitate. Până dimineață, majoritatea protestatarilor vor fi arestați de către forțele de
represiune.
Fotografii filaj Securitate în Timișoara, 17 decembrie 1989 (anexa la dosar penal nr. 4/P/1990)

Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și

au aruncat pe fereastră documentele partidului, broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte
simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost
opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit
de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili
ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, mașini
în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau
focuri de armă din Piața Libertății până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea
Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele patrulau zona. După
miezul nopții protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.

Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989

Între timp, la București, la 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx aprobarea folosirii
forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara. La 18 decembrie, la ora 8:15, Nicolae Ceaușescu îi
convoacă la reședința sa de pe strada Primăverii (București) pe oamenii cheie ai conducerii de stat, cu
care se întâlnește pe rând: generalul Marin Neagoe, șeful Direcției a V-a de securitate și gardă (care l-a
însoțit pe Ceaușescu în Iran, împreună cu ministrul de externe Ion Stoian). În jurul orei 8:30 se prezintă
generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne) și
generalul Iulian Vlad (șeful DSS, cu care Ceaușescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidențial a
decolat la ora 9:30 și, pentru prima oară, a fost însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale
din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat și la întoarcere, pe 20
decembrie.[3]

În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de Securitate în haine
civile. Primarul Petre Moț a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna
„vandalismul” zilelor precedente. De asemenea, a decretat legea marțială[necesită citare], interzicând
populației să circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de tineri
au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat drapele tricolore din care tăiaseră stema
comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi cântec
patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost
răniți grav, în timp ce unii au avut norocul să scape.
În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați
în Spitalul Județean, au fost sustrase de la morga spitalului și duse la București pentru ca urmele
represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din București, cenușa a fost
colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localității
Popești-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: Operațiunea Trandafirul.)

Pe 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din fabricile timișorene, dar au eșuat în
a-i determina să-și continue munca. Armata deschide focul împotriva muncitorilor în apropierea
intreprinderii ,,ELBA,, Timișoara. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș.
100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri
anti-guvernamentale: „Noi suntem poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În
foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși (Lorin Fortuna, Claudiu Iordache,
Ioan Chiș, Maria Traistariu) vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau
cererile celor aflați în Piață. Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena
Ceaușescu[necesită citare] (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se întâlnească
cu o delegație a protestatarilor (Ioan Savu, Petre Petrișor și alte 11 persoane); totuși, ei au refuzat să
îndeplinească revendicările oamenilor și situația a rămas în mare parte neschimbată.

Pe 21 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a
încercat să-i folosească la înăbușirea protestului, dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un
muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat
bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se
mergem acolo și să ajutăm la înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este
adevărat.”[necesită citare] În aceeași zi, la propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul
Democratic Român ca organizație politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul
democratizării țării”[4]

Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu
demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș liber de către demonstranți.

Extinderea mișcărilor de protest în alte localități

Primele victime la Cluj Napoca

Exemplul Timișoarei va fi urmat de alte localități din țară. Pe 21 decembrie încep manifestații
anticeaușiste și în localitățile următoare:

Arad. Arădenii au ieșit în stradă pentru libertate, fiind al doilea oraș din țară care s-a solidarizat cu
manifestările anticomuniste începute la Timișoara.

