ENIGMA OTILIEI

de GEORGE CĂLINESCU
1.  ROMANUL OBIECTIV / REALIST

               Romanul este opera epică, în proză, de mare întindere, cu o acţiune desfăşurată pe
mai multe planuri şi la care participă un număr mare de personaje.

Trăsăturile romanului obiectiv:

o îşi propune să reflecte existenţa obişnuită;

o universul fictiv al operei literare este construit după principiul verosimilităţii;
o construcţia subiectului respectă ordinea cronologică;
o incipitul se află într-o strânsă legătură cu finalul;
o incipitul prezintă cadrul acţiunii, fixează timpul, reuneşte cele mai importante personaje
din roman;
o acţiunea se desfăşoară coerent, fără apariţia unor situaţii neprevăzute, evoluţia ei putând
fi anticipată;
o finalul este închis, rezolvând conflictele şi nepermiţându-i cititorului alte interpretări;
o personajul este reprezentativ pentru o categorie socială sau umană, fiind deseori vorba de
tipuri;
o personajul este surprins într-un proces de transformare;
o naratorul este omiscient, relatând la persoana a III-a, neutru şi impersoanl, fără să emită
judecăţi de valoare, să comenteze faptele sau să explice situaţiile.

Elemente de realism balzacian:

o tema romanului: alcătuirea unei imagini complete a burgheziei de la începutul secolului al

XX-lea;
o motivul moştenirii;
o motivul paternităţii;
o expoziţiunea stabileşte fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului;
o caracterizarea personajelor se realizează prin legătura cu mediul ambiant, vestimentaţie;
acestea sunt încadrate într-o tipologie;
o notarea amănuntelor semnificative;
o descrieri minuţioase, tehnica detaliului.

2.  ENIGMA OTILIEI
                   Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938.
Romanul a pus încă de la apariţia lui problema încadrării într-un curent literar. Structura,
compoziţia, personajele, procedeele folosite, o serie de pasaje lirice, demonstrează că romanul
este în acelaşi timp clasic, romantic şi realist. Se pot observa şi anumite accente romantice, mai
ales în descrierea Bărăganului în momentul în care personajele fac o vizită la moşia lui
Pascalopol. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul aparţinînd realismului critic
sau realismului balzacian. În perioada interbelică, tenhicile balzaciană, proustiană, stendhaliană
dobândiseră un mare prestigiu datorită operelor Hortensiei Papadat-Bengescu, lui Camil
Petrescu sau George Călinescu. Nu este vorba însă de o copiere a unor modele străine, ci de
adaptarea lor în maniere insolite.

                   Romanul Enigma Otiliei se înscrie în sfera realismului critic balzacian, fiind un
roman social şi citadin, care oferă cititorului o imagine amplă a societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.

                   Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, care
presupune un narator omniscient, deoarece ştie mai mult decât personajele sale, şi omniprezent,
controlând evoluţia acestora. deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică,
prin postura de spectator şi comentator al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative.

                   Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei
familii al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine
completă a burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, care se află sub
determinarea social-economică, banul fiind valoarea supremă după care se ghidează. Pe acest
fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix Sima care, înainte de a-
şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie. Romanul este realist-
balzacian prin apariţia unor motive specifice operei scriitorului francez Honoré de Balzac:
motivul moştenirii şi motivul paternităţii.

                   Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri
narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al
lui Felix, al membrilor familiei Tulea, al lui Stpnică Raţiu etc. Cele două planuri principale ale
naraţiunii prezintă istoria moştenirii şi maturizarea lui Felix. Primul plan urmăreşte lupta dusă
de clanul Tulea pentru obţinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu care presupune
înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima, care vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la tutorele lui şi se îndrăgosteşte de Otilia. Autorul
acordă importanţă şi planurilor secundare deoarece ele realizează o imagine amplă a societăţii
citadine.

                   Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire, respectându-se
ronologia faptelor. Alături de naraţiune, autorul foloseşte şi celelalte moduri de expunere. Cu
ajutorul dialogului, se caracterizează personajele, oferind în acelaşi timp caracterul scenic unor
secvenţe narative. Descrierea este folosită pentru a susţine impresia unui univers autentic, dar şi
pentru caracterizarea personajelor: descrierea spaţiilor exterioare (strada, arhitectura, decorul
interior, camerele), descrirea vestimentaţiei. Imaginea Bărăganului este redată cu ajutorul unei
descrieri de tip romantic, deoarece realitatea este proiectată în plan fantastic.

                   Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că
fiecare dintre personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”.
Autorul schimbă titlul şi deplasează accentul de la un aspect realist, la tehnica modernă a
reflectării poliedirce, prin care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă pentru
că fiecare personaj din roman o percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.

