Cuprins

1. Apariţia şi extinderea Comunităţilor Europene

 Crearea Comunităţilor Europene
 Extinderea Comunităţilor Europene. Aderarea altor state occidentale.
 Procesul de aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est
2. Crearea Comunităţilor Europene. Primele instituţii.
 Dificultăţile apărute în procesul de formare a unei Uniuni politice europene.
 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
 Comunitatea Economică Europeană
 Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
3. Evoluţia instituţiilor comunitare
 Unificarea instituţiilor care servesc Comunităţile Europene
 Modificările aduse de Actul Unic European (AUE)
 Consolidarea instituţiilor europene şi înfiinţarea entităţii politice Uniunea Europeană prin
dispoziţiile Tratatului de la Maastricht
 Tratatul de la Amsterdam
 Reforma instituţională introdusă prin Tratatul de la Nisa
 Tratatul instituind o Constituţie a Europei. Perspectivele U.E.
4. Instituţiile Comunităţilor Europene/Uniunii Europene
4.1 Consiliul European
 Crearea, rolul şi atribuţiile Consiliului European
4.2 Consiliul Ministerial al Uniunii Europene (Consiliul U.E.)
 Atribuţiile Consiliului
 Structurile de lucru ale Consiliului
 Procedurile de vot în Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene
4.3. Parlamentul European
 Rolul, structura şi procedura de lucru a Parlamentului European
 Atribuţiile Parlamentului European
4.4 Comisia Uniunii Europene
 Consideraţii generale
 Structura Comisiei Europene
 Competenţele Comisiei Europene
 Funcţiile pe care le îndeplineşte Comisia Europeană
 Structura organizatorică a Comisiei Europene
 Mecanismele de funcţionare a Comisiei Europene
 Regulile de funcţionare a Comisiei Europene. Regulile de procedură
4.5 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
 Consideraţii generale
 Compunerea şi structura Curţii de Justiţie. Elemente referitoare la funcţio-narea mecanismului
jurisdicţional.
 Organizarea Curţii de Justiţie
 Competenţele Curţii de justiţie
 Tribunalul de Primă Instanţă
4.6 Curtea de Conturi
 Rolul şi structura Curţii de Conturi
 Competenţele Curţii de Conturi
4.7 Alte organisme comunitare
 Organele cu caracter tehnic sau financiar
Banca Centrală Europeană
Banca Europeană de Investiţii
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

1
  Organisme cu caracter consultativ
Comitetul Regiunilor
Comitetul Economic şi Social

Cap.1 Apariţia şi extinderea Comunităţilor Europene

Crearea Comunităţilor Europene.
Înainte de a aborda acest subiect, analizând eforturile de unificare la scară continentală, după cel de-al doilea
război mondial, este necesar să prezentăm contextul politic şi istoric care a condus la apariţia, iar mai apoi la
extinderea Comunităţilor Europene.
În primul rând, Europa devenise conştientă de propria sa slăbiciune. Războa-iele pe care statele membre le
generaseră şi care au avut un efect devastastator au făcut-o să-şi piardă poziţia centrală pe care a ocupat-o timp de
secole în istoria universală. Scindată în numeroase state de diferite mărimi, mai mult sau mai puţin numeroase,
Europa se afla atunci sub influenţa celor două noi mari puteri: Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică, a
căror putere militară, politică şi economică era superioară potenţialului european.
Pe de altă parte, experienţa dureroasă a războiului, a dus la consolidarea principiului de drept internaţional
de a nu se folosi forţa sau ameninţarea cu forţa în soluţionarea diferendelor dintre state. Cele două conflicte mondiale
se născuseră din războaie fratricide europene şi făcuseră din Europa principala lor victimă, de aceea ideea unor noi
conflicte armate devenise în acel moment de neconceput.
Nu în ultimul rând, s-a manifestat puternic dorinţa, născută imediat după război, de a avea o lume mai bună
şi mai liberă, în care individul şi statul să coexiste armonios.

2
 Plecând de la aceste constatări, putem înţelege de ce, la început, tentativele de unificare europeană de după
război crează un număr mare de organizaţii complexe, diferite ca scop şi forme de organizare: O.C.D.E. (Organizaţia
de Cooperare şi Dezvoltare Economică), U.E.O. (Uniunea Europei Occidentale), N.A.T.O. (Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord), Consiliul Europei şi cele trei Comunităţi Europene (C.E.C.O. - Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi Oţelului, EURATOM - Comunitatea Europeană a Energiei Atomice şi C.E.E. - Comunitatea
Economică Europeană).
Din punct de vedere al obiectivelor vizate de fiecare dintre acestea, organizaţiile menţionate prezintă o
anumită structură de ansamblu, în baza căreia se pot clasifica în trei grupări principale.
Instituţiile nord-atlantice, formează prima mare categorie alcătuită din organizaţiile lumii occidentale
născute din alianţa dintre S.U.A. şi Europa de Vest, după cel de-al doilea război mondial.
Prima organizaţie europeană de după război, creată în 1948 sub denumirea de O.E.C.E. (Organizaţia
Europeană de Cooperare Economică), a avut la bază o iniţiativă americană. În 1947, George Marshall, ministru ame-
rican de externe în acel timp, invitase ţările europene să-şi unească eforturile de reconstrucţie economică,
promiţându-le pentru aceasta sprijinul Statelor Unite, fapt care a devenit realitate odată cu lansarea „Planului
Marshall”.
În 1960 statele membre ale O.E.C.E., S.U.A. şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al
organizaţiei, oferind ajutor pentru dezvoltare ţărilor lumii a treia. O.E.C.E. devine astfel O.C.D.E., la care S.U.A. şi
Canada au aderat în acelaşi an.
Un alt exemplu, din această categorie îl constituie Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord ( North
Atlantic Treaty Organisation – N.A.T.O.), care a fost creată în 1949 în urma unui pact militar între principalele state
necomuniste din Europa, Statele Unite şi Canada.
În acelaşi sens, Uniunea Europei Ocidentale (U.E.O.) a fost înfiinţată în 1954, în scopul întăririi cooperării
între statele vest-europene în domeniul securi-tăţii. Ea are la origine Tratatul de la Bruxelles încheiat între Marea
Britanie, Franţa, Belgia, Olanda şi Luxembourg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portu-galia, Italia şi
Grecia (în total 10 state), oferind statelor membre o platformă de cooperare în materie de politică de apărare şi de
securitate, în scopul de a consolida influenţa politică a Europei în cadrul N.A.T.O. şi de a crea o identitate europeană
de securitate.
Un al doilea grup de instituţii este format din structuri europene al căror rol selimitează la cooperarea
tradiţională între state suverane şi la care pot adera, practic, toate ţările europene. Exponentul acestui grup este
Consiliul Europei, creat la 5 mai 1949 ca o organizaţie politică.Statutul său nu menţionează nici voinţa de a instaura
o federaţie sau uniune, dar nici transferul de suveranitate naţională.
Consiliul Europei este, prin structura sa, un organism de cooperare interna-ţională. Cu toate acestea, rolul
său nu trebuie subestimat, mai ales în ceea ce priveşte procesul de unificare europeană şi de dezvoltare a unui
sentiment de solidaritate între ţările europene. Având iniţial 10 membri, Consiliul Europei a crescut în dimensiuni,
numărând 45 de state, incluzând în zilele noastre Federaţia Rusă şi alte foste republici sovietice.
Între membrii acestei organizaţii au fost încheiate o serie de convenţii în domeniile economiei, culturii,
politicii sociale şi dreptului, cea mai importantă fiind Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a

3
Libertăţilor Funda-mentale, din 4 noiembrie 1950. Această convenţie a introdus nu doar norme minimale pentru
protecţia drepturilor omului, dar a instaurat şi un sistem de protec-ţie juridică ce permitea organelor instituite prin
Convenţie (Comisia Europeană a Drepturilor Omului), să condamne violările drepturilor omului comise în statele
membre.
Cel de-al treilea grup de organizaţii cuprinde state care şi-au propus ca, spre deosebire de organizaţiile
internaţionale tradiţionale, să renunţe la exercitarea unor atribuţii ce ţin de suveranitatea lor naţională pentru a
transfera această prerogativă la nivel supranaţional. Astfel a luat naştere conceptul de Uniune Europeană, care este
dotată cu puteri proprii, în virtutea cărora poate să adopte acte de „suveranitate europeană” cu efect echivalent ( în
domeniile sale de competenţă) actelor juridice adoptate la nivel naţional. Putem astfel vorbi de „integrare”, cu alte
cuvinte de o formă nouă de fuziune între suveranitatea naţională şi competenţele supranaţionale.
Primele Organizaţii de acest fel, care constituie coloana vertebrală a ceea ce mai târziu avea să se numească
Uniune Europeană, sunt Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (C.E.E.A. sau EURATOM) şi Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.).
Începând cu anii '80 cele trei structuri primesc denumirea de „Comunitatea Europeană” care, din 1993,
odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, constituie principalul şi cel mai important pilon al Uniunii
Europene.
La baza actului de naştere a Comunităţilor Europene stă declaraţia din 9 mai 1950 a ministrului francez de
externe din acea perioadă, Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct împreuna cu Jean Monnet.
Pentru a înţelege mai bine esenţa acestui act este necesară plasarea lui în contextul istoric al vremii.
Eşecul Conferinţei de la Moscova privind viitorul Germaniei, la 24 aprilie 1947, avea să atragă atenţia
Occidentului că Uniunea Sovietică, partener activ în lupta împotriva fascismului, devenise o sursă de pericol imediat
pentru democraţiile vest-europene.
Blocada Berlinului din primăvara anului 1949 a făcut să crească şi mai mult tensiunea, astfel încât, la 4
aprilie 1949, principalele ţări ale Europei de Vest şi Statele Unite ale Americii, au pus bazele securităţii lor colective
prin semnarea Pactului Atlantic, actul de naştere al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.).
În replică, ameninţările adresate de liderii de la Kremlin, la care s-a adăugat în septembrie 1949, explozia
primei bombe atomice sovietice, au contribuit la instaurarea unui climat de nesiguranţă şi teamă pe scena politică
internaţională, începând o confruntare est-vest cunoscută în istorie sub numele de „războiul rece”.
În acest context, statutul Germaniei Federale care, odată cu adoptarea constituţiei sale din 8 mai 1949, îşi
concepea singura politică internă, a devenit un subiect de rivalitate între Est şi Vest.
În acest sens, S.U.A. doreau o accelerare a relansării economice a acestei ţări pe teritoriul căreia trecea linia
de demarcaţie a „celor două modele” de organizare statală. Totodată la Washington analiştii politici şi militari au
ajuns la concluzia că reînarmarea acestei puteri învinse este absolut necesară pentru ipoteza în care ar fi trebuit să
facă faţă pericolului sovietic.
La rândul său, diplomaţia franceză trebuia să decidă într-o problemă foarte serioasă: ori ceda presiunii
americane şi accepta renaşterea puterii germane în ciuda opoziţiei opiniei publice franceze, ori îşi menţinea o poziţie
rigidă faţă de acest subiect, ceea ce ar fi adus în impas relaţiile sale cu Bonn-ul.

4
 La acel moment complicat din primăvara anului 1950, Robert Schuman a primit din partea omologilor săi
american şi britanic, misiunea imperativă de a avansa Germaniei Federale, o propunere de integrare în marea familie
occidentală. Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea. Din acest motiv, la data de 10 mai 1950 francezii
au organizat o reuniune la nivel guvernamental între cele trei puteri învingătoare, Franţa, Marea Britanie şi Statele
Unite.
În paralel cu aceste dificultăţi politice au apărut o serie de blocaje economi-ce. Un exemplu în acest sens l-a
constituit criza de supraproducţie în industria oţelului care părea iminentă datorită potenţialului siderurgic al ţărilor
europene. Cererea se diminua, preţurile scădeau şi se năştea teama că producătorii vor constitui un cartel pentru a
limita concurenţa pe piaţă.
Aflate în plină fază de reconstrucţie, economiile vest-europene nu-şi puteau însă permite să lase acest sector
de bază al industriei la dispoziţia speculei sau a penuriei organizate. Acesta era deci contextul în care, ministrul
francez de externe Robert Schuman, arecurs la geniul inventiv al lui Jean Monnet, pe atunci comisar al planului
francez de modernizare, numit în acest post în 1945 de către generalul Charles de Gaulle, pentru a asigura redresarea
economică a ţării, fiind una dintre cele mai influente persoane în lumea occidentală.
Întrucât de personalitatea lui Jean Monnet se leagă indisolubil actuala configuraţie a Europei unite, se
cuvine să insistăm puţin asupra acestuia. Încă din timpul primului război mondial, el organizase structurile de
aprovizionare în comun a forţelor aliate. A devenit apoi secretar general-adjunct al Societăţii Naţiunilor.
Concomitent, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai preşedintelui american Franklin Delano Roosevelt şi
artizanul proiectului american „Victory Program” prin care S.U.A. şi-a asigurat superioritatea militară asupra forţelor
Axei în cel de-al doilea război mondial. Fără a avea un mandat politic, Monnet deţinea reputaţia de a fi un pragmatic,
preocupat de găsirea celor mai eficiente soluţii.
Jean Monnet ajunsese la concluzia că era iluzoriu să se creadă că, crearea unui edificiu instituţional
supranaţional complet, într-o singură etapă, nu ar întâmpina o rezistenţă puternică din partea statelor. Astfel exista
riscul ca orice astfel de iniţiativă să se transforme de la bun început în eşec.
În opinia sa, pentru a-şi asigura succesul în acest demers, trebuia limiteze obiectivele la domenii precise, dar
cu mare impact psihologic şi să propună modalităţi concrete prin care să instituie un mecanism de decizie care să
primească apoi, gradual, noi competenţe.
În acest context, a fost elaborat şi lansat „Planul Schuman”, care pe fond a fost practic rodul unei înţelegeri
strict confidenţiale. Jean Monnet şi colaboratorii lui au redactat, în ultimele zile ale lunii aprilie 1950, o notă de
câteva pagini care conţinea în fapt expunerea de motive şi dispozitivul unei propuneri care nu se încadra în schemele
diplomaţiei clasice.
Fără a recurge la tradiţionalele consultări cu serviciile ministeriale competente, el şi-a protejat proiectul prin
cea mai mare discreţie, pentru a evita posibilele obiecţii sau contrapropuneri ce ar fi alterat esenţa ideii sale şi ar fi
lipsit- o de avantajul conferit de o abordare surprinzătoare.
Robert Schuman şi-a însuşit propunerea lui Monnet, iniţiativa acestuia din urmă intrând în sfera
responsabilităţii politice. Simultan cu momentul în care ministrul francez o susţinea în faţa colegilor săi din guvern,
un emisar o înmâna personal la Bonn şi cancelarului Adenauer. Reacţia acestuia din urmă a fost imediată şi

5
entuziastă, răspunzând că aprobă fără rezerve propunerea franceză, al cărei obiectiv stabilea plasarea întregii
producţii franco-germane de cărbune şi oţel sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune, în cadrul unei
organizaţii deschisă participării şi altor state europene.
Principiile enunţate în declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai 1950, reflectă tocmai concepţia că o Europă
unită nu se putea realiza dintr-o dată, ci printr-o succesiune de paşi concreţi. Trebuia stabilită mai întâi o solidaritate
de fapt, astfel încât opoziţia tradiţională dintre Franţa şi Germania să poată fi eliminată, iar fuziunea intereselor
economice să ducă la stabilirea unei comunităţi în acest sens.
Se poate afirma că, acestă iniţiativă a pornit de la necesitatea concilierii unor situaţii total diferite. Ar fi fost
imposibil să se realizeze în acelaşi timp, ca pe de o parte să i se impună Germaniei un control unilateral asupra
industriei sale grele, iar pe de altă parte, aceasta să fie lăsată complet independentă, constituind astfel, o potenţială
ameninţare la adresa păcii. Singurul mijloc de a ieşi din această dilemă era integrarea Germaniei, atât în plan politic
cât şi economic, într-o comunitate europeană solid structurată 1.
Încă din octombrie 1950, înaintea semnării Tratatului C.E.C.O., apăruse o altă idee franceză - aceea a unei
Comunităţi Europene a Apărării. Pe fondul războ-iului din Coreea şi a agravării tensiunilor dintre Est şi Vest, statele
occidentale se vedeau constrânse să-şi intensifice eforturile de apărare, precum şi pe acelea îndreptate către asocierea
Germaniei la astfel de proiecte.
În acest context, amintirile nefericite lăsate de cel de-al doilea război mondial erau încă foarte proaspete,
astfel încât ideea unei armate naţionale germane părea atunci de neconceput, mai ales în rândul opiniei publice
franceze. De aceea a fost propusă soluţia de a reintegra Germania, în plan militar de această dată, într-o comunitate
supranaţională care să impună aceleaşi obligaţii tuturor membrilor săi şi să garanteze un control suficient asupra
Germaniei. Această idee o regăsim în planul înfiinţării Comunităţii Europene a Apărării, care a fost însă respins de
către Adunarea Naţională (Parlamentul Franţei) în august 1954, întrucât statul francez nu era dispus să-şi asume
responsa-bilitatea ştirbirii suveranităţii Franţei prin renunţarea la armata naţională.
Eşecul Comunităţii Europene a Apărării, chiar dacă pe moment a zădărnicit tentativele de unificare
europeană nu a blocat însă evoluţia acestui proces. În iunie 1955, miniştrii de externe ai statelor membre ale
C.E.C.O. aduceau din nou în discuţie crearea unei Europe unite, conştienţi de faptul că era în interesul ţărilor lor ca
procesul început prin reuşita C.E.C.O. să fie continuat.
Pentru Republica Federală Germania participarea la această operă de unifi-care echivala din punct de vedere
politic cu o reintegrare în comunitatea naţiunilor europene. Sub aspect economic, în calitate de ţară exportatoare,
Germania rămânea tributară pieţelor europene. Din această perspectivă, crearea unei Comunităţi Economice
Europene care să unifice o bună parte din aceste pieţe, făcea ca pentru Germania, să nu mai constituie o preocupare
dependenţa ei faţă de comerţul exterior.
În acelaşi context, al realizării unei uniuni între statele europene, integrarea Germaniei era pentru Franţa
expresia politică a voinţei sale de reconciliere şi a aspiraţiei pentru o pace durabilă în Europa. În ceea ce priveşte
propria sa dezvolta-re, apartenenţala Comunitatea Economică Europeană îi permitea să accelereze acest proces, iar

1
„Planul Schuman” a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de către şase ţări fondatoare (Belgia,
R.F. Germania, Franţa, Italia, Luxemburg şi Olanda) a Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O.). Acesta a intrat în vigoare la 23 iulie 1952.

6
apariţia unui spaţiu economic comun crea oportunitatea de a beneficia de noi pieţe de desfacere pentru produsele sale
agricole, de natură să asigure vitalitatea acestui sector.
Pentru Belgia, dependenţa sa economică de comerţul exterior o făcea la fel de tributară, ca şi Germania, faţă
de existenţa unor pieţe sigure de export. De aici provine şi interesul pentru o colaborare economică, cu atât mai mult
cu cât, în anii '50 economia belgiană se baza aproape exclusiv pe industria cărbunelui şi oţelului. Crearea unei pieţe
interne europene avea deci şi pentru această ţară o importanţă aparte nu doar imediată ci, mai ales, în vederea creării
şi dezvoltării unor noi sectoare industriale.
Posibilităţile de creştere economică oferite de o piaţă europeană comună interesau şi Italia, care dobândise
succese în urma eforturilor de industrializare. Principalul motiv pentru care italienii doreau să se alăture acestui
proiect consta în dorinţa de a dezvolta regiunile sale defavorizate din sud, putând astfel crea condiţiile pentru
reducerea ratei ridicate a şomajului.
Atrasă tot de perspectiva unei reale creşteri economice era şi Olanda, care realiza că aceasta se poate realiza
doar printr-o participare la opera de unificare Europeană. Având porturi maritime importante şi o infrastructură
corespunzătoare, ea prevedea că, alăturându-se proiectului edificării unei Europe unite, i se vor deschide noi
posibilităţi în domeniul transporturilor de mărfuri în Europa, sector în care deţinea deja un loc fruntaş.
Luxemburg, care datorită poziţiei sale geografice suferise de-a lungul istoriei consecinţele rivalităţilor dintre
naţiunile mari, vedea în politica de unificare europeană, un mijloc de garantare a intereselor sale politice, economice
şi sociale.
Urmare a celor expuse mai sus, observăm spectrul foarte larg al argumentelor care stăteau la baza demarării unei
acţiuni comune pentru crearea unei pieţe unice. Tocmai acest fapt a determinat miniştrii de externe ai celor şase ţări
fondatoare ale C.E.C.O să opteze pentru continuarea operei de unificare europeană în domeniul economic,
domeniu faţă de care naţiunile îşi exprimaseră cele mai puţine rezerve.
În această idee a fost organizată Conferinţa de la Messina, din 1955, care a încredinţat sarcina studierii
posibilităţii unei integrări progresive în acest domeniu unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul
Henry Spaak. Raportul prezentat de acesta în 1956 a servit drept bază de negociere a Tratatului Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.) şi Tratatului Comunităţii Economice Europene (C.E.E.).
Semnate de către cele şase ţări membre ale C.E.C.O. în martie 1956, aceste tratate au intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958.

Extinderea Comunităţilor Europene. Aderarea altor state occidentale.

Un caz special l-a constituit Marea Britanie care, încă înainte de crearea Comunităţilor Europene, încurajase
o controversă între statele vest-europene în privinţa fundamentului juridic care să stea la baza creării unei entităţi
economice europene, întrucât Anglia dorea instituirea unei zone economice europene de liber schimb care să nu
implice în nici un fel renunţarea la exercitarea unor atribuţii ce aparţineau suveranităţii naţionale.
În concepţia Londrei era suficient să fie eliminate taxele vamale din comerţul între ţările membre, acestea
urmând să rămână autonome în materie de politică comercială cu state terţe. Danemarca, Norvegia, Islanda, Austria,
Portugalia şi Elveţia s-au raliat acestei teze care a întâmpinat opoziţia fermă a celor şase fonda-tori ai C.E.C.O., care

7
erau hotărâţi să pună bazele unei Comunităţi Economice Europene, al cărei fundament juridic se apropia de ideea de
federalizare, mai degrabă decât de o colaborare de tip interguvernamental.
Tentativele britanice repetate vizând crearea unei vaste zone europene de liber schimb între ţările O.E.C.E.
şi C.E.E. au eşuat definitiv în toamna anului 1958, datorită divergenţelor de opinie insurmontabile dintre Franţa şi
Marea Britanie. Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene a adus după sine replica Angliei, care în 1959 a fost
iniţiatoarea înfiinţării Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.), la care au aderat Marea Britanie, Norvegia,
Suedia, Danemarca, Austria, Portugalia, Islanda, Elveţia şi, ulterior, Finlanda (în total 9 state).
De-a lungul primilor ani de existenţă a Comunităţilor Europene, guvernul britanic, impresionat de primele
succese ale acestora, devenise conştient că nu-şi va putea menţine influenţa politică externă doar prin exercitarea
unui rol preponderent în cadrul Commonwealth. Pe de altă parte, A.E.L.S. avea doar obiective de natură economică,
spre deosebire de Comunităţile Europene care îşi propuneau şi obiec-tive politice. Această realitate dezavantaja
substanţial Londra în realizarea unei creşteri a influenţei sale politice pe scena internaţională, astfel încât, a observat
că neparticiparea la C.E.C.O., C.E.E.A. şi C.E.E. risca să o izoleze în plan politic.
Chiar şi din punct de vedere pur economic, autoizolarea Angliei de piaţa comunitară o dezavantaja, întrucât
ar fi obstrucţionat participarea firmelor britanice într-o concurenţă severă cu partenerii continentali. Acest lucru ar fi
fost absolut necesar pentru ca agenţii economici britanici să-şi mobilizeze forţele astfel încât dezvoltarea lor să ducă
la relansarea economiei insulare în ansamblul său.
În opoziţie cu acţiunile Marii Britanii, atitudinea ţărilor scandinave era pozitivă la adresa construcţiei
europene după modelul franco-german, acestea manifestându-şi interesul pentru apartenenţa la Comunităţile
Europene. Această viziune politică pleca de la ideea că prin practicarea liberului schimb în interiorul acestei structuri,
scandinavii aveau mai mult de câştigat decât de pierdut.
Cu o producţie alimentară suficientă pentru a hrăni un număr triplu faţă de populaţia sa, Danemarca avea
nevoie imperativă să-şi exporte produsele sale agricole în spaţiul comunitar, cu atât mai mult cu cât principalul său
beneficiar, Marea Britanie, solicitase şi ea într-un final aderarea la C.E..
Irlanda se afla într-o situaţie asemănătoare şi spera că imensul potenţial al producţiei sale agricole va putea
fi absorbit de piaţa europeană (a cincea parte din populaţia activă a Irlandei lucrează în sectorul agricol, agricultura
acoperind o treime din exporturile ţării). Totodată aceasta se simţea legată de continentul european prin tradiţii
culturale, religioase şi militare. Nu în ultimul rând, fondurile europene de dezvoltare socială şi regională (fondurile
structurale) reprezentau un alt element de atracţie pentru guvernul irlandez.
Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei ţări (Anglia, Danemarca şi Irlanda) la Comunităţile
Europene a fost blocată, la mijlocul anului 1963, de opoziţia generalului Charles de Gaulle, preşedinte al Franţei în
acea perioadă, extrem de neîncrezător faţă de Marea Britanie. A doua cerere britanică de aderare în 1967, la care s-a
alăturat, pe lângă Irlanda cu Danemarca, Norvegia, s-a lovit iarăşi de reticenţa Franţei.
După demisia generalului de Gaulle, în aprilie 1969, cu prilejul Conferinţei şefilor de stat sau de guverne ai
ţărilor membre, care a avut loc în acelaşi an la Haga, participanţii au reluat această problemă.
După negocieri laborioase, tratatele de aderare cu cele patru state au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele
intrând efectiv în vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca la 1 ianuarie 1973, în urma ratificării de către

8
parlamentele naţionale (precedată de referendumuri în ultimele două cazuri). Norvegia nu a putut deveni membră
deoa-rece rezultatul referendumului naţional a fost negativ (53,49% din populaţia norvegiană s-a pronunţat împotriva
aderării la C.E.).
În timpul negocierilor cu cele patru ţări menţionate apăruse însă, o altă problemă, care viza celelalte state
membre ale A.E.L.S. (Suedia, Elveţia, Austria, Portugalia, Finlanda şi Islanda), dintre care unele nu doreau să devină
membre ale C.E. din motive legate de statutul lor de neutralitate, iar altele nu puteau fi acceptate pentru că erau
guvernate de regimuri dictatoriale.
În iulie 1972 s-a găsit soluţia pentru „cuplarea” lor la piaţa internă, prin încheierea acordurilor de liber
schimb între Comunităţile Europene şi fiecare stat membru al A.E.L.S., creându-se astfel un Spaţiu Economic
European. După eşecul aderării Norvegiei, aceasta a fost şi ea integrată în zona de liber schimb astfel creată.
Ulterior, după restabilirea democraţiei în Grecia, Portugalia şi Spania,cere-
rile de aderare la C.E. înaintate de aceste ţări ( prima în 1975, celelalte două în 1977), au fost acceptate. Grecia spera
ca prin integrarea în Comunităţile Europene, să obţină o stabilizare a structurilor sale democratice şi o ameliorare a
reputaţiei în plan internaţional, în timp ce în plan economic avea în vedere modernizarea sectoa-relor agricol şi
industrial. A devenit astfel, la 1 ianuarie 1981, cel de-al zecelea membru al Comunităţilor Europene.
Spania şi Portugalia, au fost integrate în structurile comunitare la 1 ianuarie 1986, după ce tratatele de
aderare fuseseră semnate în iunie 1985.
Din punct de vedere politic, pentru Spania acest act reprezenta împlinirea unui deziderat mai vechi, acela de
a ieşi din izolarea faţă de Europa impusă datorită regimului generalului Franco. Economic vorbind, Spania avea
interese majore în sectorul agricol. În acest domeniu era competitivă şi dispunea de rezerve de producţie
considerabile, şi spera că participarea la programele comunitare de dezvoltare regională îi va permite să reducă
discrepanţele dintre diferitele sale regiuni.
Se cuvine să menţionăm că în domeniul politicii industriale, Spania estima, pe drept cuvânt ca, sprijinită de
noii săi parteneri, să se poată angaja mai uşor în procesul dureros, dar necesar al reformelor structurale pentru a
recupera întârzierile de secole faţă de alte ţări europene.
Situaţia era alta în cazul Portugaliei, care îşi pierduse coloniile, dar surmon-tase dificultăţile politice interne,
apartenenţa la Comunităţile Europene reprezen-tând întoarcerea la originea sa europeană, având astfel posibilitatea
de a ieşi defi-nitiv din izolarea politică şi de a-şi consolida economia cu ajutorul subvenţiilor comunitare.
După aceste lărgiri succesive, care nu au însemnat însă sfârşitul extinderii frontierelor C.E., denumirea tot
mai des folosită pentru această structură a fost cea de „Comunitate Europeană”, marcând astfel unicitatea centrelor de
decizie care exista de facto din 19671.
Cu un singur eşec, în februarie 1982, atunci când Groenlanda, care devenise membră a C.E. în 1973 datorită
apartenenţei sale la Danemarca, a optat prin referendum pentru ieşirea din structurile comunitare 2, Comunitatea
Europeană a reprezentat permanent un pol de atracţie pentru celelalte state europene.

1
până atunci Comisia Europeană şi Consiliul erau diferite pentru cele trei Comunităţi, în timp ce Parlamentul
European şi Curtea de Justiţie erau comune încă de la înfiinţarea C.E.E.A. şi C.E.E..
2
deşi o astfel de retragere nu este prevăzută în Tratatele C.E., guvernul danez şi Comunitatea au convenit în februarie
1984 să acorde Groenlandei, începând cu 1 februarie 1985, statutul de „teritoriu de peste mări asociat la C.E.”

9
 În toamna anului 1993 au demarat negocieri de aderare alte patru state ale A.E.L.S.: Austria, Finlanda,
Suedia şi Norvegia.
Austria a făcut întotdeauna eforturi pentru a întreţine relaţii intense cu C.E., încercând să participe activ la
procesul de integrare europeană în ciuda posibili-tăţilor sale limitate de statutul de neutralitate. Ea a jucat un rol
preponderent în crearea A.E.L.S.. În 1961, împreună cu Suedia şi Elveţia, a depus o cerere de asociere la C.E..
Datorită statutului de neutralitate, dar şi veto-ului Franţei la aderarea Marii Britanii, această încercare s-a
soldat cu un eşec. În 1963 şi-a reînnoit cererea de asociere, de această dată singură. Negocierile, care au durat din
1965 până în 1967, au eşuat datorită unor probleme de ordin politic (opoziţia U.R.S.S. şi statutul Tirolului de Sud).
Până la mijlocul anilor '80 relaţiile dintre Austria şi Comunitatea Europeană, erau determinate în principal
de interese economice. Modificarea climatului politic mondial, aderarea unui alt stat membru al A.E.L.S .(Portugalia
- 1986), lansarea în 1985 a proiectului de realizare a pieţei interne unice comunitare într-un interval de şapte ani şi
perspectiva unei Uniuni politice, au determinat Austria la o reorientare politică semnificativă, astfel încât în 1989
guvernul federal a solicitat aderarea la Comunitatea Europeană.
La rândul său, Suedia a jucat şi ea un rol activ în realizarea unei cooperări europene în domeniul economic.
După eşecul planului britanic de la sfârşitul anilor ’50 de crearea a unei mari zone a liberului-schimb.
Suedia a participat activ la înfiinţarea A.E.L.S. şi a solicitat în 1961 un statut de asociere la C.E., cerere
eşuată, aşa cum am văzut, din cauza opoziţiei Franţei. În 1967 a fost depusă o cerere de aderare, însă aceasta a fost
retrasă în 1971 datorită insatisfacţiei faţă de derularea negocierilor cu partea comunitară. Sfârşitul războiu-lui rece a
marcat o schimbare profundă a politicii suedeze de neutralitate şi de integrare astfel încât, la 1 februarie 1992,
guvernul suedez a depus o nouă cerere de aderare la Comunitatea Europeană.
În ceea ce priveşte Finlanda, datorită situaţiei sale geopolitice şi experienţei istorice, aceasta a păstrat
întotdeauna o rezervă considerabilă faţă de procesul de integrare europeană. Politica de neutralitate a Finlandei a
urmărit păstrarea unui echilibru în relaţiile sale cu Estul şi Vestul, pentru a evita să se antreneze în disputa dintre
marile puteri, ceea ce a determinat ralierea sa cu întârziere la iniţiativele Europei Occidentale. Bunele rezultate
economice din anii '80 au fost urmate însă în 1991 de o gravă criză economică ale cărei origini trebuie căutate în
prăbuşirea pieţei tradiţionale din fosta U.R.S.S., determinând Finlanda să se orienteze imediat către Comunitatea
Europeană.
Negocierile pentru aderarea ultimelor state menţionate s-au încheiat în prima parte a anului 1994 (1 martie
pentru primele trei şi, respectiv, 15 martie pentru Norvegia) şi au fost urmate de un proces accelerat de ratificare în
parlamentele naţionale. Aderarea a devenit efectivă pentru Austria, Finlanda şi Suedia la 1 ianua-rie 1995, în timp ce
populaţia Norvegiei a respins, pentru a două oară, tot printr-un referendum, apartenenţa acestei ţări la U.E..

Procesul de aderare a ţărilor din Europa Centrală şi de Est

Cele zece state din Europa Centrală şi de Est care au depus cereri de aderare la Uniunea Europeană, după
adoptarea Tratatului de la Maastricht, sunt Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România,
Slovacia, Slovenia, Ungaria. Extinderea Uniunii Europene trebuia la acest moment să aibă în vedere compatibilizarea
dintre construcţia europeană de până la această dată şi noile state candidate.

10
 În acest sens, Consiliul European de la Copenhaga, din iulie 1993, a elaborat criteriile pentru viitoarele
aderări, cunoscute sub numele de acquis comunitar. În acest context, pentru atingerea acestuia se cerea ca, în vederea
aderării, statele candidate să aibă instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului,
respectarea minorităţilor şi protecţia lor (criterii politice), existenţa unei economii de piaţă viabile, precum şi
capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul Uniunii (criterii economice).
În decembrie 1994, la Essen, a fost adoptată o strategie de preaderare pentru statele din Europa Centrală şi
de Est, iar în iunie 1995, la Cannes, a fost lansată „Cartea albă de pregătire a ţărilor asociate pentru integrarea în
piaţa internă” şi s-au pus bazele programului de finanţare PHARE pentru a veni în sprijinul procesului de armonizare
a legislaţiei acestor state cu normele comunitare.
În decembrie 1995, la Madrid, s-a hotărât ca negocierile de aderare să fie lansate la şase luni după
încheierea Conferinţei Interguvernamentale de revizuire a Tratatului de la Maastricht.
În iunie 1997 Consiliul European de la Amsterdam a marcat sfârşitul acestei Conferinţe
Interguvernamentale, iar în decembrie 1997, la Luxemburg, a fost luată decizia istorică de a se lansa un „proces
global, inclusiv şi evolutiv de aderare şi negociere” cu toate cele zece ţări asociate central şi est-europene (Bulgaria,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia şi Ungaria), la care s-a mai
adăugat, Cipru.
La Consiliul European din 12-13 decembrie 1997 de la Luxemburg, odată cu lansarea procesului de aderare
a celor zece ţări menţionate, precum şi a Ciprului, s-a subliniat că toate ţările în cauză sunt chemate să se alăture
Uniunii Europene pe baza aceloraşi criterii. În acest context, statelor vizate li se asigura participarea la acest proces
în condiţii de egalitate, în procesul lor de integrare, avându-se în vedere:
1. cadrul general – lansarea procesului la 30 martie 1998 cu toţi candidaţii;
2. strategia întărită de preaderare (parteneriatele de preaderare şi ajutorul lărgit pentru preaderare);
3. avizele Comisiei şi negocierile de aderare;
4. procedura de reexaminare ce trebuia urmată.
Tot cu acest prilej a fost reiterată condiţia, pentru deschiderea procesului de aderare, de îndeplinire a
criteriilor politice de la Copenhaga. Condiţiile economice şi capacitatea de a îndeplini obligaţiile ce decurg din
calitatea de membru au fost evaluate într-un mod dinamic, prospectiv, iar decizia de intrare în negocieri nu
presupunea, în mod automat, faptul că ele vor fi şi încununate de succes. Totodată, s-a relevat că încheierea
negocierilor, precum şi aderarea diferitelor state solicitante, vor depinde atât de măsura în care sunt îndeplinite
criteriile de la Copenhaga, cât şi de capacitatea Uniunii de a asimila noi membri.
În luna martie 1998 a avut loc la Bruxelles o întâlnire la nivel ministerial pentru analizarea procesului de
aderare, la care au participat şi reprezentanţii celor 11 ţări candidate. Totodată, s-a decis întrunirea, în aceeaşi
perioadă, a conferinţelor ministeriale interguvernamentale care să deschidă negocierile de aderare cu primele şase
state menţionate, organizându-se cu acest prilej întâlniri cu fiecare dintre aces-te ţări.
Cu privire la celelalte cinci state, s-a admis că pregătirea negocierilor va fi accelerată în special printr-o
examinare analitică a acquis-ului comunitar. Această pregătire urma să fie abordată în timpul negocierilor bilaterale
la nivel ministerial cu statele membre ale Uniunii.

11
 Referitor la cererile de aderare a statelor menţionate, Comisia a adoptat la 16 iulie 1997 „ Agenda 2000.
Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se făceau recomandări detaliate în cazul fiecărei cereri şi
asupra lansării procesului de negociere. Cu acest prilej, Comisia a apreciat că negocierile nu trebuie să se limiteze
doar la şase ţări: Cipru, Estonia, Polonia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria.
În acelaşi context, se cuvine să menţionăm că, după alegerile generale din Malta, din octombrie 1998,
guvernul nou instaurat, a solicitat reactivarea cererii de aderare a Maltei la Uniunea Europeană, la data de 10
septembrie 1998.
La data 10 decembrie 1999, cu prilejul Consiliului European de la Helsinki, s-a decis începerea negocierilor
de aderare şi cu celelalte cinci state candidate, Bulgaria, România, Letonia, Lituania şi Slovacia, luându-se în
considerare şi cererea de aderare a Turciei pentru începerea negocierilor, astfel că, procesul de aderare privea 13 state
într-un cadru unic.
Referitor la Turcia, Uniunea Europeană a apreciat că nu putea să înceapă propriu-zis discuţiile decât în
momentul în care această ţară va satisface criteriile fixate de Consiliul European de la Copenhaga, în special în ceea
ce priveşte statul de drept, democraţia, drepturile omului.
Tot cu acest prilej, s-a luat act de raportul elaborat de Preşedinţia Consiliului asupra principalelor probleme
relative la conferinţa interguvernamentală privind reforma instituţională şi asupra formulelor posibile pe care
conferinţa este chemată să le examineze în perspectiva extinderii Uniunii Europene.
La 15 februarie 2000 au avut loc conferinţe interguvernamentale cu fiecare din ţările incluse în cel de-al
doilea grup al ţărilor candidate, inclusiv cu România, fapt care a marcat deschiderea oficială a negocierilor de aderare
cu aceste ţări.
Procesul de negociere a fost adesea anevoios. Atât statele membre ale U.E., cât şi cele care erau în poziţia
de aspirante la calitatea de membru al U.E. au dat dovadă de multă măiestrie în arta negocierii, ajungând în cele din
urmă la soluţii reciproc acceptate.
Astfel, la data de 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu primele zece state
candidate care au încheiat negocierile în vederea dobândirii statutului de state membre ale Uniunii Europene, şi
anume: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovenia, Slovacia şi Ungaria. Intrarea în
vigoare a tratatelor respective a avut loc la 1 mai 2004, după încheierea procedurilor legale de ratificare.

12
 Cap. 2 Crearea Comunităţilor Europene. Primele instituţii.

Dificultăţile apărute în procesul de formare a unei Uniuni politice europene.