Începând din 18 decembrie până în dimineața de 22 decembrie sunt trimiși, rând pe rând, de către Elena
Ceaușescu trei mari demnitari politici la Arad – Cornel Pacoste, membru CPEx, Ilie Matei, proaspăt
secretar C.C. cu propaganda și Radu Constantin secretar C.C. pe probleme MI, de securitate și miliție - la
care se adaugă, în 20 decembrie, generalul lt. Ilie Ceaușescu, adjunct al M.Ap.N. și șeful Consiliului Politic
al Armatei, fratele lui Nicolae Ceaușescu, mr. Eugen Bădălan, șeful Statului Major al Diviziei din Oradea.
Ei s-au deplasat la sediul comitetului județean de partid, fiind primiți de prima secretara PCR Elena
Pugna. S-a trecut la executarea "Planului Unic de Cooperare pentru restabilirea Ordinii Publice grav
tulburate în municipiul și județul Arad". S-a format un comandament unic județean, cu următorii
membri: prima secretară Elena Pugna, secretarul cu probleme organizatorice Nicolae Angheloiu,
comandantul Garnizoanei Militare din Arad, mr. Dumitru Marcu, șeful Inspectoratului județean M.I, col.
Grigore Sălceanu, șeful Miliției județene Arad, col. Mihail Cioflică, și șeful de Stat Major al Gărzilor
Patriotice, col. Liviu Stranski - a intrat și secretarul C.C. al P.C.R. Ilie Matei și celălalt secretar al C.C. al
P.C.R., Radu Constantin.[5] În noaptea de 20 decembrie, au fost scrise pe mai multe clădiri din centrul
orașului lozinci îndreptate contra regimului comunist. În aceeași zi, au fost răspândite manifeste de
solidaritate cu protestele din Timișoara, pe strada Eminescu. Înscrisurile anticeaușiste pe pereți și garduri
erau îndepărtate imediat de forțele de ordine, huiduite de trecători. În după-amiaza zilei de 20
decembrie, populația orașului s-a adunat în grupuri în piețe și pe străzi și a manifestat tăcut. În dimineața
zilei de 21 decembrie, începând cu orele 7:40, muncitorii din Întreprinderea de Orologerie Industrială, în
urma unei întreruperi de curent au încetat lucrul și au ieșit în mod organizat în stradă ca să manifesteze
împotriva regimului Ceaușescu. Liderul lor a fost muncitorul Dănilă Onofrei. Lor li s-au alăturat muncitorii
din celelalte întreprinderi arădene mari (Întreprinderea textilă UTA, Fabrica de Vagoane, Combinatul de
Prelucrare a Lemnului) și au început marșul de protest spre centrul orașului în jurul orei 8:00. Aproape de
centru, coloana de muncitori a fost somată de un baraj al armatei cu focuri de armă îndreptate spre cer.
Protestatarii nu s-au speriat, ci au înaintat până în fața soldaților, unde au început să manifeste pașnic
împotriva regimului. Primăria Aradului a fost înconjurată de taburi și armată. Piața din fața primăriei a
fost invadată de demonstranți care protestau pașnic, scandând lozinci ”Jos Ceaușescu!!!”, ”Armata e cu
noi!!!”, ”Fără violență!!!”. După lăsarea întunericului, demonstranții s-au împrăștiat, din cei peste 80.000
rămânând în centru numai în jur de 100 de revoluționari, contra a aproximativ 1000 de militari. În timpul
nopții armata a împins revoluționarii rămași către clădirea CEC-ului, eliberând piața. Zorii zilei avea să
găsească o mână de revoluționari rămași în fața mitralierelor. Unii membri ai comandamentului unic, în
primul rând Ilie Matei, Eugen Bădălan, Heredeanu și Dumitru Marcu a vrut să-i lichideze pe
demonstranții rămași peste noapte în fața Primăriei, însă s-au lovit de opoziția sau pasivitatea primei
secretare Elena Pugna și a unor comandanți militari, ca de exemplu mr. Neculae Diaconescu.
Mai târziu, s-a constituit primul comitet local al Frontului Democratic Român din Arad, din care făceau
parte revoluționarii: Voicilă Valentin, Crișan Mircea, Onofrei Dănilă, Dima Traian, Gurilă Constantin, Chiș
Claudiu, Popa Maria, Groșan Titus, Țâșcă Gheorghe, Nemeș Găvrilă, Pencea Ramona, Bordea Corina,
Timar Traian, Gancea Alexandru și Onofraș Vasile. [6][nefuncțională]

Buziaș (ora 9),[necesită citare]

Sibiu (ora 9:45),[necesită citare]

Cugir (ora 11),[necesită citare]

Târgu Mureș (ora 11:30),[necesită citare]

Caransebeș,[necesită citare]

Hunedoara,[necesită citare]

Reșița (ora 12),[necesită citare]

Brașov (ora 13),[necesită citare]

Ghimbav,[necesită citare]

Făgăraș,[necesită citare]

Cluj-Napoca (ora 15),[necesită citare]

Cisnădie (ora 18),[7]

Nădrag (jud. Timiș, ora 18:45),[necesită citare]

Alba Iulia (ora 22:14).[necesită citare].

Deznodământul de la București

Evenimentele din Timișoara au fost descrise în jurnalele de știri ale radiourilor Radio Europa Liberă și
Vocea Americii, ascultate clandestin de către români, precum și de către studenții care se întorceau acasă
pentru sărbătorile de Crăciun.

Pe data de 18 decembrie 1989, în ziarul Scînteia Tineretului, apare un articol nespecific perioadei din an,
denumit Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare, despre care s-a presupus că ar conține
instrucțiuni pentru grupările teroriste ce au acționat în perioada imediat următoare.
„Câteva sfaturi pentru cei aflați în aceste zile la mare”

—Evitați expunerea intempestivă și prelungită la soare. E de preferat să începeți mai prudent, cu reprize
scurte de 10-15 minute – când pe-o parte, când pe alta. Astfel, vă veți asigura un bronzaj plăcut și
uniform. Nu vă avântați prea mult în larg. Oricum, în caz de pericol, nu strigați. Este inutil. Șansele ca prin
apropiere să se afle vreo persoană dispusă a vă asculta sunt minime. Profitați de binefacerile razelor
ultraviolete. După cum se știe, ele sunt mai active între orele 5,30 și 7,30. Se recomanda cu precădere
persoanelor mai debile. Dacă sunteți o fire sentimentală și agreați apusurile soarelui, librăriile de pe
litoral vă oferă un larg sortiment de vederi cu acest subiect. Și încă ceva – dacă aceste v-au pus pe
gânduri și aveți deja anumite ezitări, gândindu-vă să renunțați în favoarea muntelui, înseamnă că nu
iubiți în suficientă măsură marea.