                   Acţiunea romanului începe, după cum precizează şi autorul, în iulie 1909 şi are în
principal, ca spaţiu de desfăşurare, casa lui Moş Costache. Alte locuri unde se desfăşoară o parte
din evenimentele prezentate în carte sunt: casa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia
acestuia din Bărăgan, casa Georgetei sau cea a lui Stănică Raţiu.

                   Incipitul (expoziţiunea), specific romanului realist, fixează veridic cadrul temporal
şi spaţial al acţiunii: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece, un
tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de licean, intra în strada Antim, venind
dinspre strada Sfinţii Apostoli [...] În această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă
nu era prea înaltă şi aproape niciuna nu avea cat superior. Însă varietatea cea mai neprăvăzută a
arhitecturii (opera îndeobşta a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu
forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi
chiar ogive, făcute însă din lemn vopsit, umezeala, care deghioca varul, şi uscăciunea, care umfla
lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.”
Caracteristicile arhitectonice ale unei case reflectă caracterul oamenilor care o locuiesc. Pentru
Balzac, o casă este un document sociologic şi moral. Strada şi casa lui moş costache sugerează,
prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretenţia de confort şi bun gust a unor locatari bogaţi şi
realitate: inculţi (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile), zgârciţi
(case mici, cu ornamente din materiale ieftine), delăsători (există urme vizibile ale umezelii şi
uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea ueni lumi în declin, care a
avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural.

                   Personajul martor, din perspectiva căruia este descrisă strada şi casa lui Costache
Girgiuveanu, este Felix Sima. Acesta este fiul doctorului militar Iosif Sima de la Iaşi. Rămas
orfan, este nevoit să se afle sub tutela lui moş Costache, un fel de unchi prin alianţă. Tânărul,
încă minor, vine la Bucureşti pentru a-şi continua studiile. Prima întâlnire cu tutorele său este
una care defineşte caracterul acestuia din urmă: când ajunge în strada Antim, bătrânul avar îl
întâmpină cu următoarea afirmaţie care îl derutează pe Felix: „- Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă
nimeni aici, nu cunosc...” Incipitul se află în strânsă legătură cu finalul, care îl prezintă pe Felix
cu aproximativ zece ani mai târziu, plimbându-se din nou pe Strada Antim pentru a revedea casa
în care a locuit: „Dinadins, într-o duminică, o luă pe strada Antim. Prefacerile nu schimbară cu
totul caracterul străzii. Casa lui moş Costache era leproasă, înnegrită. Poarta era ţinută cu un
lanţ, şi curtea toată năpădită de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Cele patru ferestre din faţă,
de o înălţime absurdă, înălţau rozetele lor gotice prăfuite, iar marea uşă gotică avea geamurile
plesnite. Felix îşi aduse aminte de seara când venise cu valiza în mână şi trăsese de schelălăitorul
clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe îi răsunară
limpede în ureche: «Aici nu stă nimeni!»”
                   Încă din prima seară petrecută în casa tutorelui său, Felix ia contact cu toate
persoanele apropiate familiei Girgiuveanu. Îl cunoaşte pe rafinatul Leonida Pascalopol,
protectorul Otiliei, apoi pe membrii familiei Tulea alcătuită din Aglae, sora lui Costache, Simion,
soţul senil al acesteia şi cei trei copii: Olimpia, căsătorită cu Stănică, Aurica, o fată bătrână,
obsedată să se căsătorească, şi Titi, într-un fel retardat mintal. Felix asistă la jocul de cărţi care
adună în jurul mesei toate personajele, fiecare aducând o notă aparte prin trăsăturile sale de
caracter: moş Costache şi Aglae sunt avizi după câştig, Pascalopol este blazat şi dezinteresat,
Aurica este anostă şi uneori absentă la ce se petrece în jurul ei. Spectatorii jocului sunt Felix,
Otilia, care stă tot timpul în prejma lui Pascalopol, şi Simion Tulea. Portretele fizice ale
personajelor sunt alcătuite cu ajutorul detaliilor vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în
manieră clasică, trăsături de caracter: Aglae este văzută ca „o doamnă cu faţa gălbicioasă, gura
cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari, acuzând o
slăbire bruscă. [...] ridică o faţă scrutătoare şi examină din cap până în picioare pe Felix,
ridicându-şi în acelaşi timp cu multă demnitate mâna spre a-i fi sărutată.”, Aurica este „o fată
cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o
bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite”, în timp ce Simion
Tulea este „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare şi cu o broboadă pe umeri [...]. Avea
mustăţi pleoştite şi un mic smoc de barbă. [...] ridică asupra lui Felix nişte ochi grozavi de
spălăciţi şi-i lăsă apoi asupra măsuţei, fără să scoată o vorbă.” Toate aceste aspecte alcătuiesc
atmosfera ostilă, neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul şi prefigurează cele
două planuri narative şi conflictul.