Ideea unei Europe unite a cunoscut primele încercări de concretizare imediat după încheierea celui de-al
doilea război mondial. În 1945, Europa cunoscuse deja trei mari războaie în decurs de doar 75 de ani, dintre care
ultimele două, la scară mondială. Consecinţa directă a acestor tragedii o constatăm în declinul economic şi social,
care a condus la scăderea nivelului de trai.
După cel de-al doilea război mondial, Europa se găsea în faţa a două armate învingătoare, una în Est şi
cealaltă în Vest, reprezentante a două lumi diferite, cu sisteme politice, economice şi sociale diferite, cu ideologii şi
aspiraţii diferite, pe un teren marcat de urmările tragice ale conflagraţiei mondiale.
Din acest motiv, reprezentanţii statelor europene şi-au propus să reconstru-iască din punct de vedere
economic continentul, precum şi să găsească modalităţile şi mijloacele politice prin care să poată evita un nou război.
Se creaseră, astfel, condiţiile favorabile opiniei unificării europene. Ideile integratoare nu constituiau o
noutate pe scena politică, ele trebuiau doar continuate şi dezvoltate din germenii lor. Un exemplu în acest sens îl
constituie Convenţia de la Ouchy din 19 iunie 1932, care a determinat mai târziu încheierea primului acord între
Olanda, Belgia şi Luxemburg, dând naştere BeNeLux-ului.
Una dintre personalităţile reprezentative în procesul de construcţie europeană, a fost premierul britanic
Winston Churchil, care la 19 septembrie 1946 declara că: „Noi va trebui să construim un fel de Statele Unite ale
Europei. Primul pas de împlinit este constituirea unui Consiliu European. Pentru a duce cu bine această sarcină
urgentă, Franţa şi Germania vor trebui să se reconcilieze”. Într-un fel, Churchil anunţa un punct de plecare pentru
construcţia europeană, afirmând că: „Dacă ţările europene vor ajunge să se cunoască, cele 300-400 milioane de
locuitori vor cunoaşte, pe calea unei moşteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire pe care nici o stavilă, nici o
frontieră, nu le va limita”.
În opinia premierului britanic, unitatea era bazată pe necesitatea reconcilierii franco-germane, iar Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii şi U.R.S.S., erau chemate să îndeplinească rolul de „amici şi protectori într-o
nouă Europă”.
Discursul lui Churchil a însufleţit mişcările de unitate europeană, având un mare impact asupra unei
importante părţi din opinia publică.
Amintim în acest sens, crearea mai multor mişcări în favoarea idealului comunitar, cum ar fi: Consiliul
Francez pentru Europa Unită, din iniţiativa lui Edouard Herriot; Liga Europeană de Cooperare Economică,
sprijinită de fostul prim-ministru belgian Van Zeeland; Uniunea Parlamentară Europeană, constituită din iniţiativa
lui Coudenhove-Kalergi; Comitetul Internaţional de Coordonare pentru Unitatea Europeană; Mişcarea Federalistă
Europeană, care regrupa aproape 50 de mişcări federaliste din Europa Occidentală şi care a organizat primul congres
din 1947 la Montreux, care a elaborat un program concret politic, econo-mic şi social, constituindu-se în prima
manifestare pan-europeană de după război; Comitetul Internaţional de Studii şi de Acţiune pentru Statele Unite
Socialiste ale Europei, constituit la Londra în 1947 şi care avea drept scop crearea unei Europe socialiste unificate,
devenită în 1948, Mişcarea pentru Statele Unite ale Europei, iar în 1961 luând denumirea de Stânga Europeană;
Noile Echipe Internaţionale, creată în 1947 de partidele creştin-democratice din Italia, Franţa şi Germania, menite să

13
ducă la apariţia unor democraţii de natură creştin-democrată (apropiindu-se treptat de tezele federaliste),
schimbându-şi denumirea în anul 1965 în Uniunea Europeană a Democraţilor Creştini.
Ansamblul acestor mişcări a dus la crearea, în 1947, a unui Comitet de legătură a mişcărilor pentru
unitatea europeană, care a organizat Congresul de la Haga dintre 7-10 mai 1948 şi care a pus bazele creerii în 1949,
a Mişcării Europe-ne, cu scopul de a reuni într-un singur ansamblu grupările favorabile unificării europene.
Eforturile lui Winston Churchil în direcţia construcţiei europene, au determinat Mişcarea să îl aleagă
preşedinte de onoare. Declaraţia adoptată la Congres a constituit un adevărat proiect de reconciliere şi de reunificare
a Europei, cerând, printre altele, constituirea unui Parlament european, căruia să i se încredin-ţeze sarcina de a găsi
mijloacele necesare pentru realizarea unei unităţi politice a Europei. Aceasta urma să stabilească un program minimal
de organizare europeană, precum şi obiectivele ei generale.
Toate acestea au creat cadrul favorabil înfiinţării la Strasbourg, în 1949 a Consiliului Europei. Deşi
înzestrată cu obiective vaste, această organizaţie nu avea puteri reale, neputând să îndeplinească toate directivele
preconizate. Exista astfel riscul de a nu se ajunge la un rezultat concret pe linia integrării europene. Din acest motiv,
trebuiau găsite alte formule mai bine adaptate scopurilor construcţiei europene 1.
În acest sens, demararea primului proces de creare a unei instituţii europene cu caracter integrator, a avut loc
în anul 1951 când, la 20 septembrie, ministrul de externe francez Robert Schuman, declara că Franţa va propune
„crearea unei organizaţii politice europene”, care va fi condusă de o autoritate supranaţională şi care va avea „o
politică externă comună”.
Cu prilejul preluării Preşedinţiei Înaltei Autorităţi a Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.), Jean Monnet declara că „instituirea Comunităţii, care este începutul unui stat federal, nu are sens decât
dacă debutează cu o adevărată autoritate politică”.
Momentul prielnic pentru crearea unei astfel de autorităţi s-a ivit cu ocazia discuţiilor asupra Tratatului
Comunităţii Europene de Apărare (C.E.A.). Miniştrii de externe ai celor şase state participante la dezbateri au
hotărât, la 10 decembrie 1952 la Luxemburg, să introducă în proiectul pentru apărarea comună şi ideea construcţiei
politice, care urma să exercite un control asupra organizaţiei militare. Astfel, urma să ia fiinţă o comunitate politică
cu competenţe largi, prin absorbirea atribuţiilor C.E.C.O. şi C.E.A. pentru ca în doi ani de zile să se formeze o
singură entitate care să coordoneze politicile externe ale statelor membre.
În acest sens, se preconizaseră şi instituţiile ce urmau să asigure funcţionarea acesteia:
 un Parlament bicameral, cu o Cameră a Popoarelor, aleasă prin vot universal direct, precum şi un Senat
desemnat de parlamentele naţionale cu atribuţii legislative;
 un Consiliu Executiv European independent, funcţionând pe principiul colegialităţii;
 un Consiliu de Miniştri interguvernamental, compus din reprezentanţii statelor membre;

1
Aceasta nu a diminuat cu nimic din importanţa politică a acestei organizaţii europene, care în zilele noastre joacă un
rol foarte important în cadrul procesului de integrare europeană a noi membri. Criteriile politice pe care Consiliul
Europei le impune viitorilor candidaţi la aderare sunt aceleaşi pe care le solicită şi Uniunea Europeană. Din acest
punct de vedere Consiliul Europei este privit ca o „antecameră” pentru statele care aspiră la statutul de membru al
Uniunii Europene

14
  Curte de Justiţie a Comunităţii care să soluţioneze diferendele dintre state şi care să valideze deciziile
Consiliului;
 un Consiliu Economic şi Social, cu caracter consultativ, care să acorde avize Camerelor Parlamentare şi
Consiliului Executiv.
Această primă iniţiativă de constituire a unei Autorităţi europene, distinctă de guverne şi desemnată de
reprezentanţii popoarelor, a fost prezentată de P.H.Spaak, preşedintele adunării ad-hoc de pregătire a proiectului de
Comunitate Politică. Curentul naţionalist, încă foarte viu în mentalitatea europenilor la acea dată, a împiedicat
materializarea acestei iniţiative, considerând-o ca fiind mult prea federală.
Pe de altă parte, relativa relaxare a situaţiei internaţionale, după moartea lui Stalin, a determinat Franţa să nu
ratifice în 1954 tratatul pe care îl semnase cu doi ani mai înainte, înregistrându-se astfel un eşec, atât în ceea ce
priveşte C.E.A. cât mai ales a Unităţii politice care o însoţea.
Cu toate acestea, resimţindu-se nevoia unei Autorităţi politice la nivel european, Generalul Charles de
Gaulle a relansat ideea unei Uniuni politice, în anul 1968, iar la data de 2 noiembrie 1961, o Comisie prezidată de
Christian Fouchet, a întocmit un prim proiect (Planul Fouchet), iar mai apoi, un al doilea proiect, la data de 18
ianuarie 1962, ambele fiind respinse de reprezentanţii celor şase puteri fondatoare ale C.E.C.O.. Motivul acestei noi
respingeri a constat în neputinţa depăşirii divergenţelor instituţionale dintre Franţa, care era partizana unei Europe de
tip federal, dar şi partenerii săi care erau ataşaţi ideii unei construcţii mixte de tip federal şi a unei Europe a
popoarelor.
La data de 20 ianuarie 1962, cele cinci state partenere ale Franţei, au prezentat un contra-proiect care
reprezenta o uniune de state şi de popoare, însă nici acesta nu a avut şanse să fie acceptat de Franţa.
După cum s-a putut observa, principalele obstacole care stăteau în calea unei veritabile construcţii europene
erau strâns legate de teama popoarelor de a limita puterea politică suverană a statelor, din care fac parte, către o
Autoritate politică supranaţională, preferând ordinea juridică internaţională standard, de cooperare
interguvernamentală, după modelul Consiliului Europei.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

La data de 9 mai 1950, ministrul francez de externe, Robert Schuman, declara în faţa presei internaţionale
intenţiile sale, inspirate din gândirea politicia-nului francez Jean Monnet, de a pune bazele construcţiei europene. În
acest sens, propunea ca prim pas, reconcilierea franco-germană, necesitatea unei politici de unificare europeană,
creerea unei Autorităţi supranaţionale independentă de guver-ne, care să aibă, de asemenea, o putere de decizie
supranaţională.
În acest context, au fost subliniate premisele concrete „ale unei Federaţii europene indispensabile menţinerii
păcii”, în vederea eliminării rivalităţii seculare dintre Franţa şi Germania, a pregătirii unei „Comunităţi Economice”
şi a unei „Comunităţi mai largi şi mai adânci”.
Mijlocul de realizare a acestor obiective era foarte clar exprimat: „Europa nu se va face dintr-o dată, nici
într-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creându-se mai întâi o solidaritate de fapt”.

15
 Referitor la sectorul economic, textul declaraţiei releva o construcţie într-o viziune liberală, care
presupunea fuziunea pieţelor, nediscriminarea lor, dar şi cu indicaţii dirijiste (rolul activ al Înaltei Autorităţi, plan de
producţie, plan de investiţii etc.).
Experimental au fost alese două materii strategice de bază, cărbunele şi oţelul, amândouă absolut necesare
atât unei economii de pace, cât şi uneia de război. În acest fel, se reuşea ca întreaga producţie franco-germană de
cărbune şi oţel să fie subordonată unei „Înalte Autorităţi”, într-o organizaţie deschisă şi altor ţări europene.
Ecoul acestei declaraţii, la pregătirea căreia un rol decisiv l-a avut cunoscutul economist Jean Monnet, a fost
deosebit de puternic şi a suscitat discuţii politice între guvernele statelor europene, în scopul încheierii unui tratat.
Cele mai îndrăzneţe state, care şi-au asumat totodată şi responsabilitatea punerii în practică a ideilor ce
răzbăteau din declaraţia lui Schuman au fost Franţa, Germania, Italia, Olanda, Luxemburg. Acestea au semnat, la 18
aprilie 1951, la Paris, Tratatul de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.), intrat în vigoare
la 25 iulie 1952. Opinia publică din ţările interesate s-a arătat favorabilă acestei realizări, iar Congresul S.U.A. a
publicat integral textul declaraţiei.
În afara Tratatului, actele constitutive ale C.E.C.O. sunt formate şi dintr-o Convenţie referitoare la
dispoziţiile tranzitorii, precum şi din mai multe protocoale şi anexe.
În acest fel, lua fiinţă prima organizaţie europeană de tip federal, în care puterea de decizie era
independentă de guvernele statelor membre şi care era dotată cu atribuţiile necesare pentru realizarea prevederilor
înscrise în tratat.
Deşi interesată în crearea unei pieţe fără bariere vamale sau alte obstacole netarifare, Marea Britanie şi-a
exprimat serioase rezerve faţă de crearea C.E.C.O., bazate pe caracterul supranaţional al Comunităţii, pe care ea îl
considera ca fiind o prea mare „cedare a unei părţi din suveranitatea naţională”. Din acest motiv, într-o primă fază,
C.E.C.O. s-a limitat numai la „Cei Şase” menţionaţi.
Trăsăturile esenţiale ale Comunităţii, evidenţiate în dispoziţiile Tratatului, erau: vocaţia federalistă
universală cu caracter sectorial; obiectivul de creare a unei pieţe comune, limitate la cărbune şi oţel, cu suprimarea
taxelor vamale, a contingentelor1 şi acordurilor de cartel2, deschisă şi altor state.
Piaţa comună s-a lansat treptat: pentru minereul de fier, cărbune şi fier vechi, la 10 februarie 1953, iar
pentru oţel, la 10 mai 1953. Pentru oţelurile speciale lansarea a avut loc la 10 august 1954.
În acest fel, Piaţa comună, chiar sectorială fiind, determina şi apropierea pe plan politic. De asemenea,
unitatea politică era puternic influenţată de raţiuni economice: asigurarea raţionalizării producţiei, desfiinţarea
piedicilor în calea liberei circulaţii, fixarea preţurilor, toate acestea având drept consecinţă ridicarea nivelului de trai
pentru lucrătorii din industria carboniferă a statelor membre, a oţelăriilor şi a celorlalte elemente legate de acestea.
C.E.C.O. dispunea şi de competenţe privitoare la controlul concurenţei şi la intervenţia asupra preţurilor,
având compentenţa de a interzice înţelegerile, abuzu-rile în materie, precum şi de a impune obligativitatea obţinerii
unor autorizaţii prea-labile pentru amplasarea de întreprinderi.

1
cantitate de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă de timp
2
înţelegere între producătorii dintr-o anumită ramură industrială pentru fixarea preţurilor prin limitarea producţiei şi a
concurenţei

16
 În vederea realizării celor de mai sus, Comunitatea putea interveni, fie prin intermediul Curţii de Justiţie a
C.E.C.O., fie pe calea avizelor, deciziilor sau recomandărilor. De asemenea, Comunitatea putea interveni şi prin
adoptarea de măsuri în favoarea salariaţilor din industria cărbunelui şi oţelului, acordând ajutoare sau împrumuturi,
prin finanţarea unor programe pentru dezvoltarea de noi activităţi în vederea reconversiei lucrătorilor sau a
reintegrării forţei de muncă.
Îndeplinirea obiectivelor din Tratat revenea în sarcina celor patru instituţii, create în acest scop: Înalta
Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea Comună şi Curtea de Justiţie. Aceste instituţii erau înzestrate cu puteri de
decizie, cu efecte concrete şi imediate, precum şi cu competenţe bine structurate şi precise care au conferit
organizaţiei marea sa originalitate. Caracteristicile fundamentale ale aces-tor patru instituţii s-au concentrat în
legitimitatea democratică şi eficacitatea decizională.
Înalta Autoritate este organul înzestrat cu principalele puteri de gestiune şi de decizie. Era formată din
nouă membri, numiţi de comun acord de guvernele celor şase state membre, aceştia fiind desemnaţi pe o bază
paritară, dintre personali-tăţile independente din fiecare stat membru.
Competenţele cu care a fost investită erau următoarele:
 să gestioneze producţia de cărbune şi oţel;
 să asigure raţionalizarea producţiei cu funcţionarea întregului regim.
Deciziile Înaltei Autorităţi aveau forţă executorie şi erau supuse controlului Adunării Parlamentare. În semn
de recunoaştere şi apreciere la adresa celui care poate fi numit părintele construcţiei europene, C.E.C.O. a desemnat
în funcţia de preşedinte pe economistul francez Jean Monnet.
Consiliul Special de Miniştri era organul care reprezenta guvernele naţionale, fiind înzestrat cu
următoarele atribuţii:
 să asigure legătura dintre guvernele naţionale şi activitatea Înaltei Autorităţi;
 să asigure coordonarea dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului, încredinţate Înaltei Autorităţi şi restul
activităţilor economice din diferitele ţări comunitare.
Consiliul era format din reprezentanţi ai statelor membre şi era abilitat să determine în unanimitate,
priorităţile de utilizare şi de repartiţie între industriile interesate, precum şi resursele de cărbune şi oţel.
Adunarea Parlamentară (Adunarea Comună) era organul care reprezenta naţiunile, fiind compusă, ca şi
Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, din reprezentanţi ai parlamentelor naţionale, care erau desemnaţi de
către acestea.
Principala atribuţie a Adunării Parlamentare, era aceea de a exercita un control democratic asupra Înaltei
Autorităţi.
Curtea de Justiţie, a cărei principală atribuţie era aceea de a supraveghea respectarea prevederilor înscrise
în Tratat şi de a soluţiona neînţelegerile dintre ţările membre sau particulari şi Înalta Autoritate.
Finanţarea Comunităţii era realizată printr-un impozit european, plătit direct de întreprinderile de cărbune şi
oţel, fără nici o contribuţie din partea statelor membre, conferindu-i astfel Înaltei Autorităţi un plus de independenţă.

17
 C.E.C.O. a fost proiectată pentru o perioadă de 50 de ani, timp în care, potri-vit dispoziţiilor din Tratat,
urma să se asigure premisele unei Comunităţi „mai largi şi mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări
sângeroase”.
Comunitatea Economică Europeană
După cum am menţionat, atât proiectele de realizare a unei Europe unite din punct de vedere militar, cât şi
cele referitoare la o Autoritate politică au eşuat. Acest deznodământ a demonstrat că nu putea fi încă realizată o astfel
de unitate, că eforturile de creare a unor autorităţi supranaţionale eşuaseră în toate domeniile, cu excepţia
cărbunelului şi oţelului. Coroborând cele două realităţi, devenea evident că integrarea europeană putea fi realizată
doar pe cale economică, prin integrarea pas cu pas a tuturor sectoarelor economice.
O condiţie favorizantă în acest sens a constituit-o reintegrarea Germaniei Federale în structurile Europei
Occidentale şi ale Alianţei Atlantice, rezolvându-se în acest fel şi sensibila problemă a reînarmării acestui stat. Ca
urmare, a fost deschisă calea pentru construirea unei Europe integrate. În acest sens era posibilă menţinerea
Germaniei Federale în cadrul unei Europe democratice şi liberale, ca parte integrantă a marii familii a naţiunilor
occidentale.
Astfel, idealul unităţii europene fusese reajustat, în sensul schimbării opticii asupra procesului de relansare
europeană. Proiectul construcţiei europene începea cu producătorii industriali şi agricoli, precum şi cu comercianţii,
lăsând, pentru moment, deoparte politica externă şi de securitate comună, urmând ca acestea din urmă să fie realizate
într-un viitor, la acea oră, încă nedefinit.
Pornindu-se de la aceste premise, în perioada 1-6 iunie 1955, miniştrii de externe ai „Celor Şase” au adoptat
decizia de unificare, prin Declaraţia de la Messina (Sicilia). Prin aceasta, statele participante îşi exprimau voinţa
politică de a păşi într-o nouă etapă pe calea construirii europene. S-a apreciat că numai planul economic este cel care
poate asigura fuziunea progresivă a economiilor naţionale, crearea unei pieţe comune, armonizarea treptată a
politicilor sociale naţionale, pentru aceasta fiind necesară dezvoltarea unor instituţii comune.
Rezoluţia adoptată de „Cei Şase” viza o politică comună în domeniul trans-porturilor, cu deosebire în ceea
ce privea infrastructura lor, o politică a energiei, punându-se astfel bazele creării unei organizaţii privind energia
atomică, precum şi a unei pieţe comune.
Principalul motiv al discordiei dintre iniţiatoarele acestui plan îndrăzneţ consta în modalităţile prin care
urmau să fie îndeplinite obiectivele expuse în declaraţie. Concret, Franţa susţinea ca integrarea să aibă caracter
sectorial (energia nucleară, transporturile, poşta, telecomunicaţiile, electricitatea), în timp ce Germania, Italia şi ţările
din BeNeLux îşi exprimaseră poziţii mai rezervate faţă de piaţa comună generalizată. Pentru soluţionarea acestei
dispute a fost înfiinţat un Comitet de experţi, sub preşedinţia lui P.H. Spaak, reunit la Bruxelles, care la data de 12
aprilie 1956, a întocmit un Raport în care prezenta în linii generale, soluţionarea a două aspecte: primul referitor la o
piaţă comună generalizată, iar cel de-al doilea pentru energia atomică.
Raportul aşa-numitului Comitet Spaak, a ţinut cont de toate propunerile exprimate de statele participante. El
a constatat dificultăţile apărute în calea unei unei integrări sectoriale, cu excepţia domeniului energiei atomice şi a
pus în evidenţă natura şi mijloacele de realizare ale unei pieţe comune. Era prezentată, în acest sens, crearea unui

18
sistem de uniune vamală, cu un tarif exterior comun mai larg decât o simplă liberalizare a schimburilor, care creea
condiţiile pentru o veritabilă integrare economică.
Rezultatele Raportului au fost susţinute şi de Jean Monnet, care a creat Comitetul de acţiune pentru Statele
Unite ale Europei. Acesta reprezenta un orga-nism conceput ca un instrument pentru sprijinirea şi promovarea
planurilor de inte-grare europeană prin atragerea principalilor responsabili politici din diferite ţări, în scopul realizării
acestui proiect.
Astfel, puternic sprijinită de curente politice favorabile, negocierile inter-guvernamentale au dus la
semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a două tratate prin care s-au instituit Comunitatea Economică Europeană şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Ambele tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Asemenea C.E.C.O., noile organizaţii create aveau ca acte constitutive, în afara celor două tratate, mai multe
protocoale şi anexe la fiecare dintre ele, precum şi o Convenţie referitoare la unele instituţii comune Comunităţilor şi
un Act final semnat la aceeaşi dată.
În textul Tratatului care a instituit Comunitatea Economică Europeană au fost
enunţate obiectivele economice ale organizaţiei, precum şi mijloacele de acţiune. Astfel, principalul obiectiv care
revenea acestei organizaţii era instituirea unei pieţe comune, prin realizarea unei uniuni vamale, a armonizării
politicilor economice, a liberalizării întregii vieţi economice: a producţiei, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor
umani şi financiari.
Comunitatea Economică Europeană îşi fundamenta existenţa pe cele patru libertăţi esenţiale: a capitalurilor,
a serviciilor, a bunurilor şi a persoanelor, precum şi pe mai multe politici comune în special în domeniul agricol, al
transporturilor, a dezvoltării regionale, al celui social.
În realizarea obiectivului său fundamental, textul Tratatului C.E.E. precizea-ză şi principiile generale după
care Comunitatea era obligată să guverneze: elimina-rea piedicilor vamale, crearea unui tarif vamal comun,
asigurarea unui climat favo-rabil bunei funcţionări a concurenţei, apropierea legislaţiilor naţionale, instituirea de
fonduri speciale şi a unei bănci de investiţii, asocierea cu alte ţări la obiectivele Comunităţii, precum şi abolirea
oricăror obstacole în calea liberei circulaţii.
Sintagma „Piaţa Comună” nu se regăseşte în textul Tratatului, ea fiind defini-tă de Curtea de Justiţie printr-o
hotărâre în care viza: „eliminarea tuturor piedicilor schimburilor intracomunitare în vederea fuziunii pieţelor
naţionale într-o piaţă unică...”.
Din punct de vedere instituţional, Tratatul de la Roma, care a instituit Comunitatea Economică Europeană,
relua într-o mare măsură schema generală a C.E.C.O.(Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European, Curtea
de Justiţie).
Spre deosebire de C.E.C.O., care a fost concepută pentru o perioadă de 50 de ani, C.E.E. are o durată
nelimitată.
Odată cu semnarea Tratatului C.E.E., şi-a făcut apariţia o nouă ordine juridică integrată în dreptul intern al
statelor membre. Comunitatea a fost dotată cu atribuţii proprii, cu personalitate juridică, cu o capacitate de
reprezentare interna-ţională, cu puteri reale izvorâte din limitatea unor competenţe ale statelor membre în favoarea

19
Comunităţii. În acelaşi timp, statele membre, limitând unele din dreptu-rile lor suverane (în domenii restrânse), şi-au
creat un corp de norme aplicabile lor şi cetăţenilor lor.
În acest fel, dreptului izvorât din tratate nu i se vor putea, juridic vorbind, opune texte interne, oricare ar fi
acestea, întrucât dacă s-ar întâmpla acest lucru, ar dispărea esenţa caracterului comunitar, pentru că s-ar pune în
discuţie însăşi baza juridică a Comunităţii. Altfel spus, în generalitatea sa, dreptul comunitar are întâie-tate în faţa
oricărui text juridic intern, adică reglementările din tratat sunt direct aplicabile în dreptul intern al statelor membre.
Comunitatea Economică Europeană devine astfel o comunitate de drept, ceea ce presupune că atât statele
membre, cât şi instituţiile lor, se supun controlului de conformitate a actelor lor interne, prevederilor din tratat, care
se prezintă astfel ca o adevărată Chartă constituţională de bază.
Iniţiativa legislativă în cadrul comunitar a fost încredinţată Comisiei, independentă de guverne. Totodată,
aceasta dispune şi de putere executorie, având şi atribuţii de negociere de tratate comerciale bilaterale sau
multilaterale.
Decizia actului normativ aparţinea Consiliului de Miniştri, care este asistat de un Comitet al
Reprezentanţilor Permanenţi.
Parlamentul avea un rol deliberativ şi de control, iar Curtea de Justiţie, un rol jurisdicţional.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

După cum s-a menţionat, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice s-a înfiinţat la 25 martie 1957, printr-
un Tratat semnat de şase state: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg. Particularitatea Tratatului de
înfiinţare a C.E.E.A. constă în sectorialitatea obiectivului propus, acela de a gestiona producţia şi consumul energiei
atomicecivile.
Principala misiune care a revenit Comunităţii pentru atingerea acestui obiectiv, a fost aceea de a contribui la
pregătirea şi dezvoltarea rapidă a industriilor nucleare, exclusiv pentru aplicaţii civile ale acestora, întrucât în acel
timp energia atomică părea capabilă să aducă o soluţie crizei de energie care ameninţa Europa, datorită puternicei
expansiuni economice şi, în consecinţă, a unei cereri conside-rabil sporite de energie.
Ca şi în cazul C.E.E., EUROATOM a reprodus schema instituţională a C.E.C.O., bazându-şi activitatea pe
patru instituţii: Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European, Curtea de Justiţie.
Cu ocazia semnării celor două Tratate de la Roma, statele fondatoare au decis, printr-un protocol adiţional,
ca Adunarea Comună a C.E.C.O. să devină instituţie competentă şi pentru EUROATOM şi C.E.E., motiv pentru care
numărul membrilor ei a fost acceptat să crească de la 78 la 142, iar denumirea s-a modificat în Adunarea
Parlamentară Europeană, iar mai apoi în Parlamentul European, servind pentru toate cele trei Comunităţi.
Parlamentul European era constituit din delegaţi desemnaţi de parlamentele naţionale, numărul lor fiind
proporţional cu mărimea demografică a fiecărui stat membru.
Principalele atribuţii ale Parlamentului erau cele deliberative şi de control.
Similar situaţiei menţionate, cu acelaşi prilej, Curtea de Justiţie a C.E.C.O. a devenit competentă şi pentru
C.E.E. şi pentru EUROATOM .
Tratatele de la Roma au lăsat neschimbate prevederile referitoare la Comitetul Consultativ al C.E.C.O., care
îşi continua activitatea specializată în probleme de cărbune şi oţel.

20
 Pentru EUROATOM şi C.E.E., în scopul sprijinirii activităţii lor, a fost creat Comitetul Economic şi Social,
format din reprezentanţi ai producătorilor, agricultorilor, transportatorilor, comercianţilor, artizanilor şi muncitorilor,
ai profesiunilor libere şi de interes general.
În ceea ce priveşte aprovizionarea cu materii fisionabile speciale şi uraniu natural, politica în acest domeniu,
a fost încredinţată unei Agenţii comerciale autonome, înzestrată cu personalitate juridică şi autonomie financiară.
Comisia C.E.E.A. continua să rămână independentă de Comisia C.E.E. şi Înalta Autoritate, dispunând de
competenţe largi:
 orice întreprindere din Comunitate, care manipulează materii nucleare, era obligată să comunice informaţii
asupra activităţii proprii;
 Comisia ţinea evidenţa acestor materii şi poate efectua inspecţii la faţa locului, fără consimţământul statului
pe teritoriul căruia se află acesta, dar nu şi asupra materiilor destinate nevoilor de apărare.
Partea dispozitivă a Tratatului conţine reglementări cu privire la cooperarea în sectorul de cercetare, de
difuzare a cunoştinţelor în materie nucleară civilă, de protecţie sanitară şi de securitate civilă, atât pentru personalul
din domeniu, cât şi pentru populaţie.
În esenţa lui, Tratatul reprezenta organizarea Pieţei Comune în domeniu, cu eliminarea taxelor vamale, a
restricţiilor cantitative şi a altor măsuri menite să înlăture piedicile administrative.
Referitor la finanţarea C.E.E.A., se cuvine menţionat faptul că, până în anul 1970, spre deosebire de
C.E.C.O., era finanţată prin contribuţii financiare furnizate de statele membre. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cazul
C.E.E.. Regimul financiar al Comunităţilor s-a modificat în 1970, acesta asigurându-şi funcţionalitatea din resurse
proprii comunitare, renunţându-se la aportul statelor. Comunităţile au căpă-tat în acest mod un plus de independenţă,
sistemul propriu de resurse provenind din prelevări procentuale, din drepturile de vamă, din taxe asupra importurilor
din ţări terţe, precum şi 1% din T.V.A.-ul perceput în toate statele membre.
Sistemul de finanţare al Comunităţilor le deosebeşte fundamental de alte organizaţii internaţionale, acestea
din urmă rămânând tributare contribuţiilor vărsate de statele membre la bugetele comune.
Din cele prezentate rezultă că toate cele trei Tratate urmăresc crearea unei economii internaţionale de piaţă,
bazată pe principiul liberalismului economic, prin trei mecanisme fundamentale: uniunea vamală, piaţa comună sau
spaţiul economic unificat şi uniunea economică printr-o politică economică comună.

21
 Cap. 3. Evoluţia instituţiilor comunitare

Unificarea instituţiilor care servesc Comunităţile Europene

Tratatele de la Roma şi Tratatul de la Paris au creat trei Comunităţi, fiecare dotată cu câte patru instituţii,
ceea ce ar fi determinat existenţa a douăsprezece instituţii, cu atribuţii asemănătoare între ele. Din cele prezentate
anterior rezultă că atât pentru C.E.E., cât şi pentru C.E.E.A., s-a reprodus schema instituţională a CECO, însă cu
unele diferenţe determinate de specificul fiecărei Comunităţi.
Apărea ca evident faptul că sarcinile noilor Comunităţi erau mult mai complexe, de la o Piaţă comună
restrânsă la două materii de bază, produse în condiţii oarecum comparabile, se urmărea o Piaţă comună mai largă, o
apropiere progresivă a politicilor economice ale statelor membre, o dezvoltare şi o extindere continuă şi echilibrată
pe întregul ansamblu al Comunităţilor, care să conducă la o stabilitate şi o ridicare continuă a nivelului de trai.
Spre deosebire de Tratatul C.E.C.O., tratatele C.E.E. şi C.E.E.A. preconizau direcţii de dezvoltare pe o
perioadă care nu mai era limitată în timp, motiv pentru care s-a impus şi o modificare corespunzătoare în arhitectura
instituţională. Astfel, prima etapă este cea din 25 martie 1957 când, odată cu semnarea Tratatelor C.E.E. şi C.E.E.A.,
a fost semnată şi Convenţia referitoare la unele instituţii comune ale Comunităţilor, şi astfel:
 Adunarea Comunitară a C.E.C.O. s-a unificat cu celelalte Adunări ale C.E.E.A. şi C.E.E. într-o Adunare
unică numită Adunarea Parlamentară Europeană;
 Curtea de Justiţie C.E.C.O. s-a unificat cu cele două Curţi ale C.E.E. şi C.E.E.A. formând o Curte de Justiţie
unică;
 cele trei Consilii de Miniştri şi cele două Comisii C.E.E.A. şi C.E.E. au continuat să coexiste separat, dar şi
separat de Înalta Autoritate;
 a fost înfiinţat un organ comun pentru C.E.E. şi C.E.E.A., numit Comitetul Economic şi Social.
Cea de-a doua etapă în procesul de unificare a instituţiilor comunitare o constituie Tratatul de fuziune
semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Cu acest prilej s-a instituit un Consiliu
unic şi o Comisie unică pentru toate cele trei Comunităţi Europene.
Înalta Autoritate din Tratatul C.E.C.O., Comisia prevăzută în Tratatul C.E.E. şi Comisia prevăzută în
Tratatul C.E.E.A. şi-au încetat activitatea paralelă şi au fuzionat într-o Comisie unică.
În mod similar, au evoluat lucrurile şi în privinţa celor trei Consilii, care au fuzionat într-un Consiliu unic.
Ca urmare a evoluţiilor menţionate, ordinea instituţională comunitară se sprijinea pe următoarele entităţi:
 Consiliul, format din câte un reprezentant, membru al guvernului fiecărui stat parte;
 Comisia, formată din membri desemnaţi de guverne de comun acord pentru o perioadă de 4 ani;
 Parlamentul European, compus din delegaţi ai parlamentelor naţionale, ca reprezentanţi ai popoarelor;
 Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din 7 judecători, numiţi pe o perioadă de 6 ani, de comun
acord cu guvernele naţionale, care îşi schimba compoziţia o dată la 3 ani.
Din structura instituţională prezentată, rezultă specificitatea naturii Comunităţilor. Acestea nu pot fi
comparate cu nici o altă structură existentă, fie că este vorba despre o organizaţie statală, fie că este vorba de o
organizaţie internaţională. Din modul de atribuire al competenţelor Comunităţilor, precum şi din felul în care s-au

22
constituit, acestea sunt comunităţi de state, dar în aceeaşi măsură sunt şi comunităţi de popoare. Din această
perspectivă se poate afirma că Parlamentul European este expresia participării popoarelor la exercitarea puterii, în
timp ce Comisia reprezintă prioritar interesul comun al statelor.
Puterea legislativă a Comunităţilor nu aparţine Parlamentului European în exclusivitate, aşa cum ne-am
aştepta în cazul unei structuri statale, ci este împărţită cu Consiliul, organ format din reprezentanţi ai guvernelor
naţionale.
Comisia Europeană nu poate fi asimilată unei adevărate puteri executive naţionale, având însă prerogative
de iniţiere a actelor normative şi de coordonare a activităţii executive.
Din aceste scurte consideraţii rezultă faptul că, aşa cum s-a mai menţionat, structura instituţională a
Comunităţilor Europene nu a transpus triunghiul instituţional care decurge din aplicarea principiului separaţiei
puterilor, constituind o structură mult mai complexă decât aceea existentă în logica juridică internă a unui stat,
întrucât aceasta trebuie să exprime pe de o parte participarea statelor, iar pe de altă parte participarea popoarelor la
ansamblul comunitar.
Începând cu anul 1974, Consiliul European apare ca o „instanţă supranaţională” care are ca principală
vocaţie pe aceea de a trata, în globalitatea lor, afacerile europene. Aceasta deşi se putea observa încă de pe atunci
tendinţa crescândă a Parlamentului European de a nu se limita numai la competenţele comunitare, de a încerca să-şi
impună punctele sale de vedere în afacerile care aparţin cooperării politice.
Actul Unic European nu a eliminat această juxtapunere, deşi a realizat accentuarea legăturii dintre
construcţia comunitară (instituţională) şi cooperarea politică europeană.
Cea de-a treia etapă în dezvoltarea instituţională o reprezintă momentul în care celor patru instituţii li s-au
mai adăugat, ca urmare a dispoziţiilor Tratatului asupra Uniunii Europene (Maastricht, 7 februarie 1992), Curtea de
Conturi, care a primit cu acest prilej statutul de instituţie. Totodată, a fost consacrat ca instituţie şi Consiliul
European, din ce în ce mai prezent în viaţa Comunităţilor prin reuniunile regulate ale şefilor de state şi de guverne ale
statelor membre.
Astfel, începând cu Tratatul de la Maastricht, se poate vorbi de un „cadru instituţional unic”, pentru că
aceleaşi instituţii servesc toate Comunităţile ca organe de decizie, de propunere, de consultare, judiciare. Acestea au
fost create prin Tratate diferite, sunt de asemenea considerate, diferite din punct de vedere juridic şi au fost înzestrate
cu proceduri şi competenţe diferite.
Tratatele încheiate cunosc mai multe categorii de entităţi instituţionale, unele cărora li s-a conferit calitatea
de instituţie şi altele care nu beneficiază de această calitate, continuând să reprezinte „organe” ale Comunităţii.
Concluzionând această succintă prezentare, instituţiile Uniunii Europene de astăzi se prezintă astfel:
 Consiliul European, care reprezintă reuniunea la cel mai înalt nivel al statelor membre (şefi de state şi de
guvern);
 Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene, care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea sa în
formaţii distincte, în funcţie de problemele tratate, a miniştrilor de resort ai guvernelor naţionale;
 Comisia Europeană, organ independent, „păzitoarea Tratatelor şi motor al integrării europene”;
 Parlamentul European, care reprezintă popoarele din Uniune;

23
  Curtea de Justiţie, care controlează legalitatea actelor organelor comunitare, precum şi respectarea dreptului
comunitar de către statele membre;
 Curtea de Conturi, care controlează legalitatea, fiabilitatea şi regularitatea conturilor şi a tuturor operaţiilor
bugetare.
Dintre structurile care nu au dobândit statut de instituţie, amintim: Comitetul Economic şi Social, Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi, Comitetul Regiunilor, Tribunalul de Primă Instanţă, Comitetul Monetar.

Modificările aduse de Actul Unic European (AUE)

Cu toate că realizarea Pieţei unice a fost prevăzută teoretic în Tratatele originare ale Comunităţilor
Europene, în practică, progresul în această direcţie a fost foarte lent.
Realităţile politice, economice şi sociale existente în Europa sfârşitului de secol au impus necesitatea unei
noi reforme instituţionale. Consiliul European de la Fontainbleau, din iulie 1984, a înfiinţat, sub preşedinţia
senatorului irlandez J. Dooge (fost ministru de externe al Irlandei), Comitetul pentru probleme instituţionale, după
modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma.
Raportul Comitetului cunoscut sub numele de Raportul Dooge afirma nevoia unui salt calitativ în sensul
creării „între statele europene a unei entităţi politice reale, adică a unei Uniuni Europene”. Sarcina Comitetului era
aceea de a prezenta sugestii în vederea funcţionării cooperării europene în domeniul comunitar, dar şi în cel al
cooperării politice.
În vederea realizării acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferinţe a reprezentanţilor
guvernelor statelor membre care să negocieze un proiect de tratat asupra Uniunii Europene.
Un astfel de proiect fusese elaborat de italianul Spinelli în februarie 1984, moment care a determinat
relansarea dezbaterilor asupra reformelor instituţionale.
Din Raportul Dooge reieşeau obiectivele prioritare ale Uniunii Europene: crearea unui spaţiu economic
interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizaţiei europene, definirea identităţii comune externe.
Spaţiul economic urma să fie obţinut prin desăvârşirea Tratatului de la Roma, respectiv prin încheierea
procesului de constituire a Pieţei unice, libera circulaţie a cetăţenilor, coordonarea politicilor economice,
recunoaşterea reciprocă a normelor, simplificarea procedurilor vamale etc.
Întrucât crearea unei Pieţe unice era de neconceput fără existenţa unei monede unice sau unui sistem
monetar consolidat, Raportul adăuga necesitatea creerii unui sistem monetar european.
De asemenea, promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor în domeniile mediului, social,
cultural, în vederea creerii unui spaţiu juridic european omogen.
Referitor la necesitatea găsirii unei identităţi externe, Raportul consemna înainte de toate necesitatea
dezvoltării cooperării politice.
Din punct de vedere al modului în care urmau să fie atinse aceste obiective, Comitetul Dooge preciza că
mijloacele de realizare a acestora trebuiau să se circumscrie folosirii eficiente a instituţiilor deja existente, cărora
trebuiau doar să li se dezvolte eficacitatea şi legitimitatea democratică.

24
 Deşi Raportul Dooge a stârnit o serie de controverse între statele membre, după multe luări de poziţie pro şi
contra, la 9 septembrie 1985, la Luxemburg, avea să se deschidă Conferinţa interguvernamentală care s-a încheiat
prin semnarea în două etape a Actului Unic European.
Actul Unic European a trebuit să ofere soluţii pentru remedierea mai multor deficienţe, printre care:
 descrierea insuficientă a cadrului celor patru libertăţi fundamentale;
 disfuncţionalităţi instituţionale apărute în activitatea Curţii de Justiţie;
 puterile limitate ale Parlamentului European care îşi exprima dorinţa de a-şi spori mai mult influenţa în
procesul decizional;
 rolul exagerat de mare acordat votului cu unanimitate în Consiliu.
Actul Unic European şi-a propus să reglementeze cu cât mai multă acurateţe etapele finale ale creării Pieţei
interne, definită ca o zonă fără frontiere interne în care este asigurată libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului.
Dinamica desăvârşirii Pieţei comune s-a schimbat o dată cu intrarea în vigoare a AUE, care consfinţeşte
voinţa statelor membre de a depăşi perioada stagnării construcţiei comunitare.
Semnat la 17 februarie 1986, de nouă din cele douăsprezece state membre, precum şi de celelalte trei care
aderaseră recent (Italia, Danemarca şi Grecia), Actul Unic European a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
Principalul scop urmărit de acest Tratat rezultă din preambulul AUE care prevede „transformarea relaţiilor
statelor membre într-o Uniune Europeană”.
Este pentru prima oară când un tratat comunitar prevede dispoziţii comune cu privire la Comunităţile
Europene şi la cooperarea politică, precizând că acestea trebuie să contribuie „împreună la realizarea unui progres
concret al Uniunii Europene”. Deoarece reuneşte dispoziţii referitoare la modificarea şi completarea celor trei tratate
constitutive într-un singur act juridic şi prevede, în acelaşi timp, dispoziţii privind unele reforme instituţionale şi
competenţe comunitare, creează noi politici şi pune bazele unei cooperări europene în materie de ordine politică,
Tratatul a primit denumirea de „unic”.
Elementele progresiste aduse de AUE sunt următoarele:
din punct de vedere instituţional:
 acordul reiterează Tratatele constitutive ca bază pentru activitatea de viitor a Comunităţilor Europene, dar în
egală măsură specifică şi tratatele şi actele subsecvente care le-au modificat şi completat pe acestea;
 instituţionalizează Consiliul European a cărui existenţă era fondată numai pe comunicatul Summit-ului de la
Paris, din octombrie 1974;
 se extinde votul Consiliului de Miniştri al Uniunii Europene prin majoritatea calificată;
 este consolidat procesul de consultare a Parlamentului European, prin introducerea procedurii de cooperare
în anumite domenii;
 se înfiinţează o nouă jurisdicţie comunitară de primă instanţă destinată să uşureze activitatea Curţii de
Justiţie;
 se extind puterile executive ale Comisiei prin întărirea autorităţii Preşedintelui şi investirea acestuia de către
Parlament;

25
  sporesc competenţele Curţii de Justiţie la noi domenii de activitate comunitară prin participarea activă a
Parlamentului, ales prin vot universal, la procesul legislativ;
 se revine la votul cu majoritate calificată pierdut în urma compromisului de la Luxemburg din 1966;
 este conferit Comisiei dreptul exclusiv de iniţiativă pentru toate problemele comune care necesită legiferare
şi i se atribuie acesteia competenţe executive lărgite;
 se consolidează puterea Parlamentului care trebuie să coopereze şi nu numai să se consulte cu Consiliul.

din punct de vedere economic:

 stabileşte ca obiectiv esenţial desăvârşirea Pieţei interne prin fixarea datei de 30 decembrie 1992 ca dată a
realizării definitive a Pieţei interne, statele membre trebuind să adopte măsurile necesare atingerii acestui
obiectiv în termenul prevăzut;
 introduce dispoziţii care sunt menite să suprime ultimele obstacole în calea liberei circulaţii.

din punct de vedere politic:

AUE reprezintă continuarea procesului început prin Acordul Davignon din 1970, acord rezultat în urma
raportului care a fost întocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor şase ţări membre,
însărcinaţi „să studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor în domeniul unificării politice şi în perspectivele
lărgirii”. Acest raport poartă numele preşedintelui însărcinat cu obiectivele menţionate, Etienne Davignon (Belgia) şi
a fost supus Consiliului de Miniştri care l-a adoptat la data de 27 octombrie 1970.
Urmare a acestui raport, cooperarea în domeniul afacerilor externe apare ca o fază preliminară a unificării
politice europene. Nu se poate încă vorbi de o adevărată politică externă a Comunităţilor, ci mai mult de o
coordonare a politicilor externe naţionale printr-un ansamblu de mecanisme care formează ceea ce se numeşte
cooperarea politică europeană (CPE).
Această cooperare nu se baza pe nici un cadru juridic şi nu presupunea obligaţii în consecinţă, deci nu
puteau face obiectul unui tratat separat.
În decembrie 1975, cel de-al doilea raport asupra Uniunii Europene prezentat Consiliului European de către
Leo Tindemans, fostul prim-ministru al Belgiei, Preşedinte al Partidului Popular European, preconiza transformarea
angajamentului politic în obligaţia juridică a statelor membre de a se consulta în scopul luării unor decizii naţionale
şi de a adopta principiul majorităţii pentru luarea deciziilor comune. În acest fel, se cerea elaborarea unei politici
externe comune, ceea ce a însemnat un pas important în construcţia Europei federale. Tot în acest Raport se accentua
necesitatea sporirii eficacităţii Comunităţii Europene printr-o mai bună coordonare a organelor interguvernamentale
şi a celor specializate prin întărirea instituţiilor comunitare şi a organismelor independente.
Bazându-se pe cele două Rapoarte menţionate, Actul Unic European reprezintă un veritabil acord de drept
internaţional, codificând o cooperare în domeniul politicii externe. El a permis integrarea în tratate alături de
evoluţiile instituţionale a unei politici comune în vederea consolidării procesului comunitar. Sintetizând contribuţia
Actului Unic European în domeniul construcţiei politice a Europei unite, menţionăm:

26
  În materia cooperării politice europene, defineşte obiectivul acestei cooperări ca fiind consultarea între
statele membre pentru „orice problemă de politică externă care are un interes general”;
 Se precizează pentru prima oară în mod distinct faptul că preşedinţia cooperării politice trebuie să fie
exercitată de statul care deţine preşedinţia Consiliului de Miniştri al Comunităţilor, confirmând din acest
punct de vedere practica anterioară;
 Se instituie un Comitet politic compus din directori politici aparţinând statelor membre, constituind
elementul fundamental al cooperării politice;
 Grupul corespondenţilor europeni instituit prin Raportul de la Luxemburg este însărcinat „să urmărească
potrivit directivelor Comitetului politic punerea în practică a cooperării politice europene şi să studieze
problemele de organizare generală”;
 Se instituie, cu acest prilej, grupurile de lucru care se reunesc potrivit directivelor Comitetului politic şi care
sunt compuse din şefii de serviciu din ministerele afacerilor externe, precum şi un reprezentant al Comisiei;
 S-a înfiinţat Secretariatul politic cu sediul la Bruxelles.
În consecinţă, principalul merit al Actului Unic European rezidă în faptul că, pentru prima oară, într-un
tratat internaţional ratificat, se menţionează ca obiectiv fundamental al statelor membre crearea Uniunii Europene. În
textul acordului sunt prevăzute pentru prima oară dispoziţii exprese cu referire la cooperarea politică, fiind primul
tratat ratificat în care apare în mod unitar relaţia dintre construcţia instituţională şi cea politică.
Rolul fundamental al Actului Unic European a fost de a deschide o etapă revoluţionară în istoria
Comunităţii. Cu sprijinul ferm al axei franco-germane, a cărei piloni principali au fost Miterand şi Kohl, precum şi
sub impulsurile energice ale Comisiei conduse de Jacques Delors, perioada sfârşitului anilor ’80 şi începutul anilor
’90 a fost martora reformei bugetare, a lansării campaniei pentru definitivarea pieţei interne unice (intrată în vigoare
la 1 ianuarie 1993) şi pentru acceptarea trecerii la Uniunea Economică şi Monetară şi a marilor transformări
constituţionale aduse de Tratatul de la Maastricht.