Contraspionajul românesc a decodificat atunci acest mesaj astfel:

„Câteva indicații pentru cei aflați în aceste zile în misiuni la diferite obiective”

—Evitați atacurile prelungite asupra obiectivelor. Este indicat să atacați cu prudență, în serii scurte de 10-
15 minute din diferite direcții. Astfel vă veți asigura o supraprotecție și rezultatele vor fi mai bune. Nu vă
apropiați prea mult de obiectiv(pericol de capturare sau de ucidere). În caz de pericol(rănire sau
capturare) nu cereți ajutor, fiindcă nu va fi nimeni care să vă ajute sau să vă asculte. Acționați și atacați
obiectivele dimineața mai devreme, în special între orele 5:30 și 7:30. Acest sistem se recomandă pentru
apărătorii mai fricoși sau mai neinstruiți, între aceste ore oboseala fiind mai accentuată după o noapte
de veghe. Este indicat ca pe înserate, să vă refaceți rezervele de muniție și alte produse: depozitele știute
sunt bine dotate, cu sortimente variate. Dacă aveți ezitări, sunteți afectat într-un fel sau altul, sau vă
gândiți să renunțați, înseamnă că nu v-ați îndeplinit în totalitate misiunea pentru care ați fost pregătiți.

Revista Vitralii - Lumini și Umbre, pag. 113-114 [8].

Sorin Preda, autorul articolului din Scînteia Tineretului, a declarat ulterior că articolul avea un caracter
umoristic (fiind publicat în secțiunea "Pagina elevului") și că totul a fost scos din context.[9]

Întors din Iran pe data de 20 decembrie 1989, Ceaușescu descoperă în țară o situație deteriorată.[10] La
ora 19:00, pe 20 decembrie, el a ținut o cuvântare televizată, transmisă dintr-un studio TV situat în
interiorul clădirii Comitetului Central, în care i-a etichetat pe cei care protestau la Timișoara ca dușmani
ai Revoluției Socialiste.

La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21 decembrie în jurul
prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul populației față de conducerea de partid
și de stat. Vorbind de la balconul Comitetului Central (CC), Ceaușescu a evocat o serie de realizări ale
„revoluției socialiste” și ale „societății socialiste multilateral dezvoltate” din România. Populația, totuși, a
rămas indiferentă, doar rândurile din față sprijinindu-l pe Ceaușescu cu scandări și aplauze. Lipsa sa de
înțelegere a evenimentelor și incapacitatea de a trata situația au ieșit din nou în evidență când a oferit,
într-un act de disperare, creșterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat
să laude realizările "Revoluției Socialiste", neînțelegând că altă revoluție se desfășura chiar în fața sa.

"Mult timp nu s-a știut cine a "stricat" mitingul lui Ceaușescu din 21 decembrie 1989. Au apărut fel și fel
de personaje care și-au arogat acest merit. Acum se știe că acest fapt se datorează unor grupuri de
timișoreni care s-au deplasat la București."[11]

Mișcări bruște venind de la periferia adunării și sunetul unor petarde au transformat manifestația în
haos. Speriată la început, mulțimea a încercat să se împrăștie. O parte dintre participanții la adunare s-au
regrupat lângă hotel Intercontinental și au început o manifestație de protest care apoi a devenit
revoluție.

Încercările ulterioare ale cuplului Ceaușescu de a recâștiga controlul mulțimii folosind formule ca „Alo,
alo!” sau „Stați liniștiți la locurile voastre!” au rămas fără efect. Transmisiunea directa de televiziune a
fost întreruptă pentru aceste clipe. O mare parte a mulțimii a plecat pe străzi, în piață au rămas activiștii
de partid, membrii gărzilor patriotice, militarii îmbrăcați în civil, oamenii cei mai fideli a dictatorului.
După câteva minute, Ceaușescu a fost în stare să-și continue discursul, promițând măriri de salarii și
pensii, apoi s-a întors în interiorul clădirii CC.

Oamenii care au părăsit piața erau panicați, aruncau pe jos steagurile și pancartele cu lozinci. Foarte
mulți dintre ei s-au regrupat pe străzile învecinate Pieței Palatului, și au început să strige sloganuri
anticomuniste și anticeaușiste: „Jos dictatorul!”, „Moarte criminalului!”, „Noi suntem poporul, jos cu
dictatorul!”, „Ceaușescu, cine ești/Criminal din Scornicești”. În cele din urmă, protestatarii au invadat
centrul din Piața Kogălniceanu până în Piața Unirii, Piața Rosetti și Piața Romană. Pe statuia lui Mihai
Viteazul din apropierea Universității București, un tânăr flutura un tricolor fără stema comunistă.

În cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu a ținut o teleconferință fulger cu prim-secretarii comitetelor

județene de partid, în cadrul căreia a vorbit aproape numai el, declarând, că evenimentele ultimelor zile
sunt dovada unei acțiuni organizate și dirijate, cu scopul destabilizării țării, și îndreptate împotriva
integrității și independenței României. S-a pronunțat pentru mobilizarea generală a întregului activ de
partid și de stat, a tuturor forțelor armate, (Miliție, Securitate, unități militare). „Trebuie să demascăm și
să respingem cu hotărâre această acțiune și să o lichidăm. Nu se poate pune decât problema lichidării în
cel mai scurt timp a acestor acțiuni conjugate împotriva integrității, independenței, a construcției
socialiste, a bunăstării poporului.” În continuare, a dat ordin pentru constituirea în fiecare întreprindere,
până la nivelul de secții, a unor „grupe de apărare”. Monologul său a fost întrerupt doar pentru un scurt
timp de doi participanți: prim-secretarul județului Cluj, Constantinescu, care a cerut - „pentru câteva zile
măcar” - instituirea stării de necesitate și în municipiul Cluj-Napoca, iar primul-secretar al județului
Brăila, Lungu, a raportat militărește: „Tovarășe secretar general, vă raportez că în adunările ținute cu
comuniștii, cu oamenii muncii și-au exprimat totala indignare și au condamnat hotărât manifestările
elementelor reacționare. Aici activitatea se desfășoară normal și hotărât pentru îndeplinirea sarcinilor de
plan. Vă asigurăm că vom face totul pentru îndeplinirea indicațiilor ce ni le-ați dat. Am terminat, să
trăiți.”[12]