                   Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: istoria moştenirii lui
Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix Sima. Competiţia pentru moştenirea bătrânului
avar este un prilej pentru observarea efectelor morale pe care le are obsesia banului asupra
oamenilor. Istoria acestei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul
averii lui moş Costavhe şi se referă la adversitatea manifestată de Aglae împotriva Otiliei, iar al
doilea este reprezentat de interesul lui Stănică Raţiu pentru banii bătrânului care duce la
destrămarea familia Tulea. Moş Costache trăieşte cu iluzia unei vieţi veşnice doar pentru a nu fi
nevoit să realizeze un testament care să asigure viitorul fiicei vitrege, Otilia Mărculescu. Deşi îşi
iubeşte fiica nu face niciun demers pentru a o proteja, de dragul banilor, dar şi din teama de sora
lui, Aglae. Aceasta, împreună cu întreaga familie Tulea, doreşte obţinerea averii totale a lui
Costache, plan care poate fi periclitat de înfierea Otiliei. Un alt personaj care doreşte să pună
mâna pe averea bătrânului este Stănică Raţiu. Reprezentativ pentru categoria parveniţilor din
literatura română, acesta se căsătorise cu Olimpia Tulea doar pentru averea ei, dar sfârşeşte prin
a pune mâna pe averea lui Costache. Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică.
Acesta apare şi dispare fără motiv, transminţând diferite veşti între cele două case. Când
Costache are a doua criză, acesta profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii
de sub saltea. Din cauza durerii că a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu
oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii. Astfel se rezolvă şi conflictul exterior al cărţii şi
problema moştenirii.

                   Aspectele sociale descrise în roman sunt completate de aspectele familiale: relaţiile
dintre părinţi şi copii, relaţiile dintre soţi, situaţia orfanilor. Căsătoria este şi ea analizată dintr-o
perspectivă critică: Aurica, fata bătrână, are obsesia căsătoriei, Titi trăieşte o scurtă experienţă
matrimonială, Stănică Raţiu se însoară cu Olimpia doar pentru zestrea ei, Pascalopol se
căsătoreşte cu Otilia pentru că îşi doreşte o familie chiar dacă ştie că aceasta nu îi împărtăşeşte
sentimentele, iar în final Felix, ratând prima iubire, se va căsători după ce îşi va face o carieră.
În general, motivul pentru care relaţiile dintre soţi se strică este obsesia pentru bani. Cazul cel
mai relevant este parvenitul Stănică Raţiu care, căsătorindu-se doar din consideraţii materiale,
nu îşi îndeplineşte datoria de soţ şi de tată. În momentul în care, prin însuşirea banilor lui
Costache, nu va mai depinde financiar de clanul Tulea, îşi va părăsi soţia şi familia. Motivul
paternităţii este înfăţişat sub două ipostaze: Costache Giurgiuveanu îşi iubeşte sincer fiica, deşi
nu o adoptă legal şi nu îi asigură viitorul, în timp ce Aglae, adevăratul avar al romanului,
striveşte personalitatea copiilor săi, anulându-le orice şansă de a avea o viaţă normală.

                   Al doilea plan al romanului se referă la procesul de formare al lui Felix Sima şi
include şi conflictul erotic al romanului care prezintă rivalitatea dintre adolescentul Felix şi
maturul Leonida Pascalopol pentru mâna Otiliei. Se urmăresc experienţele pe care le trăieşte în
casa unchiului său, mai ales idila plină de inedit dintre acesta şi Otilia. Casa lui Giurgiuveanu
reflectă zgârcenia acestuia: interiorul este slab luminat, mobilele adunate de ocazie, pereţii
scorojiţi, scările scârţâie. Totul necesită reparaţii, dar acestea nu se fac din avariţie. Casa este
într-o puternică antiteză cu camera Otiliei, plină de lucruri scumpe şi de bun gust, toate furnizate
de generosul Pascalopol. Având ocazia să-i observe pe cei din jur, Felix se izolează, devenind în
timp interiorizat. Spre a se salva de această lume, scrie un jurnal în care are curajul să noteze
stările afective pe care i le produce frumoasa Otilia, dar şi dispreţul faţă de ceilalţi membrii ai
familiei. Faţă de Pascalopol are senimente contradictorii: îl respectă, se revoltă împotriva lui sau
îl urăşte, în funcţie de atenţia pe care i-o acordă acestuia Otilia.