Consolidarea instituţiilor europene şi înfiinţarea entităţii politice Uniunea Europeană prin dispoziţiile
Tratatului de la Maastricht
În iunie 1988, Comunitatea Europeană decide studierea concretă a Uniunii Economice şi Monetare. Sub
conducerea lui Jacques Delors, pe atunci preşedinte al Comisiei Europene, a fost efectuat un studiu de către
„Comitetul pentru studiul Uniunii Economice şi Monetare” şi a fost înaintat Consiliului European de la Madrid, în
iunie 1989, sub numele de „Planul Delors”. În scopul realizării unei Uniuni Economice şi Monetare, acest plan
conţinea succesiunea a trei faze:
1. reforme preliminare;
2. convergenţa economiilor;
3. realizarea Uniunii propriu-zise.
Dinamica dezvoltării procesului instituţional al Uniunii Europene, la care se adaugă şi contextul politic şi
istoric marcat de căderea Cortinei de Fier şi democratizarea ţărilor din Europa Centrală şi de Est, au făcut ca, la doar

27
trei ani şi jumătate de la intrarea în vigoare a Actului Unic European, să fie adoptate texte care au relansat procesul
construcţiei comunitare.
Aceste texte, după ce au îmbrăcat o formă juridică corespunzătoare şi s-au îmbinat cu dispoziţii privind
uniunea politică şi uniunea economică şi monetară, s-au concretizat într-un Tratat asupra Uniunii Europene, semnat
la 7 februarie 1992, la Maastricht, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Din punct de vedere istoric, Tratatul de la Maastricht reprezintă încheierea procesului de integrare
economică început la Paris prin semnarea Tratatului CECO şi, totodată, reluarea încercării eşuate de integrare
politică în urma respingerii de către Adunarea Naţională a Franţei a Comunităţii Europene a Apărării, în anul 1954.
În acelaşi timp, Tratatul reprezintă şi un punct de plecare şi dezbatere pentru revizuirea unor articole şi
dispoziţii necesare a fi îmbunătăţite, ca urmare a schimbărilor geopolitice intervenite prin prăbuşirea sistemului
totalitar comunist, iar pe cale de consecinţă, modificarea echilibrului internaţional.
Din aceste considerente putem afirma că Tratatul de la Maastricht crează premisele ultimei etape a integrării
europene şi anume aceea a Uniunii Politice a Europei.
Proiectul de Uniune Europeană prevedea regruparea celor trei Tratate constitutive comunitare cu activităţile
din domeniul cooperării politice, a sistemului monetar european şi a altor politici noi, într-o arhitectură
constituţională unică cu caracter federal.
Tratatul de la Maastricht aduce, pentru prima oară, în prim-plan, necesitatea existenţei a trei elemente de
bază pentru construcţia şi funcţionarea Uniunii Europene, înfiinţând de jure această entitate politică care înglobează:
1. sistemul instituţional comunitar (Comunitatea Europeană);
2. politica externă şi de securitate comună;
3. cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Cele trei puncte de susţinere menţionate sunt cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de
„piloni” ai Uniunii Europene. Tratatul prezintă Uniunea ca „o nouă etapă în procesul care pune bazele unei uniuni
„fără încetare mai strânsă între popoarele Europei”, în care deciziile sunt luate cât mai aproape posibil de cetăţeni.
Evidenţiind îmbinarea funcţională a celor trei piloni, Tratatul precizează că Uniunea „este fondată pe
Comunităţile Europene completate de politicile şi formele de cooperare instaurate de prezentul tratat. Ea are ca
misiune să organizeze, „într-un mod cât mai coerent şi solidar, relaţiile dintre statele membre şi popoarele lor”.
Dispoziţiile referitoare la procesul de integrare europeană, ca etapă în realizarea Uniunii Europene, au
generat dezbateri contradictorii în rândul membrilor Uniunii. Formula cerută de majoritatea statelor membre a fost
aceea de „proces gradual care duce la o Uniune cu vocaţie federală”. Această formulă a întâmpinat opoziţia Marii
Britanii, care a interpretat termenul de „federal” ca fiind excesiv de integrator. În faţa acestei situaţii, s-a ajuns la
compromisul de a se folosi expresia „o Uniune tot mai strânsă între popoarele Europei”, formulă care mai fusese
utilizată în Tratatele de la Roma şi chiar în Statutul Consiliului Europei.
Trebuie totuşi să menţionăm faptul că cel puţin câteva obiective fundamentale ale Uniunii, cum ar fi spre
exemplu moneda comună, spaţiul fără frontiere interioare, cetăţenia europeană, politica externă şi de apărare comună
au o conotaţie federală. Atât pentru evitarea unor confuzii, cât şi a sensibilităţii unora dintre statele membre, în textul
tratatului s-a precizat faptul că „Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre”.

28
 Din motivele menţionate, Tratatul nu acordă personalitate juridică Uniunii, astfel încât aceasta nu poate să
se substituie statelor membre.
Principalele elemente novatoare aduse de Tratatul de la Maastricht pot fi sintetizate după cum urmează:
din punct de vedere instituţional:
Tratatul de la Maastricht aduce completări şi dispoziţii care duc la consolidarea instituţiilor comunitare,
precum şi la o mai bună organizare a acestora, printr-o mai bună delimitare a competenţelor fiecăreia. În acest sens:
 Tratatul instituind Comunitatea Europeană a definit obiectivele acesteia în funcţie de modificările aduse
competenţelor comunitare, în care au fost introduse unele schimbări de natură instituţională.
 celelalte două Tratate constitutive (C.E.C.O. şi EUROATOM) nu au fost modificate decât în măsura
armonizării dispoziţiilor instituţionale cu schimbările instituind C.E.. Tratatul instituind C.E.E. se va numi
de acum înainte Tratatul instituind C.E., iar Comunitatea Economică Europeană – Comunitatea Europeană.
 s-au specificat limitele competenţei Curţii de Justiţie, aceasta căpătând noi competenţe în ceea ce priveşte
aplicarea de sancţiuni statelor membre, în situaţia încălcării de către acestea a unor obligaţii din tratat;
 Curţii de Conturi i s-au conferit puteri de control bugetar sporite;
 Comitetul Economic şi Social a căpătat dreptul de iniţiativă legislativă prin emiterea unui aviz în situaţia
când o apreciază ca oportună;
 au fost precizate relaţiile Tratatului asupra Uniunii Europene cu Tratatele constitutive ale Comunităţilor
Europene;
 a fost elaborată procedura de revizuire a tratatelor;
 a fost stabilită procedura de aderare la Uniune;
 au fost abrogate dispoziţiile Tratatului de fuziune a executivelor din anul 1965 şi din Actul Unic European;
 Consiliul European rămâne instituţia care dă impulsurile necesare dezvoltării Uniunii şi defineşte orientările
politice generale;
 se extinde votul cu majoritate calificată pentru Consiliul Uniunii în vederea îmbunătăţirii funcţionării
sistemului decizional comunitar (introducerea acestuia a fost realizată prin Actul Unic European, cu privire
la Piaţa unică comună).
 Consiliul nu este responsabil în faţa Parlamentului, pe care însă l-a asociat la puterea de decizie prin
procedura „avizului conform”, precum şi prin extinderea acestei proceduri la noi domenii.
 Procedura Comisiei Europene îşi păstrează monopolul propunerilor pentru treburile comunitare, limitându-i-
se însă dreptul de iniţiativă în alte domenii.
 Mandatul Comisiei a fost prelungit de la 4 ani la 5 ani pentru a coincide cu mandatul Parlamentului.
 Comisia va fi supusă unei „duble investituri democratice”, aceea a guvernelor responsabile înaintea
parlamentelor lor naţionale şi aceea a Parlamentului European ales.
 Parlamentului European i-au fost sporite competenţele, trebuind să fie consultat de guverne înainte de
desemnarea preşedintelui Comisiei. Parlamentul şi-a dezvoltat puterea de control asupra Comisiei. Acesta
poate aproba sau refuza prin vot investitura Comisiei, iar printr-un vot de cenzură, o poate sili pe aceasta să
demisioneze.

29
  s-au extins puterile Parlamentului prin introducerea procedurii de „codecizie”, după cum s-a extins şi
puterea sa în controlul bugetar. De asemenea, acesta a căpătat dreptul de a institui comisii de anchetă.

Cu privire la înfiinţarea entităţii politice Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht a înlocuit dispoziţiile Actului Unic European cu privire la cooperarea politică
dintre statele membre cu noi dispoziţii care urmăresc deschiderea unei căi pentru elaborarea unei veritabile politici a
Uniunii Europene, prin intermediul poziţiei şi al acţiunilor comune ale statelor membre, cu anumite rezerve la
capitolul apărare. Uniunea politică astfel modificată cuprinde în principal următoarele aspecte:
 Politica externă şi de securitate comună (PESC), care are ca obiectiv întărirea identităţii şi rolului Uniunii ca
actor pe scena internaţională. Cuprinde, de asemenea, formularea pe termen lung a unei politici de apărare,
procesul Conferinţei asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE), dezarmare şi controlul
armamentului în Europa. Deciziile care privesc politica de securitate şi implicaţiile ei în sfera apărării pot fi
puse în practică în cadrul instituţional al U.E.O..
 Creşterea rolului Parlamentului European;
 Sporirea competenţelor Comunităţii;
 politică comună în domeniul juridic şi al afacerilor interne, ca de exemplu imigraţie, azil, viză etc.
Infiinţarea unui Birou European de Poliţie (EUROPOL), creat în scopul organizării schimbului de informaţii
asupra drogurilor la nivelul celor 15 state membre.
În domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC)
În Tratatul asupra U.E., şefii de state şi de guverne au hotărât să continue dezvoltarea graduală a unei
politici externe şi de securitate comune, axată pe următoarele obiective:
 salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independenţei Uniunii;
 întărirea securităţii Uniunii şi a statelor membre, sub toate formele sale;
 menţinerea păcii mondiale şi întărirea securităţii internaţionale conform principiilor Cartei O.N.U., ca şi a
principiilor şi obiectivelor Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, stabilite prin Actul Final de
la Helsinki din 1975 şi Carta de la Paris din 1990;
 promovarea cooperării internaţionale;
 dezvoltarea şi consolidarea democraţiei şi a statului de drept şi asigurarea respectului pentru drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.
Politica externă şi de securitate este, prin definiţie, un domeniu plasat tradiţional în zona în care interferează
cu interesele statelor cu privire la păstrarea suveranităţii lor. Datorită diversităţii statelor comunitare şi al statutelor de
putere diferite, este dificil de formulat un punct de vedere comun care să satisfacă toate interesele acestora. O
problemă suplimentară o reprezintă faptul că nu toate statele aparţin Alianţei N.A.T.O. sau U.E.O., existând încă, la
acea vreme, un număr considerabil de ţări care aspirau la acest statut.
Domeniile de acţiune comună asupra cărora s-au înţeles membrii Uniunii Europene cu privire la politica
externă sunt: Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), politica de dezarmare şi controlul
armamentului în Europa, neproliferarea armelor nucleare, aspectele economice ale securităţii.

30
 Tratatul prevede, în mod explicit, obligaţia statelor membre de a se consulta, informa şi coordona între ele.
Forumul unde urmau să aibă loc toate aceste schimburi de informaţii este Consiliul Uniunii Europene.
Politica de securitate comună se sprijină pe structurile U.E.O., care este privită ca o parte integrantă a
dezvoltării Uniunii Europene. Sarcina sa este de a elabora şi implementa decizii şi acţiuni ale Uniunii, care au
implicaţii de securitate.
Statele membre ale Uniunii Europene, care sunt în acelaşi timp şi membre U.E.O., au stabilit un program al
viitoarei cooperări, al cărei obiectiv este de a construi U.E.O. în etape, ca pe o componentă de apărare a U.E., precum
şi de a întări flancul european al Alianţei Atlantice. Procesul decizional în acest domeniu va fi supus regulii
unanimităţii.
Politica de apărare comună nu era încă inclusă, la acea dată, în politica de securitate comună, scopul afirmat
de membrii Comunităţii fiind acela de a dezvolta un cadru aparte pentru formularea unei politici de apărare.
Din cele menţionate rezultă că, în raport cu tratatele anterioare, Maastricht-ul aduce un element de natură
politică unei construcţii care până atunci era esenţialmente de natură economică şi comercială.

În domeniul juridic şi al afacerilor interne (JAI)

Este pentru prima oară când un tratat comunitar ratificat cuprinde dispoziţii care nu sunt integrate în cele trei
Tratate constitutive (C.E.C.O., C.E.E. şi EUROATOM). Datorită faptului că mai multe state membre nu erau încă
pregătite să transfere întreaga competenţă în aceste domenii Comunităţii, dispoziţiile privind cooperarea între
autorităţile poliţieneşti şi cele judiciare a fost introdusă în Tratatul general privind Uniunea Europeană şi nu a
constituit un capitol separat.

Cu privire la conceptul de cetăţenie unională

Conform acestui concept, introdus prin Tratatul de la Maastricht, toţi cetăţenii statelor membre sunt şi
cetăţeni ai Uniunii.
Acest concept atribuie fiecărui cetăţean următoarele drepturi:
 să se deplaseze şi să-şi stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre;
 să voteze şi să candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi
are domiciliul;
 să fie protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat membru;
 să se adreseze Parlamentului şi funcţionarului însărcinat cu sondarea opiniei publice.
Se precizează, totodată, faptul că dobândirea cetăţeniei europene nu suprimă cetăţenia naţională, dar îi
conferă acesteia drepturile pe care le-am menţionat.
din punct de vedere al politicii sociale
A fost pentru prima oară elaborată o politică coerentă care să angajeze statele membre în protejarea
cetăţenilor europeni.
din punct de vedere economic şi monetar
Tratatul de la Maastricht stabileşte regulile de coordonare între statele membre şi Comunităţile Europene,
precizând că direcţiile politico-economice ale statelor membre şi ale Comunităţilor vor fi adoptate de către Consiliul

31
de Miniştri al U.E.(Consiliul Uniunii Europene) care, în acelaşi timp, va supraveghea evoluţia economiei atât în
cadrul Comunităţilor, cât şi al fiecărui stat membru în parte.
Tratatul prevede în mod expres că se va realiza o uniune monetară, în sensul în care Comunităţile vor avea o
singură politică monetară.
Uniunea Economică şi Monetară a constituit unul dintre principalele scopuri ale creării Uniunii Europene,
motiv pentru care s-a aflat permanent în atenţia statelor membre ale Comunităţilor Europene. Din acest considerent,
pentru a avea o imagine mai clară asupra acestei probleme, vom insista asupra câtorva elemente de bază din evoluţia
acestui concept de-alungul timpului.
Primii paşi concreţi în această direcţie au fost făcuţi cu ocazia Summit-ului de la Haga, din decembrie 1969,
atunci când şefii de state şi de guverne ai ţărilor membre ale Comunităţii Europene au adus în discuţie pentru prima
oară crearea Uniunii Economice şi Monetare Europene.
Consiliul European desfăşurat la Hanovra (27-28 iunie 1988) a hotărât înfiinţarea unui Comitet pentru
studierea realizării Uniunii Economice şi Monetare, încredinţând coordonarea acestuia lui Jacques Delors.
Cu ocazia Consiliului European de la Dublin, din aprilie 1990, a fost examinată propunerea de realizare a
uniunii politice, înaintată de Belgia, Franţa şi Germania.
Reuniunea Consiliului European de la Roma, care s-a desfăşurat în 27-28 decembrie 1990, a stabilit liniile
directoare pentru aceste două uniuni.
Tratatul care viza Uniunea Economică şi Monetară a fost ratificat pe cale ordinară de către Parlamentele
Belgiei, Greciei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei, cu o majoritate confortabilă în favoarea acestuia. În Spania şi
Portugalia a fost necesară modificarea în prealabil a Constituţiilor naţionale. În Franţa a fost organizat un
referendum, în urma căruia populaţia s-a pronunţat în favoarea Tratatului, cu un procent de 51,05%. În Danemarca,
cel de-al doilea referendum din 18 mai 1993 a aprobat Tratatul cu un procent de 56,8%.
La acea vreme persista încă îngrijorarea legată de fenomenul înlocuirii monedelor naţionale cu o singură
monedă europeană. În final, chiar şi Marea Britanie, care a ridicat o serie de probleme încă din timpul negocierii
Tratatului, a ratificat acest document, instrumentele de ratificare fiind depuse la 2 august 1993.
În cazul Germaniei, ratificarea Tratatului ar fi însemnat o încălcare a prevederilor Constituţiei naţionale. Cu
toate acestea, legislativul german a realizat acordul politic cu privire la revizuirea constituţională pentru a face
posibilă integrarea RFG în cadrul acestei politici. Astfel, s-a votat ratificarea Tratatului, Tribunalul Constituţional al
RFG statuând asupra compatibilităţii Tratatului cu Constituţia, la 12 octombrie 1993.
Prin Tratat sunt stabilite măsurile care urmau să fie luate de către statele membre pentru realizarea unităţii
economice şi monetare, eşalonate pe trei etape
distincte.
Prima etapă a început în 1990 prin liberalizarea mişcării capitalurilor între statele membre ale Comunităţii
Europene şi s-a încheiat în decembrie 1993, prin realizarea convergenţei economice a statelor.
Fiecare stat a stabilit, în măsura în care a fost necesar, programe plurianuale menite să asigure convergenţa
durabilă, indispensabilă realizării Uniunii Economice şi Monetare, în special în ceea ce priveşte stabilitatea preţurilor
şi „starea de sănătate a finanţelor publice”.

32
 Deşi această etapă vizează crearea UEM, obiectivul stabilit viza creşterea performanţelor economice,
consolidarea sistemelor de coordonare a politicilor economice şi monetare în cadrul instituţional existent şi
renunţarea în totalitate la controlul asupra capitalurilor de către statele Sistemului Monetar European.
A doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată faza de
tranziţie către etapa finală şi este axată pe organizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranziţii constă în
organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale unei instituţii europene, cu caracter supranaţional.
În cadrul acestei etape, statele membre trebuiau să acţioneze pentru evitarea înregistrării de deficite publice
excesive şi să realizeze independenţa faţă de Băncile lor Centrale. În acest scop, fusese creat un mecanism coordonat
de Institutului Monetar European (I.M.E.), care a constituit precursorul viitoarei Bănci Centrale Europene şi care a
început să funcţioneze la 1 ianuarie 1994, având sediul la Frankfurt.
Dintre atribuţiile Institutului Monetar European menţionăm:
 să întărească coordonarea politicilor monetare europene ale statelor membre în vederea asigurării stabilităţii
preţurilor;
 să întărească cooperarea între Băncile Centrale Naţionale;
 să supervizeze funcţionarea Sistemului Monetar European;
 să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa Băncilor Centrale Naţionale şi care
afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
 să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa.
Referitor la mişcările de capitaluri între statele membre şi ţările terţe, Tratatul prevede, prin derogare de la
principiul totalei liberalizări a circulaţiei capitalurilor între membrii Comunităţii şi ţările terţe, că statele membre care
beneficiază la 31 decembrie 1993 de o derogare, în virtutea dreptului comunitar în vigoare, au fost autorizate să
menţină, până cel târziu la 31 decembrie 1995, restricţiile privind circulaţia capitalurilor autorizate prin derogările
existente la acea dată.
Tot în textul Tratatului sunt stabilite clar şi explicit criteriile de convergenţă pe care trebuie să le
îndeplinească o ţară pentru a se putea alătura Uniunii Economice şi Monetare:
 menţinerea ratei inflaţiei sub procentul de 1,5% faţă de media celor mai mici rate ale inflaţiei din primele
trei ţări, cele mai performante din acest punct de vedere (adică să fie sub 3%);
 rata dobânzii pe termen lung să nu depăşească cu mai mult de 2% media acesteia din trei ţări cu cele mai
mici rate de dobândă (adică să fie sub 8,5%);
 să nu fi procedat la o devalorizare a monedei proprii pe parcursul a doi ani ce preced intrarea în Uniune;
 deficitul bugetar să nu depăşească 3% din PIB;
 datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
 valuta naţională să nu facă parte din Monitorul European de Restructurare de minim doi ani.
Dacă majoritatea ţărilor SME ar fi îndeplinit aceste condiţii, cea de-a treia fază ar fi putut începe la 1
ianuarie 1997. Până la data preconizată, nici una din ţările europene nu îndeplineau simultan primele cinci criterii de
convergenţă şi, astfel, trecerea la cea de-a treia etapă a început la 1 ianuarie 1999.

33
 A treia etapă a fost prevăzută să înceapă la 1 ianuarie 1997, dar, aşa cum am mai precizat, s-a amânat pentru
1 ianuarie 1999 şi s-a încheiat la finele aceluiaşi an. În această etapă a intrat în funcţiune Sistemul European al
Băncilor Centrale (SEBC), format din Banca Centrală Europeană şi Băncile Centrale Naţionale ale statelor membre.
Totodată, a fost adoptată o monedă europeană ECU, apoi EURO, care va înlocui monedele naţionale ale statelor
membre.
Această etapă a debutat cu trecerea la parităţi fixe şi atribuirea competenţelor economice şi monetare
instituţiilor comunitare. În domeniul monetar, fixarea irevocabilă a parităţilor urma să devină efectivă, iar tranziţia
către o politică monetară unică să fie asigurată de I.M.E.. Deciziile privind intervenţiile pe pieţele de schimb într-o
terţă monedă urmau să fie luate sub unica răspundere a I.M.E. până la constituirea B.C.E.. Pentru Marea Britanie,
care şi-a manifestat rezerve, a fost prevăzută o clauză de opţiune care să îi permită să se alăture celorlalte state
membre atunci când va dori, fără a fi legată de un anumit termen.
Pentru a intra în ultima fază finală a înfăptuirii Uniunii Economice şi Monetare, statele membre trebuiau să
îndeplinească următoarele criterii de convergenţă:
 stabilitatea preţurilor – inflaţia din aceste ţări nu trebuia să fie mai mare de 1,5 procente faţă de media celor
mai performate trei state comunitare în materie de inflaţie;
 finanţele publice – deficitul bugetar să nu fie mai mare de 3% din PIB;
 datoria publică să nu fie mai mare de 60% din PIB;
 ratele de schimb nu trebuiau să depăşească marjele normale (± 2,25% faţă de ECU), prevăzute în cadrul
SME;
 rata dobânzii nu trebuia să fie mai mare de 2 procente faţă de media dobânzii pe termen lung utilizată de
primele trei state performante în acest domeniu.
În şedinţa C.E.E., din anul 2000, s-a constatat faptul că 11 din cele 15 state membre au îndeplinit criteriile
de convergenţă. Este important de menţionat faptul că, deşi au îndeplinit criteriile, Marea Britanie, Danemarca şi
Suedia nu au aderat la moneda unică.
De asemenea, amintim că, începând cu 1 iulie 1998, începuse să funcţioneze Banca Centrală Europeană care
a preluat o parte din atribuţiile autorităţilor monetare ale celor 11 state menţionate.
Pentru a înţelege mai bine argumentele care au stat la baza iniţiativei pentru formarea UME, prezentăm
succint în continuare câteva dintre avantajele pe care le oferă existenţa unui spaţiu monetar comun:
 reducerea costurilor pentru schimburile valutare
Atunci când un importator plăteşte pentru mărfurile importate, el trebuie să convertească la o bancă moneda
naţională în moneda exportatorului sau în moneda prevăzută prin contract. În momentul plăţii, Banca va adăuga un
comision pentru operaţiunea de schimb valutar efectuată. Pentru firmele care importă sau exportă un volum mare de
mărfuri într-un număr extins de ţări, asemenea tranzacţii de schimb valutar au şi ele un volum însemnat, deci şi
costurile vor fi ridicate, ceea ce determină recuperarea lor prin mecanismul majorării preţurilor, fenomen care va fi
suportat de consumatori. S-a estimat că asemenea costuri s-au ridicat la circa 0,4% din PNB-ul ţării membre.
 reducerea riscului valutar

34
 Cu toate că în multe ţări se lucrează cu mecanisme flexibile ale cursului de schimb, ţările membre au
stabilit limite de fluctuaţie ale cursurilor valutare şi au putut pune în practică ajustări ale cursurilor în momentul în
care variaţiile dintr-o ţară erau mult mai mari decât în alte ţări. Nesiguranţa în ceea ce priveşte nivelul viitor al
cursului valutar al unei monede naţionale a dus la o serie de riscuri ale importatorilor şi exportatorilor, care, prin
introducerea unei monede unice, au fost eliminate.
 prevenirea devalorizării competitive
În perioada dintre cele două războaie mondiale, ţările europene s-au angajat în acţiuni care au fost
denumite generic „devalorizări competitive”. O ţară şi-a devalorizat moneda naţională pentru a sprijini creşterea
exporturilor. Partenerii ei comerciali au procedat similar cu monedele lor naţionale pentru a contracara măsurile din
ţara parteneră şi a sprijini exporturile lor. Devalorizarea monedei poate fi o măsură inflaţionistă în decursul unei
perioade chiar şi în ţările în care cursurile de schimb erau stabilite de către autorităţi şi nu de mecanismele pieţei.
 preîntâmpinarea unor atacuri speculative
Mecanismul valutar premergător monedei unice era vulnerabil din perspectiva atacurilor speculative.
Dacă un speculator prevedea o devalorizare a unei monede naţionale, el vindea imediat cantităţi însemnate pe care le
deţinea din astfel de monede. Dacă un asemenea trend era urmat de mai mulţi jucători de piaţă, încrederea începea să
scadă în acea monedă, fenomen ce obliga guvernul ţării de origine să o devalorizeze în continuare forţat, chiar dacă
nu aceasta era intenţia iniţială.
Bineînţeles că guvernele au acţionat împotriva speculaţiilor cu moneda naţională prin majorarea
dobânzilor, influenţând astfel creşterea deţinerilor în moneda respectivă. Reversul unei asemenea politici se face
simţit imediat, creşterea dobânzilor ducând la creşterea costurilor la împrumuturi, costuri care trebuie respectate de
către împrumutaţi. Aceştia pot decide, ca urmare a acestei măsuri, să scadă volumul activităţii şi al investiţiilor şi,
deci, să influenţeze negativ creşterea economică.
 moneda unică favorizează extinderea şi fuzionarea pieţelor financiare
Acestea vor deveni mai lichide, în sensul în care se va opera pe termen scurt sau la vedere şi se va
diminua parţial sau total ponderea operaţiunilor la termen. Prin urmare, nu va mai fi nevoie de acoperire împotriva
riscului.
Emisiunea şi gestionarea monedei unice au fost încredinţate Băncii Centrale Europene, iar până la
înfiinţarea acesteia SBC-ului. Această instituţie era abilitată de statele membre să realizeze emisiunea monetară şi
politica monetară.

În loc de concluzii
Deşi a avut un aport substanţial la crearea Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht a lăsat încă o serie de
elemente mai puţin clarificate. Acestea priveau rolul şi drepturile cetăţenilor europeni, eficacitatea şi caracterul
democratic al instituţiilor europene, precum şi responsabilităţile internaţionale ale Uniunii. Câteva exemple în acest
sens pot fi sintetizate după cum urmează:
 deşi Tratatul de la Maastricht înfiinţa în special o cetăţenie europeană, adică un cadru de drepturi şi obligaţii
suplimentare pentru cetăţenii statelor membre, el nu oferea acestui cadru un conţinut real;

35
  deşi ameliora funcţionarea instituţiilor comunitare şi întărea puterile de codecizie legislativă şi de control ale
Parlamentului European, activitatea instituţiilor nu a fost simplificată, întrucât ele continuau să răspundă
unor duble cerinţe: una decurgând din gestionarea unei monede unice (euro) şi cooperarea în domeniul
politicii economice şi alta, din perspectiva extinderii Uniunii;
 deşi Tratatul a început să definească structurile şi procedurile ce vor trebui modificate în perspectiva
extinderii Uniunii cu statele din centrul şi estul Europei, acesta lasă, totuşi, posibilitatea unor noi reforme
atât în domeniul politicii externe, cât şi în cel al apărării.
Prin Tratatul de la Maastricht au fost dezvoltate domenii care în Actul Unic European fuseseră doar
schiţate. În acest sens, au fost consolidate:
 politica de coeziune economică şi socială destinată să reducă diferenţele dintre nivelurile de dezvoltare ale
diferitelor regiuni;
 politica de cercetare şi dezvoltare tehnologică care să regrupeze toate acţiunile comunitare de asemenea
natură;
 politica mediului completată cu acţiuni preventive de protecţie a acesteia;
 politica comercială externă dezvoltată cu îmbunătăţirea procedurilor de negociere.
Tratatul de la Maastricht reprezintă, cu toate lacunele şi insuficienţele sale, un rezultat important în procesul
de unificare europeană. El reprezintă rezultatul unei lungi şi laborioase activităţi de negociere, de dezvoltare a
politicilor comunitare care a permis demararea procesului de unificare. Pentru că aminteam de lacune, menţionăm că
principalul neajuns al Tratatului constă în inadecvarea lui la procesul de lărgire a Uniunii, având în vedere solicitările
în acest sens ale statelor din Europa Centrală şi de Est.
Din acest motiv, a fost resimţită imediat nevoia unei reforme instituţionale globale a Uniunii Europene, care
să determine cu rapiditate şi eficacitate mecanismele de decizie, criteriile de numire a comisarilor, raporturile dintre
Parlament şi Consiliu.
Cu prilejul Conferinţei Interguvernamentale din 29 martie 1996 de la Torino s-a cerut generalizarea
deciziilor luate cu majoritate şi în problemele de politică externă, eliminrea dreptului de veto, extinderea
competenţelor Parlamentului, crearea treptată a unei apărări comune prin integrarea în sistemul instituţional existent
a Uniunii Europei Occidentale, o alianţă militară a europenilor, asigurarea unor pârghii eficiente de combatere a
criminalităţii, europenizarea justiţiei, reforma Comisiei (fiecare ţară să aibă un singur comisar), Parlamentul limitat la
700 de deputaţi (aleşi după criterii care să reflecte mai bine realităţile demografice).

Tratatul de la Amsterdam
Bazându-se pe rezultatele Reuniunii de la Torino, la 2 octombrie 1997 miniştrii afacerilor externe ai statelor
membre ale Uniunii Europene au semnat, la Amsterdam, Tratatul redactat în iulie 1997, cu prilejul încheierii
Conferinţei interguvernamentale care a avut loc la acea dată în capitala olandeză.
Tratatul de la Amsterdam constituie o etapă foarte importantă în desfăşurarea procesului de reformă a
instituţiilor comunitare, în sensul adâncirii integrării prin creşterea calităţii democratice a Uniunii, a identităţii ei în
pera lărgirii Organizaţiei, creând condiţiile unei Europe mai apropiate de cetăţeni. În acest fel, Tratatul de la

36
Amsterdam nu constituie încheierea unei evoluţii instituţionale ci o fază a unui proces aflat într-o continuă
dezvoltare.
De această dată, se ridicau probleme atât din punct de vedere al adâncirii integrării, cât şi din punctul de
vedere al lărgirii Uniunii.
Adâncirea integrării însemna consolidarea solidarităţii dintre statele membre, lucru ce presupunea atribuirea
de noi competenţe Uniunii, crearea monedei unice, consolidarea uniunii economice şi monetare etc.
Lărgirea organizaţiei însemna procesul de extindere geografică prin aderarea unor noi ţări membre, aspect
ce presupunea extinderea teritorialităţii dreptului comunitar.
Cele două elemente referitoare la evoluţia instituţională a Uniunii Europene sunt interdependente, mai exact,
de reuşita adâncirii integrării, depinzând în totalitate şi reuşita extinderii Uniunii.
Tratatul a lăsat intacte multe din prevederile Tratatului de la Maastricht, cum sunt de pildă cele referitoare la
capitolul uniunea economică şi monetară aşa după cum au fost completate prin noul Pact privitor la stabilitate şi
folosirea forţei de muncă.
Summit-ul de la Amsterdam (17 iunie 1997) a adoptat definitiv Pactul de Stabilitate. Acest Tratat propune
adâncirea şi lărgirea în continuare a integrării europene. Obiectivele principale pe care şi le-a propus acest tratat au
fost:
 soluţionarea problemei locurilor de muncă şi drepturilor cetăţenilor;
 lichidarea ultimelor obstacole din calea liberei circulaţii a mărfurilor;
 o mai mare libertate în afacerile globale;
 eficientizarea structurilor instituţionale ale U.E..
Principalele elemente care completează Tratatul de la Maastricht pot fi sintetizate după cum urmează:

Din punct de vedere instituţional:

 multiplele proceduri de decizii au fost reduse la trei: codecizia, avizul conform şi consultarea;
 a crescut rolul Parlamentului în procesul legislativ de aşa manieră încât acesta a devenit egalul Consiliului în
acest domeniu;
 prin extinderea procedurii de codecizie la 24 de noi domenii, Parlamentul a obţinut o participare
cvasigenerală la responsabilitatea legislativă;
 s-a extins votul cu majoritate calificată pentru deciziile luate de Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene;
 Preşedintele Comisiei urmează să fie numit de Parlament la propunerea Consiliului European;
 Curţii de Conturi i s-a conferit statutul de instituţie a Uniunii Europene. Ea a primit totodată competenţe
referitoare la cooperarea vamală şi la lupta împotriva fraudei, fiind în măsură să aducă îmbunătăţiri
substanţiale finanţelor comunitare;
 se consolidează rolul Comitetului Economic şi Social şi cel al Comitetului Regiunilor în procesul legislativ
al U.E.;

Din punctul de vedere al politicii externe şi de securitate comună:

37
 Au fost definite obiectivele corespunzătoare acestei politici care redau toate domeniile inerente
construirii unei politici externe şi de securitate:
 apărarea valorilor comune, a intereselor fundamentale şi a independeţei Uniunii conform principiilor Cartei
Naţiunilor Unite;
 întărirea securităţii Uniunii, precum şi a statelor membre, sub toate formele sale;
 menţinerea păcii şi întărirea securităţii internaţionale, conform principiilor Cartei Naţiunilor Unite, a
principiilor din Actul final de la Helsinki şi obiectivelor Cartei de la Paris, înţelegând aici pe cele referitoare
la frontierele exterioare;
 promovarea cooperării internaţionale;
 dezvoltare şi întărirea democraţiei şi a statului de drept, precum şi respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului;
Consiliul European a fost desemnat cu putere de decizie în ceea ce priveşte apărarea comună, competenţa
Uniunii în acest sens limitându-se la „misiunile umanitare şi de evacuare, de menţinere a păcii, de forţe combative
pentru gestionarea crizelor, înţelegând aici misiuni de restabilire a păcii”.

Din punct de vedere al cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne:

Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne vizează, după Tratatul de la Amsterdam, cooperarea
poliţienească şi cea judiciară în materie penală.
Această transformare presupune schimbări importante în raport cu versiunea anterioară stabilită de Tratatul
asupra Uniunii Europene. În acest sens, Tratatul de la Amsterdam prevede că „fără să prejudicieze competenţele
Comunităţii Europene, obiectivul Uniunii este acela de a oferi cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie, elaborând o acţiune în comun între statele membre în domeniul cooperării poliţiei şi
a celei judiciare în materie penală, prevenind rasismul şi xenofobia şi luptând împotriva acestor fenomene”.
În vederea atingerii acestui obiectiv, Uniunea îşi propune, prin intermediul celui de al treilea pilon, să
prevină criminalitatea, organizată sau sub orice altă formă ar apărea ea (terorismul, degradarea fiinţelor umane,
crimele împotriva copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda). Tratatul conţine dispoziţii exprese
care să ducă la atingerea obiectivelor propuse, dintre care menţionăm:
 cooperare mai strânsă între forţele de poliţie, autorităţile vamale şi celelalte autorităţi competente din statele
membre, simultan, direct şi prin intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL);
 cooperare mai strânsă între autorităţile judiciare şi celelalte autorităţi competente din statele membre;
 compatibilizare a regulilor de drept penal din statele membre.

Din punct de vedere al politicii sociale:

În cadrul Tratatului a fost considerabil lărgită şi definită noţiunea de egalitate în ceea ce priveşte
remunerarea muncii.
Textul Tratatului reprezintă o codificare a principiului nediscriminării în funcţie de sex, principiu
fundamental şi în dreptul comunitar, egalitatea între bărbaţi şi femei în procesul muncii constituind una din
dispoziţiile cele mai importante ale Tratatului.

38
 Tratatul de la Amsterdam a încorporat acordul asupra politicii sociale, clarificând astfel obiectivele acestei
politici: îmbunătăţirea mediului de muncă, a condiţiilor de muncă, informarea şi consultarea lucrătorilor, egalitatea
de şanse pe piaţa muncii, de tratament între bărbaţi şi femei, integrarea persoanelor din afara pieţei de muncă,
îmbunătăţirea securităţii sociale, protecţia lucrătorilor în situaţia pierderii locurilor de muncă, reprezentarea colectivă
a lucrătorilor şi patronatului etc..

Din punct de vedere al cetăţeniei europene:

În ceea ce priveşte evenimentele interne care au avut loc în cadrul Uniunii Europene, o dată cu ratificarea
Tratatului de la Maastricht popoarele statelor membre au denunţat tehnocraţia europeană, precum şi îndepărtarea tot
mai pronunţată a instituţiilor comunitare de cetăţean.
În aceste condiţii, Conferinţa interguvernamentală a avut de rezolvat obiective foarte importante. În primul
rând, apropierea Europei de cetăţenii săi, dând expresie juridică conceptului de cetăţean european şi punând în
evidenţă caracterul evolutiv legat de procesul construcţiei comunitare, de libertatea absolută de circulaţie şi de
alegerea domiciliului, de participare la viaţa politică a cetăţenilor oricărui stat comunitar, de egalitatea de tratament
între cetăţenii tuturor statelor în materie de protecţie diplomatică şi consulară.
Tratatul de la Amsterdam a dat o mai bună definiţie cetăţeniei europene şi a legat-o mai strâns de
respectarea drepturilor omului, stabilind o regrupare a drepturilor referitoare la cetăţenia europeană într-un capitol
unic. A fost subliniat în acest sens că definirea cetăţeniei europene, precum şi o mai înaltă respectare a drepturilor
omului constituie un obiectiv prioritar de realizat în cadrul reformelor Uniunii.

Din punct de vedere al cooperării consolidate:

Principiul cooperării consolidate introdus prin Tratatul de la Amsterdam permite statelor membre care
doresc să instaureze între ele o cooperare mai strânsă în limita pilonilor 1 şi 3, să apeleze la instituţiile, procedurile şi
mecanismele prevăzute prin tratate.
Principiul cooperării consolidate urmăreşte depăşirea obstacolelor ce pot apărea în dezvoltarea Uniunii,
rezultate din numărul crescut al statelor membre.
Cooperarea consolidată constituie poate cea mai interesantă inovaţie a Tratatului de la Amsterdam.
Propunerea franco-germană de introducere a conceptului flexibilităţii, se referă la cazul în care un grup de state
doresc să atingă un nivel mai ridicat de integrare printr-o „cooperare mai strânsă”, fără ca progresul înregistrat de
grupul menţionat în această direcţie să mai fie condiţionat de aşteptarea realizării aceloraşi progrese de către celelalte
state.
Pentru aplicarea acestui principiu, însă, statele ar fi trebuit să ţină cont de câteva restricţii:
 pentru demararea unei astfel de cooperări este nevoie de participarea majorităţii statelor Uniunii;
 astfel de iniţiative să nu aibă drept consecinţă afectarea unor domenii de interes comunitar;
 orice stat membru, care consideră că interesele sale vitale pot fi afectate de instaurarea unei cooperări de
acest gen, poate bloca iniţiativa respectivă.
Alături de cele menţionate, Tratatul de la Amsterdam mai conţine dispoziţii referitoare la problemele de
mediu şi de protecţie a acestuia, probleme care urmau să fie integrate în politicile şi obiectivele comunitare.

39
Totodată, au fost înscrise dispoziţii privitoare la asigurarea unui nivel ridicat de protecţie al sănătăţii, care să fie
incorporate în toate politicile şi activităţile comunitare, de protecţie a consumatorilor, de luptă împotriva utilizării
frauduloase a fondurilor comunitare, de consolidare a dezvoltării regionale şi cooperării transfrontaliere.