Cu trecerea timpului, la București tot mai mulți oameni ieșeau în stradă. Începând cu orele 18 a început
reprimarea propriu-zisă care a durat până la a doua zi, ora trei dimineața. Protestatarii - neînarmați și
neorganizați - au fost întâmpinați de soldați, tancuri, TAB-uri, ofițeri ai USLA (Unitatea Specială de Lupta
Antiteroristă) și ofițeri de Securitate îmbrăcați în haine civile. Represiunea a început spre miezul nopții,
sub conducerea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naționale. Se trăgea asupra mulțimii de pe
clădiri, străzi laterale și din tancuri. S-au înregistrat multe victime prin împușcare, înjunghiere, maltratare,
strivire de vehiculele armatei. Un TAB a intrat în mulțime în apropierea Hotelului Intercontinental.
Pompierii blocau mulțimea cu jeturi de apă puternice, iar milițienii băteau și arestau oamenii.
Protestatarii au reușit să construiască o baricadă de apărare în fața Restaurantului Dunărea, care a
rezistat până la miezul nopții, dar a fost în cele din urmă doborâtă de forțele de ordine.

Cei capturați au fost adunați în puncte de colectare (unul se afla în fața Hotelului Negoiu, iar altul, în
spațiul aflat în fața fostului Minister al Comerțului Exterior - stația de troleibuze Piața Universității), duși
pentru identificare și înregistrare pe platoul fostei Miliții a Capitalei, iar apoi transportați la închisoarea
Jilava.

Reprimarea a devenit foarte dură îndeosebi după lansarea zvonului între scutieri că în Piața Romană mai
mulți colegi de-ai lor au fost înjunghiați cu șurubelnițe. La un moment dat, toți pasagerii care au coborât
la stația de metrou Piața Universității (inclusiv femeile, bătrânii și copiii) au fost maltratați. Cei prinși erau
bătuți, târâți pe jos, obligați să se culce pe burtă, unii peste alții, în grămezi. Focuri de armă continue s-au
auzit până la 3:00 dimineața, oră la care supraviețuitorii au părăsit străzile. După înăbușirea revoltei,
caldarâmul a fost spălat de sânge de mașinile pompierilor și Salubrității.[13]

Răniții și morții au fost transportați mai ales la Institutul de Medicină Legală, Spitalul de Urgență, Spitalul
Colțea și secția de neurochirurgie a Spitalului Gheorghe Marinescu. Procuratura Generală și Direcția
Sanitară au interzis autopsierea victimelor decedate. S-a dat ordinul - la fel cum s-a procedat și cu
revoluționarii uciși la Timișoara - de incinerare a cadavrelor, dar acest ordin nu a mai fost executat.[14]

Bilanțul reprimării: 50 de persoane ucise, 462 rănite, 1.245 arestate și transportate la penitenciarul
Jilava. Nicolae și Elena Ceaușescu au rămas în acea noapte în dormitorul special pregătit din clădirea
Comitetului Central al P.C.R., pentru a fi informați operativ asupra desfășurării evenimentelor și a da
indicații privind modul de acțiune. Cam pe la 1 noaptea, Vasile Milea și Iulian Vlad l-au informat pe
Nicolae Ceaușescu că zona centrală a Bucureștilor a fost degajată de manifestanți.[15]

Dovezi despre evenimentele din acea zi se află și în fotografiile făcute din elicopterele trimise să
survoleze zona și de turiștii aflați în turnul hotelului Intercontinental, aflat lângă Teatrul Național
București și peste drum de Universitate.[16] [17]

Căderea lui Ceaușescu

Manifestanți pe străzi

Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația
Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele
industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.

Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate
„actele huliganice” și de destabilizare. Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră,
s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora 7:00 dimineața, Elena
Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale,
înaintau spre centrul Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața
Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața Universității era plină de oameni. La
presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au
început să fraternizeze cu demonstranții.

În aceeași dimineață, în jurul orei 9:30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum,
că ar fi fost omorât din ordinul lui Ceaușescu). La ora 9:45 a început ședința de urgență a Comitetului
Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă de a se trage în
demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul
a fost citit și repetat de mai multe ori la radio (ora 10:11), apoi și la Televiziune (10:50). Imediat după
citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea că Milea a fost găsit vinovat de
trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.

Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta
ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în
noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști, Marius Tufan.
S-a emis și ipoteza că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă
glonțul i-ar fi secționat o arteră, provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de
faptul că ministrul apărării nu și-a tras glonțul în membre sau alte părți nevitale ale corpului, ci spre
inimă.

Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu.
Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui
Stănculescu și au respectat ordinele date de el. Stănculescu - după mărturiile sale ulterioare - a acceptat,
dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a
început acțiuni care pot fi caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se
retragă în cazărmi și să „parlamenteze” cu demonstranții.

După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la
ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață, și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste
100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze mulțumii de la
balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de
dezaprobare și furie. Elicoptere împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului
nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor "tentative de diversiune", să
meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.

Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca
ordinul gen. Eftimescu care dispunea mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului
CC să fie executat.[18] Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui Ceaușescu, care era
comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane
de români care erau pe străzi, și demonstrau împotriva regimului. Istoricul Ioan Scurtu scrie următoarele:

"Astfel, generalul Stănculescu a preluat asupra sa prerogativele Comandantului Suprem, care, potrivit
Constituției aparțineau Președintelui Republicii Socialiste România. Acest fapt a determinat pe unii
istorici și neistorici să aprecieze că Stănculescu a dat o lovitură de Stat și sprijinindu-se pe armată a
preluat puterea politică în România. O analiză, oricât de sumară, a situației din acea zi de 22 decembrie
1989 conduce la concluzia că notele telefonice menționate au fost rezultatul unei situații care nu fusese
creată de generalul Stănculescu, ci de marea masă a populației, care devenise stăpână pe stradă. În acel
context, armata nu putea să se confrunte cu sutele de mii de oameni; nu o făcuse pe parcursul zilei de 22
decembrie, când Ceaușescu se afla încă la putere și cu atât mai puțin o putea face acum, când
sentimentul victoriei le dădea românilor și mai mult curaj. La ora 13.30, Nicolae Ceaușescu abandonase
deja puterea și nu mai îndeplinea funcția de comandant suprem al armatei, nici pe cea de secretar
general al P.C.R. și nici de Președinte al Republicii Socialiste România. Lovitura de Stat înseamnă
înlăturarea conducătorului de la putere, dar la acea oră România nu mai avea un conducător. În
consecință, generalul Stănculescu nu a avut împotriva cui să dea lovitura de Stat, întrucât o asemenea
acțiune - dacă ar fi fost în intenția lui – rămăsese fără obiect. La 13.30, cel numit verbal de Ceaușescu în
funcția de ministru al Apărării Naționale, a dat un ordin către armată, care se înscria în logica situației
concrete."[19] La rândul său, ex-generalul Victor Stănculescu a declarat următoarele: „M-am aflat între
două plutoane de execuție: cel al lui Ceaușescu și cel al revoluționarilor!”. Stănculescu l-a „ales” apoi pe
Iliescu dintre grupurile politice care încercau să preia puterea.

Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin tunelurile subterane
(care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul Direcției a V-a Securității (care asigura
paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu
generalul Iosif Rus, comandantul Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să
aterizeze pe terasa-acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul
pilotat de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.

Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară secrete din țară
(probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct atomic” într-un comunicat al
televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul generalului Rus, comandantul forțelor aeriene,
care după scurt timp a dispus închiderea spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis
inițial din cauza că pe ecranele radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau
să vină din direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un război
electronic.

În jurul orei 12:30, Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51, Ion Caramitru și poetul Mircea
Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor, anunțând fuga dictatorului,
și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit celebra frază: "Am învins!"[20]

Ultimele momente ale vechiului regim și instalarea democrației

Civilii preiau controlul

După fuga lui Ceaușescu din clădirea Comitetului Central se instalează haosul în București, precedat de o
stare de euforie generală. Mulțimile descătușate invadează Comitetul Central iar birourile oficialilor
comuniști sunt vandalizate. Țintele preferate sunt portretele dictatorului și lucrările acestuia și ale soției
lui, aruncate pe fereastră în semn de izbândă și dispreț.

La puțin timp după aceea, în jurul orei 12:50, Televiziunea Română își reia emisia. Mircea Dinescu și Ion
Caramitru apar în fruntea unui grup de revoluționari, anunțând exaltați fuga dictatorului.

Haosul din București cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în majoritatea localităților
din România au avut loc manifestații spontane de protest față de regimul ceaușist și de solidarizare cu
revoluția. La unele manifestații de acest fel populația a atacat sedii de partid și de stat, și posturi de
miliție. Câțiva lucrători de miliție au fost linșați.

Petre Roman citește de pe balconul CC al PCR Declarația în trei puncte a „Frontului Unității Poporului”,
care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune.

În cursul după-amiezii se conturează trei centre de putere:

la Televiziune, unde se aflau Mircea Dinescu, Ion Caramitru, și personajul cel mai important, sosit după
ora 14:00, Ion Iliescu,

la sediul CC al PCR, unde erau pe de o parte revoluționarii pătrunși, și pe de altă parte grupul lui Ilie
Verdeț, care a încercat să formeze un nou guvern, dar după numai 20 de minute a căzut, fiind huiduit de
mulțime: „Fără comunism!”), și

în Ministerul Apărării, unde se afla gen. Victor Stănculescu).

În cele din urmă, grupul lui Iliescu se deplasează la sediul CC al PCR, sunt rostite cuvântări, apoi se întorc
la Televiziune, iau legătura cu gen. Stănculescu, și în jurul orei 23:00 este anunțată constituirea
Consiliului Frontului Salvării Naționale, ca noul organ al puterii.