Reforma instituţională introdusă prin Tratatul de la Nisa

Modificările de substanţă care au avut loc pe scena politică internaţională prin căderea Cortinei de Fier au
deschis posibilitatea reîntregirii Europei democrate. Perspectiva aderării de noi state a determinat în mod implicit
necesitatea unor schimbări în sensul perfecţionării şi adaptării instituţiilor comunitare la noile realităţi.
Reuniunea de la Nisa a reprezentat din acest punct de vedere o etapă necesară în evoluţia construcţiei
europene prin însăşi realizarea obiectivelor acesteia.
Referitor la tendinţa extinderii ariei geografice europene a Uniunii, prin aderarea a noi state, Uniunea
Europeană trebuia să aibă o structură instituţională eficientă pentru a putea răspunde sarcinilor şi obiectivelor cu care
au fost înzestrate de statele fondatoare, contribuind astfel la afirmarea organizaţiei pe plan mondial.
După cum se menţionase şi în discuţiile premergătoare semnării Tratatului de la Amsterdam, arhitectura
instituţională a Uniunii Europene, proiectată pentru funcţionarea cu numai şase state membre, nu mai corespundea
realităţilor impuse de o Europă unită care va număra 27 de state.
Din această perspectivă reforma instituţională lansată de Tratatul de la Nisa prezintă un caracter evolutiv,
întrucât anumite dispoziţii îşi vor produce efectele la momentul intrării în vigoare a Tratatului de la Nisa, iar altele,
care se găsesc în protocoalele şi declaraţiile privind extinderea Uniunii Europene, îşi vor produce efectele ulterior.
Dintre principalele modificări instituţionale aduse de Tratatul de la Nisa putem aminti:
Din punct de vedere al instituţiilor comunitare:
a) Parlamentul European
 numărul maxim al deputaţilor europeni a fost stabilit să ajungă la 732, faţă de 700 cum era prevăzut în
Tratatul de la Amsterdam, menţionându-se criteriul geografic în repartizarea locurilor din Parlamentul
statelor membre;
 numărul de locuri rezervate statelor, postextindere, ne arată că Germania este singurul stat care îşi va
menţine numărul de deputaţi într-o Uniune cu 27 de membri; Franţa, Regatul Unit şi Italia vor pierde fiecare
câte 15 deputaţi; o situaţie mai fericită o întâlnim în cazul Belgiei şi Portugaliei, care vor avea câte 22 de
locuri, în timp ce Ungaria şi Republica Cehă, care au o populaţie mai numeroasă, vor avea câte 20 de locuri;
 statutul deputaţilor europeni urmează să fie aprobat de către Consiliul Uniunii Europene după intrarea în
vigoare a Tratatului, excepţie făcând problemele privind regimul fiscal al membrilor sau foştilor membri;
 organizarea partidelor politice la nivel european, care în prezent îşi găsesc consacrată existenţa doar în
Tratatul instituind C.E., urmează să fie reglementată în baza unor noi realităţi juridice care să permită
Consiliului să stabilească, potrivit procedurii de codecizie, statutul acestor partide
b) Consiliul Uniunii Europene
 Conferinţa interguvernamentală şi-a propus să aplice un sistem care să atenueze consecinţele aderării
statelor cu o populaţie mai puţin numeroasă, atunci când interesele acestora concurează cu cele ale statelor

40
 care au o populaţie mult mai numeroasă. Aceasta presupunea o reglementare care se răsfrângea direct în
sistemul majorităţii calificate din cadrul Consiliului (se cuvine să constatăm că doar 3 din cele 13 state
candidate la aderare sunt mai numeroase decât media statelor deja membre ale Uniunii Europene);
În vederea realizării acestui deziderat, s-a ajuns la un compromis în sensul în care formula adoptată ţine cont
atât de metoda reponderării în cadrul sistemului deja existent, dar şi de propunerea dublării majorităţii.
 Numărul total de voturi existent în cadrul Consiliului va fi de 345. În această situaţie, deliberările sunt
valabile dacă se obţin cel puţin 169 de voturi care să exprime votul favorabil al majorităţii membrilor atunci
când sunt analizate propuneri venite din partea Comisiei.
În celelalte cazuri, deliberările vor fi valabile numai dacă reunesc cel puţin 169 de voturi, care să exprime
votul favorabil a cel puţin două treimi dintre membri.
 Noul Tratat prevede că atunci când o decizie este luată de către Consiliu cu o majoritate calificată, un
membru al acestuia poate solicita verificarea faptului dacă statele membre care constituie majoritatea
calificată reprezintă cel puţin 62% din populaţia totală a Uniunii. În cazul în care se constată că această
condiţie nu este îndeplinită, decizia în cauză nu poate fi adoptată.
 Pragul majorităţii calificate într-o Uniune cu 27 de membri va fi de 258 de voturi din cele 345, ceea ce
înseamnă că asistăm la o ridicare a acestuia.
 Textul Tratatului prevede că în viitor, pe măsura extinderii Uniunii Europene, procentul votului care
corespunde majorităţii calificate va creşte până la 73,4% (la momentul la care vor adera toate statele
candidate, iar minoritatea de blocaj va creşte de la 88 la 91 de voturi).
c) Comisia Europeană
Principalele modificări aduse de Tratat cu privire la activitatea Comisiei sunt cele referitoare la desemnarea
şi componenţa Comisiei, dar şi cele care privesc funcţionarea sa. Astfel:
 Numărul membrilor Comisiei, în cazul în care Uniunea va număra 27 de membri, va trebui să fie inferior
numărului de state membre, deci maxim 26. Acest număr va fi stabilit de către Consiliu, cu unanimitate de
voturi, iar membrii vor fi aleşi pe baza unei rotaţii egale. Modul în care se va stabili rotaţia va fi decis tot de
către Consiliu care va statua cu unanimitate, respectând următoarele principii: ordinea rotaţiei şi durata
prezenţei în Comisie.
 Începând cu ianuarie 2005, Comisia are câte un reprezentant al fiecărui stat membru, fără plafon. Numărul
acestora va putea fi modificat de către Consiliu prin unanimitate.
 Numirea Preşedintelui Comisiei, precum şi a membrilor ei, se face prin majoritate calificată, şi nu prin
unanimitate cum era până la acel moment.
 Puterea Preşedintelui este consolidată, astfel încât acesta va hotărâ repartizarea portofoliilor şi va putea să
remanieze aceste responsabilităţi în timpul mandatului. Totodată, Preşedintele are dreptul, după aprobarea
acestei măsuri de către Colegiu, să ceară unui comisar să demisioneze. De asemenea, Preşedintele numeşte
vicepreşedinţii Comisiei, după ce aceştia au fost aprobaţi de Colegiu.
d) Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă

41
 Modificările aduse în vederea eficientizării activităţii jurisdicţionale în cadrul Uniunii Europene pot fi
sintetizate după cum urmează:
 înfiinţarea camerelor jurisdicţionale ajutătoare pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă a fost necesară pentru a
exercita competenţele jurisdicţionale prevăzute de Tratat în domenii specifice, ca de exemplu: cel al funcţiei
publice europene sau al proprietăţii intelectuale.
 Camerele jurisdicţionale sunt de natură să degreveze Tribunalul de anumite cauze şi să înlăture pe cât
posibil întârzierile judiciare care au devenit deja considerabile.
 elaborarea, adoptarea şi aplicarea regulilor cu privire la componenţă şi competenţe revin Consiliului, care
statuează cu unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European şi a Curţii
de Justiţie, sau la cererea acesteia din urmă după consultarea celorlalte două instituţii menţionate (Comisie,
Parlament).
 procedura de decizie prin unanimitate este folosită de Consiliu şi în ceea ce priveşte numirea membrilor
Camerelor.
 procedural, deciziile Camerelor pot face obiectul fie al unui recurs (limitat la probleme de drept), fie al unui
apel (care poate viza şi probleme de fapt) în faţa Tribunalului. Deciziile TPI pot „în mod excepţional”, să
facă obiectul unei reexaminări din partea Curţii de Justiţie, în condiţiile şi limitele prevăzute de statut, în
cazul în care există un risc serios de a aduce atingere unităţii sau coerenţei dreptului comunitar”.
Sarcina de a propune Curţii de Justiţie reexaminarea deciziei Tribunalului revine Avocatului
general, care poate să o îndeplinească într-un termen de o lună, începând de la pronunţarea deciziei. Tot în
termen de o lună, Curtea de Justiţie va trebui să delibereze dacă va avea loc o reexaminare sau nu a deciziei.
Repartizarea competenţelor între Tribunal şi Curte
 Tribunalului i s-a acordat în mod direct prin Tratat competenţa de a soluţiona recursurile în anulare, în
carenţă, în reparaţie şi privind funcţia publică, ca şi recursurile întemeiate pe o clauză compromisorie cu
excepţia celor care sunt repartizate unei Camere jurisdicţionale şi celor pe care statutul le rezervă Curţii.
 Tribunalul va fi competent să se pronunţe asupra recursurilor formulate împotriva deciziilor Camerelor
jurisdicţionale.
Competenţa şi funcţionarea jurisdicţiilor comunitare
 Curtea va fi formată de către un judecător din fiecare stat membru, indiferent de numărul total al statelor
membre, garantându-se în acest fel reprezentarea tuturor sistemelor juridice naţionale. Numărul avocaţilor
generali ai Curţii rămâne neschimbat, putând însă să fie sporit printr-o decizie a Consiliului care statuează
cu unanimitate la cererea Curţii.
 Tribunalul va conţine cel puţin un judecător din fiecare stat membru, numărul total al judecătorilor urmând a
fi stabilit prin statutul Curţii.
Avocatul general al Curţii nu va putea prezenta decât concluziile sale cu privire la cazurile care cer
intervenţia sa.
Statutul Curţii va putea fi modificat şi în viitor de către Consiliu, car statuează cu unanimitate, dreptul de
iniţiativă fiind împărţit între Curte şi Comisie, după consultarea Parlamentului European.

42
 Regulamentele de procedură ale Curţii şi Tribunalului (stabilite de comun acord cu instituţia Curţii) vor fi
supuse aprobării Consiliului, care statuează cu majoritate calificată.

e) Curtea de Conturi
 Va fi alcătuită din reprezentanţi ai fiecărui stat membru, îndeplinind un mandat pentru un termen de şase
ani. Membrii Curţii de Conturi vor fi numiţi de către Consiliu, care va hotărâ cu majoritate calificată.
 Curtea de Conturi, din motive de celeritate, se poate organiza în camere pentru a adopta anumite tipuri de
rapoarte sau avize.
f) Comitetul Economic şi Social. Comitetul Regiunilor
A fost sporit rolul şi influenţa Comitetului Economic şi Social, ca for de investigare a intereselor
partenerilor economici şi sociali la nivelul ansamblului U.E..
 CES va avea în componenţa sa un număr de cel mult 350 de reprezentanţi, permiţând statelor membre să-şi
menţină numărul de locuri deţinute până la momentul semnării Tratatului.
 Numărul membrilor Comitetului Regiunilor a fost limitat tot la 350. Totodată, li s-a cerut acestora să aibă un
mandat electoral de la autorităţile pe care le reprezintă sau aceştia să îndeplinească acea condiţie a
responsabilităţii din punct de vedere politic.

Din punct de vedere al procedurilor de decizie

Deşi nu au fost înregistrate progresele scontate, faţă de prevederile anterioare s-au înregistrat următoarele
modificări:
 Mărirea numărului de tipuri de acte a căror adopare se face cu majoritate calificată, concomitent cu scăderea
celor care necesită unanimitate
 Din punct de vedere calitativ procedurile sunt mult mai complicate în materii sensibile, păstrând adesea
veto-ul în situaţii care vizează: fiscalitatea, securitatea socială şi mediul înconjurător.
 Marea Britanie îşi păstrează dreptul de veto în politica fiscală, Germania în domeniul imigrării şi dreptului
de azil, iar Spania, Portugalia şi Grecia în privinţa ajutorului regional.

Din punct de vedere al cooperării consolidate

Diferenţele economice şi geopolitice care se vor manifesta după extinderea Uniunii la cel puţin 27 de state
membre, precum şi necesitatea garantării acquis-ului comunitar, a determinat dorinţa unora dintre statele membre ale
Uniunii Europene de a-şi manifesta intenţia pentru o integrare mai rapidă în sensul aprofundării reformelor
instituţionale.
În acest context, a luat naştere ideea integrării „cu două viteze”, lăsând astfel la dispoziţia statelor membre
libertatea de a alege între un ritm mai susţinut şi unul mai lent referitoare la atingerea obiectivelor stabilite prin
Tratate.
Această cooperare nu trebuie însă să afecteze generalitatea şi unitatea construcţiei europene, motiv pentru
care statele care vor opta pentru o cooperare consolidată trebuie să aibă în vedere că aceasta:

43
  să faciliteze realizarea obiectivelor Uniunii şi ale Comunităţii, să apere şi să servească interesele sale şi să
consolideze procesul de integrare;
 să respecte tratatele, precum şi cadrul instituţional unic al Uniunii;
 să respecte acquis-ul comunitar;
 să se situeze în limitele competenţelor Uniunii sau ale Comunităţii Europe şi să nu intervină în domeniile
care intră în competenţa exclusivă a Comunităţii;
 să nu aducă atingere Pieţei interne şi nici coeziunii economice şi sociale;
 să nu facă discriminări între statele membre cu privire la schimburile reciproce şi să păstreze un climat
propice unei concurenţe loiale;
 să reunească minim 8 state membre, fără a impune restricţii cu privire la natura acestora;
 să respecte competenţele, drepturile şi obligaţiile statelor membre neparticipante;
 să nu afecteze dispoziţiile protocolului care integrează acquis-ul Schengen în cadrul construcţiei europene.
Prin această procedură, Tratatul înlătură posibilitatea prevăzută până la acel moment, care permitea unui stat
membru de a opune un veto declanşării unei cooperări consolidate, aşa după cum era stabilit prin Tratatul de la
Amsterdam. Numărul de 8 state membre necesar pentru a face posibilă o cooperare consolidată prevede posibilitatea
realizării acestei cooperări şi în domeniul politicii externe şi de securitate comună, însă mai puţin în domeniul
apărării.

Din punct de vedere al apărării comune

Se prevede necesitatea realizării unei forţe de reacţie rapidă, care să acţioneze în situaţii de criză, cât mai
repede posibil. În acest fel, semnatarii Tratatului îşi propun să evite situaţia în care un conflict regional să ia
amploare şi să se transforme în războaie de proporţie cu consecinţe dezastruoase în toate planurile construcţiei
europene.

Carta drepturilor fundamentale ale omului a Uniunii Europene

Cu ocazia Tratatului de la Nisa, a fost reamintită şi adusă în faţa opiniei publice necesitatea încorporării în
cadrul acestui „Tratat constituţional” a principiilor fundamentale pe care se bazează democraţia occidentală, a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, pluralismul democratic etc. Tot cu acest prilej este explicată şi
importanţa problemei cetăţeniei europene.
Sintetizând prevederile Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene menţionăm următoarele
elemente:
 mandatul pentru redactarea proiectului Cartei drepturilor fundamentale l-a avut Consiliul European de la
Köln din 3-4 iunie 1999;
 proiectul a fost adoptat la 2 octombrie 2000 în urma întocmirii acestui document de către un organism
format din 15 reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern ai statelor membre, un reprezentant al Comisiei, 16
membri ai Parlamentului European şi 30 de reprezentanţi ai parlamentelor naţionale;

44
  Consiliul European de la Biarritz din 13-14 octombrie 2000 a adoptat prin unanimitate proiectul,
transmiţându-l Parlamentului European şi Comisiei;
 Parlamentul European l-a adoptat la 14 noiembrie 2000, iar Comisia la 6 decembrie 2000;
 Lansarea oficială a Cartei a fost făcută la data de 7 decembrie 2000 la Nisa, atunci când preşedinţii
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei au semnat în numele instituţiei lor, în mod oficial, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Conţinutul Cartei cuprinde pentru prima dată în istoria Uniunii Europene ansamblul drepturilor civile,
politice, economice şi sociale ale cetăţenilor Europei, precum şi ale tuturor persoanelor care trăiesc pe
teritoriul Uniunii. Documentul este grupat în 6 capitole, care vizează următoarele aspecte: demnitatea,
libertatea, egalitatea, solidaritatea, cetăţenia, justiţia.
În conţinutul documentului se reafirmă respectul pentru competenţele Comunităţii Europene şi, totodată,
pentru principiul subsidiarităţii.
 El are în vedere drepturile şi libertăţile rezultate din tradiţiile constituţionale, precum şi din obligaţiile
internaţionale comune statelor membre:
- Tratatele Comunităţii Europene
- Convenţia Europeană a drepturilor omului
- Carta Socială Europeană a Consiliului Europei
- Carta Comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale muncitorilor
- Convenţii internaţionale la care aderă Uniunea Europeană sau statele membre.
Uniunea Europeană, conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral, reiterează în Carta drepturilor
fundamentale ale omului a Uniunii Europene principiile pe care aceasta se întemeiază:
 valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, ale libertăţii, egalităţii şi solidarităţii;
 principiul democraţiei şi al statului de drept;
 ocrotirea şi dezvoltarea valorilor comune cu respectarea diversităţii culturale şi a tradiţiilor popoarelor
Europei, a identităţii naţionale a statelor membre;
 organizarea puterilor publice la nivel naţional, regional şi local;
 asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi capitalurilor;
 instituirea cetăţeniei U.E. şi crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie adecvat;
 respectarea drepturilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950;
 respectarea tradiţiilor constituţionale comune statelor membre.
În vederea promovării acestor valori şi asigurării respectării lor de către statele membre, documentul a
menţionat şi dispoziţiile cu privire la situaţiile de încălcare a prevederilor Cartei. În acest sens, sancţiunile vor fi
aplicate în conform cu dreptul naţional. Această prevedere este determinată de însăşi esenţa raporturilor care se nasc
în cadrul unei Europe federale, situaţie în care se impune elaborarea unei Constituţii a Uniunii Europene, nemaifiind
posibilă folosirea regulilor de drept internaţional privat.

45
 Indiferent de varianta federală care va fi adoptată în final (de tipul statelor-naţiuni conform variantei
franceze sau de tipul federalismului clasic promovat de Germania), statele membre vor fi obligate să respecte
principiile şi valorile menţionate, evetualele încălcări ale acestora putând fi sancţionate, respectându-se următoarele
reguli de procedură:
 Consiliul, care statuează cu patru cincimi dintre membrii săi, pe baza unei propuneri motivate venite din
partea unui stat terţ, Parlamentului European sau Comisiei (după avizul conform al Parlamentului
European), să constate existenţa unui „risc clar de încălcare gravă de către un stat membru” a drepturilor
fundamentale şi să-i adreseze acestuia „recomandări în această privinţă”.
 Înainte de a trece la această constatare, Consiliul are obligaţia să atenţioneze statul vizat. Consiliul poate, de
asemenea, să ceară personalităţilor independente să prezinte un raport.
 Pentru a face obiectul declanşării unei astfel de proceduri, statul membru trebuie să încalce grav şi continuu
drepturile fundamentale.
Proiectul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost redactat în perspectiva unei eventuale
încorporări a acestui document în Tratatul de la Nisa, însă Consiliul European a fost cel care a decis să examineze
problema statutului juridic al Cartei în cadrul dezbaterii privind viitorul Uniunii Europene, dezbatere care a fost
lansată la 1 ianuarie 2001.

Clarificările aduse construcţiei instituţionale comunitare prin dispoziţiile Tratatului Instituind o Constituţie a
Europei. Perspectivele U.E. preconizate prin acest document.
În urma analizei făcute de reprezentanţii statelor membre ai Uniunii Europene, precum şi de numeroşi
gânditori în domeniile economic, social şi politic, s-a ajuns la concluzia necesităţii elaborării unei Constituţii
europene care să consfinţească organizarea de tip federal a bătrânului nostru continent.
Constituţia europeană a fost redactată şi negociată de reprezentanţi din 28 de state membre şi cadidate,
membri ai parlamentelor naţionale, europarlamentari şi un spectru divers de grupuri politice.
Convenţia pentru viitorul Europei a constituit cadrul în care a fost redactat proiectul de tratat constituţional a
cărui negociere a avut loc in cadrul Conferinţei interguvernamentale1.
Statele membre au convenit asupra formei finale a Constituţiei în iunie 2004 la Bruxelles şi l-au semnat la
29 octombrie 2004, la Roma. Ulterior acestor evoluţii, Constituţia europeană trebuie să fie ratificată de către statele
membre conform propriilor proceduri constituţionale (ratificare în Parlament, referendum-uri naţionale etc.).
Modificările pe care Tratatul asupra Constituţiei europene le presupune, atât din punct de vedere al reformei
instituţionale cât şi al procesului decizional, pot fi sintetizate după cum urmează:
Aspecte generale:
 stabileşte în mod clar competenţele U.E. în raport cu cele ale statelor membre;
 actele legislative la nivel U.E. vor suferi un proces de simplificare;

1
În cadrul Conferinţelor interguvernamentale, statele membre UE se întrunesc pentru a se pune de acord asupra
modificărilor ce urmează a fi făcute tratatelor. Aceste modificări, o dată adoptate, urmează a fi ratificate de statele
membre.

46
  Uniunea Europeană va începe să existe din punct de vedere juridic pe scena internaţională, conferindu-i-se
prin tratat personalitate juridică.
Cetăţenia europeană şi procesul decizional:
 Parlamentele naţionale vor fi implicate într-o mai mare măsură în dezbaterile la nivelul U.E.. În
acest fel, cetăţeanul european va participa la procesul de luare a deciziilor în cadrul Uniunii
Europene prin intermediul reprezentantului său la nivel naţional.
 Cetăţeanul însuşi va putea influenţa procesul decizional al U.E.. El poate iniţia acte legislative la
nivel de U.E., întărind astfel caracterul participativ al democraţiei europene. Condiţia pentru ca
aceste acte să fie valabile, din punct de vedere procedural, este ca pentru o iniţiativă legislativă să
fie strânse un milion de semnături.
Reforma instituţională
a) Parlamentul European
 Prin tratat va fi consolidat rolul Parlamentului European. Vor spori atribuţiile sale, Parlamentul
devenind un for de reprezentare a intereselor cetăţenilor europeni în cadrul U.E..
 Se va asigura reprezentarea cât mai largă a dorinţelor şi aşteptărilor cetăţenilor referitor la acţiunile
U.E., prin consolidarea funcţiilor şi competenţelor Parlamentului.
b) Preşedintele Consiliului European
 În vederea eliminării confuziei care persistă la nivelul cetăţeanului european cu privire la cine
anume conduce de fapt Uniunea, precum şi pentru a se asigura continuitatea, consensul şi
coeziunea la nivelul Uniunii, s-a decis alegerea de către şefii de stat şi de guvern întruniţi în cadrul
Consiliului European, a unui Preşedinte al acestuia, cu un mandat de doi ani şi jumătate.
c) Ministrul de externe european
 Până în momentul de faţă, Uniunea Europeană nu are în politica sa externă un punct de vedere
comun. Atribuţiile Uniunii în ceea ce priveşte politica externă sunt divizate între Consiliul U.E. şi
Comisie. În acest context, s-a hotărât crearea postului de Ministru european al afacerilor externe.
 În activitatea sa, Ministrul va fi sprijinit de către un Serviciu european de acţiune externă.
d) Comisia Europeană
 În prezent Comisia funcţionează după principiul „un stat – un comisar”. Fiecărui stat membru îi
revine astfel un portofoliu de comisar european.
 Pentru a spori eficienţa Comisiei, s-a propus micşorarea numărului de comisari, numărul acestora
fiind limitat la două treimi din totalul statelor membre U.E.. Acest sistem nu va deveni însă
operaţional înainte de 2014.
 Viitoarele două Comisii se vor baza pe principiul „un stat – un comisar”. Aceasta presupune ca şi
România, după integrarea ei în Uniunea Europeană, va avea propriul comisar.
e) Consiliul U.E.
 Sistemul de vot în cadrul Consiliului U.E. a fost simplificat prin introducerea sistemului dublei
majorităţi: a populaţiei şi a statelor membre.

47
  Acest sistem presupune ca, la acest moment, o iniţiativă să treacă doar în condiţiile în care
întruneşte 55% din voturile statelor membre şi 65% din populaţie. În cazul U.E. cu 27 de membri,
procentul statelor membre va creşte la 60%.
f) Carta fundamentală a drepturilor omului
 Carta fundamentală a drepturilor omului adoptată la Nisa în decembrie 2000 a fost integral
introdusă în Constituţia europeană.
 Carta reuneşte într-un singur text drepturile civile, politice, economice şi sociale ale tuturor
cetăţenilor care locuiesc în spaţiul U.E..
 Pentru apărarea drepturilor lor, cetăţenii europeni se vor putea adresa în faţa Curţii de Justiţie,
invocând prevederile din Cartă.

Efectele Constituţiei Europene asupra României

România, după aderarea sa la Uniunea Europeană va juca un rol important în cadrul arhitecturii
instituţionale a Uniunii Europene:
 timp de două mandate ale Comisie, România va avea propriul comisar european;
 în cadrul Consiliului, forul legislativ al U.E., România va ocupa locul 7 în ierarhia statelor cu putere de
decizie;
 în cadrul Parlamentului European, România va beneficia de 35 de locuri de europarlamentari. Trebuie avut
în vedere că după anul 2009, acest număr va fi modificat printr-o redistribuire a numărului de locuri alocat
fiecărei ţări;
 România a fost asociată la semnarea Actului final al Conferinţei Interguvernamentale de la Roma, la data de
29 octombrie 2004.

Tratatul de la Lisabona şi restructurarea instituţională reglementată prin dispoziţiile acestuia (Seminar)

48
 Cap. 4 Instituţiile Comunităţilor Europene/Uniunii Europene
4.1. Consiliul European
Această instituţie a fost recunoscută prin Actul Unic European şi consacrată prin Tratatul de la Maastrich,
întrucât ea nu a fost prevăzută de Tratatele C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.. Încă înainte de a fi consacrat în aceste
documente, începând cu anul 1975, Consiliul European se întrunea de cel puţin două ori pe an în statul care asigura
preşedinţia Comunităţilor.
Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei evoluţii politice şi istorice marcate de Actul final de la
Helsinki, în care se profilase ideea unui nou tip de cooperare între şefii de state şi de guverne. Chiar dacă nu a fost
prevăzută prin Tratatul de la Paris şi, respectiv, Tratatele de la Roma, ideea reuniunilor şefilor de state şi de guverne
ca organ decizional central era binecunoscută din planurile prezentate în 1961 şi 1962 de Christian Fouchet. Planurile
Fouchet au fost respinse tocmai din considerentul că rolul Comisiei s-ar diminua şi astfel interesele statelor mici ar fi
slab reprezentate.
Practica Conferinţelor europene la vârf s-a instituţionalizat pe parcursul anilor 1961-1964, pentru ca mai
apoi să se găsească formula definitivă în întâlnirea şefilor de state şi de guverne din decembrie 1974 de la Paris.
Aşadar, de facto, Consiliul European a luat fiinţă în anul 1974, fiind consacrat de jure prin Actul Unic European şi
oficializat prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul European nu avea nici o legătură juridică cu instituţiile comunitare preexistente şi nici denumirea
de Consiliul European nu figurează în comunicatul textului final al întâlnirii din 1974, ea impunându-se pe parcursul
reuniunilor şi fiind introdusă în Actul Unic European.
Datorită componenţei şi atribuţiilor pe care le are, Consiliul European poate fi calificat pe de o parte, ca
organ comunitar, ca o formaţiune superioară a Consiliului Comunităţii, iar pe de altă parte, ca organ
interguvernamental de cooperare politică.
Consiliul European reuneşte şefii de state şi de guverne, precum şi pe Preşedintele Comisiei, având ca
principală atribuţie aceea de a dezbate problemele importante ale Comunităţii Europene, inclusiv cele de politică
externă. Din această perspectivă, este o instituţie politică pe care şefii de state şi de guverne au dorit să o integreze în
ordinea instituţională comunitară.
Consiliul European este prezidat prin rotaţie semestrială, ca şi Consiliul Uniunii Europene, preşedintele
fiind responsabil de buna desfăşurare a lucrărilor, a derulării şedinţelor şi de elaborare a concluziilor. Cu timpul,
dreptul de participare la reuniuni, rezervat iniţial şefilor de state şi de guverne, s-a extins şi asupra miniştrilor de
externe, creându-se astfel legătura între Consiliul European şi Consiliul de Miniştri al Uniunii Europene. Aceasta este
o consecinţă a regulilor de natură cutumiară, care instituie reguli de fond şi de formă (care s-au impus pe parcursul
anilor cu privire la asigurarea reuşitei acţiunilor comunitare): rapiditate, concizie, supleţe, caracter spontan şi
informal al discuţiilor.
Dinamica Consiliului European presupune alternanţa şedinţelor plenare şi întâlnirilor informale, bilaterale
sau multilaterale, favorizându-se astfel dialogul şi realizarea acordurilor.

49
 De la crearea sa şi până în prezent, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă importanţă, a
stabilit orientările principale pentru crearea uniunii economice şi monetare (Sistemul Monetar European fiind una din
marile sale realizări), a participat la desăvârşirea Pieţei Unice ş.a.m.d..
Referitor la natura juridică a Consiliului European trebuie precizat că acesta nu este supus procedurilor
comunitare clasice, întrucât el nu este o instituţie în sensul Tratatelor şi, deci, nu intră în sfera controlului juridic al
Curţii de Justiţie. De asemenea, el nu adoptă, juridic vorbind, nici decizii, nici directive şi nici regulamente.
Cu toate acestea, el se plasează la ora actuală în vârful cadrului instituţional,
având un rol dinamizator, dând Uniunii Europene „impulsurile necesare dezvoltării şi definirii orientărilor sale
generale”.
Rezultatul activităţii sale este prezentat Parlamentului European, în forma unui raport în urma fiecărei
reuniuni, precum şi a unor rapoarte scrise periodice privind progresele realizate de Uniunea Europeană.
Dintre principalele atribuţii ale Consiliului European putem aminti:
 constituie instanţă de arbitraj între interesele naţionale, devenită datorită nivelului de reprezentare;
 implicarea în gestiunea comunitară, contribuind la consolidarea, extinderea şi perfecţionarea procedurilor de
cooperare;
 este abilitat să ia cele mai importante decizii cu privire la evoluţia internaţională a construcţiei europene;
 stabileşte orientările generale în materia politicii economice şi sociale, precum şi în domeniul politicii
externe;
 decide la cel mai înalt nivel asupra problemelor deosebite ce apar în domeniul economic, social, financiar şi
al politicii externe.

50
 4.2. Consiliul Ministerial al Uniunii Europene (Consiliul U.E.)

Consiliul Ministerial al Uniunii Europene este instituţia comunitară căreia i s-au încredinţat prin tratate,
atribuţii în domeniul legislativ, pe care urmează să le îndeplinească conform unei proceduri stricte. Din acest motiv,
atât compoziţia sa, cât şi instrumentele ce îi stau la îndemână sunt astfel concepute încât acţiunile comunitare să fie
bine definite şi fundamentate.
Consiliul U.E. este, deci, o instituţie ce funcţionează în baza dispoziţiilor tratatului şi regulamentului
interior, constituind o instanţă la nivel ministerial.
Consiliul U.E. poate lua atât decizii care vizează ordinea juridică integratoare, cât şi hotărâri care sunt
specifice cooperării interguvernamentale.
În acest sens, reprezentanţii statelor membre, reuniţi în cadrul Consiliului, sunt consideraţi membri ai acestei
instituţii a U.E., care are puterea de a decide fără a mai fi necesară o aprobare conform procedurilor constituţionale
naţionale, ca în cazul conferinţelor interguvernamentale.
În egală măsură, natura instituţională a Consiliului permite ca în anumite cazuri şi domenii ce ţin de
competenţa statelor membre, acestea să hotărască să-şi coordoneze acţiunile sub forma unor decizii ale
reprezentanţilor acestora, reuniţi în formula Consiliului, nu ca instanţă comunitară, ci ca for interguvernamental.
Consiliul este alcătuit din câte un reprezentant din fiecare stat membru, la nivel ministerial, împuternicit să
angajeze guvernul acestui stat membru. Prin urmare, statele sunt implicate prin intermediul acestor reprezentanţi în
domeniul decizional comunitar, la nivel politic şi juridic. Membrii Consiliului îşi exprimă interesele naţionale şi nu
acţionează cu titlu independent aşa cum este cazul membrilor Comisiei.
Împuternicitul (reprezentantul statului membru), nu trebuie să fie obligatoriu deţinătorul unui portofoliu
ministerial, deşi numai ei înfăptuiesc politica naţională a unui stat într-un domeniu anume, purtând răspunderea
politică pe plan extern pentru politicile naţionale.
Din acest motiv, guvernele pot împuternici şi alţi demnitari de rang superior, de exemplu adjuncţi, să le
reprezinte interesele.
Pe cale de consecinţă, orice vot sau poziţie exprimată de un stat membru, angajează guvernul ţării
respective, indiferent de persoana care a reprezentat-o.
În cazul în care un membru al Consiliului, nu poate participa la reuniunea Consiliului, el poate fi reprezentat
de un funcţionar naţional de rang înalt, de reprezentantul permanent sau adjunctul acestuia (reprezentantul permanent
fiind ambasadorul ţării respective pe langă U.E.).
Funcţionarul respectiv care înlocuieşte titularul portofoliului ţării sale în cadrul Consiliului, poate lua parte
la dezbaterile din Consiliu, însă nu are drept de vot, acesta putând fi delegat doar unui alt membru al Consiliului. Prin
această formulă s-a dorit păstrarea puterii de decizie la nivel ministerial în vederea menţi-nerii caracterului politic al
Consiliului, precum şi pentru evitarea unei derive tehno-cratice. În practică insă, reprezentantul ministrului absent,
votează sub acoperirea unui alt membru al Consiliului prezent la reuniune.
Membrii Consiliului pot fi însoţiţi de funcţionari care îi asistă. Regulamentul interior prevede ca numărul
acestora să fie fixat de către Consiliu, iar numele şi calitatea lor trebuie comunicate înainte de întrunire Secretarului

51
general al Consi-liului, pentru a li se permite accesul în sala de consiliu. De regulă, ministrul este însoţit la masa de
reuniune de către doi funcţionari, unul dintre ei fiind, în mod uzual, reprezentantul permanent sau adjunctul acestuia.
Reprezentanţii Comisiei pot participa la unele dintre reuniunile Consiliului, în cazurile în care este necesar
ca reprezentanţii Comisiei să explice, să apere sau să-şi modifice poziţiile exprimate în propunerile înaintate
Consiliului spre decizie. În acest fel, creşte influenţa Comisiei datorită posibilităţii create de a dialoga direct cu
Consiliul.
La reuniunile Consiliului participă, de asemenea, şi Secretarul general al Consiliului, însoţit eventual de
unul sau mai mulţi directori generali. Rolul acestora în cadrul reuniunilor, este de a asista Preşedinţia U.E. în
conducerea lucrărilor, de a lua măsurile necesare bunei derulări a dezbaterilor şi de a stabili proiectele de procese
verbale.
După cum s-a putut observa în capitolele anterioare, Consiliul este comun celor trei Comunităţi Europene
(C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A.) încă din anul 1965, calitate conferită prin Tratatul de fuziune. Acesta acţionează astfel
în numele Consiliului special de Miniştri al C.E.C.O., Consiliului C.E.E. şi Consiliului EUROATOM.
Deşi nu există decât un singur Consiliu, acesta se reuneşte însă în formaţiuni diverse în funcţie de natura
problemelor abordate.
Consiliul Afaceri Generale (compus din miniştrii de externe) este cel care a fixat lista formaţiunilor în care
se poate reuni Consiliul: afaceri generale şi relaţii externe (CAGRE); afaceri economice şi financiare (ECOFIN);
justiţia, afaceri interne şi protecţie civilă (JAI); agricultură şi pescuit; afaceri sociale (Consiliul Ocuparea Forţei de
Muncă, Politică Socială şi Sănătate); piaţă internă; transporturi, telecomunicaţii şi energie; protecţia mediului; buget;
dezvoltare; protecţia consumatorului; educaţie, tineret şi cultură; sănătate; turism.
Orice altă formă de reuniune în cadrul Consiliului trebuie aprobată de către CAGRE. Frecvenţa reuniunilor
Consiliilor menţionate prevede un ritm lunar (afaceri generale, afaceri economice şi financiare, agricultură), în timp
ce celelalte au o cadenţă mai rară.
În practică s-a dezvoltat cutuma, în sensul convocării unor reuniuni informale ale miniştrilor în ţara care
asigură Preşedinţia U.E.. Aceste reuniuni sunt destinate schimbului de puncte de vedere între miniştri pe teme
generale, dar nu constituie sesiuni ale Consiliului, iar în cadrul lor nu se pot adopta decizii şi nu se redactează
concluzii. În cazul în care totuşi se pregăteşte o declaraţie, aceasta va trebui adoptată oficial în cursul unei viitoare
sesiuni formale a Consiliului.
Responsabilitatea coordonării activităţii diverselor forme ale Consiliului aparţine CAGRE. În practică însă
acest lucru este din ce în ce mai greu de realizat datorită sarcinilor multiple pe care Consiliul le are de soluţionat,
determinate de dezvoltarea PESC (politica externă şi de securitate comună).

Atribuţiile Consiliului UE
În principal Tratatele comunitare încredinţează Consiliului atribuţii necesare realizării obiectivelor stabilite.
În acest scop, Consiliul:
 asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre;
 are puterea de a lua decizii;

52
  conferă Comisiei, prin actele pe care le adoptă, puteri pentru implementarea
regulilor pe care el le stabileşte, având posibilitatea să impună unele condiţii în exercitarea acestor puteri;
 îşi rezervă dreptul ca în anumite cazuri să exercite el însuşi, în mod direct, puterile de implementare.
Procedurile astfel avute în vedere mai sus trebuie să fie în acord cu principiile şi regulile stabilite în
prealabil de către Consiliu, pe baza unor propuneri din partea Comisiei, după obţinerea avizului
Parlamentului European;
 încheie acorduri internaţionale care au fost negociate de Comisie;
 adoptă bugetul, împreună cu Parlamentul;
 propune amenzi într-un cuantum determinat;
 adresează recomandări statelor membre;
 adoptă acţiuni şi poziţii comune în domeniul cooperării poliţieneşti şi
cooperării judiciare în materie penală, precum şi al politicii externe şi de securitate comune.
În dezvoltarea ideilor menţionate se cuvine să amintim că, pentru exercitarea competenţelor sale
decizionale, Consiliul urmează să impună obligaţii subiectelor cărora actele adoptate li se adresează. Consiliul are în
această privinţă o competenţă normativă, el putând fi privit ca un adevărat legiuitor, dar, în egală măsură, poate să-şi
ia măsuri de executare a actelor pe care le adoptă.
Consiliul însuşi a enunţat în regulile sale de procedură, cazurile în care el acţionează în calitate de legiuitor:
atunci când el adoptă reguli care sunt legal obligatorii în/sau pentru statele membre, prin intermediul regulamentelor,
directive-lor, deciziilor cadru sau deciziilor pe baza prevederilor pertinente ale tratatelor. Fac excepţie de la această
regulă, deliberările care duc la adoptarea unor măsuri interne, actelor administrative ori bugetare, actelor privind
relaţiile interinstituţionale, internaţionale sau actelor neobligatorii (concluziile, recomandările sau rezoluţiile).
Puterea de decizie a Consiliului nu-i conferă acestuia decât o competenţă generală de decizie, conform
principiului că instituţiile comunitare nu dispun decât de competenţele ce îi sunt atribuite în mod expres. În fapt,
decizia Consiliului are loc aproape în toate cazurile în baza unei propuneri a Comisiei Europene şi, din ce în ce mai
frecvent, cu participarea Parlamentului European, urmare a aplicării procedurilor de consultare, cooperare, aviz
conform sau codecizie.
S-a menţionat faptul că, în ceea ce priveşte competenţele de execuţie conferi-te Comisiei de Consiliu, s-a
dezvoltat o practică foarte importantă: aceea de a însoţi delegarea puterii de execuţie cu obligarea Comisiei de a
consulta, înaintea luării oricărei măsuri, trei tipuri de comitete (în funcţie de situaţia avută în vedere), formate din
reprezentanţi ai statelor membre. Aceste comitete sunt: Comitetul consultativ, Comitetul de gestiune şi Comitetul de
reglementare.
Această practică poartă numele de „comitologie” şi o regăsim frecvent în activitatea Comisiei Europene.

Structurile de lucru ale Consiliului

Competenţa Consiliului de a se organiza, îi conferă dreptul de a-şi adopta propriul regulament interior.
Regulamentul interior al Consiliului conţine dispoziţii privind sesiunile Consiliului, procedurile de vot, redactarea

53
proceselor verbale, funcţionarea COREPER, a Secretariatului general, relaţiile cu Parlamentul European, accesul
publicului la documente, precum şi un ansamblu de dispoziţii privind forma actelor şi publicarea acestora.
Preşedinţia
Preşedinţia Consiliului este exercitată pe rând, de către fiecare stat membru pentru o durată de şase luni.
Tratatul şi regulamentul interior al Consiliului definesc şi enumeră sarcinile preşedintelui după cum
urmează:
 Preşedintele organizează şi conduce lucrările Consiliului, asigurând respecta-rea regulamentului interior al
Consiliului;
 reprezintă Consiliul în calitate de instituţie a U.E.;
 convoacă Consiliul, stabileşte datele pentru sesiunile acestuia, fixează ordinea de zi provizorie, propune
folosirea procedurii de decizie prin vot (are obligaţia să o facă dacă propunerea vine de la un stat membru
sau de la Comisie şi este susţinută de majoritatea membrilor Consiliului);
 semnează actele adoptate de Consiliu, precum şi procesele verbale ale şedinţelor;
 notifică directivele, deciziile şi recomandările Consiliului;
 prezidează reuniunile Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), precum şi a celorlalte grupuri de
lucru aflate în subordinea Consiliului;
 asigură reprezentarea externă a Uniunii Europene în cadrul politicii externe şi de securitate comună;
 are responsabilitatea punerii în aplicare a acţiunilor comune;
 exprimă poziţia Uniunii Europene în organizaţiile şi în cadrul conferinţelor internaţionale;
 poate încredinţa misiuni Comisiei Europene;
 informează permanent Comisia asupra evoluţiilor construcţiei europene;
 prezidează toate reuniunile misiunilor diplomatice ale statelor membre în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile
internaţionale;
 joacă un rol esenţial în găsirea soluţiilor de compromis, atunci când este dificil de atins un acord pe baza
propunerilor Comisiei Europene, precum şi în relaţiile Consiliului cu Parlamentul European;
 se întâlneşte lunar cu preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European, cu prilejul sesiunilor Parlamentului
European, dezbătând cu această ocazie problemele care apar în cooperarea celor trei instituţii.
Rolul Preşedinţiei a crescut substanţial odată cu introducerea procedurii de codecizie, prin contactele
informale pe care trebuie să le aibă cu structurile Parla-mentului European în vederea pregătirii reuniunilor
Comitetelor de conciliere Parlament – Consiliu, în vederea găsirii compromisului pentru luarea deciziei comune.
Preşedintele convoacă Consiliul, care se întruneşte din iniţiativa sa, a unuia dintre membrii săi sau a
Comisiei, de regulă o dată pe lună.

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) este un organ ale cărei competenţe şi misiuni sunt
stabilite de către Consiliu. COREPER este format din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre pe lângă U.E..
Aceştia sunt diplomaţi de carieră, în timp ce adjuncţii lor sunt uneori originari din ministerele tehnice.

54
 COREPER deşi se prezintă ca un organism unitar, se reuneşte pe două nivele:
 COREPER 1 – reuneşte reprezentanţii permanenţi adjuncţi. Examinează chestiunile legate de piaţa internă,
politica socială, protecţia consumatorilor, transporturi, cercetare, sănătate, educaţie, pescuit, probleme
veterinare, protecţia mediului şi cultură.
 COREPER 2 – include şefii misiunilor diplomatice pe lângă U.E.. Urmăreşte dosarele ce vor fi examinate
de către Consiliile Afaceri Generale, Economie şi Finanţe, Buget, Dezvoltare, Justiţie şi Afaceri Interne.
Repartizarea atribuţiilor între cele două formule poate varia funcţie de contextul activităţii Consiliului.
COREPER se reuneşte săptămânal în fiecare din formulele sale. Durata unei reuniuni depăşeşte de multe ori
o zi, de obicei crescând spre sfârşitul perioadei de şase luni a Preşedinţiei.
Ordinea de zi este pregătită de către Preşedinte pentru viitoarea reuniune a Consiliului şi cuprinde
„probleme de importanţă A”, destinate a fi aprobate fără dezbatere şi „probleme de importanţă B”, care urmează să
facă obiectul dezbaterilor în Consiliu.
Conform regulamentului interior al Consiliului, reuniunile COREPER sunt prezidate de Reprezentantul
permanent (sau adjunctul acestuia) al statului membru care deţine Preşedinţia Consiliului.
Principala atribuţie a COREPER este aceea de a pregăti lucrările Consiliului 1. Această competenţă a
COREPER se aplică la toate domeniile de activitate ale Consiliului.
În cazul în care Tratatul prevede ca organ ajutător, existenţa unui Comitet special, cum este cazul
Comitetului politic în cadrul PESC sau a Comitetului pentru articolul K4 în cadrul JAI, se specifică în acelaşi timp şi
competenţa COREPER-ului în pregătirea acestor tipuri de reuniuni.
În vederea asigurării unei calităţi superioare în pregătirea lucrărilor Consiliu-lui, COREPER poate înfiinţa
grupuri de lucru sau comitete, implicând inclusiv Comisia Europeană în activitatea de examinare a dosarelor. Atunci
când în urma studierii unui dosar COREPER ajunge la un acord la nivelul său, acesta este de cele mai multe ori
aprobat la capitolul „probleme de importanţă A” pe agenda Consiliului. După cum am menţionat, acestea se adoptă
fără vot, prin consens.
Chiar dacă este înscris pe ordinea de zi a Consiliului ca „problemă de importanţă A”, dosarul poate fi trecut
în categoria „problemelor de importanţă B” şi supus dezbaterii, la cererea oricărui stat membru. Aceste situaţii se
întâlnesc în cazul în care Comisia prezintă o propunere importantă în cursul sesiunii Consiliului, care necesită un
schimb de opinii chiar în acel moment, tema urmând să facă obiectul unor discuţii în Consiliu, pe baza raportului
elaborat de COREPER.