În cartea În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu,
apărută în 2009 la editura RAO, generalul Stănculescu relatează că în dimineața zilei de 23 decembrie
1989, Ion Iliescu și echipa sa au venit la MApN de unde a luat legătura cu Moscova pentru a cere
instrucțiuni.[21]

Opinia publică internațională, conducătorii statelor au început să trimită mesaje de sprijin al revoluției
române. Au trimis mesaje de sprijin: SUA (președintele George H. W. Bush), URSS (președintele Mihail
Gorbaciov), Ungaria (Partidul Socialist Ungar), nou-constituitul guvern al Germaniei de Est (în acel
moment cele două Germanii nu se uniseră încă), Bulgaria (Petar Mladenov, secretar-general al Partidului
Comunist Bulgar), Cehoslovacia (Ladislav Adamec, lider al Partidului Comunist Cehoslovac, și Václav
Havel, scriitorul dizident, conducător al revoluției și viitor președinte al Republicii), China (ministrul
Afacerilor Externe), Franța (președintele François Mitterrand), Germania de Vest (ministrul de externe
Hans Dietrich Genscher), OTAN/NATO (secretarul general Manfred Wörner), Regatul Unit (primul-
ministru Margaret Thatcher), Spania, Austria, Olanda, Italia, Portugalia, Japonia (Partidul Comunist al
Japoniei) și RSS Moldovenească.

Sprijinul moral a fost urmat de sprijin material. Mari cantități de alimente, medicamente, îmbrăcăminte,
echipament medical ș.a.m.d. au fost trimise în România. În lume, presa a dedicat pagini și uneori chiar
ediții întregi revoluției române și conducătorilor acesteia.

Contraatacul forțelor loiale vechiului regim

Proteste de solidaritate la Berlin

Unbalanced scales.svg

Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.

Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.

Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.

Procesul de preluare a puterii de către noua structură politică Consiliul Frontului Salvării Naționale
(CFSN), care provenea în principal din cel de-al doilea eșalon al Partidului Comunist, nu era încă încheiat.

Odată cu lăsarea serii, obiective importante atât în București (după ora 18:30[22]) cât și în provincie sunt
atacate cu arme de foc de indivizi necunoscuți. Ei primesc eticheta de teroriști, și populația și armata
sunt chemate să apere cuceririle fragede ale revoluției. Unele dintre atacurile armate sunt doar simulate
cu niște aparate care emit numai efecte de sunet și lumină. De la Televiziune sunt transmise informații
neverificate, contradictorii, care creează o situație confuză și o stare de psihoză generală. Se vor
înregistra numeroși morți și răniți, pagube materiale.

Au avut loc lupte înverșunate care au continuat și în următoarele 3 zile.[necesită citare] Noua conducere,
Ion Iliescu personal, prin televiziune și radio a făcut apel la populație să iasă din nou pe străzi și să apere
cuceririle revoluționare. Forțele loiale fostului regim (asimilate „teroriștilor”) au deschis focul asupra
mulțimii[necesită citare] și au atacat puncte vitale ale vieții socio-politice: televiziunea, radioul, sediile
companiei de telefoane, precum și Casa Scânteii și oficiile poștale din cartierul Drumul Taberei; Piața
Palatului; Universitatea și Piața Universității (una dintre principalele intersecții ale orașului);
aeroporturile Otopeni și Băneasa; spitale și Ministerul Apărării.

Unii foști angajați ai forțelor de represiune au intrat în acțiune, cu scopul de a crea panică și teroare.
Câteva cuiburi teroriste sunt distruse de însăși fostele unități ale Securității, de exemplu USLA, care a
acționat de partea revoluționarilor în zona Drumul Taberei, Ministerului Apărării și clădirii Marelui Stat
Major. Se înregistrează și incidente regretabile caracterizate de literatura militară ca „friendly fire” (foc
executat asupra forțelor proprii). Astfel, la Aeroportul Internațional Otopeni sunt trimise niște întăriri,
dar apărătorii cred că sunt atacanți, și deschid focul asupra lor, omorând în jur de 50 de militari.

La ora 21:00, pe 23 decembrie, tancuri și câteva unități paramilitare au mers să protejeze Palatul
Republicii.

S-au distribuit arme la mulți civili, care acționau în colaborare cu unitățile armatei. Ofițerii
Departamentului Securității Statului și alte cadre ale Securității sosite pentru a-și „demonstra loialitatea
față de cauza revoluției” erau, cel puțin la nivel declarativ, în subordinea celor din armată, iar
coordonarea acțiunilor de luptă a avut mult de suferit.[23]

Riposta, în majoritatea cazurilor exagerată, a celor care făceau parte din dispozitivele militare sau mixte
(formate din soldați, civili, luptători din gărzile patriotice) asupra locurilor din care se trăgeau focuri
răzlețe ori se presupunea că se executau trageri cu muniție de război a avut drept consecință pierderea
de vieți omenești și mutilarea gravă a zeci de persoane. La orice mișcare suspectă (de exemplu,
deschiderea unei ferestre, sau mișcarea unei perdele) se trăgea haotic cu muniție de război
argumentându-se că „teroriștii roiesc” și atacă de peste tot, informații susținute și difuzate în special prin
intermediul Televiziunii de stat de diverse persoane.[24]
Pe 22 decembrie la ora 23:00, Jean-Louis Calderon, jurnalist francez de la postul de televiziune Canal 5, a
fost călcat de șenilele unui tanc în Piața Palatului, la București[25].