Secretariatul General al Consiliului

Secretariatul General este organul Consiliului organizat de către un Secretar general numit cu unanimitate
de voturi de către Consiliu. Regulamentul interior al Consiliului, atribuie Secretarului general sarcina de a lua toate

1
Conform regulamentului interior al Consiliului: „toate punctele înscrise pe ordinea de zi a unei reuniuni a
Consiliului fac obiectul unui examen prealabil al COREPER, exceptând cazul în care există o decizie contrară a
acestuia. COREPER încearcă să ajungă la un acord la nivelul său care va fi apoi supus adoptării în Consiliu. În caz
de urgenţă, Consiliul poate decide cu unanimitate să delibereze fără ca examinarea în COREPER să fi avut loc”.

55
măsurile necesare bunei funcţionări a acestei structuri, de a pregăti proiectul bugetului de cheltuieli şi de a gestiona
fondurile puse la dispoziţia Consiliului.
Principala misiune a Secretariatul General este aceea de a asigura buna desfăşurare a lucrărilor Consiliului
(programarea reuniunilor, interpretarea textelor, traduceri, reproducere de documente).
Dintre atribuţiile Secretariatului General mai amintim:
 pregăteşte sesiunile verbale ale sesiunilor Consiliului şi le semnează împreună cu Preşedintele acestuia;
 exercită atribuţiile de grefier;
 girează procedura votului scris;
 semnează împreună cu Preşedintele actele adoptate de Consiliu;
 îndeplineşte funcţia de depozitar al acordurilor încheiate de către Uniunea Europeană;
 consiliază Preşedintele Consiliului (poate face sugestii privind procedura de fond şi participă la elaborarea
soluţiilor de compromis);
 este Înalt Reprezentant pentru PESC al Consiliului;
 răspunde de activitatea Unităţii de Planificare Politică şi Alertă Rapidă.
Rolul Secretariatului General a fost puternic consolidat prin dezvoltarea PESC şi cooperarea în materie de
JAI, piloni care actualmente au fost „topiţi” în structura instituţională a Uniunii Europene.

Procedurile de vot în ConsiliulMinisterial al Uniunii Europene

Consideraţii generale
În cazul în care, din diverse motive, miniştrii nu pot participa la lucrările Consiliului, ei pot fi reprezentaţi
de către un funcţionar în timpul discuţiilor, însă, acesta nu poate exercita în locul ministrului, un vot valabil. Din
acest motiv, fiecare membru poate primi delegare de vot de la un singur alt membru.
Cvorumul constatat la începutul şedinţei trebuie să fie de majoritate simplă, orice membru putând solicita
oricând verificarea acestuia în timpul reuniunii.
Delegarea votului nu trebuie confundată cu reprezentarea în cadrul sesiunii Consiliului. După cum am
menţionat, această delegare este permisă doar către un membru al Consiliului care poate primi o delegare de vot şi
numai una. Delegarea de vot nu este supusă nici unei formalităţi, putând fi deci acordată sub orice formă sau chiar
prezumată.
În practică, poziţia unui membru absent este exprimată de către reprezentan-tul său, iar votul se exercită de
către un alt membru în conformitate cu această poziţie.

Votul cu majoritatea membrilor

Este expresia principiului conform căruia, în absenţa unei dispoziţii specifice în tratat, hotărârile în Consiliu
se iau cu majoritatea simplă a membrilor săi.
Acest procedeu îl regăsim în cazul adoptării regulamentului interior sau al solicitării adresate Comisiei de a
prezenta o propunere legislativă.

56
 Recursul la votul cu majoritatea membrilor constituie, însă, excepţia, întrucât Tratatul prevede de regulă, în
mod expres, procedura de vot ce va fi urmată (majoritate calificată sau unanimitate).

Votul cu unanimitate
Acest tip de vot prevede că abţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi, nu împiedică întrunirea
unanimităţii. Într-o altă interpretare, abţinerile nu se contabili-zează, apărând ca voturi favorabile.
În afara situaţiilor în care Consiliul modifică o propunere a Comisiei, regăsim procedura votului cu
unanimitate, în următoarele situaţii:
 probleme de natură constituţională (procedura uniformă de alegere a Parlamentului European, modalităţi de
delegare a competenţelor de execuţie, dispoziţii referitoare la CJCE şi la Curtea de Conturi, regulamentul
financiar, regimul lingvistic, extinderea competenţelor comunitare, acorduri de asociere, acorduri de
aderare);
 probleme sensibile pentru suveranitatea naţională a statelor membre, precum şi în planul economic
comunitar (resursele Comunităţii, securitate socială, armonizarea fiscalităţii indirecte, cultura, industria,
fonduri structurale, protecţia mediului etc.);
 domenii în care Consiliul poate autoriza o revenire la reguli anterioare, modificate în trecut (libera circulaţie
a capitalurilor, transporturile, ajutoarele de stat). Spre deosebire de primele două situaţii, în cazul acestei
categorii, unanimitatea este necesară pentru a face mai dificilă abandonarea progreselor deja înregistrate pe
calea integrării.
Din cele menţionate rezultă faptul că, uneori, este mai uşor de obţinut adoptarea unei decizii cu unanimitate
decât cu majoritate calificată deoarece, în acest din urmă caz, abţinerile pot împiedica obţinerea numărului de voturi
stabilit pentru atingerea pragului majorităţii calificate.

Votul cu majoritate calificată

Această procedură este cea mai ingenioasă inovaţie a tratatelor originare, constituind, la această dată,
procedura de vot cea mai frecvent prevăzută în tratat şi care a cunoscut o extindere substanţială în urma Tratatul de la
Amsterdam.
În esenţa sa, votul cu majoritate calificată este un sistem de vot ponderat, introdus încă din epoca
Comunităţii cu şase membri pe criterii care combină elemente demografice cu cele economice şi cu reguli de
echilibru politic.
O scurtă privire istorică ne relevă faptul că, în competenţa de atunci a C.E.E., nici statele BeNeLux şi nici
un alt stat mare nu puteau bloca singure adoptarea deciziei în Consiliu. Ulterior, în cazul unei Europe cu 15 membri,
repartizarea voturilor era următoarea: Franţa, Germania, Marea Britanie şi Italia – câte 10 voturi, Spania – 8 voturi,
Belgia, Grecia, Olanda şi Portugalia – câte 5 voturi, Austria şi Suedia – câte 4 voturi, Danemarca, Finlanda şi Irlanda
– câte 3 voturi, iar Luxemburg – 2 voturi.
Pentru înţelegerea mai corectă a modului de funcţionare a procedeului cu vot calificat, vom face următoarele
precizări, luând ca model Uniunea Europeană a celor 15 membri:

57
  numărul total de voturi în Consiliu era de 87, regula fiind că majoritatea calificată era asigurată cu 62 de
voturi, iar minoritatea de blocaj se situa la 26 de voturi;
 cele 5 state mari membre nu dispuneau împreună decât de 48 de voturi, astfel încât orice decizie putea fi
blocată de o coaliţie de state mici;
 de asemenea, o decizie propusă de statele mici putea fi blocată dacă statele mari se opuneau;
În concluzie, nici ţările mari şi nici cele mici nu îşi puteau impune singure voinţa, ci doar împreună.
Prin modalitatea de vot cu majoritate calificată a fost deschisă posibilitatea constituirii unor majorităţi şi
alianţe între statele membre în funcţie de interesele aflate în joc, lucru ce a permis sistemului să funcţioneze. Ar fi de
neconceput pentru un stat membru ca să facă parte dintr-o Comunitate în care, scrutin după scrutin, majoritatea să
voteze împotriva intereselor acestuia.
Acceptarea votului cu majoritate calificată presupune, deci, existenţa unei încrederi reciproce între membrii
Uniunii Europene, acest spirit de încredere nece-sitând însă mult timp pentru a se manifesta, după ce în 1965, o
perioadă de 7 luni, Franţa condusă de Generalul Charles de Gaulle a refuzat să mai ia parte la activită-ţile din cadrul
C.E.E., datorită dezacordului său faţă de deciziile din domeniul politicii agricole comune, care se luau cu majoritate
calificată. Acest procedeu anihila opoziţia Franţei şi nu putea împiedica adoptarea unor hotărâri care îi lezau
interesele.
La acel moment, soluţia deblocării acestei situaţii, care punea în pericol însuşi viitorul construcţiei
comunitare, a fost un compromis (cunoscut în istorie sub denumirea de „compromisul de la Luxemburg”, după
numele oraşului unde a fost negociat), inclus într-o declaraţie cu caracter politic, care stipula că: „atunci când, în
cazul în care Tratatul prevede ca decizia să se ia cu majoritate calificată pe baza unei propuneri a Comisiei, dacă sunt
în joc interese foarte importante ale unuia sau mai multor parteneri, membrii Consiliului se vor strădui, într-un
interval de timp rezonabil, să găsească soluţii acceptabile pentru toţi membrii Consiliului, cu respec-tarea intereselor
lor reciproce şi a intereselor Comunităţii, conform articolul 2 din Tratat”.
Textul menţionat reliefează o simplă manifestare de voinţă politică şi nu ar fi constituit un motiv de
îngrijorare. Paragraful următor, însă, precizează: „în ceea ce priveşte paragraful precedent, delegaţia franceză
estimează că, atunci când este vorba de interese foarte importante, discuţiile trebuie să continue până când se ajunge
la un acord unanim”. Poziţia Franţei se traducea, de fapt, printr-o revenire la votul cu unanimitate, întrucât permitea
ca ori de câte ori un stat nu agrea o decizie susţinută de restul partenerilor, acesta să poată opune argumentul că sunt
în joc interese foarte importante şi, astfel, să prelungească discuţiile la nesfârşit, blocând practic decizia printr-un vot
de veto indirect.
Consecinţele „compromisului de la Luxemburg” au avut repercursiuni asupra funcţionării instituţiilor
comunitare încetinind sau chiar paralizând procesul de decizie nu doar în Consiliu, ci şi în instanţele pregătitoare,
unde era folosit de către funcţionarii naţionali pentru a bloca examinarea unei probleme încă din faza iniţială.
Corelativ, era diminuat şi rolul Comisiei, întrucât revenirea la votul cu unanimitate permitea Consiliului să-i modifice
în mod sistematic propunerile, afectând în acest fel monopolul iniţiativei de care aceasta din urmă dispune.
Reamintim, în acest context, că o propunere legislativă a Comisiei Europene poate fi adoptată de obicei cu
majoritatea calificată, dar nu poate fi modificată decât cu unanimitate.

58
 Căutarea sistematică a unanimităţii transforma profund spiritul Tratatul întrucât substituia regulii majorităţii
dictatul unuia singur, permiţând unui stat să blocheze decizia nu pentru că îi afecta interese esenţiale, ci pentru a avea
o „monedă de schimb” pentru atingerea obiectivelor sale într-un alt domeniu. Situaţia a revenit la normal, restabilind
realitatea anterioară anului 1965, de-abia în 1997, odată cu intrarea în vigoare a Actului Unic European.
După cum prevede protocolul anexat Tratatului de la Nisa, ponderea voturilor din Consiliul Ministerialal
U.E. a fost modificată, corespunzând unei Uniuni de 27 de state membre.
Conform Actului final al Conferinţei care a adoptat Tratatul de la Nisa, ponderea voturilor în Consiliu a fost
stabilită după cum urmează: Germania, Marea Britanie, Franţa şi Italia – câte 29, Spania şi Polonia - câte 27,
România – 14, Olanda – 13, Republica Cehă, Belgia, Ungaria, Grecia şi Portugalia – câte 12, Suedia, Bulgaria şi
Austria – câte 10, Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania – câte 7, Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru şi
Luxemburg şi Malta – câte 4, adică în total 345 de voturi.
Pentru adoptarea actelor Consiliului vor fi necesare cel puţin 258 de voturi favorabile exprimate de
majoritatea membrilor, în cazul în care Tratatul prevede adoptarea unei hotărâri pe baza unei propuneri a Comisiei.
În toate celelalte cazuri, vor fi necesare cel puţin 258 de voturi favorabile exprimate de cel puţin două treimi
dintre membrii. Atunci când o decizie urmează să fie adoptată cu majoritate calificată, orice membru al Consiliului
poate să ceară o verificare, în sensul în care, statele membre, constituind această majoritate, repre-zintă cel puţin 62%
din populaţia totală a Uniunii. Dacă nu sunt îndeplinite aceste condiţii, decizia luată nu este valabilă.
În perspectiva extinderii Uniunii, care preconiza să includă toate statele menţionate în prevederile Tratatului
de la Nisa, limita pentru majoritatea calificată era prevăzută să se deplaseze, conform ritmului aderărilor, la un
procentaj de până la 73,4%. Majoritatea de blocaj într-o Uniune de 27 de membri va fi mărită la 91 de voturi,
adaptându-se coresponzător şi limita majorităţii calificate ce rezultă din tabelul stabilit în Declaraţia privind
extinderea Uniunii Europene.
Dispoziţiile Tratatului de la Lisabona în acest domeniu (Seminar)

59
 4.3 Parlamentul European

Parlamentul European este instituţia europeană care reprezintă naţiunile europene reunite în Comunitate şi
care exercită puterile ce-i sunt conferite de statele membre prin Tratat. Natura acestor reprezentanţi are o dublă
semnificaţie.
În primul rând, din moment ce membrii Parlamentului reprezintă popoarele respective, ei nu pot fi
mandataţi de guvernele statelor lor pentru a îndeplini anumite instrucţiuni şi nici nu pot fi obligaţi să se consulte cu
acestea.
În al doilea rând, statutul lor de independenţă le este conferit de statele însăşi reunite în Comunitate, ceea ce
relevă un ansamblu de interese comune şi aspiraţii potrivit obiectivelor ce le stabilesc.
Pe de altă parte, membrii Parlamentului European reprezintă nu numai propriile lor popoare, ci şi curentele
politice existente în spaţiul comunitar, motiv pentru care aceştia formează în cadrul Parlamentului grupuri de partide
politice.
Până la data de 17 iulie 1979, când a intrat în vigoare Actul privind alegerea reprezentanţilor Parlamentului
prin vot universal şi direct, membrii acestei instituţii erau consideraţi delegaţi, care trebuiau să fie desemnaţi de
parlamentele naţionale dintre membrii lor, conform procedurii prevăzute în fiecare stat, respectând însă numărul
stabilit prin tratat.
Începând însă cu data menţionată, „reprezentanţii în Parlamentul European ai popoarelor reunite în
Comunitate vor fi aleşi prin vot universal direct”. Primele alegeri care au respectat această procedură, s-au desfăşurat
în perioada 7-10 iulie 1979, mandatul reprezentanţilor fiind de cinci ani.
Referindu-ne la prevederile Tratatului de la Nisa cu privire la Parlamentul European, acestea precizează că
numărul membrilor Parlamentului nu poate să depăşească 732. Creşterea numărului aleşilor a devenit o problemă
majoră, conside-rându-se că Parlamentul şi-ar pierde eficienţa dacă nu ar fi oprită această creştere, motiv pentru care
a fost limitat numărul de membri, urmând, totodată, să aibă loc şi o redistribuire a locurilor alocate.
În conformitate cu Declaraţia privind extinderea Uniunii Europene inclusă în Actul final al Conferinţei care
a adoptat Tratatul de la Nisa, poziţia comună ce urmează a fi adoptată de către statele membre în ceea ce priveşte
repartizarea locurilor pentru Parlamentul European va corespunde tabelului pentru o Uniune de 27 de state membre,
repartiţia lor fiind următoarea: Germania – 99, Marea Britanie, Franţa şi Italia – câte 72, Spania şi Polonia – câte 50,
România – 33, Olanda – 25, Grecia – 22, Belgia şi Portugalia – câte 22, Republica Cehă şi Ungaria – câte 20, Suedia
– 18, Bulgaria şi Austria – câte 17, Slovacia, Danemarca şi Finlanda – câte 13, Irlanda şi Lituania – câte 12, Letonia
– 8, Slovenia – 7, Estonia, Cipru şi Luxemburg – câte 6, iar Malta – 5, în total sunt 732.
Nu există o procedură unică de alegere pentru eurodeputaţi, motiv pentru care sub rezerva dispoziţiilor
Actului, procedura electorală este stabilită în fiecare stat membru de prevederile sale naţionale. Aceste prevederi
care, dacă este cazul, pot să ia în considerare situaţia specifică din statele membre, nu afectează în mod esenţial,
natura proporţională a sistemului de vot.
Există însă unele incompatibilităţi impuse prin textul Tratatului între calitatea de reprezentant în
Parlamentul European şi cea de membru al Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie, Curţii de Conturi, Comitetului
Economic şi Social sau de agent sau funcţionar administrativ al unei instituţii comunitare, al unui organ de pe lângă

60
aceasta, ori al Grefei Curţii de Justiţie. Pe lângă incompatibilităţile menţionate, pe plan naţional statul membru poate
să introducă oricare alte incompatibilităţi pe care le consideră necesare.
Parlamentul se întruneşte în sesiunea anuală ordinară prevăzută să înceapă în a doua zi de marţi a lunii
martie, dar el se poate întruni şi în sesiune extraordinară, la cererea unei majorităţi a membrilor săi, ori la cererea
Consiliului sau a Comisiei.
Parlamentul îşi alege Preşedintele şi Biroul dintre membrii săi, acţionând pe baza unei majorităţi absolute a
voturilor exprimate, dacă nu este prevăzut altfel în tratat. Cvorumul de şedinţă este stabilit prin regulile de procedură.
Organele de conducere ale Parlamentului sunt: Biroul, Conferinţa Preşedinţilor, Conferinţa Preşedinţilor
Comisiilor, Conferinţa Şefilor tuturor delegaţiilor interparlamentare (chestorii au funcţii consultative).
Biroul se compune dintr-un Preşedinte şi 14 vicepreşedinţi aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi
jumătate.
Conferinţa Preşedinţilor este compusă din Preşedinte şi preşedinţii grupurilor politice, având atribuţii legate
de organizarea internă, precum şi relaţii cu alte instituţii şi organisme comunitare sau extracomunitare.
Comisiile permanente sunt instituite în scopul de a asigura continuitatea activităţii parlamentare în intervalul
dintre două sesiuni. Din aceleaşi raţionamente, sunt instituite comisii temporare şi de anchetă, precum şi delegaţii
interparlamen-tare desemnate de grupurile politice.
Grupurile politice care se pot constitui trebuie să cuprindă, conform regulilor de procedură, reprezentanţi
din cel puţin două state membre. Numărul minim cerut pentru formarea unui grup politic este de 23, dacă ei provin
din două state membre, de 18 dacă provin din trei state membre şi de 14 dacă provin din cel puţin patru state
membre.
După alegerile din 1999 au fost constituite 8 grupuri politice: Grupul Popular European şi al Creştin
Democraţilor Europeni, Grupul Socialiştilor Europeni, Grupul Liberal Reformator, Grupare Ecologistă de Stânga
(Stânga Unită), Ecologiştii (Verzii), Grupul Europa Naţiunilor, Grupul Europa Democraţiei şi Diversităţii şi Grupul
nealiniaţilor.
Procedura de lucru în cadrul Parlamentului prevede ca, pentru a-şi îndeplini atribuţiile, acesta să realizeze
un cvorum de o treime din membrii săi. Dreptul de vot este personal, fiind interzis votul prin procură. Dezbaterile
sunt publice, afară de cazul în care Parlamentul nu decide altfel, cu o majoritate de două treimi din voturile
exprimate.
Parlamentul are competenţa de a-şi adopta statutul şi condiţiile generale ale exercitării funcţiilor membrilor
săi, după ce a solicitat un aviz din partea Comisiei şi după ce a primit aprobarea Consiliului (care hotărăşte cu
majoritate calificată).

Atribuţiile Parlamentului
Parlamentul European participă la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare. El poate, la solicitarea
majorităţii membrilor săi, să ceară Comisiei să-i prezinte orice propunere corespunzătoare asupra problemelor care
par să necesite elaborarea de acte comunitare în vederea aplicării Tratatului.
De asemenea, Parlamentul va discuta în şedinţă deschisă raportul general anual ce îi este prezentat de
Comisie contra căreia va putea să introducă o moţiune de cenzură atunci când consideră necesar.

61
 Din cele menţionate rezultă că putem să grupăm atribuţiile Parlamentului după cum urmează:

a. Atribuţii decizionale şi legislative

Parlamentul European are atribuită o competenţă decizională de natură legislativă comunitară, pe care şi-o
exercită cu respectarea principiului participării la procesul ce duce la adoptarea de acte comunitare, aceasta
realizându-se prin două modalităţi: fie prin exercitarea atribuţiilor sale directe în cadrul procedurilor defini-te prin
tratat, fie prin emiterea de avize conforme şi formularea de avize consul-tative.
Această ultimă modalitate de realizare nu trebuie să ne ducă la concluzia că Parlamentul are doar un rol
contributiv, participativ şi nu unul decizional final. Aceasta întrucât tratatul prevede expres, posibilitatea adoptării în
comun de către Parlament şi Consiliu, a actelor legislative conform unui proiect comun aprobat de Comitetul de
Conciliere. Prin urmare există un drept de codecizie al celor două instituţii.
De asemenea, Parlamentul deţine şi un drept de cooperare în luarea deciziilor, precum şi un drept
decizional individual care este acordat numai în materie bugetară.
Atribuţii specifice cu caracter decizional pot reveni Parlamentului numai în cazuri strict determinate, cum ar
fi:
 propria organizare internă şi funcţionarea sa;
 elaborarea de propuneri în scopul de a permite alegerile prin vot universal direct, potrivit unei proceduri
uniforme în toate statele membre;
 luarea unor decizii privind alegerile.

b. Atribuţii de anchetă
În cadrul realizării misiunilor sale, Parlamentul poate, la cererea unui sfert dintre membrii săi, să constituie
o comisie temporară de anchetă pentru a examina sub rezerva atribuţiilor conferite prin tratat altor instituţii sau
organisme, sesizările de infracţiune sau de administrare necorespunzătoare în aplicarea dreptului comunitar, afară de
cazul în care faptele afirmate sunt aduse în faţa unui organ de jurisdicţie sau/şi, de asemenea, atâta timp cât procedura
jurisdicţională nu este terminată.
Comisia, ar urma să cerceteze cazurile individuale, strict determinate privind infracţiunea sau administrarea
necorespunzătoare în aplicarea dreptului comunitar. Întrucât ea are un caracter temporar, existenţa ei ia sfârşit odată
cu depunerea raportului.
Se pot constitui un număr nelimitat de comisii, diferite sau nu din punct de vedere al componenţei, în funcţie
de câte sesizări de infracţiuni şi/sau de administrare necorespunzătoare au fost formulate şi însuşite de un sfert dintre
membrii Parlamentului prin cererea pe care ei o avansează.
Sesizarea se poate face sub orice formă, de către orice persoană fizică sau juridică, chiar de către instituţiile
sau organismele Comunităţii ori de către statele membre.
Obiectul sesizărilor l-ar putea constitui nu numai fapte care pot fi incriminate penal şi care nu sunt încă pe
rolul unei jurisdicţii, dar şi alte fapte şi atitudini ce ar putea afecta statutul şi prestigiul Comunităţii prin ignorarea
şi/sau aplicarea defectuoasă a dreptului comunitar, inclusiv prin acte produse de o birocra-ţie comunitară excesivă.

62
 Modalităţile de exercitare a dreptului de anchetă sunt determinate de Parlament, Consiliul şi Comisie în
urma unui acord comun.

c. Atribuţii de Avocat al Poporului

Parlamentului îi este conferită compentenţa de a soluţiona problemele ridicate de orice persoană fizică sau
juridică, rezidentă sau având sediul său statutar într-un stat membru.
Petiţiile pot fi prezentate Parlamentului de către orice cetăţean în baza unui drept de petiţionare, individual
sau în asociere cu alţi cetăţeni sau alte persoane. Obiectul petiţiilor trebuie să privească un subiect relevant în
domeniile de activitate ale Comunităţii şi care îi privesc direct pe petiţionari.
Criteriile de admisibilitate pentru ca petiţiile să fie reţinute de Comisia parlamentară sunt:
 petiţiile să se raporteze la conţinutul tratatelor şi la dreptul comunitar derivat. Activităţile care nu au
relevanţă comunitară ci numai una naţională sau pur internă sunt excluse de la bun început (spre exemplu
impozitarea veniturilor persoanelor fizice şi juridice);
 petiţiile să se raporteze la subiecte care, deşi nu sunt legate cu exactitate de dreptul comunitar, pot totuşi să
se refere la o evoluţie previzibilă a Comunităţii;
 petiţiile să se raporteze la activităţile unei instituţii sau ale unui organ al Comunităţii;
 faptul relevat sau incriminat în petiţie să-l privească direct pe petiţionar, în sensul în care să-l afecteze sau să
fie posibil să-l afecteze direct, luându-se deci în calcul chiar şi varianta unei virtualităţi. Această condiţie
este aplicată într-un mod extensiv de către Parlament care nu consideră indispensabil ca petiţionarul să fie
afectat material prin obiectul petiţiei, considerând suficient ca autorul petiţiei să fie preocupat de o problemă
de interes general, care priveşte un mare număr de persoane, ca şi în cazul unei ameninţări la adresa
mediului înconjurător (chiar dacă este vorba despre o regiune îndepărtată).
Mediatorul (Ombudsman-ul) deţine o poziţie importantă în valorificarea dreptului la petiţionare al
cetăţenilor. El este numit de Parlament şi abilitat să primească sesizările ce provin de la persoanele menţionate şi care
sunt relative la cazurile de administrare necorespunzătoare în activitatea instituţiilor sau organis-melor comunitare,
cu excepţia cazurilor în care Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă îşi exercită funcţiile lor jurisdicţionale.
De asemenea, nu poate fi pusă în cauză administrarea necorespunzătoare în privinţa fondurilor bugetare întrucât, în
această materie este consacrată competenţa specială a Curţii de Conturi.
Mediatorul, în vederea îndeplinirii misiunilor sale, poate recurge la anchete, pe care le socoteşte justificate,
fie din proprie iniţiativă, fie pe baza plângerilor care i-au fost prezentate. Acestea pot fi înaintate direct sau prin
intermediul unui membru al Parlamentului, afară de cazul în care faptele afirmate fac sau au făcut obiectul unei
proceduri jurisdicţionale.
Din cele menţionate, rezultă că Mediatorul se poate sesiza din oficiu, presupunându-se că informaţiile pe
care el le deţine în vederea deschiderii procedurii au totuşi o sursă oficială comunitară sau că el a constatat faptele ce
probează administrareanecorespunzătoare.
Există o dublă modalitate de relaţionare a Mediatorului cu petiţionarii: una directă, când aceştia prezintă
personal cererea, şi una indirectă, mediată prin inter-punerea unui membru al Parlamentului European, care nu

63
trebuie să fie neapărat un conaţional al petiţionarului sau un corezident, fapt care atribuie calitatea menţio-nată
oricăruia dintre membrii Parlamentului. Din această realitate se poate impune concluzia, că membrii Parlamentului
nu-şi reprezintă numai propriile popoare.
În cazul în care, Mediatorul a constatat un fapt de administrarenecorespunzătoare, el sesizează instituţia în
cauză, care dispune de un termen de 3 luni pentru a-i aduce la cunoştinţă opinia sa, după care va înainta un raport
Parlamentului şi instituţiei respective, informând petiţionarul despre rezultatul acestei anchete.
În exercitarea funcţiilor sale, Mediatorul se bucură de independenţă deplină, motiv pentru care el nu va
solicita instrucţiuni şi nici nu le va accepta (dacă eventual s-ar încerca să i se dea) din partea unui organism
comunitar sau naţional. În egală măsură, Parlamentul nu are nici o posibilitate legală de influenţare a conduitei
Mediatorului cu privire la plângerile pe care le primeşte. Nu poate fi imputată Parlamentului nici un act sau omisiune
culpabilă a Mediatorului, săvârşită în executarea sarcinilor ce îi sunt încredinţate acestuia conform tratatului.
Diferitele relaţii care există între Parlament şi Mediator privesc numai organizarea generală şi nu
exercitarea funcţiilor. Mediatorul se va supune numai statutului şi condiţiilor generale de exercitare a funcţiilor sale
fixate de Parlament, după ce s-a luat avizul Comisiei şi după aprobarea Consiliului, ce hotărăşte cu majoritatea.

d. Atribuţii de supraveghere şi control

Funcţia de supraveghere şi control este exercitată de Parlament în special cu privire la Comisie, prin mai
multe modalităţi:
 membrii Comisiei pot să participe la toate şedinţele Parlamentului şi, la cererea lor, vor fi audiaţi în numele
Comisiei potrivit unei proceduri orale;
 în cadrul unei proceduri asemănătoare la care se adaugă şi o procedură scrisă, Comisia va răspunde oral
(prin unul sau mai mulţi membri) sau în scris, la întrebările ce i se pun de Parlament sau de membrii săi;
 în cadrul unor discuţii publice, Parlamentul va dezbate raportul general anual prezentat de Comisie;
 instituirea de comisii parlamentare care pregătesc deciziile ce se iau în Parlament şi care vor stabili contacte
cu membrii Comisiei, mai ales atunci când Parlamentul nu se află efectiv în şedinţă. În cadrul lor sunt
audiaţi atât membrii Comisiei, cât şi alţi oficiali;
 depunerea unei moţiuni de cenzură care ar putea să aibă consecinţa revocării întregii Comisii. Votul asupra
moţiunii poate avea loc numai după trei zile de la depunerea ei, acesta având un caracter deschis.
Aceasta înseamnă exercitarea unui control politic ce presupune folosirea unor mijloace sancţionatorii.
Pentru a avea un rezultat eficient, moţiunea trebuie să fie adoptată cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate, reprezentând majoritatea membrilor Parlamentului, mandatul membrilor nou numiţi în
acest caz, expirând la data la care ar fi trebuit să expire mandatul membrilor Comisiei obligaţi să renunţe la
funcţiile lor.
Cu toate acestea, chiar şi în cazul în care este adoptată moţiunea de cenzură, nu există garanţia că politica
unei noi Comisii numite va satisface exigenţele Parlamentului, motiv pentru care nici parlamentarii nu agreează cu
ochi buni instrumentul moţiunii de cenzură, dar nici procedura desfăşurării acesteia nu este simplă şi fără riscuri.
Din cele menţionate rezultă că Parlamentul exercită o supraveghere extensivă asupra Consiliului. Astfel:

64
  în cadrul Parlamentului se prezintă rapoarte de trei ori pe an despre activităţile Consiliului şi Preşedintele
acestuia se adresează Parlamentului la începutul fiecărui an, după care urmează o dezbatere generală;
 Preşedintele care urmează la conducerea Consiliului prezintă o trecere în revistă a Preşedinţiei pe cele şase
luni precedente.

e. Atribuţii consultative
Spre deosebire de cazul funcţiei de supraveghere, textul tratatului nu prevede în mod expres atribuţii în
vederea exercitării acestui drept. Aceasta nu înseamnă că atribuţiile respective ar fi fost excluse din conţinutul
tratatului. Ele se menţin aproape intacte în privinţa avizelor conforme, obligaţia de consultare a Parlamentu-lui
rezultând din dispoziţii specifice ale tratatelor comunitare, atunci când diferite norme legislative sunt supuse
reglementării.
Consiliul are obligaţia legală în multe situaţii de a consulta Parlamentul chiar dacă avizul care urmează să-l
dea, este conform sau numai consultativ.
În general, atunci când este utilizată expresia „după consultarea Parlamentu-lui European”, fără a se distinge
în legătură cu natura avizului său, se reţine că avizul care va fi dat în îndeplinirea acestei atribuţiuni este consultativ,
întrucât atunci când s-a dorit să se facă o distincţie în legătură cu natura avizului, textele legale au făcut acest lucru.
Categoria avizelor conforme este prevăzută în foarte puţine situaţii.
În cazul în care Consiliul ia o hotărâre ignorând obligaţia de consultare, această decizie poate fi declarată
nulă. În acest sens, consultarea prevăzută în textul tratatului este mijlocul care permite Parlamentului să joace un rol
important în procesul legislativ al Comunităţii. O asemenea atribuţie contribuie în mod esenţial la realizarea
echilibrului instituţional preconizat de tratat.
Consultarea Parlamentului în cazurile prevăzute de tratat, constituie deci o formalitate esenţială a cărei
desconsiderare duce la consecinţa nulităţii măsurii în cauză. Respectarea acestei cerinţe, însă, determină Parlamentul
să-şi exprime opinia sa, simpla solicitare a avizului de către Comisie sau Consiliu, neînsemnând faptul că a fost
respectată cerinţa procedurală.
Parlamentul este îndreptăţit să introducă o acţiune contra unei directive, cu condiţia ca acesta să invoce că
directiva în legătură cu care nu a fost consultat, modifică obligaţiile impuse statelor membre prin alte directive bazate
pe dispoziţii-le tratatului care prevăd că Parlamentul trebuie să fie consultat.

f. Atribuţii jurisdicţionale
Parlamentul dispune de posibilitatea de a interveni pe cale jurisdicţională, statutul său în acest sens fiind
precizat de către Curtea de Justiţie în cadrul mai multor hotărâri luate în diverse domenii, precum:
 invitarea Parlamentului de către Curte pentru a-i furniza informaţii în cadrul acţiunilor directe sau al
trimiterilor pentru obţinerea unor hotărâri preliminare;
 intervenţia în litigiile aflate în dezbaterea Curţii;
 introducerea unor acţiuni în cazul inacţiunilor Consiliului şi ale Comisiei atunci când sunt sesizate cazuri de
încălcare ale tratatului.

65
 Parlamentul poate să aibă şi calitatea de pârât într-o acţiune în anulare, într-o acţiune relativă la abţinerea
instituţiilor comunitare de a acţiona. Actele sale pot fi supuse unei interpretări sau aprecieri a validităţii de către
organele comunitare de justiţie.
4.4 Comisia Uniunii Europene
Consideraţii generale
Comisia Europeană reprezintă instituţia care defineşte cel mai clar substanţa Uniunii Europene, îndeplinind
atribuţiile unui adevărat executiv, prefigurând viitorul guvern european supranaţional.
În Tratatul C.E.C.O. era denumită Înalta Autoritate, iar în Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A s-a denumit Comisie.
Unificarea executivelor a fost realizată prin Tratatul de Fuziune de la Bruxelles, din 1965, cele trei instituţii
menţionate contopindu-se într-o Comisie Unică, cu competenţele rezultate din fiecare tratat. Ulterior, Tratate-le au
confirmat mecanismul fundamental al Comisiei în ansamblul instituţional al Comunităţilor.
Comisia este un organ colegial, în alcătuirea căruia intră numai cetăţeni ai statelor membre, numărul
membrilor Comisiei putând fi modificat de Consiliu prin unanimitate de voturi.
Fiecare instituţie comunitară acţionează în funcţie de misiunea particulară ce i-a fost încredinţată prin
Tratatul de constituire, iar structura sa este determinată în raport de această misiune.
Comisia Europeană reprezintă mecanismul cel mai dinamic şi singurul care are drept de iniţiativă legislativă
(cu rare excepţii în cadrul PESC şi JAI), ceea ce îi conferă un loc aparte în construcţia comunitară constituind, de
fapt, esenţa administraţiei U.E..

Structura Comisiei Europene

Pentru a putea reprezenta interesul general, Comisia acţionează independent faţă de statele membre ale
Uniunii, motiv pentru care, încă din textul tratatului originar (Tratatul de la Roma, 1957), constatăm că este
evidenţiată această trăsătură în mod explicit: „ ...membrii Comisiei îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, în
interesul general al Comunităţii”. Din acest punct de vedere, Comisia Europeană seamănă cu organismele
organizaţiilor internaţionale. Spre deosebire însă de secretariatele generale ale acestora, Comisia U.E., nu este
responsabilă în faţa statelor membre, ci este responsabilă politic în faţa Parlamentului European.
Prin urmare, principalele criterii de selecţie a membrilor Comisiei sunt competenţa lor deosebită
recunoscută şi garanţiile de independenţă care sunt neîndoielnice şi care trebuie să fie furnizate în interesul co-
munitar. Comisarii, deşi trebuie să fie naţionali ai unor state, nu le reprezintă pe acestea.
Din acest motiv, în îndeplinirea îndatoririlor lor, ei nu trebuie să solicite, nici să accepte instrucţiunile
vreunui guvern sau ale vreunui organism şi se vor abţine de la orice acte incompatibile cu caracterul funcţiilor lor,
fiecare stat membru anga-jându-se să respecte acest caracter şi să nu caute să influenţeze membrii Comisiei în exer-
citarea sarcinilor lor.
În acelaşi timp, membrilor Comisiei, denumiţi şi comisari, le este interzis ca, pe timpul exercitării funcţiilor
lor, să exercite vreo altă activitate profesională remunerată sau nu. La instalarea lor, ei îşi vor lua un angajament
solemn de a respecta, atât pe durata funcţiilor lor, cât şi după încetarea lor, obligaţiile decurgând din însăr cinarea
avută, în special datoria de onestitate şi de prudenţă în ce priveşte acceptarea, după această încetare, de anumite
funcţii şi avantaje.

66
 În caz contrar, la sesizarea Consiliului, Curtea de Justiţie este abilitată să pronunţe, după caz, demisia din
oficiu sau decăderea din dreptul la pensie a celui în cauză sau din alte avantaje.
Membrii Comisiei sunt numiţi pentru un mandat de cinci ani (care poate să fie reînnoit), potrivit procedurii
stabilite prin Tratat.
Astfel, Consiliul, întrunit în compunerea şefilor de stat sau de guvern şi statuând cu majoritate calificată,
desemnează persoana pe care el intenţionează să o numească în calitate de preşedinte al Comisiei, după care
desemnarea este aprobată de Parlament.
Consiliul, statuând cu majoritate calificată şi prin acord comun cu candidatul propus pentru funcţia de
preşedinte, adoptă lista celorlalte persoane pe care inten-ţionează să le numească în calitate de membri ai Comisiei,
întocmită în conformi-tate cu propunerile făcute de către fiecare stat membru.
Preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei astfel desemnaţi sunt supuşi împreună, colectiv, unui „vot de
aprobare din partea Parlamentului”. După această aprobare, preşedintele şi ceilalţi membri ai Comisiei sunt numiţi de
Consiliu, care statuează cu majoritate calificată.
Potrivit reglementării în vigoare, Comisia trebuie să cuprindă cel puţin un resortisant din fiecare stat
membru.
Consiliul, statuând în unanimitate, după semnarea tratatului de aderare a celui de-al douăzecişişaptelea stat
membru al Uniunii, este abilitat să adopte:
 numărul membrilor Comisiei;
 reglementări de punere în aplicare a unui sistem de rotaţie bazat pe principiul egalităţii care cuprinde toate
criteriile şi regulile necesare pentru determina-rea compunerii colegiilor succesive în mod automat pe baza
următoarelor principii:
- statele membre sunt tratate fără discriminare în mod egal cu privire la determinarea succesiunii naţionalilor
ca membri ai Comisiei şi a duratei de timp în care ei au avut această calitate. În consecinţă, diferenţa între
numărul total al mandatelor deţinute de către naţionalii oricărei perechi de state membre nu poate niciodată să fie
mai mare de unu;
- sub rezerva punctului precedent, fiecare colegiu succesiv este în aşa fel compus încât să reflecte în mod
satisfăcător mărimea geografică şi demografică a tuturor statelor membre;
Până în momentul în care se vor aplica criteriile menţionate, orice stat care aderă la Uniune este îndreptăţit,
la momentul aderării sale, să aibă un cetăţean al său ca membru al Comisiei.
Preşedintele poate să încredinţeze membrilor Comisiei domenii speciale de activitate cu privire la care ei
sunt în mod concret răspunzători pentru pregătirea lucrărilor Comisiei şi punerea în aplicare a deciziilor ei.
El poate să schimbe aceste însărcinări în timpul mandatului Comisiei. Membrii Comisiei îşi realizează
sarcinile ce le sunt încredinţate de preşedinte sub autoritatea lui. De asemenea, poate să stabilească grupe de lucru ale
membrilor Comisiei şi desemnează conducătorul acestora.
Comisarii sunt recrutaţi dintre tehnicieni, înalţi funcţionari, profesori, experţi, iar în ultima perioadă, din ce
în ce mai frecvent, din oameni politici. Această practi-că are avantajul că întăreşte autoritatea Comisiei în raport cu

67
Parlamentul şi Consi-liul, dar şi un dezavantaj, aducând atingere caracterului de independenţă al comisa-rului faţă de
guvernul ţării căreia îi aparţine.
Se cuvine să mai menţionăm că, modalitatea folosită până acum pentru nominalizarea comisarilor, până la
intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, nu favoriza în mod deosebit nici independenţa Comisiei şi nici chiar
constituirea unei echipe în jurul preşedintelui, deoarece atât acesta cât şi ceilalţi comisari erau numiţi de către statele
membre, de comun acord. Practica a stabilit ca fiecare stat să-şi desemneze comisarul sau comisarii din rândurile
conaţionalilor fiecăruia, solicitând sistematic acordul celorlalte ţări. Tratatul de la Amsterdam a adus unele modi-
ficări procedurii, în sensul participării preşedintelui desemnat al Comisiei la numirea celorlalţi comisari şi creşterea
competenţelor Parlamentului European în aprobarea prin vot a noii Comisii.
După obţinerea aprobării Comisiei, preşedintele numeşte vicepreşedinţii din rândul membrilor săi. Deşi nu
este prevăzută durata de timp pentru care sunt numiţi vicepreşedinţi, aceasta trebuie să corespundă mandatului de
cinci ani pentru care ei sunt numiţi ca membri. Pentru mandatul în curs al Comisiei au fost numiţi doi vicepreşedinţi.
În cazul în care preşedintele este împiedicat să-şi exercite funcţiile sale, acestea vor fi îndeplinite de către
unul dintre vicepreşedinţii sau membrii aleşi în ordinea stabilită de Comisie (art. 20 din Regulile de procedură). În
caz de demisie voluntară, de demisie din oficiu sau de deces, preşedintele este înlocuit pentru durata de timp care a
mai rămas din mandat, conform Procedurii de înlocuire prevăzută în Tratat.
Deşi este puternic ancorat în serviciul comunitar de interes general, destinul unui comisar este însă în
mâinile ţării sale, care îl numeşte şi îi poate reînnoi sau nu mandatul. Neacordarea unui nou mandat poate lua astfel
forma unei sancţiuni, de obicei pentru manifestarea unei prea mari independenţe a unui comisar.
Funcţia de membru al Comisiei mai poate înceta şi din motive impuse de sistemul instituţional comunitar,
prin:
 reînnoirile obişnuite ale Comisiei (la expirarea mandatelor);
 demisie voluntară;
 demisie din oficiu;
 deces.
O modalitate aparte de încetare a mandatului este aceea care se produce ca urmare a unei eventuale reuşite a
moţiunii de cenzură, situaţie în care Comisia va demisiona în bloc, ea având o responsabilitate politică.
Membrul demisionar (voluntar sau din oficiu) ori decedat, este înlocuit pentru durata de timp ce a rămas din
mandat de către un nou membru numit de Consiliu, care decide cu majoritate calificată, dar, Consiliul, statuând în
unanimi-tate, poate să decidă că nu este necesar să se ocupe locul vacant.
Cu excepţia cazului de demisie din oficiu, membrii Comisiei rămân în funcţie până când ei sunt înlocuiţi sau
până când Consiliul decide că nu este necesar
să se ocupe locul vacant.
Într-o altă situaţie, dacă un membru al Comisiei nu mai îndeplineşte condiţii-le necesare exercitării
funcţiilor, fie din motive de sănătate, fie pentru că a comis o faptă gravă cum ar fi nerespectarea obligaţiei de
independenţă, el poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie, la cererea Consiliului sau a Comisiei.

68
 În sfârşit, un membru al Comisiei demisionează dacă preşedintele îi cere acest lucru, după obţinerea
aprobării colective a colegiului.
Tratatele de la Paris (1952) şi Roma (1957), nu prevedeau competenţe în dreptul Parlamentului European la
desemnarea Comisiei. Ulterior însă, în anul 1983 Biroul lărgit al Parlamentului era consultat în privinţa numirii
preşedintelui Comisiei, iar după desemnarea întregii Comisii, preşedintele acesteia făcea o decla-raţie în faţa
instituţiei parlamentare, urmată de un vot al eurodeputaţilor.
Acest vot poate fi interpretat drept o investitură, dar în realitate el nu avea nici o consistenţă, deoarece în
cazul în care votul ar fi fost negativ, aceasta nu avea nici o consecinţă juridică. Chiar dacă, politic vorbind, Comisia
ar fi trebuit, fie să demisioneze, fie să-şi modifice programul în urma demisiei, nimic nu împiedica statele membre să
desemneze aceleaşi persoane pentru posturile de comisari.
O contribuţie substanţială care a mai diminuat din neajunsurile procedurale, a avut-o Tratatul de la
Maastricht care a modificat practica privind desemnarea preşedintelui. Astfel, desemnarea acestuia din urmă se făcea
în urma consultării Parlamentului European, preşedintele fiind la rândul său consultat pentru desemnarea celorlalţi
membri ai Comisiei. Apoi întregul colegiu era investit în urma unui vot de aprobare în Parlament.
Această procedură a modificat progresiv sistemul comunitar, politizând componenţa Comisiei. La scurt timp
după această primă clarificare, Tratatul de la Amsterdam face un alt pas important, atribuind Parlamentului European
competen-ţa de a aproba oficial numirea preşedintelui Comisiei Europene (în locul simplei consultări prevăzute de
procedura de la Maastricht), iar acesta la rândul său este obligat să participe la desemnarea colegilor săi, fapt care îi
consolidează substanţial poziţia în cadrul Comisiei.
Cu toate îmbunătăţirile aduse de Tratatul de la Amsterdam, modul în care s-a făcut până acum desemnarea
comisarilor, nu oferă suficiente garanţii pentru asigurarea independenţei.
În altă ordine de idei, s-a afirmat frecvent că numărul comisarilor este prea mare pentru ca fiecare să-şi
poată exercita responsabilitatea într-un sector important, însă complexitatea problematicii comunitare mereu în
creştere, la care s-a adăugat şi aderarea statelor central şi est europene, a readus în actualitate chestiunea consistenţei
atribuţiilor fiecărui comisar.
S-a acceptat, cel puţin pentru moment, soluţia cu un singur comisar pentru fiecare stat membru.
Principalul dezavantaj al acestei variante este legat de practica de până acum care a instituit, pentru ţările
care aveau câte doi comisari, regula de a numi unul dintre ei din cadrul majorităţii politice naţionale, iar pe celălalt
din opoziţie. Prin limitarea la un singur reprezentant, va dispare această practică, care favoriza independenţa
comisarilor şi pluralismul colegiului.
Legat de independenţa comisarilor se cuvine să mai precizăm că, fiecare stat este titularul unui singur post
de comisar, ceea ce îl poate determina să vadă în acesta propriul său reprezentant, când de fapt el trebuie să
reprezinte interesul întregii Comunităţi.
Colegialitatea - Principiul de lucru
Interpendenţa Comisiei nu decurge exclusiv din procedura de desemnare a comisarilor, ci şi din principiul
colegialităţii, după care îşi coordonează întreaga
activitate.

69
 Acest specific al activităţii Comisiei face ca deciziile pe care ea le adoptă să aparţină colegiului comi sarilor.
Ele nu sunt imputabile unei persoane anume, luată individual. Din acest motiv, oricare ar fi presiunile pe care un stat
membru le-ar face asupra comisarului având naţionalitatea sa, acestea nu au efectul scontat, întru-cât deciziile sunt
luate colectiv.
Respectarea principiului colegialităţii este asigurată de Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, care
trebuie să se pronunţe în privinţa mandatelor acordate de Comisie unuia dintre membrii săi.
Pe de altă parte, ţinând cont de numărul de decizii ce trebuie luate, fenomenul delegării de competenţă este
inevitabil. El trebuie însă limitat la acte de gestiune cu caracter pur administrativ şi să constea într-o abilitare dată cu
acordul membrilor Comisiei. Actul efectuat prin delegaţie angajează însă responsabilitatea Comisiei Europene în
ansamblul său.
Totodată, colegialitatea postulează că responsabilitatea politică a Comisiei în faţa Parlamentului, trebuie să
fie colectivă. În acest fel nu poate fi pusă în cauză răspunderea individuală a unui membru al colegiului. Acest tip de
răspundere soli-dară, care trebuie să-i unească pe membrii colegiului justifică posibilitatea oferită preşedintelui
Comisiei de a interveni în desemnarea comisarilor, aşa cum prevede Tratatul de la Amsterdam.
În egală măsură, investitura făcută de Parlamentul European are ca scop întărirea solidarităţii Comisiei în
jurul propriului program.
Putem deci afirma că, în ansamblul său şi în ciuda intervenţiei statelor membre în procesul de nominalizare,
independenţa Comisiei este reală, chiar dacă nu totală.

Competenţele Comisiei Europene

Pentru Comisia Europeană, gândită ca o instituţie cu totul originală în arhitectura instituţională a
construcţiei comunitare, membrii fondatori au prevăzut de la bun început, prin dispoziţiile Tratatului de la Roma,
reluate în aceeaşi formă în toate tratatele ulterioare (Maastricht, Amsterdam şi Nisa), competenţele acesteia.
Astfel, Comisia Europeană:
 formulează propuneri, recomandări şi avize asupra materiilor avute în vedere de Tratat, dacă acesta prevede
astfel ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru (funcţia de iniţiativă);
 exercită competenţele de execuţie pe care i le conferă Consiliul (funcţia de execuţie);
 veghează la execuţia tratatelor şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia (funcţia de supraveghere);
 are de putere de decizie proprie şi participă la adoptarea actelor de către Consiliul şi Parlamentul European
(funcţia de decizie);
 reprezintă Uniunea Europeană atât pe plan intern, cât şi extern (această competenţă fiind adăugată ulterior
Tratatului C.E.).
 exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.
Aşa cum în ştiinţele naturii, funcţia crează organul, tot aşa, în logica juridică funcţia determină
competenţele.

70
 Aceste competenţe au fost atribuite Comisiei Europene pentru ca aceasta să îndeplinească cu succes
funcţiile instituţionale gândite de fondatori pentru prima instituţie europeană cu vocaţie de suprastatalitate.

Funcţiile pe care le îndeplineşte Comisia Europeană.

Competenţele cu care este înzestrată Comisia Europeană, derivă din funcţiile pe care aceasta trebuie să le
îndeplinească în logica instituţională a Uniunii Europene. Dintre acestea, funcţiile care au suferit un proces evolutiv
mai pronunţat sunt cele referitoare la participarea Comisiei la activitatea normativă în cadrul ansamblului comunitar
(legislaţie şi execuţie).
a. Funcţia de iniţiativă legislativă
În domeniul legislativ, Comisia dispune de un cvasimonopol al iniţiativei în cadrul Uniunii Europene,
deoarece Consiliul U.E. poate statua în probleme care aparţin competenţelor comunitare numai în baza unei
propuneri a Comisiei Europene. Monopolul puterii de iniţiativă este una dintre principalele pârghii ale Comisiei.
Aceasta dispune de posibilitatea alegerii momentului introducerii unei propuneri în faţa Consiliului, având un rol
determinant în negocierile ce preced adoptarea deciziei.
Acest rol fusese considerabil diminuat prin practica unanimităţii, consecinţă a compromisului de la
Luxemburg (1966), în urma căruia s-a pus capăt crizei gene-rate de retragerea Franţei generalului de Gaulle de la
procesul decizional căci, în măsura în care Consiliul U.E. decidea cu unanimitate, el putea oricând să se abată de la
propunerea Comisiei.
Reamintim cu acest prilej faptul că, Franţa şi-a condiţionat revenirea în activitatea Comunităţilor Europene,
de introducerea unui amendament care făcea recurs la votul cu unanimitate, inclusiv şi în situaţiile în care Tratatul
prevedea majoritatea simplă sau calificată, dacă un stat membru considera că problema aflată în discuţie afectează
interesele sale majore.
Revenirea la practica majorităţii calificate ca urmare a Actului Unic Euro-pean, în anul 1986, a permis
Comisiei să-şi regăsească rolul său originar.
Chiar şi în situaţiile în care Consiliul decide cu unanimitate, Comisia dispune de mijloace prin care îşi poate
impune punctul de vedere. Aceasta din urmă are oricând dreptul de a-şi retrage propunerea, invocând unul din
următoarele motive:
 schimbarea substanţială a împrejurărilor ce au stat la baza propunerii,
 lipsa unui interes manifest din partea Consiliului (în sensul că acesta a amânat nepermis de mult dezbaterea
propunerii);
 riscul denaturării conţinutului acesteia de către Consiliu.
În aceste condiţii, Consiliul poate opta între a accepta o propunere pe care o agrează parţial sau a nu o
legifera deloc, în cazul în care îi este total dezagreabilă.
Retragerea trebuie însă motivată şi este necesară informarea Parlamentului European ori de câte ori procesul
decizional prevede procedura de consultare a acestuia pentru adoptarea respectivei propuneri. Tratatul de la
Amsterdam a stabilit că acest mecanism de consultare cuprinde practic majoritatea domeniilor comunitare.

71
 Monopolul iniţiativei de care dispune Comisia este însă contestat de către Parlamentul European care
consideră că trebuie să dispună de acest drept, preluând astfel, modelul parlamentelor naţionale. Pretenţiile sale, chiar
modeste, au întâmpi-nat sistematic opoziţia Comisiei, însă toate modificările importante ale Tratatului de la Roma
(Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa) au marcat apariţia unor
concesii pe care Consiliul European le-a făcut în favoarea instituţiei parlamentare europene.
Evoluţia procedurilor decizionale care vizează aspectele menţionate, poate fi sintetizată după cum urmează:
 procedura de consultare a P.E., obligarea Comisiei de a prezenta Parlamentului European propunerile
înainte de trimiterea lor către Consiliu;
 Actul Unic European a introdus procedura de cooperare cu Parlamentul;
 Tratatul de la Maastricht a introdus procedura de codecizie, care este ceva mai complicată şi permite
Parlamentului European să respingă textul Comisiei după o a treia lectură;
 Tratatul de la Amsterdam a simplificat substanţial această ultimă procedură, permiţând Parlamentului să-şi
consolideze puterea în procesul legislativ comunitar.
Este necesar să precizăm că principala ameninţare la adresa monopolului iniţiativei exercitat de către
Comisie, nu provine din dorinţa Parlamentului de a revendica o competenţă în domeniu, ci decurge mai curând din
tendinţa de a instaura un dialog direct între Parlamentul European şi Consiliul U.E. în cadrul procedurii legislative.
Concluzionând această idee, putem afirma că, dacă în cadrul procedurii de cooperare Comisia reuşise să-şi
păstreze drepul său, întrucât dintre amendamentele propuse de Parlament erau prezentate Consiliului doar acelea pe
care şi le-a însuşit Comisia, iar Consiliul nu putea modifica propunerea Comisiei decât cu unanimitate, odată cu
apariţia procedurii de codecizie, s-a creat şi prima breşă în monopolul Comisiei.
b. Funcţia de execuţie
Iniţial, Consiliul deţinea, atât puterea legislativă, cât şi pe cea executivă, Comisia neputând lua măsuri de
execuţie decât în urma unei abilitări dată de Consiliu. În practică însă, mai ales în domeniul politicii agricole comune,
se resimţea nevoia adoptării a numeroase măsuri de execuţie la nivel comunitar, ceea ce a pus Consiliul în
imposibilitatea de a le soluţiona în timp util.
Prevederile Actului Unic European au modificat dispoziţiile Tratatului constitutiv al Comunităţii Economice
Europene, pentru a putea conferi Comisiei competenţe executive. Din acel moment, competenţa de principiu aparţine
Comisiei, inversând regula anterioară. Astfel, Consiliul nu mai este executivul care îşi poate delega competenţa către
Comisie, ci aceasta din urmă reprezintă executivul, cu excepţia situaţiilor în care Consiliul îşi rezervă în mod expres
acest drept pentru sine.
Renunţând la puterea de execuţie, Consiliul, în practica sa, a introdus o nouă modalitate de a supraveghea
Comisia, cu ajutorul unor comitete compuse din reprezentanţi ai statelor membre care pot, în anumite cazuri, prin
votul lor nefavo-rabil, să retragă Comisiei, facultatea de decizie pentru a o înapoia Consiliului.
Curtea de Justiţie a C.E. a apreciat că această procedură este conformă cu Tratatele, atâta timp cât nu se
modifică echilibrul instituţional. Aşa a apărut terme-nul de „comitologie”, care în limbajul dreptului comunitar
desemnează tocmai această practică a comitetelor. Tipologia acestora, stabilită printr-o decizie a Consiliului din 13

72
iulie 1987, a generat unele divergenţe de opinie cu privire la competenţa acestor comitete. Decizia în cauză consacră
existenţa a trei tipuri de comitete: comitet consultativ, comitet de gestiune şi comitet de reglementare.
Comitetul consultativ lasă Comisiei Europene puterea de decizie în cazul în care se află în dezacord cu
comitetul, motiv pentru care nu este aşa de controversat. La fel de agreată este şi înfiinţarea comitetului de gestiune,
fiind acceptată de către Curtea de Justiţie, întrucât procedura sa prevede că dacă există un dezacord între Comisie şi
comitet va fi sesizat Consiliul, care poate adopta, cu majoritate calificată, alte măsuri de execuţie decât cele propuse
de Comisie. În cazul în care Consiliul nu face acest lucru, atunci se aplică decizia Comisiei, evitându-se astfel
blocajul, în oricare dintre situaţii existând o decizie care se aplică.
Cea de-a treia formulă, a comitetului de reglementare, a generat unele critici. Procedura de lucru în acest
caz prevede ca, în ipoteza unui aviz negativ al comitetului, să fie sesizat Consiliul care poate adopta propunerea Co-
misiei prin vot cu majoritate calificată, sau o poate modifica cu unanimitate. Dacă nu reuşeşte să întrunească nici una
din aceste majorităţi, pentru a se evita vidul normativ, se va aplica totuşi propunerea Comisiei.
Există însă şi o altă opţiune, care autorizează Consiliul să se opună măsurilor propuse de Comisie, prin votul
cu majoritate simplă. În această situaţie avem de-a face cu un vid normativ.
Nu există nici o ierarhie între diferitele tipuri de comitete, o declaraţie anexată Actului Unic European
menţionând doar preferinţa manifestată pentru comitetul consultativ în chestiuni legate de piaţa internă unică. Se pare
însă că nu aceasta este şi orientarea Consiliului deoarece, în ansamblul deciziilor privind piaţa internă, comitetul
consultativ nu a fost utilizat decât în mai puţin de o treime din cazurile pentru care Comisia a propus acest lucru.
c. Funcţia de supraveghere
Conform dispoziţiilor din Tratatele originare, Comisiei Europene i s-a atribuit rolul de a veghea la aplicarea
acestora, atribuindu-i în acest scop, atât puteri specifice în materie de concurenţă şi măsuri derogatorii, cât şi
misiunea de a de-clanşa o acţiune în justiţie contra statului care nu aplică Tratatul. Această abordare a fost păstrată,
atât în Tratatul de la Maastricht, cât şi în cele de la Amsterdam şi Nisa.
În temeiul acestor prerogative, Comisiei i se cerea să acţioneze fie în baza unei sesizări, fie din oficiu. În
acest mod, Comisia a dezvoltat o întreagă procedură destinată să permită corectarea inacţiunii statelor membre
înainte de a se ajunge la declanşarea unei acţiuni în contencios.
În ciuda succesului fazei precontencioase, care permite soluţionarea majori-tăţii cazurilor înainte de a fi
sesizată Curtea de Justiţie, s-a constatat o multiplicare a ipotezelor de neaplicare a Tratatului.
Realitatea menţionată a determinat, pentru limitarea acestor aspecte, să fie introduse sancţiuni pecuniare,
prevăzute mai târziu chiar explicit în Tratatul de la
Amsterdam.
Diversitatea motivelor ce determină statele membre să evite respecta-rea normelor comunitare, începând cu
neglijenţa administraţiilor naţionale şi termi-nând cu dificultăţile de aplicare sau teama de reacţia adversă a opiniei
publice dintr-una din ţările membre, (care ar putea compromite progresele înregistarte până la acel moment în
procesul integrării europene), determină o limitare a interesul aplicării acestor sancţiuni în cazurile în care persistă
încălcarea unor norme comunitare.
d. Funcţia de reprezentare

73
 După cum s-a menţionat în referirile de natură generală, reprezentarea trebuie privită sub două aspecte:
intern şi extern. Reprezentarea internă a Uniunii Europene este asigurată în baza Tratatului constitutiv al C.E.E.
(preluat şi în tratatele ulterioare). În ceea ce priveşte reprezentarea externă, se admite că exercita-rea acestui drept de
legaţie activă aparţine Comisiei, prin intermediul delegaţiilor sale în statele terţe, conduse de un şef de delegaţie cu
rang de ambasador, care are imunitate diplomatică pentru îndeplinirea misiunilor sale.
În relaţia cu ţările din U.E., Comisia este reprezentată în capitalele comunitare doar prin birouri, încadrate
cu un număr redus de funcţionari chiar dacă statele membre au reprezentanţe permanente la Bruxelles, cu rang de
ambasade. Pentru dreptul de legaţie pasivă, scrisorile de acreditare sunt remise preşedintelui Comisiei şi preşedintelui
în exerciţiu al Consiliului.
O evaluare de ansamblu a tuturor competenţelor Comisiei Europene, permite concluzia că aceasta evoluează
spre o situaţie comparabilă cu cea a unui executiv (guvern) care dispune de iniţiativă legislativă, execută legile şi
veghează la respec-tarea lor sub controlul parlamentului care 1-a investit. Aceasta nu constituie însă o realitate
prezentă, presupunând un proces de lungă durată, cu atât mai mult cu cât, statele membre refuză deocamdată să
recunoască Comisiei o putere executivă autonomă.

Structura organizatorică a Comisiei Europene

Organizaţiile internaţionale se supun principiului competenţei funcţionale. Aceasta înseamnă că ea trebuie
să dispună de toate competenţele necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite prin constituţia sa (actul său
constitutiv).
Competenţele menţionate trebuie să fie singurele elemente în temeiul cărora, o organizaţie internaţională
poate să funcţioneze, conform principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Potrivit acestui principiu, organizaţia
pune la dispoziţia organului în cauză, un ansamblu de mijloace care să-i permită să-şi atingă scopul pentru care a fost
înfiinţat. Studiul acestor mijloace se face analizând structura instituţiei, iar maniera în care ele sunt utilizate priveşte
funcţionarea sa.
Abordarea structurii organizaţionale, distinct de funcţionarea organizaţiei permite să se compare mai uşor
evoluţia organizării administrative la două nivele: naţional şi comunitar (supranaţional).
Administraţia Comisiei Europene nu reproduce întotdeauna o situaţie prezentă. Structurile şi funcţionarea sa
vor fi considerate într-o perspectivă evolutivă, fără a reproduce însă un istoric al instituţiei.
Prezentarea structurii organizaţionale permite cunoaşterea repartizării funcţii-lor între unităţile componente
ale Comisiei, iar analiza funcţionării ne relevă maniera în care fiecare din aceste unităţi îşi îndeplineşte scopul pentru
care a fost creată. Altfel spus, sunt examinate metodele şi procedurile utilizate de către fiecare unitate pentru a obţine
rezultatul aşteptat al activităţii sale.
În forma sa actuală, structura organizatorică a Comisiei Europene, este rezultatul evoluţiei care a avut loc de
la originea sa şi până astăzi. În urma acestei evoluţii, structura s-a adaptat funcţiilor, care la rândul lor au suferit o
serie de modificări de-a lungul timpului.

Colegiul Comisiei

74
 Înalta Autoritate C.E.C.O., iar ulterior şi Comisia C.E.E., erau compuse din câte nouă membri al căror statut
echivala cu cel al actualilor comisari europeni. Aceştia nu se găseau în fruntea unor portofolii cvasiministeriale, aşa
cum se întâmplă în zilele noastre.
Respectarea principiului colegialităţii se regăsea în structura impusă de Regulamentul general de organizare
al Înaltei Autorităţi, care prevedea constituirea unor grupuri de lucru formate din maximum patru membri şi
prezidate de unul dintre aceştia.
Concepţia a fost reprodusă şi pentru Comisia C.E.E. în 1958, sarcinile acesteia putând fiind grupate la acea
dată în opt sectoare tehnice, la care se adăuga şi unul administrativ. Fiecare sector era condus de un grup format din
trei sau patru membri ai colegiului (comisari), dintre care unul prezida lucrările, exercitând în sectorul respectiv, o
responsabilitate aparte.
Modelul organizatoric menţionat reprezenta în realitate un compromis între două abordări diferite:
 cea prin care era respectată o strictă colegialitate, în virtutea căreia pregătirea deciziei, decizia propriu-zisă şi
controlul executării acesteia s-ar fi efectuat integral în cadrul colegiului; şi
 concepţia partajării atribuţiilor, conform căreia fiecare membru al Comisiei şi-ar asuma o responsabilitate
particulară într-un sector determinat.
Soluţia adoptată reuşea astfel să conserve principiul colegialităţii.
Comisia a fost concepută, la începuturile sale, ca o instituţie care trebuie să dispară în ziua în care problema
pentru care a fost înfiinţată şi-ar fi găsit rezolvarea.
Deci ea ar fi trebuit să răspundă unor comandamente punctuale, pentru îndeplinirea unei misiuni precise.
Aceasta era şi concepţia originară privind constituirea şi organizarea Comisiei C.E.E., devenită ulterior Comisia
Comunităţilor Europene (care deservea toate cele trei Comunităţi: C.E.E., C.E.C.O., C.E.E.A.), iar ulterior Comisia
Europeană.
Principiul colegialităţii, era prezent în toate etapele activităţii Comisiei, de la pregătirea, controlul deciziilor
şi până la momentul adoptării lor.
Fondatorii edificiului comunitar rezervaseră Comisiei Europene, rolul unui organ de reflecţie şi concepţie
care să elaboreze principii şi să adopte decizii pentru atingerea scopurilor propuse în baza acestor principii.
Aceasta explică de ce, în loc să se opteze pentru o construcţie cu dominantă verticală, aşa cum fac
majoritatea administraţiilor naţionale, s-a dat prioritate principiului colegialităţii.
Nu trebuie însă uitat că această concepţie caracteriza epoca de început a construcţiei comunitare, în care nu
era stabilit nimic, trebuind mai întâi să se construiască, rezervând viitorului aspecte legate de perfecţionarea
„edificiului” creat. Din acest motiv a prelevat şi opţiunea către o construcţie „pe orizontală”, în măsura în care
activitatea principală a instituţiei consta în a concepe decizii de principiu, făcând posibil să se rămână la o structură
colegială.
Alegerea între structura „verticală” şi cea „orizontală” nu ţine cont de numă-rul comisarilor, acesta
depinzând doar de numărul statelor membre. Problema numărului de comisari nu este doar una de management
public, ci mai degrabă de natură politică.

75
 Comisia a căpătat din ce în ce mai mult un rol de gestiune a politicilor de competenţă comunitară, ceea ce a
dus inevitabil la apariţia unui aparat administrativ propriu, numeros şi greoi. Voinţa politică şi necesitatea de fapt au
concurat la admiterea ideii unei Comisii de genul „administraţie de gestiune” care nu mai corespunde schemei
iniţiale care o concepuse, ca pentru realizarea unei misiuni date, sortită să dispară odată ce problema era rezolvată.
Realizarea progresivă a primelor obiective din Tratatele originare, adoptarea unui număr important de
măsuri vizând aplicarea şi controlul implementării normelor comunitare, precum şi transferul de competenţe de la
nivel naţional spre cel comunitar, au contribuit la conştientizarea necesităţii efectuării unor schimbări cantitative şi
calitative în activitatea Comisiei Europene.
Dezvoltarea progresivă a aşa-numitului „acquis comunitar”, precum şi complexitatea crescândă a
problemelor cu care Comunitatea se confruntă a determi-nat ca, atât pregătirea noilor texte legislative, cât şi
gestiunea celor deja adoptate să nu mai poată fi realizate de către un singur comisar. În acelaşi timp, nu se dorea
sacrificarea rolului de organ de reflexie şi de decizie care fusese raţiunea de a fi a Comisiei.
Soluţia care să împace cele două deziderate s-a creat printr-un compromis de genul celui prezentat anterior.
Această structură a Comisiei Europene, având drept model iniţial de organizare, administraţia germană, dar suferind
şi influenţe franceze, prezintă un grad sporit de integrare verticală, ceea ce o face să evite efectele nefaste ale unei
ierarhizări greoaie.
În această structură, fiecare secţiune are sarcinile sale precise, iar importanţa sa este pusă în valoare doar în
contextul ansamblului, iar nu separat.

Portofoliile
Tendinţa Comisiei Europene de a-şi verticaliza structura, a generat o nouă orientare păstrând în vârful
ierarhiei administrative atât colegialitatea, cât şi natura specialităţii misiunii punctuale care trebuie îndeplinită de
instituţie, comisarii fiind reuniţi într-un colegiu care constituie o instanţă cu caracter orizontal.
Rezultă că însăşi substanţa lejeră şi mobilă a începuturilor a dispărut aproape complet, statutul comisarului
reunind două aspecte distincte:
 în calitate de membru al Comisiei, el este parte a unei instanţe colegiale şi orizontale;
 în acelaşi timp, trebuie să fie din ce în ce mai mult responsabilul unui sector din acti vitatea Comisiei în
ansamblul său.
Această dublă funcţiune a făcut ca, începând cu sfârşitul anilor '60, Comisia să funcţioneze pe baza unui
sistem de „portofolii”.
Cu toate că îşi are originea în practica naţională, sistemul diferă de aceasta prin anumite aspecte.
Fiecare comisar are o autoritate particulară într-un anumit domeniu, pe care şi-o exercită asupra activităţii
serviciilor administrative corespunzătoare.
Spre deosebire de portofoliile ministeriale naţionale, în cazul Comisiei Europene, numărul acestor portofolii
este cel mai adesea ajustat la numărul comisa-rilor, pe când în administraţiile naţionale rigiditatea lor face să ne
găsim adesea în faţa fenomenului invers. Totodată, conţinutul şi instabilitatea portofoliilor comuni-tare reflectă
diferenţa de semnificaţie dintre procedurile comunitare şi cele naţio-nale.

76
 Eterogenitatea constatată la nivelul administraţiei comunitare se datorează în bună măsură problemelor de
ordin politic, cărora li se adaugă chestiuni de ordin personal. Politica joacă un rol important pentru că ea intervine la
distribuirea portofoliilor încă de la nominalizarea comisarilor de către statele membre, în ciuda regulii stabilite prin
Tratat conform căreia, Comisia este suverană în repartizarea sarcinilor între membrii săi.
Se poate astfel cuantifica importanţa pe care ţările mari ale U.E. le acordă anumitor portofolii, considerate
primordiale, prin insistenţa cu care acţionează pentru ca acestea să intre în competenţa comisarilor lor. Realitatea
istorică ne demonstrează că, la fiecare înnoire a Comisiei, conţinutul portofoliilor a făcut obiectul unor negocieri
dificile, ceea ce a dus la apariţia unor portofolii de impor-tanţă inegală.
Consecinţa directă a aceste instabilităţi a fost, crearea unei discontinuităţi în funcţionarea serviciilor,
afectând astfel bunul mers al activităţii Comisiei Europene.
Cu toate acestea sistemul portofoliilor pare a fi singurul mijloc realist de organizare a acti vităţii organului
executiv al U.E. şi a serviciilor sale. Numărul portofoliilor nu va putea fi totuşi mărit la nesfârşit, ca o consecinţă a
unor noi aderări la Uniune, fără riscul de a afecta coerenţa ansamblului. Din acest motiv, dar şi datorită rezultatelor
obţinute în urma procesului continuu de reformă instituţio-nală, se observă, în ultimii ani, tendinţa de introducere a
unui anumit grad de rigidi-tate în modul de organizare a portofoliilor, care duce spre o „guvernamentalizare” a
structurii Comisiei.

Cabinetele
Regulamentul Interior al Comisiei, datând din 1963, prevede instituţionaliza-rea cabinetelor comisarilor,
acestea având rolul să-i asiste în îndeplinirea sarci-nilor pe care le au de îndeplinit.
Ca regulă generală, Cabinetele sunt încadrate cu un şef de cabinet, asistat uneori de un adjunct, precum şi cu
un număr de membri variind iniţial între cinci pentru preşedinte 1 şi trei pentru ceilalţi comisari, unii dintre ei având
titlul de consilier. Acest titlu are doar consecinţe onorifice şi financiare, nu însă şi ierarhice în raport cu ceilalţi
membri ai cabinetului.
Fiecăruia dintre aceştia i se încredinţează responsabilitatea supravegherii unei părţi din domeniul ce
constituie portofoliul comisarului, şeful de cabinet având
în plus responsabilitatea coordonării şi arbitrajului.
În acest context, trebuie făcută o menţiune particulară pentru cabinetul preşedintelui, între membrii căruia,
pe lângă domeniile proprii atribuţiilor preşedinţiei, sunt repartizate şi toate celelalte sectoare de activitate ale
Comisiei.
Iniţial, portofoliul preşedintelui nu conţinea sectoare propriu-zise de activitate comunitară. Dinamismul
instituţional specific construcţiei comunitare, a permis ca, în 1985, Jacques Delors să poată lua în responsabilitatea
sa, în plus faţă de sarcinile tradiţionale ale preşedintelui, problemele monetare şi coordonarea fondurilor structurale,
ceea ce îi permitea o mai bună supraveghere, precum şi calitatea informală de arbitru asupra activităţii celorlalţi
comisari. Această activitate era însă facilitată de faptul că propriul cabinet prezidenţial (cei zece consilieri) acoperea
şi responsabilităţile celorlalţi membri ai Colegiului.

1
Începând însă cu perioada în care Comisia a fost condusă de Jacques Delors cabinetul preşedintelui a fost extins,
ajungându-se chiar la un număr de zece consilieri.

77
 O situaţie asemănătoare o regăsim la succesorul său, Jacques Santer, care avea sub directa sa coordonare, în
plus faţă de sarcinile specifice funcţiei de preşedinte al Comisiei Europene, secretariatul general, serviciul juridic,
biroul de securitate, celula de prospectivă, inspectoratul general, serviciul comun de interpretare-conferinţe, serviciul
purtătorului de cuvânt, chestiunile monetare, politică externă şi de securitate comună, drepturile omului şi problemele
instituţionale (ultimele patru domenii le coordona împreună cu alţi comisari, în a căror competenţă directă intrau
sectoarele menţionate).
Pentru a înţelege mai bine rolul angajaţilor din aceste cabinete, putem face o analogie cu statutul
„consilierilor tehnici” din Franţa, preluat ulterior şi de România, membrii cabinetelor pot fi comparaţi cu persoane ce
răspund de activita-tea unui anumit sector din minister.
În ceea ce priveşte cabinetul preşedintelui Comisiei Europene, aceştia îndeplinesc rolul similar cu cel
îndeplinit de consilierii cabinetului prim-ministrului, însărcinaţi fiind cu dosare ce acoperă activitatea altor ministere
(consilier pe probleme sociale, consilier pe probleme economice etc.). Cu toate acestea similitudinea nu merge mai
departe, având în vedere diferenţele între structurile amintite, precum şi numărul personalului alocat celor două
cabinete.
Ţinând cont de rolul său, acela de a-1 asista pe comisar, numirea unui membru al cabinetului nu se face
după aceleaşi reguli ca cele aplicabile desemnării funcţionarilor comunitari (administratorilor) în general.
Cabinetul formează „echipa” comisarului şi îşi încheie mandatul odată cu acesta, de aceea îi este ataşat şi
subordonat doar lui, ceea ce explică de ce relaţiile între comisar şi membrii cabinetului trebuie să fie bazate pe o
încredere totală şi reciprocă. Din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, angajaţii cabinetelor au aceeaşi
naţionalitate ca şi comisarul, ceea ce nu înseamnă că relaţiile de încredere nu se pot instaura şi între naţionalităţi
diferite, ci că afinităţile de comunicare şi gândire sunt mai uşor de stabilit cu un resortisant de aceeaşi naţionalitate.
Romano Prodi a susţinut ideea „internaţionalizării” cabinetelor, oferind primul exemplu în acest sens,
deoarece şeful său de cabinet nu a fost de origine italiană, ci irlandeză.

Serviciile
Fiecare comisar, are deci responsabilităţi într-un anumit număr de sectoare de activitate ale Comisiei, în
limita competenţelor acesteia, pentru îndeplinirea
cărora el are la dispoziţie administraţia propriu-zisă a instituţiei.
De la bun început această administraţie a fost organizată în direcţii generale, ele însele fiind construite din
alte unităţi administrative.
Pe lângă acestea, există servicii care, deşi nu au formal acest titlu, posedă un statut echivalent cu cel al
direcţiei generale. Este vorba despre acele servicii care sunt comune celor trei Comunităţi originare: Serviciul juridic,
Oficiul de statistică, Serviciul de presă şi informare, Secretariatul general, Serviciul de interpretare-conferinţe,
Serviciul de traduceri.
Spre deosebire de direcţiile generale a căror număr a rămas relativ constant de-a lungul timpului, numărul
serviciilor asimilate a crescut continuu, Comisia fiind liberă să procedeze la reorganizarea administrativă pe care o
doreşte, atribuind competenţe pentru fiecare unitate administrativă în funcţie de nevoile momentului. Singura limită

78
impusă în acest sens de Regulamentul Interior al Comisiei se referă la evitarea suprapunerii de competenţe între
diferitele unităţi.
Cu toată această stabilitate, sunt rare cazurile în care direcţiile generale să nu fi suferit în timp modificări de
structură şi competenţă.
Motivele reorganizărilor interne ţin adesea de constrângeri exterioare care impun Comisiei să facă
modificări în gestiunea administrativă. Restructurarea serviciilor se supune în bună măsură imperativelor de ordin
politic.
Respectarea principiului echilibrului geografic (între naţionalităţi) care trebuie respectat la atribuirea
posturilor de comisari de către guvernele statelor membre, are consecinţe nu doar la nivel de portofolii, ci şi în
componentele acestora, în primul rând în ceea ce priveşte direcţiile generale.
Este semnificativ de constatat că majoritatea restructurărilor sunt operate la intrarea în funcţiune a unei noi
Comisii ori cu ocazia plecării unui membru şi sosirii
altuia nou. Pentru argumentarea acestei afirmaţii sunt relevante câteva exemple.
Este de la sine înţeles faptul că nu toate unităţile structurii Comisiei au aceiaşi importanţă. Dintre criteriile în
funcţie de care o direcţie generală este considerată mai importantă decât alta, este şi cel referitor la vechimea
acesteia, care dă direcţiei generale o mai bună cunoaştere asupra propriei sale structuri şi mecanisme de administraţie
comunitară.
Acest criteriu trebuie completat cu un al doilea, cel al coeziunii interne. O direcţie generală este cu atât mai
importantă cu cât este mai eficientă, şi va fi cu atât mai eficientă cu cât va dispune de o coeziune internă şi o coerenţă
mai mare în exercitarea atribuţiilor sale.
În completarea celor menţionate, se cuvine să subliniem că modificarea structurii unei D.G., afectează
negativ coeziunea serviciilor sale. Aceasta pentru că, pentru a-şi regăsi ritmul de funcţionare, vor avea nevoie de un
timp de adaptare sau chiar vor determina autoritatea să facă noi modificări, creând astfel un climat de incertitudine ce
influenţează randamentul direcţiei generale în ansamblul său. Din acest motiv restructurările constituie un
impediment pentru coeziunea acestor structuri.
Următorul eşalon sub direcţiile generale sunt direcţiile şi apoi unităţile (acestea din urmă se mai numesc şi
divizii, dacă sunt de dimensiuni mai mari din punct de vedere al personalului cu care sunt încadrate). Fiecare D.G.
este, în principiu, structurată în direcţii, iar acestea în unităţi care constituie elementele de bază ale structurii
administraţiei comunitare.
Acest mod de organizare se subordonează următoarelor două reguli generale:
 organizarea administrativă coincide cu gradele funcţiei publice comunitare, fiecărui grad superior
corespunzându-i o funcţie şi reciproc.
 fiecare unitate administrativă are atribuit un sector de activitate reprezentând o parte a unui ansamblu mai
vast care constituie competenţa direcţiei generale din care face parte.
Respectarea acestor reguli asigură interdependenţa între unităţi, contribuie la cristalizarea sentimentului
angajaţilor că participă la realizarea aceluiaşi scop, pre-cum şi la coerenţa carierei de funcţionar comunitar.
Urmare a celor prezentate, rezultă că:

79
  în cazul Comisiei Europene avem de-a face cu o structură de tip piramidal- ierarhizată, care constituie o
îngemănare fericită între organizarea ministerelor francez şi german;
 regăsim în componenţa Comisiei un număr foarte mare de naţionalităţi, anga-
jate după criterii care asigură o participare echitabilă a tuturor popoarelor europene. În interiorul aceleiaşi direcţii
regăsim cel puţin două naţionalităţi diferite printre şefii de unitate, iar directorii au, ca regulă generală, o altă
naţionalitate decât directorul general şi provin din două sau chiar trei ţări diferite. Repartizarea geografică este deci
bine asigurată în ierarhia administrativă, dar constituie adesea un obstacol în calea avansării funcţionarului în cariera
sa;
 din punct de vedere ierarhic, fiecare şef de unitate este responsabil în faţa di-
rectorului, ansamblul directorilor dând socoteală directorului general. Aceştia din urmă au şi ei câte un „cabinet”, de
dimensiuni mult reduse comparativ cu cele anali-zate anterior;
 întâlnim adesea directori generali-adjuncţi, al căror rol este de a coordona di-
rect una sau mai multe direcţii sau unităţi de bază şi care servesc totodată ca filtru între directorul general şi serviciile
a căror activitate o supervizează.
 alături de aceşti adjuncţi pot fi întâlniţi asistenţi sau consilieri ai directorului general, a căror poziţie
oscilează între cea a consilierilor tehnici (de care am amintit anterior) şi cea a însărcinaţilor de misiune în cabinetele
ministeriale franceze. Primii îndeplinesc rolul de confident şi de consilier al directorului general într-un domeniu ce
poate acoperi activitatea mai multor direcţii, ceilalţi sunt însărcinaţi cu rezolvarea unor chestiuni particulare ce nu au
nimic de-a face cu structura funcţională a direcţiei generale;
 pe lângă directorul general mai poate fi întâlnită o persoană ale cărei atribuţii
se apropie de rolul şefului de cabinet în sensul francez al termenului, indiferent dacă are sau nu acest titlu, şi care se
află în fruntea unui secretariat;
 compoziţia unei direcţii generale nu respectă însă întotdeauna o schemă - tip
dată, ci reflectă mai curând tendinţa de a multiplica numărul de filtre între directo-rul general şi direcţiile
subordonate.Un număr prea mare de direcţii devine problematic pentru o acţiune eficientă, obligând mai devreme sau
mai târziu autoritatea să facă o reorganizare1.
 în fruntea fiecărei direcţii se află un director, asistat frecvent de unul sau doi consilieri numiţi de către
directori în raport de com-petenţă şi afinităţi. Regăsim deci şi aici tendinţa constatată la nivel de director general de
constituire în cadrul serviciilor Comisiei a unei administraţii de tip pira-midal. Fiecare director are în subordine un
anumit număr de unităţi, veriga de bază a structurii administrative, al căror număr variază de la o direcţie la altă.

1
Spre exemplu, ineficienţa acţiunii s-a relevat prin criza instituţională ce a dus, în luna martie 1999, la demisia
colegiului Comisiei Europene, instituţia fiind depăşită de avalanşa de probleme în care s-a implicat, „mijloacele
materiale şi umane de care a dispus fiind inadecvate sarcinilor”, conform declaraţiilor lui Jacques Santer făcute cu
ocazia conferinţei de presă din 16.03.1999, prin care explică motivele demisiei în bloc a Comisiei pe care a condus-o.

80
Mecanismele de funcţionare a Comisiei Europene
Modul de funcţionare a serviciilor administrative în structura de ansamblu a Comisiei Europene, precum şi
la raporturile ce se stabilesc între acestea în procesul de decizie şi gestionare a politicilor comunitare, ne determină să
distingem două tipuri principale de unităţi administrative: serviciile speciale şi serviciile generale.

Serviciile speciale
Fără a încerca o ierarhizare, vom considera ca o primă categorie de servicii speciale, acele tipuri de unităţi
administrative care reprezintă concretizările institu-ţionale ale unităţilor create iniţial de către Comisie pentru
îndeplinirea unor sarcini ad-hoc, care implică un caracter temporar.
Membrii acestor unităţi sunt puşi la dispoziţia acestei structuri pe durata misiunii pentru care a fost creată,
lucrează sub ordinele şefului unităţii ad-hoc, iar desemnarea lor are un caracter personal. Cu alte cuvinte, ei nu
reprezintă serviciul din care provin (şi unde se vor întoarce după încheierea detaşării) şi nu angajează respon-
sabilitatea acestuia în cadrul unităţii menţionate. Aici apare echivalenţa cu rolul originar al Comisiei Europene,
structura fiind determinată de tipul problemei de rezolvat.
Tendinţa de evoluţie a acestor Comitete ad-hoc, de la provizoriu spre permanent este tot o consecinţă a
transformării Comisiei Europene dintr-o administraţie centrată şi organizată în funcţie de un scop anume, într-una de
gestiune, în care accentul este pus pe structurile permanente ce posedă în principal competenţe de coordonare.

Secretariatul General al Comisiei Europene

Acesta reprezintă un alt serviciu special foarte important, care are tot rang de direcţie generală.
Structura acestuia este ceva mai complexă, având un secretar general, echivalent ca nivel cu directorul
general, asistat de un adjunct şi având şapte direcţii în subordine. Şefii acestora sunt însă asimilaţi mai curând direc -
torilor generali-adjuncţi, deoarece ei cumulează funcţiile proprii unui director cu cele de coordonare a mai multor
servicii.
Importanţa şi diversitatea sarcinilor Secretariatului General, explică perma-nenţa titularilor acestui post 1.
Printre atribuţiile Secretariatului General amintim:
 are sarcina de a pregăti ordinea de zi a executivului;
 convoacă adunările Comisiei;
 publică textele legislative emanate de Comisie;
 contribuie la construirea unor bune relaţii dintre Preşedinţii Comisiei şi Parlamentului European.

Serviciile generale
Prin servicii generale înţelegem aproape exclusiv direcţiile generale din cadrul Comisiei Europene.
Aminteam că Direcţia generală este un ansamblu ierarhizat, cu o structură piramidală, a cărei autoritate
administrativă supremă este un director general care răspunde, la rândul său, în faţa unuia sau mai multor comisari
pentru activitatea serviciilor ce-i sunt subordonate.
1
Din 1946 până în 1987 în Franţa s-au succedat cinci secretari generali ai guvernului, faţă de 34 de prim-miniştri.