Articol apărut în ziarul Expres: „Suprapuse Direcției a V-a și USLA comandourile USLA erau constituite din
indivizi care “lucrau” acoperiți în diferite posturi. Erau studenți străini, doctoranzi și băștinași devotați
trup și suflet dictatorului. Foarte mulți erau arabi și cunoșteau cu precizie cotloanele Bucureștiului,
Brașovului și ale altor orașe din România. Pentru antrenament aveau la dispoziție cîteva centre de
instruire subterane: unul era în zona Brașovului, iar altul–se pare–chiar sub sediul fostului CC-PCR,
poligon care au dat–din întîmplare cîțiva revoluționari în timpul evenimentelor din decembrie.”[26];[27]

Declarația lui Savin Chirițescu: „Vreau să arăt că subsemnatul și mai mulți colegi din aceeași unitate de
tancuri [UM 01060 București-Pantelimon] am capturat teroriști arabi (dintre care unul ne-a spus că este
din Beirut) înarmați, pe care i-am predat la Marele Stat Major. Unul era student, am găsit asupra lui un
pistol mitralieră de calibrul 5.62 seria UF 060866, cu cadență de ambreiaj, lung de vreo 40 cm, portabil
pe sub haine: arma părea făcută dintr-un plastic foarte dur, cu excepția țevii și a mecanismului de dare a
focului.”[28]

La 24 decembrie, Bucureștiul era un oraș în război.[necesită citare] Tancuri, TAB-uri și camioane

continuau să patruleze prin oraș și înconjurau punctele problematice pentru a le proteja. La intersecțiile
din apropierea obiectivelor strategice au fost construite blocaje rutiere; focuri de armă automată au
continuat în Piața Universității și în zonele învecinate, în Gara de Nord (principala stație CFR din oraș) și în
Piața Palatului.

Procesul și execuția soților Ceaușescu

Articol principal: Procesul și execuția soților Ceaușescu.

În cartea 'În sfârșit, adevărul... Generalul Victor Atanasie Stănculescu în dialog cu Alex Mihai Stoenescu',
apărută în anul 2009 la editura RAO, generalul Stănculescu relatează că Vasile Ionel a fost însărcinat cu
organizarea procesului Ceaușeștilor, în legătură cu care Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu și Ion Iliescu
i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu.[21]

Victime

Pe durata revoluției, potrivit datelor oficiale, numărul decedaților și mutilaților prin împușcare, înainte
de 22 decembrie 1989, este de aproximativ 7 ori mai mic decât cel al victimelor înregistrate după această
dată. Conform evidențelor din anul 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele
Revoluționarilor (SSPR), instituție aflată în subordinea Guvernului României, numărul total al celor
decedați prin împușcare pe durata revoluției a fost de 1142, al răniților de 3138, iar al celor reținuți se
ridica la 760. Au fost înregistrați nu mai puțin de 748 de copii, urmași de eroi-martiri. Cifrele menționate
fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate și verificate conform Legii recunoștinței
față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria revoluției române din decembrie 1989.

Conform datelor din rechizitoriile întocmite de parchetele militare,în rândurile militarilor s-au înregistrat
260 de decedați și 545 de răniți, iar de la Direcția Securității Statului au murit în urma incidentelor din
revoluție 65 de angajați și au fost declarați 73 de răniți.[29]

Instituțiile militare implicate în evenimentele din decembrie 1989 au evitat să ofere mult timp date
despre cadrele împușcate sau rănite. După data de 22 decembrie au fost reținuți, peste 1000 de civili și
circa 1500 de militari, milițieni sau securiști motivându-se că aceștia ar fi desfășurat acțiuni împotriva
revoluției. Numai de la Direcția a V-a (UM 0666), unitate din cadrul Departamentului Securității Statului,
care avea ca principale misiuni paza și apărarea conducerii superioare de partid și de stat, dar și a unor
obiective considerate de importanță națională, au fost reținute ca suspecte 341 de cadre. Toți reținuții
suspectați de terorism au fost eliberați fără a li se aduce nicio acuzație.[30]

Pentru mușamalizarea unor fapte, sau pur și simplu din nepăsare, multe victime nu au fost înregistrate.
Nu toate persoanele împușcate au fost înmormântate oficial la cimitire ale eroilor, iar unii martori, dar și
răniții și reținuții au preferat, din diverse motive, să nu facă declarații. S-a estimat de către procurorii
militari care au anchetat în cauza revoluției că numărul morților și răniților ar putea fi sensibil mai mare
decât cifrele cunoscute oficial.

Pe durata confruntărilor din decembrie 1989 au existat victime din ambele tabere (manifestanți și forțe
de ordine). Cele mai multe victime au fost înregistrate la București.[31]

Statisticile victimelor revoluției din decembrie 1989 potrivit Ministerului Sănătății:

În total: 1104 morți și 3321 răniți (221 civili și 663 militari). Pe 22 decembrie, la ora când fug cei doi
Ceaușești, erau 126 morți și 1107 răniți.
La Timișoara:

în perioada 16 – 21 decembrie 73 morți și 296 răniți

după 22 decembrie 20 morți și 77 răniți

La București:

până în 22 decembrie, ora 12:08 (ora la care cuplul Ceaușescu fuge), s-au înregistrat 49 morți și 599
răniți

după ora 12:08, din 22 decembrie s-au înregistrat 515 morți și 1162 răniți

La Arad

după 22 decembrie 19 morți și 38 de răniți [32]

La Brăila s-au înregistrat 42 de morți.