81
 În replică, nu există ierarhie între direcţiile generale, toate posedând un statut egal. Această situaţie, normală
pentru o administraţie centrală, pune însă probleme de conflict de competenţe, coordonare şi proceduri de arbitraj
între diferitele direcţii generale.
Ca regulă generală, toate relaţiile, cu incidenţă juridică ori care marchează o etapă în procesul de adoptare a
unui act comunitar, dintre o D.G. şi alte structuri de acelaşi nivel, sunt de competenţa directorului general. Cu alte
cuvinte, din punct de vedere legal, problemele de coordonare între servicii aparţin „vârfului” piramidei.
Nu toate direcţiile generale exercită însă aceleaşi funcţii, acţionând în baza unor domenii de competenţe
diferite.
Unele Direcţii Generale cumulează rolul de concepţie cu cel de gestiune, în timp ce altele sunt limitate doar
la primul tip de activitate.
În cadrul primului tip, ce apropie funcţia de reglementare cu cea de gestiune, trebuie distins între direcţiile
generale care se bazează pe administraţiile naţionale ale ţărilor membre UE pentru a-şi putea aplica reglementările
(este, de exemplu, cazul D.G. responsabilă de Agricultură), şi cele care dispun de un corp propriu de funcţionari
comunitari pentru a asigura implementarea actelor normative pe care le emană (cazul D.G. pentru Control financiar).
Este evident că acestea din urmă vor beneficia de o mai mare autonomie în funcţionare, pentru că eficienţa lor nu
depinde decât de ele însele.
Referitor la direcţiile generale care îndeplinesc doar funcţia normativă, serviciile acestora trebuie să respecte
directivele directorului general, dar sunt libere să ajungă la finalitatea cerută aşa cum cred ele de cuviinţă, deoarece
nu primesc ordine din exterior.
Există un anumit număr de reguli interne de cooperare, care le sunt impuse serviciilor de o manieră
generală, însă ele sunt aplicabile doar dacă unităţile admi-nistrative în cauză doresc să facă recurs la anumite
proceduri pe care le pot la fel de bine ocoli. Nu putem identifica o procedură de consultare obligatorie între servicii.
În consecinţă şi în ciuda eforturilor colegiului Comisiei, activitatea serviciilor în materie de concepţie de
texte normative este doar în mod excepţional rezultatul concertării între servicii, fiind de regulă rodul direcţiei
generale ce are dosarul principal al problemei, celelalte structuri administrative implicate dându-şi doar avizul pe
textul deja elaborat.
Această situaţie este în bună măsură rezultatul independenţei de care se bucură structurile Comisiei
Europene, deoarece aceasta nu favorizează un spirit de cooperare ce solicită un efort suplimentar din partea
serviciilor. Pentru a estompa această deficienţă Comisia a creat regulă nescrisă, prin care constituie grupuri inter-
servicii dotate cu o structură provizorie reală.
Menţionăm că un director general nu are, de obicei, nici timpul necesar şi nici dorinţa să participe la
elaborarea documentelor, el concentrându-se asupra rolului de a apăra interesele propriei direcţii generale în faţa
comisarului său şi, mai ales, faţă de alte D.G. şi de cabinetele de care acestea din urmă depind.
Această diviziune a muncii presupune deci existenţa unor relaţii de încredere între directorul general şi
colaboratorii săi. În cazul în care serviciile administrative, în special în cazul coordonării între servicii şi în ciuda
măsurilor de care am vorbit, nu ajung la o înţelegere cu privire la unele chestiuni tehnice, consecinţa este trimiterea
dosarului la eşalonul superior, adică la nivelul politic.

82
 Aşa după cum am menţionat, Comisia Europeană posedă, pe lângă competenţe normative şi de gestiune,
funcţii de supraveghere şi sancţiune. Din acest punct de vedere putem distinge între supravegherea exercitată în chiar
interiorul Comisiei şi cea externă, făcută asupra administraţiilor naţionale din statele membre.
Secretariatul General al Comisiei, ajutat de către Serviciul Juridic, joacă un rol esenţial şi primordial în ceea
ce priveşte respectarea procedurilor interne şi de drept comunitar în cadrul serviciilor, plasând Secretariatul General
în vârful ierarhiei administrative.
Se cuvine să menţionăm faptul că, Serviciul juridic al Consiliului, care se află sub autoritatea directorului
său general, jurist consult al Consiliului, are datoria de a interveni din proprie iniţiativă la toate nivelurile (grupuri de
lucru, comitete, COREPER, Consiliu, Consiliul European) pentru a-şi da avizul pe probleme juridice ce apar în
textele supuse examinării Consiliului. Serviciul juridic reprezintă Consiliul în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţii
Europene şi a Tribunalului de Primă Instanţă.
În acelaşi timp, acesta joacă un rol important şi în supravegherea de către Comisie a actorilor externi, unde
apare pe post de instanţă centrală de acţiune şi coordonare.
În finalul celor prezentate, trebuie reamintit faptul că unităţile administrative, chiar dacă sunt de acelaşi
rang, nu au aceeaşi importanţă.
Superioritatea unora în faţa altora se datorează în primul rând faptului că sunt anumite servicii care deţin
puterea de a pune în aplicare competenţe importante ale Comisiei, rezultate din transferul acestora de la nivelul
naţional la cel comunitar. Aceste servicii beneficiază deci de atribuţii importante definite în mod normal de către un
nivel superior, ceea ce le face să apară ca privilegiate în raport cu alte unităţi administrative de acelaşi nivel formal.
Structura cu competenţe verticale favorizează dezvoltarea unor astfel de situaţii, punând într-o postură
avantajoasă serviciile compuse în întregime din funcţionari europeni. Pe de altă parte, consecinţă a absenţei unei
structuri de coordonare la nivelul serviciilor direcţiei generale, aparatul administrativ propriu-zis pierde din putere în
favoarea suprastructurii politice comunitare la care se apelează adesea pentru arbitraj.

Regulile de funcţionare a Comisiei Europene. Regulile de procedură.

Vom analiza în cazul de faţă, regulile interne din cadrul Comisiei Europene, excluzându-le pe acelea care
reglementează raporturile acesteia cu ale structuri.
Vom avea în prim-planul prezentării, participarea Comisiei la funcţia normativă.
Regula de bază este ca orice text normativ cu caracter definitiv să aibă obţinut în prealabil, obligatoriu,
acordul colegiului comisarilor. Trebuie însă să menţionăm că adoptarea textelor urmează anumite proceduri şi poate
suferi câteva derogări.
Adoptarea unui text de către Comisie în şedinţă urmează procedura prevăzută în Regulamentul Interior şi
are loc dacă întruneşte majoritatea simplă. Această ipoteză presupune intervenţia prealabilă a mai multor niveluri ale
structurii administrative. Mai întâi proiectul de act normativ trebuie să fi primit avizul din partea Serviciului Juridic
care asigură conformitatea textului cu ordinea juridică comunitară. El trece apoi la examinarea juriştilor-revizori ai
aceluiaşi serviciu, pentru verificarea concordanţei terminologiei juridice a viitoarei norme în toate cele 11 limbi
oficiale ale Uniunii Europene.

83
 În cazul în care o propunere necesită avizul mai multor D.G., pentru a putea fi înscrisă pe ordinea de zi a
colegiului Comisiei, direcţia generală în care se află sediul materiei distribuie în prealabil proiectul şi celorlalte
servicii interesate, precum şi cabinetelor comisarilor corespondenţi.
Comisia se reuneşte, cel puţin o dată pe săptămână, în formula sa colegială, pentru a se pronunţa asupra
textelor incluse pe ordinea de zi spre adoptare. Dacă reuniunile plenare rămân regulă, există însă şi reuniuni ale unor
grupuri de membri, al căror obiectiv este de a scuti Comisia de dosarele ce pot fi pregătite în afara colegiului, dar
care necesită totuşi dezbatere la nivel de comisari.
Pentru a facilita activitatea Comisiei, pe lângă procedura orală în şedinţa plenară au mai fost puse la punct
alte două modalităţi de luare a deciziei: procedura de abilitare şi procedura scrisă.
Procedura de abilitare are rolul de a scuti colegiul Comisiei să ia decizii în materii în care marja de
apreciere este foarte redusă şi nu prezintă dificultăţi politice. În acest caz, Comisia poate abilita pe membrii săi să ia,
în numele şi sub controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare bine definite, cu condiţia să fie respectat
principiul responsabilităţii colegiale. În această privinţă Secretariatul General joacă un rol important de grefă şi de
control al procedurii.
Procedura scrisă, este un mecanism ce permite Comisiei să ia decizii în probleme ce nu necesită o
dezbatere în cursul reuniunii sale săptămânale şi care nu sunt acoperite nici de procedura de abilitare. Procedura
scrisă este folosită atunci când, după ce textul a obţinut avizul favorabil al Serviciul Juridic, direcţiile generale şi
celelalte servicii implicate au ajuns în prealabil la un acord asupra problemei în cauză.
Textul convenit este apoi difuzat, prin grija Secretariatului General, membrilor Comisiei şi se consideră
aprobat dacă, până la sfârşitul unui interval de timp indicat în nota ce însoţeşte documentaţia, nici un membru al
Comisiei nu a formulat rezerve.
Comisia mai poate să însărcineze pe unul sau mai mulţi dintre membrii săi, cu acordul preşe dintelui, să
adopte textul definitiv al unui act sau al oricărei propuneri de prezentat celorlalte instituţii, ale căror conţinut a fost
deja determinat în dezbateri. Competenţele astfel atribuite pot să facă obiectul unei subdelegări către directorii
generali şi şefii de serviciu, în afara cazului în care există o interdicţie expresă în decizia de abilitare.
Ceea ce s-a menţionat cu privire la abilitare nu va afecta regulile privind delegarea relativ la domeniile
financiare sau competenţele atribuite autorităţii de nominare şi autorităţii împuternicite să încheie contracte de
angajare a personalului.
În virtutea celei de-a patra modalităţi de luare a deciziilor, delegarea,Comisia poate, cu condiţia ca
principiul răspunderii colective să fie pe deplin respectat, să delege adoptarea de măsuri de management sau
administrative directori-lor generali şi şefilor de serviciu în numele ei şi în limitele şi condiţiile pe care ea le fixează.
Curtea de Justiţie a precizat că sistemul în discuţie nu are ca efect diminuarea puterii Comisiei. Deciziile
adoptate în conformitate cu delegarea (abilitarea) de competenţă sunt luate în numele Comisiei, care este pe deplin
răspunzătoare pentru ele, şi pot să facă obiectul unei acţiuni în anulare ca şi cum ele ar fi opera întregii Comisii. În
plus, Comisia a stabilit mecanismul care face posibilă rezervarea pentru plenul său a unor măsuri care ar putea fi
adoptate prin delegare (abilitare).

84
 Deciziile adoptate prin procedurile de abilitare şi de delegare sunt înregistrate într-o notă zilnică despre care
se face menţiune în procesul verbal al celei mai apropiate şedinţe a Comisiei.
Regulile de procedură ale Comisiei mai cuprind dispoziţii privind:
 pregătirea şi punerea în aplicare a deciziilor Comisiei;
 numirea personalului cabinetelor proprii ale membrilor Comisiei;
Secretarul general are un rol foarte important. Îl asistă pe preşedinte în pregătirea acţiunilor şi şedinţelor,
asigură punerea în practică a procedurilor decizionale şi veghează la executarea deciziilor, precum şi coordonarea
necesară între servicii, răspunde de relaţiile oficiale cu celelalte instituţii.
Din cele prezentate este evident rolul de deliberare şi decizie al Comisiei, rol aprioric adoptării textelor
normative, cu atât mai exclusiv cu cât chestiunea este mai politică. Cabinetele comisarilor cumulează funcţii de
pregătire a dosarelor, de negociere între ele şi cu serviciile, dar au şi un rol echivalent, până la un punct, cu cel al
COREPER pe lângă Consiliul U.E1.. Secretariatul General este prezent peste tot, la toate nivelurile şi îşi asumă un rol
coordonator, de supraveghere administrativă şi de mediator.
Volumul de probleme cărora Comisia trebuie să le găsească rezolvare, face necesară pregătirea dosarelor de
către direcţiile generale înainte de a fi prezentate colegiului. În acest context este evident că fără existenţa unor
servicii adminis-trative eficiente, care să efectueze cea mai mare parte din activităţile instituţiei, Comisia n-ar putea
să-şi ducă la îndeplinire sarcinile ce-i sunt atribuite prin Tratat. Acesta a fost unul dintre principalele motive pentru
care structura organizaţională a U.E. s-a transformat într-o administraţie de gestiune.
Trebuie însă precizat că, rolul serviciilor este mai mult sau mai puţin primordial, după cum proiectul de act
normativ are un caracter politic sau unul tehnic. În primul caz, colegiul în ansamblu sau comisarii implicaţi direct şi
cabinetele lor vor juca un rol mai activ în pregătirea textelor.
În cea de-a doua ipoteză, atunci când avem de-a face cu propuneri ce au un caracter tehnic, ori când este
vorba de acte de execuţie, contribuţia hotărâtoare o au serviciile.
În ambele situaţii însă, definirea priorităţilor se face la nivel politic, deşi direcţiile generale au posibilitatea
să-şi prezinte argumentele în favoarea şi a altor puncte pe care le doresc introduse în programul Comisiei.
Aşa cum am menţionat, directorii generali şi adjuncţii lor au din ce în ce mai mult tendinţa de a nu participa
la activitatea de elaborare pe fond a documentelor ce ajung pe masa Comisiei, activitatea acestora limitându-se
adesea la arbitraj şi la luări de poziţie în favoarea serviciilor subordonate, în relaţiile cu cabinetul comisarului precum
şi cu alte D.G.
Relaţiile personale între responsabilii direcţiilor sau ai unităţilor şi directorul general tind să se situeze de
acum încolo la nivelul adjuncţilor acestuia. Vârful piramidei decizionale devine din ce în ce mai inaccesibil şi de
aceea munca de pregătire a deciziei se efectuează în cadrul direcţiilor.
Referitor la activitatea serviciilor, odată fixate calendarul şi priorităţile, acestea sunt libere să-şi organizeze
munca aşa cum cred ele de cuviinţă, cu singura condiţie să fie vorba de o activitate pur internă. Îndată ce apar

1
protejarea unor interese şi puncte de vedere specifice, în cazul COREPER interesele naţionale ale statelor membre,
şi consilierea factorilor de decizie politică asupra soluţiei pe care o consideră cea mai avantajoasă pentru aceştia.

85
probleme exterioare, există proceduri care trebuie urmate şi care reglementează coordonarea între servicii, precum şi
a raporturilor pe care acestea le întreţin cu lumea exterioară.
Practica a demonstrat că dosarele pe care serviciile Comisiei sunt chemate să le soluţioneze solicită rareori o
singură competenţă, marea majoritate a cazurilor implicând participarea, fie a mai multor servicii din cadrul aceleiaşi
direcţii, fie, a altor direcţii sau direcţii generale.
Se constată rareori probleme de coordonare în cadrul unei direcţii întrucât structura administrativă face ca
eventualele conflicte de competenţă să apară cu titlu de excepţie la acest nivel, iar dacă totuşi se ivesc, ele sunt
soluţionate de către director sau, în cazul în care conflictul apare între două direcţii din cadrul aceleiaşi D.G., de către
directorul general. Veritabilele probleme de coordonare între servicii se nasc însă atunci când cele două servicii ce-şi
declară simultan competenţa nu au aceeaşi autoritate ierarhică comună.
Deficienţele în cooperarea între servicii apar şi în urma ignoranţei reciproce cu care uneori se tratează
serviciile, fiind dificil să se urmărească o coordonare fără să se ştie dacă ea este necesară sau nu.
Comisia a atenţionat direcţiile generale în acest sens, însă neîncrederea sau simpla neglijenţă, ori poate chiar
ignorarea acestor chestiuni, au făcut ca problema coordonării între servicii să nu fie încă complet rezolvată, cu toate
că există o procedură particulară ce poate fi utilizată în astfel de situaţii : cea a grupurilor inter-servicii.
Aceste grupuri pot fi permanente sau ad-hoc, în funcţie de specificul cazului de rezolvat. Ele nu pot fi create
decât prin decizia Comisiei (în sensul de colegiu) şi posedă o structură ce le este proprie (preşedinte, secretariat,
membri). Condiţia exprimată de Comisie la adresa lor este ca, în situaţia în care nu poate fi obţinută o soluţie de
compromis la acest nivel, documentul pe care serviciul care deţine sediul materiei în dosarul care priveşte şi
problema aflată în dispută (şi care va fi transmisă pe cale ierarhică colegiului de comisari) să fie suficient de explicit
în privinţa motivelor care au stat la baza nesocotirii opiniilor serviciilor şi să prezinte câteva alternative obiective.
Numărul grupurilor inter-servicii a cunoscut în ultimii ani o expansiune continuă, ceea ce a dat naştere
nevoii reale de coordonare a activităţii lor, în condiţiile în care acestea nu au nici o obligaţie în ceea ce priveşte
rezultatul sau intervalul de timp în care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile. În acest context, pregătirea de către
servicii a actelor ce urmează a fi adoptate de Comisie rămâne o sarcină laborioasă, complicată şi de faptul că
necesită, aproape sistematic, contacte inter-instituţionale cu Consiliul, Parlamentul European şi guvernele statelor
membre.

86
 4.5. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
Consideraţii generale
Comunităţile şi Uniunea Europeană, prin hotărârile care le iau, implică propria lor responsabilitate faţă de
statele membre şi faţă de cetăţenii acestora, ale căror interese trebuie să fie promovate şi/sau protejate, de aşa
manieră încât, prin efectele deciziilor lor, să fie garantate respectarea cerinţelor tratatelor comunitare şi exercitarea
numai a acelor competenţe care izvorăsc din aceste tratate.
Din acest motiv, statele membre au convenit ca obiectivele celor trei Comu-nităţi Europene şi ale Uniunii
Europene în ansamblul ei, să fie realizate prin institu-ţiile comunitare, în limita competenţelor atribuite, fără să
excludă contribuţia lor individuală.
În sensul celor menţionate, examinarea acţiunilor instituţiilor comunitare, ca şi ale statelor membre sau ale
persoanelor a fost încredinţată, aproape exclusiv unor organe de jurisdicţie cu o competenţă specială comunitară.
Din aceste considerente, Curţii de Justiţie şi Tribunalului de Primă Instanţă le revin îndatorirea de a asigura,
fiecare în cadrul competenţei sale, respectarea dreptului comunitar prin interpretarea şi aplicarea Tratatului.
Deşi sistemul juridic european are mult mai mare eficienţă în a asigura că regulile sunt implementate şi
aplicate decât dreptul internaţional convenţional, totuşi această activitate este destul de dificilă, datorită lacunelor de
implementare, care pun probleme dincolo de Uniunea Europeană. Pentru ca acest sistem juridic să devină cât mai
eficient, Tratatul de la Nisa a adus modificări şi perfecţionări de substanţă.
Curtea de Justiţie a avut un rol deosebit în stabilirea superiorităţii dreptului
comunitar. Prin deciziile sale, precum şi prin interpretările pe care le elaborează, Curtea contribuie într-o mare
măsură la formarea şi îmbogăţirea dreptului comuni-tar ale cărui dispoziţii se impun tuturor: instituţiilor comunitare,
statelor membre, tribunalelor naţionale, precum şi cetăţenilor. Sediul ei este la Luxemburg.

Compunerea şi structura Curţii de Justiţie. Elemente referitoare la funcţio-narea mecanismului jurisdicţional.

Iniţial, numărul judecătorilor era limitat la şase, dar avându-se în vedere extinderea Comunităţilor pe de o
parte, dar şi creşterea numărului de cauze pe de altă parte, acesta s-a mărit periodic. Prin Tratatul de la Nisa s-a
instituit regula, care a funcţionat anterior ca regulă nescrisă, ca fiecare stat membru să aibă desemnat un resortisant al
său ca judecător care să intre în compunerea Curţii. Tratatele comuni-tare nu au interzis, până la momentul Nisa, o
eventuală numire ca judecător a unei persoane care să provină dintr-un stat nemembru.
Referitor la probitatea lor morală şi profesională, membrii Curţii, judecătorii,trebuie să fie aleşi dintre
persoanele a căror independenţă este mai presus de orice îndoială şi care posedă calificările şi calităţile cerute pentru
numirea în cele mai înalte funcţii jurisdicţionale în statele de unde provin sau sunt jurişti de o compe-tenţă
recunoscută. În acest sens, persoanele în cauză trebuie să-şi fi demonstrat în decursul anilor, în cadrul activităţii lor
juridice, acele calităţi şi trăsături care să nu-i facă susceptibili la influenţe exterioare în interpretarea şi aplicarea
dreptului şi care să le contureze caracterul onest, integru.
Cealaltă condiţie de alegere, constând în calificările şi funcţiile lor profesio-nale, nu presupune în mod
necesar ca persoanele respective să fi îndeplinit funcţii de judecători în cadrul tribunalelor lor naţionale. Deoarece
legea nu distinge, pot fi calificaţi pentru o asemenea activitate, oricare dintre persoanele de formaţie juridi-că

87
îndeplinind doar aceste două condiţii, cum ar fi, spre exemplu, judecătorii, procurorii, avocaţii, cercetătorii ştiinţifici
în domeniu, arbitrii din cadrul unor structuri organizate etc.
În perioada mandatului lor, judecătorilor li se interzice să deţină vreo funcţie politică ori administrativă şi
nici nu au voie să exercite vreo activitate profesională, indiferent că aduce sau nu câştig, în afara cazului în care este
acordată vreo dispensă în mod excepţional în acest sens de către Consiliu. Este cazul, de exemplu, al funcţiilor
didactice sau al cercetării ştiinţifice juridice.
Numirea judecătorilor se face prin acordul comun al guvernelor statelor membre, fără să mai fie necesară
vreo procedură comunitară specifică de confor-mare sau ratificare din partea organismelor comunitare.
De regulă, guvernul fiecărui stat îşi propune un candidat care este conaţional al acestuia, dar, în prealabil, în
cadrul unor consultări informale, alte state membre pot determina, uneori, acel guvern să propună alt candidat.
Nu este impusă nici o procedură de consultare de către guvern a altor instituţii naţionale ale statului
respectiv, dar nici nu sunt împiedicate să întreprindă acţiuni în acest sens.
Desemnarea judecătorilor de către Guvern şi/sau de către alte foruri naţionale, se justifică prin faptul că,
printre atribuţiile şi competenţele conferite Curţii de Justiţie, se numără şi acelea de revizuire a actelor statelor
membre.
În acest context, este greu de imaginat cum un judecător desemnat în acest mod, ar putea să acţioneze
imparţial împotriva propriului guvern care l-a propus, sau la a cărui numire a contribuit hotărâtor o instituţie
naţională constituită pe principii partizane, cum este, de exemplu, parlamentul naţional.
Propunerea judecătorilor de către statele de origine şi alegerea lor de către fiecare guvern naţional, a permis
o anumită politizare a recrutării membrilor Curţii. Aceasta deoarece în multe dintre statele membre, unde există o
tradiţie de reprezentare a principalelor partide politice, numirea unui judecător la Curte este inclusă în procesul
general de echilibrare a posturilor de răspundere, cum ar fi spre exemplu numirile de ambasadori, ministeriale sau de
comisari europeni. Spre deosebire de numirea preşedintelui Comisiei Europene, judecătorii sunt cei care îl aleg pe
preşedintele Curţii.
Pentru conformitate, se impune totuşi o confirmare formală din partea unei instituţii comunitare a numirii de
către guverne, aceasta nefiind dată în spiritul dreptului comunitar. Consiliul nu este competent să decidă potrivit
vreunui text legal, iar reprezentanţii statelor membre acţionează în această ipoteză doar ca împuterniciţi ai guvernelor
unor state independente întruniţi în Consiliu spre a încheia un acord sau a lua o decizie care nu poate să fie supusă
revizuirii pe cale judecătorească.
Ideea de a desemna câte un judecător din fiecare stat membru, contribuie la o abordare cât mai variată în
gândirea juridică, în procesul de luare a deciziilor Curţii, precum şi pentru promovarea ideilor personale valoroase.
Această varietate este indispensabilă pentru funcţionarea Curţii, deoarece numai în cazul în care toate sistemele
juridice existente în Comunitate sunt corespunzător reprezentate în Curte, deciziile sale au un efect integrator,
rezultat care reprezintă de fapt scopul pentru care acţionează toate instituţiile comunitare.
În acest sens, o parte într-o cauză oarecare aflată pe rolul instanţelor comuni-tare, nu poate să ceară o
schimbare în compunerea instanţei pentru motive fie de naţionalitate a unui judecător, fie de absenţă din Curte sau

88
din Cameră a unui judecător de naţionalitatea acelei părţi în litigiu. Aceasta pentru că instanţa respec-tivă nu este
naţională şi, la rândul ei, trebuie să-i fie indiferentă naţionalitatea sau poziţia justiţiabililor.
Mandatul judecătorilor este de şase ani. La fiecare trei ani, va exista o înlocuire parţială a judecătorilor, şase
sau şapte dintre ei vor fi înlocuiţi alternativ. Dacă un judecător urmează să înlocuiască un membru al Curţii, al cărui
mandat nu a expirat, el va fi numit doar pe perioada de mandat care a mai rămas de îndeplinit pentru acel judecător,
pentru a nu se perturba succesiunea normală a înlocuirilor.
La expirarea mandatelor, judecătorii pot fi numiţi din nou. În prezent, din fiecare stat este numit câte un
singur judecător, dar, având în vedere numărul, iniţial par, al ţărilor membre, mai era desemnat încă un judecător
aparţinând unuia dintre cele mai mari cinci state comunitare.
Încetarea calităţii de judecător al Curţii are loc în situaţiile prezentate în cele ce urmează:
 înlocuirea normală legală;
 cazul nefericit al decesului judecătorului;
 prin demisie;
 un judecător îşi poate pierde funcţia sa ori dreptul la o pensie sau la alte beneficii echivalente numai dacă, în
opinia unanimă a judecătorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile necesare ori
nu mai face faţă obligaţiilor privitoare la funcţia sa. În acest caz judecătorul în cauză nu poate să ia parte la
deliberarea respectivă1.
În privinţa neîndeplinirii obligaţiilor, ea ar putea fi consecinţa imposibilităţii materiale de executare a
atribuţiilor (de exemplu, pentru motive medicale).
Conform Regulilor de procedură, atunci când Curtea este chemată să decidă dacă un judecător nu mai
îndeplineşte condiţiile menţionate sau nu mai poate face faţă obligaţiilor privind funcţia sa, preşedintele va invita pe
judecătorul în cauză să-şi spună cuvântul în faţa Curţii, în şedinţă închisă (în camera de consiliu), în absenţa
grefierului.
Statele membre, deşi propun judecătorii, nu îi pot revoca în nici o circum-stanţă. Decizia pe care o ia Curtea,
este comunicată de către grefier preşedinţilor Parlamentului şi Comisiei şi este notificată preşedintelui Consiliului.
În cazul unei decizii privind pierderea funcţiei, această ultimă notificare înseamnă că funcţia respectivă a
devenit vacantă.
În cazul în care un judecător demisionează, scrisoarea sa de demisie este adresată preşedintelui Curţii spre a
fi transmisă preşedintelui Consiliului. Această ultimă notificare înseamnă că funcţia respectivă a devenit vacantă.
Curtea este asistată de opt avocaţi generali care au obligaţia ca, acţionând cu completă imparţialitate şi
independenţă, să prezinte, în şedinţă publică, concluzii motivate, în cauzele care, potrivit Statutului Curţii, reclamă
intervenţia lor.
Consiliul, la solicitarea Curţii, hotărând în unanimitate, poate să mărească numărul avocaţilor generali.
Statutul lor nu diferă de cel al judecătorilor, fiindu-le opozabile toate regulile în legătură cu numi rea, durata
mandatului, înlocuirea sau încetarea funcţiilor judecătorilor.

1
Condiţia care nu mai este îndeplinită s-ar putea reduce la încălcarea obligaţiei de independenţă, pentru că nu s-ar
pune problema calificărilor profesionale sau a competenţei care a fost verificată pe parcursul activităţii profesionale.

89
 La fiecare trei ani, patru dintre ei urmează să fie înlocuiţi. Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania
au câte un avocat general permanent. Celelalte state iau parte la un sistem implicând rotaţia a trei avocaţi în ordine
alfabetică.
Rolul atribuit avocatului general, este de a-şi expune opinia sa la sfârşitul procedurii orale, aceasta devenind
publică. Această procedură ar putea atrage riscul ca mandatul său să nu fie reînnoit, atunci când expunerea avocatului
ar contrazice opiniile guvernului său.
Opiniile avocaţilor generali nu sunt obligatorii, ele fiind însă urmate în cele mai multe cazuri de instanţă.
Ele sunt o importantă sursă de informaţii asupra raţionamentului care se află în spatele unei hotărâri şi, în mod
deosebit, ele pot servi ca un instrument de a verifica idei care să contribuie la dezvoltarea dreptului, fără a se angaja
deplina autoritate a dreptului faţă de ele. În acest mod, pot fi trans-mise unui public larg noi idei şi atitudinile sesizate
în cadrul oricărei dezbateri ulterioare pot să indice dacă o inovaţie juridică va fi sau nu primită favorabil. Din aceste
considerente, avocaţii generali au o libertate mai mare de a exprima unele opinii radicale, în comparaţie cu
judecătorii.
Curtea îl numeşte, dintre avocaţii generali, pe primul avocat general pe o perioadă de un an, aşa încât pe
durata mandatelor de şase ani aproape toţi avocaţii generali vor putea îndeplini această funcţie. El va prezida
întrunirile acestora şi va încredinţa fiecare cauză unuia dintre ei de îndată ce a fost desemnat judecătorul-raportor.
Procedura de investire presupune ca, înainte de a-şi începe exercitarea atribu-ţiilor lor, judecătorii şi avocaţii
generali să depună un jurământ privind executarea obligaţiilor ce le revin, imparţial şi corect, angajându-se totodată
la păstrarea secre-tului deliberărilor Curţii.
În exercitarea atribuţiilor lor, judecătorii şi avocaţii generali beneficiază de privilegii şi imunităţi, care au
scopul de a asigura independenţa lor mai ales faţă de statele membre pe timpul exercitării mandatului lor. În plus faţă
de imunitatea de jurisdicţie pe această perioadă, ei beneficiază de imunitate şi după încetarea funcţiei lor în privinţa
actelor îndeplinite în calitatea lor oficială, inclusiv în ceea ce priveşte enunţurile exprimate scris sau verbal.
Imunitatea poate fi ridicată doar de Curte, care se reuneşte pentru acest lucru în plen. Dacă a fost ridicată imunitatea
şi, cumulativ, a fost introdusă o acţiune penală contra unui judecător, acesta nu va putea să fie judecat în oricare
dintre statele membre, ci doar de curtea competentă să îi judece pe membrii celei mai înalte magistraturi.
Un alt organ important care funcţionează pe lângă Curte este grefa,deservită de un grefier şi de unul sau
mai mulţi grefieri asistenţi, numiţi de Curte pentru un mandat asemănător de şase ani.
Atribuţiile cu care sunt investiţi grefierii comunitari sunt cele obişnuite acestor funcţii, exercitând, în acest
sens, sub autoritatea preşedintelui Curţii, funcţii de administrare, inclusiv financiară şi contabilă, cu concursul unui
administrator. Grefierul asistă Curtea, camerele, preşedintele, preşedinţii camerelor şi judecătorii în toate funcţiile lor
oficiale. Funcţionarii şi alte asemenea categorii de personal se vor afla în subordinea grefierului sub autoritatea
preşedintelui Curţii.
Pentru buna desfăşurare a activităţii, este constituit şi un secretariat juridic ce cuprinde secretarii, care sunt
jurişti competenţi, desemnaţi pe lângă fiecare judecător şi avocat general spre a-i asista în pregătirea cauzelor. Ei sunt
numiţi în general pentru trei ani şi în număr de câte trei pentru fiecare judecător sau avocat general.

90
 Pentru buna desfăşurare a actului juridic, judecătorilor şi avocaţilor generali le este pusă la dispoziţie
informaţia corectă şi la timp cu privire la dreptul comunitar şi legislaţiile naţionale, prin intermediul Departamentului
de cercetare şi documen-tare. De asemenea, acesta furnizează studii comparative ale dispoziţiilor legale naţionale. El
cuprinde cel puţin un specialist pentru fiecare sistem juridic naţional şi mai mulţi specialişti în alte sisteme juridice.
Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi să locuiască în localita-tea unde Curtea îşi are sediul,
desigur, numai pe perioada cât ei se află în aceste funcţii.

Organizarea Curţii de Justiţie

Judecătorii aleg dintre ei un preşedinte al Curţii pentru o perioadă de trei ani. La expirarea acestui termen el
poate să fie reales. Această alegere periodică urmea-ză imediat înlocuirii legale periodice parţiale iar numirea noului
preşedinte se efectuează prin vot secret cu majoritate absolută.
Dintre atribuţiile Preşedintelui, menţionăm:
 conduce activitatea juridică şi administraţia Curţii;
 prezidează, după caz, dezbaterile cauzei şi deliberările;
 desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză, concomitent cu încre-dinţarea ei unei Camere a
Curţii;
 stabileşte termenele pentru intervenţii;
 stabileşte data şi ora şedinţelor Marii Camere şi ale Plenului;
 acordă, în împrejurări speciale, priorităţi pentru unele cauze.
Ca procedură de lucru, putem menţiona că, în mod obişnuit Curtea se întru-neşte în camere sau într-o Mare
Cameră, în conformitate cu regulile prevăzute în acest sens de Statutul Curţii.
Camerele sunt alcătuite din trei sau cinci judecători, Curtea decizând repartizarea judecătorilor în cadrul
acestora. Judecătorii îi aleg dintre ei pe preşedinţii camerelor. Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt
aleşi pentru trei ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.
Marea Cameră cuprinde unsprezece judecători şi este prezidată de preşedin-tele Curţii. Preşedinţii camerelor
formate din cinci judecători şi alţi judecători desemnaţi în conformitate cu condiţiile prevăzute în Regulile de
procedură fac parte, de asemenea, din Marea Cameră.
Potrivit reglementării în vigoare, Camerele compuse din 3 judecători între-prind cercetări prealabile asupra
tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi decid asupra cererilor privind sprijin pentru asistenţă juridică în cazul când o
parte nu are mijloacele necesare spre a face faţă costurilor procedurii, precum şi atunci când apar divergenţe în
legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată stabilite.
Întrunirea în plen a Curţii de Justiţie, are loc atunci când ea deliberează în cazuri de demiteri din funcţii sau
decăderi. De asemenea, atunci când consideră că o cauză cu care este sesizată, este de o importanţă excepţională,
Curtea poate să decidă, după ascultarea avocatului general, să încredinţeze cauza respectivă plenului Curţii.
Din cele menţionate, ar rezulta că, în toate celelalte ipoteze, cauzele sunt soluţionate de camere în
compunerea de trei sau de cinci judecători. De asemenea, Regulile de procedură ale Curţii precizează că, în măsura în

91
care dificultatea sau importanţa cauzei sau împrejurările specifice nu impun ca ea să fie încredinţată Marii Camere,
Curtea va repartiza cauza Camerelor compuse din cinci şi trei judecători.
Etapele procesului jurisdicţional presupun ca, de îndată ce a fost depusă o cerere prin care se introduce
acţiunea, preşedintele încredinţează cauza unei Came-re pentru cercetări prealabile şi desemnează şi un judecător din
acea Cameră în cali-tate de raportor. Acesta are obligaţia de a studia dosarul şi de a prezenta Curţii:
 un raport prealabil care va cuprinde faptele şi opinia sa în legătură cu necesi-tatea cercetărilor preliminare şi
cu configuraţia (Curţii) căreia să i se încre-dinţeze cauza;
 recomandarea sa în ceea ce priveşte excluderea fazei orale a procedurii şi a opiniei avocatului general.
Dacă nu consideră necesar să se efectueze aceste cercetări, el poate să expună, în scris, anumite întrebări
pentru părţi, Comisie sau statele membre.
Tot în atribuţiile Raportorului intră şi stabilirea celor mai importante proble-me care survin în cauza
respectivă, astfel încât să poată fi aduse, încă de la început, unele clarificări.
Înainte de a începe procedura orală, judecătorul-raportor întocmeşte un raport de şedinţă cuprinzând o
expunere sumară a faptelor şi consideraţiilor părţilor, care, uneori, cu anumite modificări, este reluată în hotărârea
finală.
După terminarea procedurii orale el va redacta partea din hotărâre privind chestiunile de drept, care, ulterior,
va fi supusă discuţiei Curţii, care şi-o poate însuşi sau poate impune modificări, contrar opiniei judecătorului-
raportor.
Aşadar, raportorul poate să exercite o influenţă considerabilă asupra celorlalţi judecători, dar, spre a se evita
riscul unor tensiuni cu autorităţile naţionale, există o regulă nescrisă care să evite situaţiile în care:
 cauza care provine dintr-un stat membru să fie încredinţată unui judecător din acelaşi stat membru;
 trimiterile pentru darea unei hotărâri preliminare să fie încredinţate unui judecător din aceeaşi ţară.
Se creează în acest mod, o barieră împotriva eventualelor încercări din partea autorităţilor naţionale de a
dobândi foarte direct o influenţă asupra deciziilor Curţii.

Competenţele Curţii de Justiţie

Principala competenţă atribuită prin Tratate prevăd pentru Curtea de Justiţie, respectarea
normelorcomunitare, garantarea interpretării şi aplicarea Tratatelor comunitare.
Având în vedere acordarea de jure a acestei competenţe, ea se va raporta nu numai la prevederile, ca atare,
din tratatele comunitare, care au aplicabilitate direc-tă, ci şi la acele dispoziţii în baza cărora sunt adoptate acte
comunitare de aplicare a acestora.
Curtea are competenţa să acţioneze numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite prin Tratat, de aceea ea nu
este abilitată să judece:
 acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva altor persoane fizice sau juridice;
 acţiunile pentru anularea deciziilor exclusiv naţionale.
Asemenea modului în care au fost instituite şi celelalte instituţii comunitare, competenţa ce revine Curţii,
potrivit Tratatelor comunitare nu este o competenţă de drept comun, ci de atribuţie. Afirmaţia poate fi susţinută de

92
înseşi dispoziţiile Tratatului C.E., care prevede că „sub rezerva competenţelor atribuite Curţii de Justiţie prin
prezentul Tratat, litigiile în care Comunitatea este parte nu sunt pe acest motiv excluse din competenţa tribunalelor
sau curţilor statelor membre”.
În accepţiunea dreptului continental, Curtea poate să acţioneze, în primul rând, ca o curte administrativă, în
scopul de a proteja subiectele de drept, statele membre, precum şi persoanele. Anterior adoptării Tratatului de la
Nisa, s-a considerat că pot fi incluse în categoria acţiunilor care au această finalitate acţiunile sau procedurile
referitoare la:
 legalitatea actelor adoptate de Parlamentul European şi de Consiliu, împreună;
 legalitatea actelor Consiliului, ale Comisiei şi ale B.C.E.;
 legalitatea actelor Parlamentului destinate să producă efecte faţă de terţi;
 inacţiunea Parlamentului, Consiliului, Comisiei sau B.C.E. în situaţiile de încălcare a Tratatelor comunitare
în cazurile şi potrivit procedurilor stabilite prin Tratat.
Prin Tratatul de la Nisa i s-a acordat posibilitatea Consiliului, să delibereze în unanimitate, pe baza
propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului, pentru ca să adopte dispoziţii pentru a atribui Curţii de
Justiţie, în măsura pe care el o sta-bileşte, competenţa pentru a soluţiona litigiile legate de aplicarea actelor adoptate
în baza Tratatului care creează drepturi comunitare de proprietate industrială. Se exclud acele situaţii special
menţionate prin tratat. Consiliul va recomanda adoptarea acestor dispoziţii de către statele membre în conformitate
cu regulile lor constituţionale.
Curtea de Justiţie poate să acţioneze ca o curte constituţională, dacă se are în vedere misiunea ei generală de
a garanta că legea este respectată, ea urmând să asigure conformitatea actelor instituţiilor comunitare cu Tratatul, pe
care ea însăşi 1-a definit ca o „Cartă constituţională” a Comunităţii, arbitrând în consecinţă conflictele între
instituţiile respective.
Dacă se face o comparaţie cu curţile constituţionale dintr-un sistem federal, ea trebuie să rezolve litigiile
privind repartizarea competenţelor între Comunitate şi statele membre.
Mijlocul principal pentru a se învesti Curtea cu soluţionarea litigiilor respec-
tive este controlul de legalitate pe care este abilitată să îl realizeze asupra actelor comunitare, altele decât
recomandările şi avizele (desigur, numai în cazul acţiunilor introduse de statele membre, de instituţiile comunitare
sau de B.C.E.). Motivele de nelegalitate pot fi lipsa de competenţă sau nerespectarea cerinţelor procedurale esenţiale,
ele putând să genereze conflicte politice, ca în cazul adoptării de acte fără ca să se aştepte avizul Parlamentului.
Respectarea de către autorităţile naţionale a „dreptului constituţional” al Comunităţii poate fi garantată prin:
 acţiunea privind încălcarea obligaţiilor de către statele membre;
 trimiterile pentru pronunţarea de hotărâri preliminare;
 cererile Consiliului, Comisiei sau ale unui stat membru pentru adoptarea unei hotărâri asupra unei probleme
de interpretare a Tratatelor sau a actelor instituţiilor Comunităţii.
Curtea mai poate să acţioneze ca o curte constituţională atunci când, la cere-
rea Consiliului, a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz în legătură cu compatibilitatea unui acord,
încheiat între Comunitate şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale, cu Tratatul.

93
 Curtea de Justiţie ar putea fi calificată ca o curte internaţională, avându-se în vedere competenţa de
reglementare a litigiilor dintre Comisie şi statele membre sau în cazul oricărui diferend între statele membre relativ la
obiectul Tratatului, dacă diferendul este supus spre reglementare, potrivit unui acord special între părţi. În acest caz,
litigiile survin, aşadar, între două sau mai multe subiecte de drept internaţional (Comisia reprezentând Comunităţile).
În contextul calificării Curţii de Justiţie ca o curte internaţională, mecanismul stabilit în Tratatul C.E., diferă
în mai multe privinţe de modelele de rezolvare internaţională a conflictelor de natură judecătorească, competenţa
Curţii fiind obligatorie, exclusivă.
De asemenea, Comisia poate să iniţieze acţiuni când ea consideră că un stat membru şi-a încălcat obligaţiile
sale ce decurg din Tratat, faza judiciară fiind prece-dată de o fază politico-administrativă (invitarea de a da explicaţii,
aviz motivat) şi numai în final, dacă nu se iau măsurile cuvenite de către statul membru, se ajunge în faţa instanţei
comunitare.
Curtea mai are competenţa de a decide asupra recursurilor care sunt introdu-se împotriva deciziilor
Tribunalului de Primă Instanţă şi care sunt limitate la aspectele de drept. Curtea acţionează, prin urmare, ca instanţă
de recurs.

Tribunalul de Primă Instanţă

Consideraţii generale
Creşterea continuă a numărului acţiunilor introduse la Curtea de justiţie, a dus la prelugirea duratei
procedurilor, aceasta având efecte negative asupra celerităţii rezolvării solicitărilor statelor, interpretării uniforme a
dreptului comunitar şi clarificării acţiunilor şi poziţiilor părţilor justiţiabile.
La această situaţie, s-a mai adăugat necesitatea perfecţionării protecţiei juri-dice a intereselor părţilor şi a
menţinerii calităţii supravegherii judecătoreşti în ordinea juridică stabilită în domeniul comunitar, astfel încât să se
permită Curţii de Justiţie să-şi exercite cu o responsabilitate şi o exigenţă sporită sarcina sa funda-mentală de
interpretare a dreptului comunitar.
Toate acestea au constituit argumentele care au stat la baza deciziei statelor membre de a crea o nouă
instanţă comunitară - Tribunalul de Primă Instanţă.
Tribunalul de Primă Instanţă nu are statut de instituţie, ci numai de organ de jurisdicţie, iar studiul său
trebuie făcut în contextul regulilor referitoare la compe-tenţele şi procedurile Curţii de Justiţie.
Înfiinţarea sa, stă în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Actul Unic European, care prevăd posibilitatea ca, la
cererea Curţii de Justiţie şi după o consultare prealabilă a Comisiei şi Parlamentului, Consiliul, statuând cu
unanimitate, poate să adauge Curţii de Justiţie, o jurisdicţie însărcinată să cunoască în primă instanţă anumite
categorii de cereri formulate de persoane fizice sau juridice.
Principalele obiective ale Tribunalului de Primă Instanţă, aşa cum reies ele din textul Tratatului de la
Maastricht, care nu a modificat în esenţă prevederile Actului Unic European cu privire la cele menţionate, sunt:
 transferul unei părţi din competenţele Curţii în favoarea Tribunalului, degrevându-se astfel de unele
activităţi;

94
  îmbunătăţirea protecţiei justiţiabililor prin instituirea unei duble trepte de jurisdicţie pentru recursurile care
necesită un examen mai aprofundat, de obicei cel de natură economică.