La Brașov s-au înregistrat 39 de morți.[33]

La Cluj s-au înregistrat până în 22 decembrie 29 morți și 58 răniți.

La Constanța s-au înregistrat 32 morți și 116 răniți.

La Sibiu s-au înregistrat 99 de morți și peste 100 de răniți.

La Cisnădie s-au înregistrat 2 morți si 10 răniți.

La Hunedoara șase persoane au fost ucise și alte 19 rănite.[34]

La Târgu-Mureș șapte persoane au fost ucise și cel puțin 18 rănite.

La Miercurea-Ciuc un localnic a fost împușcat.

La Pitești un salariat al Uzinei Dacia a fost împușcat mortal din greșeală de către un dispozitiv de militari.

Lista persoanelor decedate în evenimentele din decembrie 1989 se poate consulta aici Eroi ai revoluției
române din 1989

Cercetarea crimelor comise în timpul revoluției

Manifestație în anul 2009 a „Asociației 21 Decembrie” din București pentru urgentarea dosarelor
revoluției

Adevărul despre Revoluția din decembrie 1989 a fost bine ascuns de guvernanți, care au invocat secretul
de stat pentru ca documentele emise în acele zile să nu fie dezvăluite.[35]

Nici o persoană nu a fost oficial acuzată până în momentul de față de comiterea unor acte de terorism în
cadrul revoluției din 1989.

„Conflictele interetnice din martie 1990 de la Târgu Mureș vor abate un timp atenția opiniei publice de la
problemele revoluției. Este de remarcat că mulți dintre politicienii care s-au afirmat în urma acestui
conflict, prin eforturile lor de apărare a patriei în fața primejdiei ungurești, s-au arătat ulterior și
susținători ai amnistierii vinovaților din decembrie 1989.”[36]

Dosarele care au fost întocmite, câteodată într-un mod sumar, fără respectarea tuturor formalităților, nu
au fost prelucrate în mod corespunzător și la termenele legale. Procurorul militar general-maior Dan
Voinea - adjunctul în 2008 al șefului Parchetelor Militare, care s-a ocupat cel mai mult cu cazul Revoluția
din 1989 și mineriadele de mai târziu - a criticat tergiversarea rezolvării acestor cazuri, dar a fost criticat
el însuși de Procurorul General al României, Laura Codruța Kovesi, care a cerut destituirea lui din funcție.
[37]
Persoane identificate de anchetatori ca acționând împotriva populației au fost angajați ai fostelor forțe
de represiune din Miliție, Armată, Securitate, gărzi patriotice și uneori informatori, aproape în
exclusivitate cetățeni români.[38],[39]

Mai târziu - în cadrul a ceea ce a fost numit de cercetătorul american Richard Andrew Hall, ca
„revizionism securist” - favorizați ai fostului regim au încercat să răspândească diferite teorii
conspiraționiste. De exemplu, fostul gardian al lui Ceaușescu, locotenentul-colonel de Securitate Dumitru
Burlan, îi acuză pe generalii care erau implicați în lovitura de stat condusă de generalul Victor
Stănculescu, că ei încercau să creeze scenarii fictive cu teroriști, cu scopul de a induce teama și de a
aduce armata de partea conspiratorilor.

În schimb, persoanele care au comis atacuri împotriva sediilor milițiilor din câteva județe, în special în
județele Harghita și Covasna locuite în majoritate de secui, au fost arestate și judecate, iar milițienii
linșați - care erau cadre urâte de populație din cauza contribuției lor la represiunea comunistă - au fost
avansați în grad post-mortem, li s-a acordat titlu de revoluționar, iar familiilor lor au fost plătite
despăgubiri financiare.

Anchetarea celor care au făcut parte din aparatul represiv al statului comunist, și au ucis revoluționari, a
fost și ea tergiversată. În majoritatea cazurilor s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ori inculpații au
fost achitați, ori au primit amnistie, sau au fost grațiați de președintele României. Mulți ofițeri și alți
demnitari de partid care în decembrie 1989 au contribuit la înăbușirea în sânge a revoltelor populare au
fost cooptați în noile structuri ale puterii de stat, sau și-au făcut carieră în lumea afacerilor.[40][41]

În iunie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis în judecată pe Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu
Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții pentru infracțiuni contra umanității săvârșite in
timpul mineriadei din iunie 1990.[42]

În decembrie 2018, procurorii de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au dispus punerea în mișcare
a acțiunii penale față de inculpații Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu, Iosif Rus și Emil Dumitrescu, sub
aspectul săvârșirii infracțiunilor contra umanității.[43] Primii trei au fost trimiși în judecată în aprilie
2019. Din motiv de deces, acțiunea penală a fost împiedicată împotriva acestora: Vasile Milea, Nicolae
Militaru, Victor Atanasie Stănculescu, Emil Dumitrescu, Nicolae Eftimescu, Silviu Brucan și Ion Hortopan.
[44] În octombrie 2019, se anunță că dosarul lui Petre Roman va fi trimis judecătorului.[45]
România după 1989

Articol principal: România începând cu 1989.