Compunere şi structură
Tribunalul de Primă Instanţă, potrivit Statutului Curţii de Justiţie, este compus din câte cel puţin un
judecător din fiecare stat membru, care vor exercita în mod obişnuit funcţii potrivit regulilor procedurale. Rezultă de
aici că numărul judecătorilor acestei instanţe poate să fie superior celui al statelor membre.
Această diferenţiere faţă de Curtea de Justiţie a fost legitimată de dreptul pozitiv în virtutea specificităţii
rolului TPI şi trebuie să fie analizată, aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, ca o măsură de însoţire
care permite acestei Curţi să facă faţă creşterii sarcinilor sale, precum ar fi:
 cele ce privesc recursurile la deciziile camerelor jurisdicţionale;
 acţiunile directe sau trimiterile pentru hotărâri preliminare ce îi vor fi încredinţate.
În cazul fiecărei noi aderări a unui stat la U.E., Statutul Curţii trebuie să fie revizuit.
TPI se organizează în Camere de trei sau cinci judecători şi într-o Mare Cameră în cazurile şi în condiţiile
precizate în Regulile de procedură. El decide repartizarea judecătorilor în aceste structuri.
TPI se poate întruni în plen, conform unei reguli generale în această materie care precizează că, ori de câte
ori dificultatea şi importanţa cauzei justifică astfel, o cauză poate fi încredinţată plenului Tribunalului de Primă
Instanţă sau unei Camere compusă dintr-un număr diferit de judecători.
Unele cazuri încredinţate unei Camere compuse din trei judecători, pot fi examinate şi soluţionate de
judecătorul-raportor care acţionează ca judecător unic când:
 problemele de drept şi de fapt survenite sunt de o dificultate redusă;
 cazul are o importanţă limitată;
 lipsesc alte circumstanţe speciale.
De asemenea, în orice fază a procedurii, Camera poate, fie din proprie iniţiativă, fie la cererea unei părţi, să
propună plenului Tribunalului de Primă Instanţă ca acea cauză să fie încredinţată acestuia sau unei Camere compusă
dintr-un număr diferit de judecători. Decizia finală în acest sens îi aparţine plenului TPI.
Condiţiile care trebuie să fie îndeplinite în vederea numirii ca judecător la această instanţă sunt mai puţin
stricte faţă de cele prevăzute pentru numirea la Curtea de Justiţie. Independenţa persoanelor eligibile trebuie însă să
fie mai presus de orice îndoială, condiţia fiind comună pentru cele două instanţe.
În cazul celeilalte condiţii, aceea privind competenţa şi calificările pretinse, este necesar numai ca persoana
în cauză să posede capacitatea cerută pentru numirea în înalte funcţii jurisdicţionale.
Modalităţile de numire a judecătorilor şi a preşedintelui, durata mandatului, alte reguli privind alte categorii
de personal al Tribunalului, ca şi privind organiza-rea instanţei sunt identice sau nu diferă prea mult, de cele existente
în cazul Curţii de Justiţie.
Diferenţieri mai evidente apar în statutul avocatului-general a cărui numire, în ce priveşte Tribunalul de
Primă Instanţă, este obligatorie dacă se judecă în plen, iar dacă se judecă în Camere, acestea pot să fie asistate de
avocatul-general numai dacă se apreciază că dificultatea cauzei ori complexitatea ei face necesar acest lucru. Decizia

95
în acest sens este luată de plenul Curţii la cererea Camerei. În toate aceste situaţii un judecător al Tribunalului de
Primă Instanţă, acţionează ca avocat-general numai ad-hoc, urmând ca el să nu mai poată participa la judecarea
cauzei respective. Această limitare de acţiune nu împiedică totuşi judecătorul în cauză să participe la soluţionarea
altor cauze.

Competenţele Tribunalului de Primă Instanţă

Iniţial, Curtea de Justiţie, în exercitarea dreptului conferit de Tratatul C.E., de a putea să ceară înfiinţarea
unei Curţi de primă instanţă, a propus ca toate cazurile privind personalul şi toate acţiunile împotriva unei instituţii
comunitare, introduse de către o persoană cu privire la concurenţă şi antidumping să fie transferate noii Curţi dar,
prin decizia menţionată, s-au reţinut în competenţa acesteia:
a) litigiile între Comunităţi şi funcţionarii săi;
b) acţiuni introduse contra Comisiei, de către întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi şi care privesc acte
individuale (impozite şi taxe, producţia, preţurile, acordurile şi concentrările);
c) acţiunile introduse contra unei instituţii comunitare de către o persoană fizică sau juridică, privind o de-
cizie adresată acestor persoane ori o decizie care, deşi adresată altei persoane, le priveşte direct şi individual. Se are
în vedere cazul în care o instituţie a Comunităţii nu a adresat acelei persoane un act, altul decât o recomandare sau
un aviz, în legătură cu aplicarea regulilor de concurenţă aplicabile întreprinderilor.
Rezultă din această enumerare că, spre exemplu, cererile în materie de anti-dumping au fost menţinute în
competenţa Curţii de Justiţie. Dar, tot prinacea Decizie, s-a stabilit ca, după doi ani de la începerea activităţii
Tribunalului de Primă Instanţă, să se reexamineze propunerile Curţii în sensul, de a se transfera acestuia competenţa
privind acţiunile introduse contra Comisiei de către întreprinderi şi asociaţii de întreprinderi, precum şi cele şi
relative la acele acţiuni introduse contra unei instituţii comunitare de către persoanele fizice şi juridice privitoare la
măsurile de protejare a comerţului, în caz de dumping şi subsidii.
Prin Tratatul de la Nisa, Tribunalul de Primă Instanţă a dobândit o poziţie mai importantă în sistemul
jurisdicţional comunitar.
Atât Curtea de Justiţie, cât şi Tribunalul de Primă Instanţă asigură, fiecare în cadrul competenţei sale, că
dreptul este respectat, în interpretarea şi aplicarea Tratatului.
Competenţele Tribunalul de Primă Instanţă pot fi grupate în trei categorii:
a) este competentă să soluţioneze în primă instanţă acţiunile avute în vedere în acţiunile în anulare, acţiunile
privind abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona, acţiunile în răspunderea contractuală şi necontractuală,
acţiunile introduse de funcţionarii publici comunitari, clauze de arbitraj.
Se exceptează acţiunile care sunt atribuite unei camere jurisdicţionale, pre-cum şi cele pe care Statutul le
rezervă Curţii de Justiţie. Acest Statut poate să prevadă competenţa TPI pentru alte categorii de acţiuni.
Deciziile date de TPI în temeiul acestui paragraf , pot să facă obiectul unui drept de recurs la Curtea de
Justiţie, numai privind probleme de drept, potrivit condiţiilor şi în limitele prevăzute în Statut.
b) este competentă să soluţioneze trimiterile pentru darea unei hotărâri preliminare, în domeniile specifice
determinate prin Statut. Aceasta ar însemna că, exceptând această determinare prin Statut, competenţa Tribunalului

96
de Primă Instanţă în această privinţă ar trebui să fie exercitată în aceleaşi condiţii, precum cele prevăzute pentru
Curtea de Justiţie. Totuşi, când Tribunalul de Primă Instanţă consideră că în cauza respectivă se impune o decizie de
principiu susceptibilă de a afecta unitatea şi coerenţa dreptului comunitar, ea poate să trimită cauza Curţii de Justiţie
pentru a hotărî.
Deciziile date de Tribunalul de Primă Instanţă în cazul trimiterilor pentru o hotărâre preliminară pot, în mod
excepţional, să facă obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, potrivit condiţiilor şi în limitele prevăzute
în Statut, când există un risc serios de afectare a unităţii sau coerenţei dreptului comunitar.
c) are competenţa de a soluţiona acţiunile care sunt introduse împotriva deciziilor camerelor jurisdicţionale.
Deciziile date de Tribunalul de Primă Instanţă în temeiul acestui paragraf pot, în mod excepţional, să facă
obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, potrivit condiţiilor şi în limitele prevăzute în Statut, când există
un risc serios de afectare a unităţii sau coerenţei dreptului comunitar.
Din cele menţionate, rezultă că, în funcţie de acţiunile şi procedurile ce îi pot fi deduse, Tribunalul de Primă
Instanţă are, în primul rând, statutul unei instanţe de primă jurisdicţie, deciziile acestuia putând să facă obiectul căii
de atac unice a recursului la Curtea de Justiţie, dar numai pentru probleme de drept, potrivit Statutului Curţii de
Justiţie.
În al doilea rând, Tribunalul de Primă Instanţă poate să funcţioneze, în principiu, ca o instanţă de unică
jurisdicţie, atunci când ea soluţionează trimiterile organelor naţionale de jurisdicţie pentru darea unei hotărâri
preliminare, cu două amendamente:
1. Dacă va considera că se impune o decizie de principiu susceptibilă de a afecta unitatea şi coerenţa dreptului
comunitar, Tribunalul de Primă Instanţă poate să remită cauza Curţii de Justiţie pentru ca să decidă aceasta. Nu
există, prin urmare, o obligaţie a TPI de a trimite cauza Curţii de Justiţie.
Dacă se va opta totuşi pentru o asemenea trimitere, ar putea surveni unele ambiguităţi procedurale, întrucât
nu este clară modalitatea în care poate reacţiona Curtea de Justiţie. Nu rezultă cu evidenţă dacă aceasta trebuie să
judece cauza care i-a fost astfel dedusă (adică, remitere cu reţinerea cauzei) sau dacă ea poate să restituie cauza
Tribunalului de Primă Instanţă dacă va considera că nu este necesară o decizie de principiu (adică, remitere cu
retrimiterea cauzei).
În această ultimă situaţie, ar exista dezavantajul prelungirii duratei procedurii, ceea ce nu ar mai fi profitabil
pentru instanţa naţională care a trimis Tribunalului de Primă Instanţă cauza aflată pe rolul său şi, bineînţeles, pentru
părţile respective.
De asemenea, unitatea dreptului comunitar ar risca să fie ameninţată de fiecare dată când Tribunalul de
Primă Instanţă ar vrea să declare nevalabil un act comunitar şi, în consecinţă, această instanţă ar trebui să procedeze
la trimiterea cauzei de îndată ce va avea îndoieli serioase privind validitatea actului ce îi este supusă.
2. Posibilitatea ca deciziile Tribunalului de Primă Instanţă, în privinţa trimiterilor pentru darea unor hotărâri
preliminare, să fie în mod excepţional supuse unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, în condiţiile şi în limitele
stabilite prin Statut, când există un risc serios de afectare a unităţii şi coerenţei dreptului comunitar.

97
 Tribunalul de Primă Instanţă îndeplineşte şi funcţiunile unei instanţe de recurs,în cazul contestării deciziilor
date de camerele jurisdicţionale, dar numai în privinţa problemelor de drept, sau ale unei instanţe de apel contra
deciziilor date de camerele jurisdicţionale, atât sub aspectul problemelor de drept, cât şi asupra problemelor de fapt.
Ca şi în cazul soluţionării trimiterilor pentru o hotărâre preliminară, deciziile date de TPI ca instanţă de
recurs şi de apel, pot face obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiţie, potrivit condiţiilor şi în limitele
prevăzute în Statut, când există un risc serios de afectare a unităţii şi coerenţei dreptului comunitar.
În această privinţă, conform Statutului Curţii de Justiţie, atunci când prim-avocatul general, consideră că
există un asemenea risc, el poate să propună reexaminarea deciziei Tribunalul de Primă Instanţă de către Curtea de
Justiţie. Propunerea trebuie să fie făcută în termen de o lună de la data pronunţării deciziei TPI, iar Curtea de Justiţie
trebuie să decidă, în termen de o lună de la primirea propunerii făcute de prim avocatul general, dacă este cazul să se
reexamineze sau nu decizia.
Faţă de cele prezentate se impune necesitatea unor clarificări referitoare la decizia luată în Conferinţa
reprezentanţilor guvernelor statelor membre. Acestea consideră că ar trebui ca, în Statutul Curţii de Justiţie să fie
definite, dispoziţiile esenţiale ale procedurii de reexaminare, precizându-se în special:
 rolul părţilor în procedura în faţa Curţii, în scopul salvgardării drepturilor lor;
 efectul procedurii de reexaminare asupra caracterului executoriu al deciziei TPI;
 efectul deciziei Curţii de Justiţie asupra litigiului dintre părţi.
Aceste clarificări sunt considerate utile mai ales în cazul procedurii de reexaminare a deciziilor TPI date
urmare contestării deciziilor camerelor jurisdic-ţionale, dar şi în cazul deciziilor TPI în materia necontencioasă a
pronunţării hotărârii preliminare.
Conferinţa menţionată a considerat, într-o altă Declaraţie, că atunci când va adopta dispoziţiile statutului
care sunt necesare punerii în aplicare a acestor texte, ar trebui să se stabilească o procedură pentru a asigura că
funcţionarea concretă a acestor dispoziţii va face obiectul unei evaluări nu mai târziu de trei ani de la intrarea în
vigoare a Tratatului de la Nisa.

Camerele jurisdicţionale
Numărul acţiunilor care au fost introduse în fiecare an la Tribunalul de Primă Instanţă, l-a depăşit pe cel al
cauzelor care au fost soluţionate şi astfel s-a acumulat un număr mare de cauze pe rol şi s-a prelungit, în mod
corelativ, durata rezolvării lor.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevăzut posibilitatea de instituire a unor camere jurisdicţionale independente şi
specializate în unele litigii tehnice.
În acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate, pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea
Parlamentului şi a Curţii de Justiţie, sau pe baza cererii acestei Curţi şi după consultarea Parlamentului şi a Comisiei,
poate să creeze camere jurisdicţionale însărcinate cu soluţionarea în primă instanţă a unor categorii de acţiuni
introduse în domenii specifice.
Într-o primă etapă, unul dintre aceste posibile domenii este cel menţionat expres în Declaraţia anexă la
Tratatul de la Nisa, prin care reprezentanţii guvernelor statelor membre solicitau Curţii de Justiţie sau Comisiei de a

98
pregăti cât mai repede posibil un proiect de decizie pentru crearea unei camere jurisdicţionale competentă de a
soluţiona în primă instanţă litigiile între Comunitate şi funcţionarii săi.
Membrii acestor camere sunt aleşi dintre persoanele a căror independenţă este mai presus de orice îndoială
şi care posedă capacitatea cerută pentru desemnarea în funcţii jurisdicţionale. Ei sunt numiţi de Consiliu, care
hotărăşte în unanimitate.
Deciziile camerelor jurisdicţionale pot să facă obiectul unui drept de recurs limitat la probleme de drept sau,
în cazurile în care decizia de constituire a camerei prevede acest lucru, al unui drept de apel purtând şi asupra
problemelor de fapt, Tribunalul de Primă Instanţă.
Camerele jurisdicţionale îşi stabilesc regulile lor de procedură în acord cu Curtea de Justiţie. Aceste reguli
sunt supuse spre aprobare Consiliului, care hotărăşte în unanimitate.
Dacă decizia de creare a camerei jurisdicţionale nu prevede altfel, dispoziţiile Tratatului relative la Curtea
de Justiţie şi ale Statutului privind această Curte, sunt aplicabile şi camerelor jurisdicţionale.

99
 4.6. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi a dobândit statutul de instituţie comunitară prin dispoziţiile cuprinse în Tratatul de la
Maastricht. Anterior, ea nu era menţionată printre institu-ţiile care înfăptuiesc sarcinile încredinţate Comunităţii,
fiind amintită ca organ auxiliar, separat şi fără vreo precizare clară în sensul calităţii sale instituţionale.
Un element important de menţionat este că, statutul ei, într-o anumită măsură, era apropiat de cel al Curţii
de Justiţie.
Curtea de Conturi are în compunerea sa câte un reprezentant din fiecare stat membru. Membrii săi sunt aleşi
dintre personalităţile care fac sau au făcut parte în ţările lor, din instituţiile de control extern sau posedă o calificare
specială pentru această funcţie. Deşi această condiţie este menţionată opţional, persoanele în cauză trebuie să aibă o
calificare remarcabilă în domeniu, lucru ce reiese din însăşi înţelesul termenului „personalităţi” care apare în textul
Tratatului.
În plus, aceştia trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă.
Membrii Curţii sunt numiţi de către Consiliu pentru un mandat de şase ani. Procedura decizională este
preluată din practica de până acum din cadrul Uniunii, membrii Curţii deliberând cu majoritate calificată, după
consultarea Parlamentului European. Astfel, în temeiul propunerilor făcute de fiecare stat membru, Curtea
întocmeşte lista membrilor, pe care ulterior o adoptă.
La primele numiri, patru membri ai Curţii, desemnaţi prin tragere la sorţi, au primit un mandat limitat la
patru ani, pentru a asigura o anumită continuitate a funcţiilor.
Dispoziţiile Tratatului prevăd şi posibilitatea reînnoirii mandatului.
Preşedintele Curţii este ales dintre membrii acesteia, pentru o perioadă de trei ani, el putând să fie reales.
Membrii Curţii îşi exercită funcţiile lor în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii, care înseamnă o garanţie de independenţă pe care ei trebuie să o furnizeze la numirea lor. În
acest sens, persoanele desemnate să facă parte din C.C., au obligaţia de a nu solicita şi nici de a accepta instrucţiuni
din partea vreunui guvern sau organism. Acestea trebuie să se abţină de la orice act incompatibil cu caracterul
funcţiunilor lor.
Dispoziţiile privind interdicţia exercitării altor activităţi profesionale, datoria de probitate şi discreţie,
acceptarea de funcţii sau avantaje după încetarea funcţiilor, cazurile de încetare a funcţiilor, privilegiile şi imunităţile
sunt în general identice cu cele prevăzute pentru judecătorii Curţii de Justiţie a Comunităţii Europene.

Competenţele Curţii de Conturi

În îndeplinirea atribuţiunilor sale, Curtea de Conturi este abilitată prin Tratat să:
 asigure controlul conturilor. Ea este competentă să verifice conturile alocate atât pentru veniturile, cât şi
pentru cheltuielile Comunităţii, precum şi ale oricărui organism creat de Comunitate, în măsura în care
actul constitutiv nu exclude această verificare;
 furnizeze Parlamentului şi Consiliului o declaraţie de asigurare privind fiabilitatea conturilor, precum şi
legalitatea şi regularitatea operaţiunilor auxiliare, care este publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor.

100
 Această declaraţie poate fi suplimentată printr-o evaluare specifică pentru fiecare domeniu mai important al
activităţii comunitare;
 verifice legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor şi certifică buna gestiune financiară,
semnalând, prin urmare în special orice neregularitate. Controlul veniturilor se face pe baza constatării
vărsămintelor veniturilor către Comunitate, iar controlul cheltuielilor pe baza angajamentelor de plată;
 asiste Parlamentul şi Consiliul în exercitarea funcţiilor lor de control al execuţiei bugetare;
În temeiul prevederilor statutare, proceduraCurţii de Conturi o abilitează pe aceasta ca:
 orice acţiune de control să se facă asupra documentelor şi, la nevoie, să fie executat fără întârziere în alte
instituţii ale Comunităţii, în localurile oricărui organism care gestionează venituri ori cheltuieli în numele
Comunităţii şi în statele membre, inclusiv în localurile oricărei persoane fizice sau juridice care beneficiază
de plăţi de la bugetul comunitar;
 în statele membre controlul să se realizeze în colaborare cu instituţiile naţionale de control sau, dacă
acestea nu dispun de competenţele necesare, cu serviciile naţionale competente. Curtea de Conturi şi
instituţiile naţionale de control ale statelor membre vor coopera într-un spirit de încredere, cu menţinerea
independenţei lor. Aceste instituţii sau servicii naţionale urmează să informeze Curtea de Conturi dacă ele
intenţionează să participe la control.
În anul 1996, Comisia a adoptat Cartea verde privind rolul, statutul şi responsabilităţile controlorului legal
de conturi în Uniunea europeană.
La data de 31 ianuarie 2002, Curtea de Conturi şi-a stabilit propriile Reguli de procedură.
Prin Declaraţia cu privire la Curtea de Conturi, adoptată de Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor
membre întrunită la Bruxelles pentru a hotărî modificările Tratatelor (TMs., C.E., EUROATOM şi C.E.C.O.) şi a
unor acte conexe (ce a dus la adoptarea Tratatului de la Nisa şi a altor documente), această Curte şi instituţiile
naţionale de control sunt invitate să-şi armonizeze cadrul şi condiţiile colaborării lor, cu menţinerea autonomiei
fiecăreia.
În acest scop, preşedintele Curţii poate să instituie un comitet de contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale
de control.
Totodată, în scopul îndeplinirii misiunii sale, dreptul comunitar instituie o obligaţie în sarcina celorlalte
instituţii comunitare, a oricăror organisme care gestionează venituri şi cheltuieli în numele Comunităţii, a oricăror
persoane fizice sau juridice care primesc fonduri de la bugetul comunitar, a instituţiilor naţionale de control sau, dacă
acestea nu au competenţele necesare, serviciilor naţionale competente, de a trimite Curţii de Conturi, la cererea ei,
orice document sau informaţii de care aceasta are nevoie.
Referitor la activitatea Băncii Europene de Investiţii de gestionare a venituri-lor şi cheltuielilor comunitare,
dreptul de acces la informaţiile deţinute de Bancă, este stabilit printr-un acord între Curte, Bancă şi Comisie.
Însă, în lipsa acordului, Curtea va avea totuşi acces la informaţiile necesare pentru controlul veniturilor şi
cheltuielilor gestionate de Bancă.
Curtea de Conturi întocmeşte un raport anual după încheierea fiecărui exerciţiu financiar, fiind transmis
celorlalte instituţii comunitare şi publicat în J. Of., însoţit de răspunsuri ale acestor instituţii la observaţiile Curţii.

101
 Independent de cele menţionate, ea poate în orice moment să prezinte observaţiile sale, sub formă de
rapoarte speciale, asupra unor chestiuni specifice şi să dea avize la cererea uneia dintre celelalte instituţii comunitare.
Toate aceste rapoarte şi avize menţionate se adoptă cu majoritatea membrilor componenţi. Totuşi, Curtea
poate să constituie camere interne în scopul de a adopta unele categorii de rapoarte sau avize potrivit condiţiilor
stabilite în Regulile sale de procedură. Aceste reguli la rândul lor, sunt elaborate de Curtea de Conturi înseşi şi
necesită validarea lor prin aprobarea Consiliului, care statuează în acest caz cu majoritate calificată.

102
 4.7 Alte organisme comunitare

Structura funcţională a Comunităţilor Europene se sprijină, pe lângă instituţii, şi pe un mare număr de alte
entităţi.
Unele dintre acestea, din cauza importanţei, au fost create prin tratate, iar altele au luat fiinţă prin acte
emise de instituţiile autorizate în acest scop tot prin dispoziţiile din tratate.
Din punct de vedere al unei ierarhii prioritare, putem afirma că instituţiile comunitare sunt organe
principale, iar celelalte entităţi sunt ceea ce unii autori numesc organe auxiliare, iar alţii organe subsidiare. Acestea
din urmă sunt numeroase, de o mare diversitate, fiindu-le atribuite obiective şi modalităţi de funcţionare şi de
constituire diferite. Din acest motiv, ele au statute, de asemenea specifice.
Un alt criteriu de departajare le clasifică prin poziţia juridică. Din acest punct de vedere sunt organe cu
personalitate juridică, cu autonomie sau fără autonomie, până la simple individualizări administrative sau financiare.
Referitor la rolul pe care îl au de îndeplinit, unele au caracter consultativ, altele au caracter tehnic sau
financiar.
Cele consultative sunt organe create:
 prin dispoziţiile tratatelor, cum ar fi spre exemplu Comitetul Consultativ C.E.C.O. şi Comitetul Economic
şi Social create prin Tratatul C.E.C.O. şi respectiv prin Tratatele C.E.E. şi C.E.E.A., confirmate ulterior prin Tratatul
de fuziune şi prin cel de la Maastricht;
 de instituţiile comunitare şi confirmate de Tratatul de la Maastricht, cum este Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi şi Comitetul Regiunilor.
Membrii acestor organe sunt numiţi de către Consiliu, în calitatea lui de instituţie cu atribuţii de coordonare
a acţiunilor comunitare cu cele ale ţârilor membre.
Organele tehnice sau financiare sunt organe înzestrate cu personalitate juridică şi cu autonomie
financiară, cum ar fi Agenţia de aprovizionare C.E.E.A., Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii.
Unele din aceste organe, cu funcţii în principal financiare, se caracterizează printr-o neidividualizare de fonduri,
precum Fondul de orientare şi de garanţii agricole, Fondul social, Fondul european de dezvoltare regională. O altă
categorie de organe tehnice au funcţii monetare, cum ar fi Comitetul monetar, Fondul european de cooperare
monetară, Comitetul guvernatorilor băncilor centrale ş.a.

Banca Centrală Europeană este un organism independent, atât faţă de instituţiile comunitare, cât şi faţă de ţările
membre.
Este înzestrată cu personalitate juridică. Este administrată de un Consiliu al guvernatorilor, compus din
directorii BCE şi guvernatorii băncilor centrale.
Rolul ei este de a fi singura instituţie de credit abilitată să emită bilete de bancă pentru Comunitate. În acest
sens, BCE aprobă şi emisiunea monetară, partici-pând la sarcinile SEBC referitoare la stabilitatea preţurilor, a
fundamentării şi conducerii politicii monetare a Comunităţii. De asemenea, ea administrează şi rezervele de schimb.
Orice act comunitar sau proiect naţional în domeniul său de competenţă va trebui să se facă cu consultarea
BCE. Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, Banca Centrală Europeană adoptă regulamente şi decizii, emite

103
recomandări şi avize. Regulamentele şi deciziile sunt supuse controlului Curţii de Justiţie pe calea diferitelor forme
de recurs.

Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţiis-a constituitîn temeiuldispoziţiilor Tratatului de la Roma, în 1958, cu un
capital social format din contribuţiile vărsate de statele membre şi de Comunitatea Economică Europeană. La ora
actuală, Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene.
Ea oferă împrumuturi şi acordă garanţii în toate sectoarele de activitate economică şi poate acorda
împrumuturi pe pieţele financiare.
Banca de investiţii are sarcina, de a contribui, făcând apel la pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la
dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a pieţei comune în interesul Comunităţii.
În acest scop ea facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi de garanţii, fără a urmări un scop lucrativ,
finanţarea proiectelor menţionate, în toate sectoarele economiei:
 proiecte luând în considerare punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate - ceea ce presupune
restricţii privind destinaţia lor strict teritorială;
 proiecte vizând modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de activităţi noi ca urmare a
stabilirii progresive a pieţei comune, care, prin amploare şi natura lor, nu pot să fie în întregime acoperite
prin diverse mijloace existente în fiecare dintre statele membre;
 proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care, prin amploare şi natura lor nu pot să fie, de
asemenea, acoperite prin diverse mijloace existente în fiecare dintre statele membre.
Pe lângă fondurile proprii provenite din cotizaţiile ţărilor membre, BEI are şi fonduri atrase provenite din
împrumuturi pe care le contractează pe piaţa financiară internaţională, împrumuturi contractate cu dobânzi reduse şi
în general cu rate fixe de restituire.
Este un organism independent faţă de alte instituţii comunitare, cu o largă autonomie gestionară şi cu o
structură organizatorică proprie.
Este condusă de un Consiliu al guvernatorilor, ca instanţă supremă, compus din miniştri delegaţi ai ţărilor
membre, câte unul din fiecare stat membru. Principala menire a acestui organism este stabilirea, prin întâlniri anuale,
a politicii generale a băncii.
Colegiul directorilor este compus din 25 directori şi 13 supleanţi; directorii sunt numiţi de Consiliul
guvernatorilor pentru o perioadă de 5 ani. Colegiul decide asupra diverselor operaţiuni întreprinse şi asigură
desfăşurarea lor corespunzătoare.
Comitetul de administrare, compus din preşedinte şi şase vicepreşedinţi, numiţi pentru o perioadă de 6 ani
de către Consiliul guvernatorilor, la propunerea Colegiului directorilor, răspunde de activitatea zilnică a Băncii.
Comitetul de direcţie, care asigură gestiunea afacerilor curente, pregăteşte şi execută deciziile Consiliului
de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi şase vicepreşedinţi, desemnaţi pentru şase ani de Consiliul
guvernatorilor, la propunerea Consiliului de administraţie;

104
 Comitetul de verificare (de control), compus din trei membri, numiţi de Consiliul guvernatorilor; atribuţiile
Comitetului sunt verificările anuale ale operaţiunilor BEI şi a actelor ei.
Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentu-lui, într-o ordine de priorităţi:
regiunile mai slab dezvoltate, proiecte de interes comun, proiecte legate de modernizare.
În îndeplinirea sarcinilor sale, Banca facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură strânsă cu
intervenţiile fondurilor structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii.

Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltarea fost inaugurată la Londra la 15 aprilie 1991, ca urmare a
reuniunii la vârf a celor şapte state cele mai industrializate, care a avut loc la Paris la 15 iulie 1989.
Acordul constitutiv a fost semnat la Paris la 29 mai 1990.
Iniţial, s-a lansat ideea lărgirii câmpului de acţiune al BEI spre statele din estul şi centrul Europei.
Propunerea nu a fost acceptată, dar în schimb, s-a hotărât înfiinţarea BERD, cu rolul de a acorda împrumuturi pentru
investiţii productive ţărilor din această zonă a Europei (PECO).
Ţările care beneficiază de aceste împrumuturi trebuie să îndeplinească anumite criterii:
 respectarea şi promovarea principiilor democraţiei pluraliste;
 crearea unor mecanisme specifice economiei de piaţă;
 încurajarea iniţiativei private şi spiritului întreprinzător.
Pentru aceasta, s-au propus acorduri de asociere. Aceste acorduri vizează stabilirea treptată a liberului
schimb pentru produse industriale în C.E.E. şi în fiecare ţară PECO, cu clauze precise de protecţie pentru anumite
produse, pentru dezvoltarea unei cooperări industriale, tehnice şi ştiinţifice, în domeniul pregătirii profesionale,
mediului ş.a. Aceste acorduri sunt finanţate prin BERD.
Majoritatea capitalului Băncii este deţinută de statele membre ale Comunită-ţii, de C.E.E. şi de BEI, care
reprezintă circa 85%, restul de 15% revenind statelor beneficiare.
Aceasta înseamnă că PECO nu dispune de un număr de voturi suficient pentru a bloca deciziile adoptate,
acestea, potrivit statutului, având nevoie de o majoritate calificată.
Structura BERD constă dintr-un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de administraţie şi un preşedinte
asistat de cinci vicepreşedinţi. Mandatul guvernatori-lor este fixat de guverne. Cel al administratorilor este de trei
ani, iar al preşedintelui este de patru ani.

Organisme cu caracter subsidiar

Comitetul Regiunilor
Politica regională comunitară nu figura în preocupările tratatelor comunitare constitutive, deşi unele
dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri se regăseau fie în cadrul politicilor comune
privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul politicilor comunitare sociale.
Pe parcurs, comunităţile au pus însă bazele viitoarei politici regionale. Primii paşi concreţi au fost făcuţi în
1967, când s-a creat o Direcţie generală de politică regională, iar apoi, în anul 1975, atunci când s-a înfiinţat
Comitetul de politică regională.

105
 Apoi, în anul 1988, Comisia a instituit un Comitet consultativ al colectivităţi-lor regionale şi locale. Încă de
la bun început a existat dificultatea definirii unui concept, asupra noţiunii de „regiune”, care să fie unanim adoptat
de toate statele membre.
În final, a fost nevoie ca însăşi Comisia să dea un conţinut noţiunii de regiune, plecând de la câteva
caracteristici dominante. În acest fel, se disting următoarele categorii de regiuni: cu dezvoltare întârziată, regiuni
industriale în declin, regiuni puternic industrializate, regiuni agricole, regiuni urbane cu proble-me, regiuni
periferice, frontaliere, maritime, insulare.
Pentru a răspunde în mod coerent gestionării unei asemenea probleme, Trata-tul de la Maastricht a creat în
cadrul Uniunii Europene un “Comitet al Regiunilor” compus din reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi
locale. Acest Comi-tet a fost creat ca urmare a presiunilor tot mai mari pe care colectivităţile regionale şi locale, le
exercitau asupra statelor membre pentru a determina şi participarea lor la luarea deciziilor.
Comitetul Regiunilor îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care trebuie sa primească aprobarea
unanimă a Consiliului (a fost aprobat la 25 mai 1994). Sesiunea constitutiva s-a ţinut la 9-10 martie 1994.
Numărul membrilor Comitetului şi repartizarea locurilor sunt aceleaşi cu cele din Comitetul Economic şi
Social. Există şi un număr de membri supleanţi egal cu cel al membrilor plini. Toţi aceştia sunt propuşi de statele
membre şi numiţi de Consiliu pentru o perioadă de patru ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele, vicepre-şedintele şi
biroul, sunt aleşi pentru o perioadă de doi ani.
Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale, nu sunt legaţi de
nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod independent, numai în interesul general al Comunităţii.
Ei sunt reprezentanţii colectivităţilor regionale şi locale, care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul
acestora, fie sunt răspunzători politic faţă de o adunare aleasă.
Numărul membrilor Comitetului Regiunilor pentru o Europă de 27 de state, conform prevederilor
Tratatului de la Nisa, este fixat în funcţie de ponderea populaţiilor statelor membre. Repartizarea lor este
următoarea: Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie - câte 24, Spania, Polonia - 21, România – 15, Belgia, Grecia,
Olanda, Portugalia, Suedia, Austria, Bulgaria, Ungaria şi Rep.Cehă - câte 12, Danemarca, Finlanda, Irlanda,
Lituania şi Slovacia - câte 9, Letonia, Slovenia şi Estonia – câte 7, Cipru şi Luxemburg, - 6, Malta – 5, în total 344.
În Declaraţia privind extinderea Uniunii, inclusă în Actul final al Conferinţei care a adoptat Tratatul de la
Nisa, s-a stabilit că poziţia comună ce urmează a fi adoptată de către statele membre în timpul conferinţelor de
aderare, în ceea ce priveşte alcătuirea Comitetului Regiunilor, va corespunde ipotezei Uniuni de 27 de state membre.
Atunci când mandatul (electoral) pe baza căruia ei au fost propuşi, ajunge la termen, mandatul membrilor
Comitetului ia sfârşit de drept şi ei sunt, în acest caz, înlocuiţi pentru perioada care a mai rămas din acest din urmă
mandat cu aceeaşi procedură. Mandatul lor poate să fie reînnoit.
Nici un membru al Comitetului nu poate avea în acelaşi timp şi calitatea de membru al Parlamentului. Ei nu
trebuie să fie obligaţi de nici un mandat imperativ şi îşi vor exercita funcţiile în deplină independenţă, în interesul
general al Comunităţii.

106
 Structura organizatorică prevede ca, Comitetul să desemneze dintre membrii săi un preşedinte şi un birou
pentru un mandat de doi ani. De asemenea, el îşi stabileşte propriul regulament interior care, sub imperiul regle-
mentării precedente, trebuia să fie supus aprobării Consiliului.
Comitetul Regiunilor a fost înfiinţat cu un rol consultativ. Consultarea Comitetului Regiunilor se face în
acelaşi mod cu a Comitetului Economic şi Social. Este obligatorie, dacă este cerută de Tratat. Poate fi cerută şi de
Comisie sau de Consiliu, din iniţiativa acestora, dacă se consideră oportună consultarea.
Comitetul Regiunilor, la fel ca şi Comitetul Economic şi Social, are dreptul de a emite avize atunci când
apreciază că este necesar.
În situaţia menţionată, instituţiile în cauză vor stabili un termen pentru prezentarea avizului, de cel puţin o
lună de la data comunicării care este adresată preşedintelui Comitetului în această privinţă. După expirarea
termenului se pot lua măsurile necesare în absenţa avizului.
Comitetul poate emite un aviz şi din proprie iniţiativă, dacă va considera acest lucru necesar. Avizul,
precum şi o prezentare a deliberărilor, sunt transmise Consiliului şi Comisiei, acestea fiind, în mod normal,
instituţiile beneficiare, potri-vit principiului simetriei. El poate fi consultat şi de Parlamentul european.
Înfiinţarea acestui Comitet răspunde, între altele, în mod concret, unora dintre obiectivele stabilite prin
Tratatul de la Maastricht în sensul preocupării de aprofundare a solidarităţii între popoarele statelor membre cu
respectarea istoriei, culturii şi tradiţiilor lor şi de întărire a caracterului democratic şi a eficacităţii funcţionării
instituţiilor, în scopul de a le permite să-şi îndeplinească, într-un cadru instituţional unic, misiunile ce le-au fost
încredinţate.
Cu toate acestea capacitatea Comitetului de a obţine rezultatele dorite a fost diminuată de resursele sale
limitate, diviziunea între reprezentanţii locali şi regio-nali, apariţia grupurilor politice şi geografice, natura sa
consultativă şi tendinţa de a oferi avize asupra unei largi sfere de subiecte.

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social a fost constituit în ideea de a reuni opinii cât mai diverse şi a permite cât mai
multor producători şi comercianţi, să participe direct la influenţarea deciziei comunitare.
Printre alte atribuţii, Comitetul asistă Consiliul şi Comisia, având un rol consultativ. El este format din
reprezentanţi ai vieţii economice şi sociale, care au posibilitatea să-şi exprime în mod colectiv punctele de vedere
asupra activităţilor comunitare. Aceşti reprezentanţi provin din rândurile producătorilor, agricultorilor,
transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale şi de interes general, meseriaşilor şi muncitorilor.
Comitetul Economic şi Social a fost creat prin dispoziţiile Tratatelor de la Roma. Dispoziţiile acestui tratat
îl subordonează Consiliului prin unificarea într-un singur Comitet a celor două existente în C.E.E. şi C.E.E.A., dar
nu şi prin fuzionarea Comitetului Consultativ al C.E.C.O..
Numărul membrilor pentru o Europă de 27 de state, conform prevederilor Tratatului de la Nisa, este fixat în
funcţie de ponderea populaţiilor statelor membre. Repartizarea lor este următoarea: Germania, Franţa, Italia şi Marea
Britanie - câte 24, Spania, Polonia - 21, România – 15, Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia, Suedia, Austria, Bulgaria,
Ungaria şi Rep.Cehă - câte 12, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia - câte 9, Letonia, Slovenia şi
Estonia – câte 7, Cipru şi Luxemburg, - 6, Malta – 5, în total 344.

107
 Membrii CES sunt împărţiţi în trei grupuri:
 Grupul 1, Patroni;
 Gupul 2, Muncitori;
 Grupul 3, Diverse activităţi (meşteşugari, comercianţi, fermieri, alţi profesio-nişti).
Grupurile sunt conduse de un preşedinte, ajutat de 2 până la 5 vicepreşedinţi, iar fiecare grup are un
secretar şi un număr de consultanţi. Ei sunt numiţi de către Consiliul de Miniştri pentru o perioadă de 4 ani, aleşi în
unanimitate de pe o listă propusă de guvernele naţionale.
Mandatul lor poate fi reînnoit. Nu se numesc şi membri supleanţi În timpul mandatului, ei acţionează
independent faţă de propriul lor guvern şi faţă de organi-zaţiile cărora le aparţin, şi numai în interesul general al
Comunităţilor.
Numărul total al membrilor Comitetului, repartizarea lor numerică privind statele membre şi candidate,
condiţiile exercitării mandatului, precum şi organiza-rea internă a Comitetului sunt identice celor prevăzute pentru
Comitetul Regiunilor.
Membrii Comitetului sunt numiţi pentru patru ani, pe baza propunerilor din partea statelor membre.
Consiliul, statuând cu majoritate calificată, adoptă lista membrilor întocmită în conformitate cu propunerile statelor
membre.
Procedura numirii membrilor, obligă Consiliul să consulte Comisia şi de asemenea are facilitatea de a cere
opinia organizaţiilor europene reprezentative ale diverselor sectoare economice şi sociale interesate de activitatea
Comunităţii.
Comitetul include secţiuni specializate pentru principalele domenii reglementate prin Tratat.
Se pot organiza unele subcomitete în cadrul Comitetului pentru a pregăti, în legătură cu unele probleme
specifice sau în anumite domenii, proiecte de avize spre a fi prezentate Comitetului pentru luarea lor în consideraţie.
Structura organizatorică este compusă din: Adunarea generală, un preşedinte şi un birou, pentru o durată de
doi ani, secţii, grupuri, subcomitete şi un secretariat general. Secţiile, constituite pe nouă domenii ale Comunităţilor,
sunt următoarele:
 agricultura şi piscicultura;
 transporturi şi comunicaţii;
 industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;
 probleme economice, financiare şi monetare;
 probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;
 relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;
 energie, probleme nucleare şi cercetare;
 dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;
 mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului.
Secţiile sunt conduse de un preşedinte secondat de doi vicepreşedinţi şi cu un număr de membri ce variază
între 48 şi 72.

108
 Referitor la funcţionarea Comitetului, acesta îşi întocmeşte şi aprobă propriul regulament care este supus
acordului Consiliului. Regulamentul intern a intrat în vigoare la 13 iunie 1974. La propunerea biroului, preşedintele
convoacă Comitetul, dar cu bordul majorităţii membrilor CES.
Avizele emise trebuie dezbătute în plenul Comitetului. În principiu, plenul Comitetului se reuneşte de 10
ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou. Biroul este ales pentru doi ani şi deci, într-un mandat de patru ani, sunt
două birouri succesive.
Preşedintele provine din Grupul 3, iarvicepreşedinţii din Grupurile 1 şi 2.
Ca şi COREPER, CES este un organ consultativ al Consiliului U.E. sau al Comisiei. Sunt două categorii de
consultări:
1. Unele sunt obligatorii pentru toate cazurile prevăzute în Tratat. Sunt situaţii în care Consiliul U.E. nu
poate decide în mod valabil dacă nu cere avizul Comitetului. De asemenea, Comitetul poate fi consultat şi de
instituţiile comunitare ori de câte ori aceasta se consideră ca fiind necesar.
Potrivit prevederilor din tratatul C.E.E., Comitetul Economic şi Social trebuie consultat în următoarele
domenii: politica agricolă, libera circulaţie a forţei de muncă, dreptul de rezidenţă, extinderea liberă a serviciilor,
transport, piaţa comună, politica socială, fondul social european, pregătirea profesională, cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică, mediul.
2. Pe lângă consultările obligatorii există şi consultări facultative, acestea fiind cele cerute de Consiliu U.E.,
dar fără ca tratatele să le pretindă.
Prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht, s-a extins procedura consul-tărilor obligatorii ale CES şi asupra
altor domenii care iniţial nu erau prevăzute.
Avizele sunt pregătite în secţiile de specialitate şi votate în şedinţa plenară a secţiei respective, unde trebuie
aprobate cu majoritatea voturilor exprimate. În unele situaţii, este nevoie de unanimitate.
Începând din anul 1972, CES a primit dreptul să emită avize din proprie iniţiativă asupra oricăror probleme
legate de activităţile comunitare, nu numai în probleme economice şi sociale, ci şi în alte domenii, de la probleme
instituţionale până la politica generală comunitară.
Oficializarea acestui drept de iniţiativă a avut loc prin Tratatul de la Maastricht, prin care se abilitează
Comitetul Economic şi Social să „poată lua iniţiativa de a emite un aviz în cazurile în care consideră oportun”.
Avizul întocmit de CES, acordat pe baza avizului secţiei specializate, precum şi darea de seamă privind desfăşurarea
deliberărilor, sunt trimise Consiliului U.E. şi Comisiei.

109
110