                   Otilia este, la fel ca şi Felix, un amestec ciudat între copilărie şi maturitate. Felix va
fi mirat de faptul că, fără a-i spune ceva, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris însoţită de
Pascalopol, după vizita pe care o făcuseră împreună la moşia acestuia din Bărăgan. Această
perioadă este pentru Felix un lung moment de frământare pe care încearcă să-l depăşească
vizitând-o pe Georgeta, curtezana unui general bătrân. Revenirea acasă a Otiliei se face firesc,
totul reintră în normal iar declaraţiile de dragoste sunt mai pronunţate, deşi tot atât de pure şi de
frmoase ca mai înainte.

                   Idila celor doi se opune vieţii meschine a clanului Tulea, care manifestă un mare
interes pentru banii lui Costache Girgiuveanu, fiind manipulaţi şi de Stănică Raţiu. Toţi sunt
interesaţi dacă bătrânul a făcut vreun testament în care să-i lase casa şi banii Otiliei. Într-un fel,
ei îşi potolesc interesul în momentul în care bătrânul începe să construiască o casă, în grădina
celei în care locuieşte pe strada Antim. Construcţia pare să fie nefastă pentru bătrân deoarece, în
timp ce inspecta materialele, suferă un prim accident vascular. Familia pune stăpânire pa casă şi
îl păzeşte pe bătrân aşteptând să moară. Dar Moş Costache îşi revine şi începe să se intereseze
din ce în ce mai mult de sănătate şi de suflet. Încearcă chiar să-şi aducă în casă o femeie, pe
Paulina, însă refuză să o treacă în testament şi atunci aceasta pleacă.

                   Casa Giurgiuveanu este spionată sistematic de Stănică. Acesta apare şi dispare fără
motiv, transminţând diferite veşti între cle două case. Când Costache are a doua criză, acesta
profită de scurta absenţă a Otiliei şi a lui Felix şi îi fură banii de sub saltea. Din cauza durerii că
a pierdut banii, bătrânul moare. Familia îl îngroapă cu oarecare fală spre a nu fi de râsul lumii.
                    Într-o situaţie dilematică rămâne Otilia, pentru care Moş Costache nu apucase să
depună la bancă decât o sută de mii de lei. Otilia refuză să se căsătorească cu Felix, pe motiv că
ar constitui o piedică în calea realizării sale profesionale, şi părăseşte casa fără ca Felix să o mai
vadă vreodată. După mai mulţi ani, acesta se reîntâlneşte cu Pascalopol care îi spune că Otilia
este în Spania, căsătorită cu un conte. Felix ajunge, aşa cum visase, un doctor de renume,
profesor universitar şi realizează şi el o căsătorie fericită. Revăzând-o într-o fotografie oferită de
Pascalopol, lui Felix îi este cu neputinţă să o recunoască în femeia aceea cu trăsături fine pe
Otilia cea plină de ciudăţenii şi copilăroasă din anii tinereţii. O ascensiune spectaculoasă are
Stănică Raţiu care, devenit bogat, graţie banilor furaţi de la Moş Costache, o părăseşte pe
Olimpia, se căsătoreşte cu Georgeta şi ajunge om politic.

                   Romanul are o construcţie simetrică deoarece, în final, Felix se întoarce pe strada
Antim şi revede casa lui Moş Costache, lăsată în paragină, amintindu-şi de replica bătrânului,
acum adevărată: „Aici nu stă nimeni.”

                   În concluzie, Enigma Otiliei este un roman realist de factură balzaciană prin
prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii de la începutul secolului al XX-lea, prin motivul
paternităţii şi cel al moştenirii, structură, specificul secvenţelor descriptive (observaâia şi detaliul
semnificativ, rolul vestimentaţiei), realizarea unor tipologii, veridicitatea şi uitlizarea naraţiunii
la persoana a III-a. Dar, depăşeşte modelul realist clasic, prin elemente ale modernităţii:
ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante (Simion şi Titi Tulea),
tehnicile moderne de caracterizare (comportamentism, reflectarea poliedrică).

3.  PERSONAJELE

                   Talentul şi modernitatea lui George Călinescu se observă din felul în care îşi
construieşte personajele. Acestea sunt definite în spiritul realismului balzacian, deducându-se
caracterul şi preocupările lor din modul cum se îmbracă, după mediul ambiant, după preferinţele
pentru jocuri sau întruniri de familie. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvălui
treptat, pornind de la datele exterioare şi ajungând la relevarea trăsăturilor de caracter. În mod
direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor,
preocupările lor. Caracterele dezvăluite iniţial nu evoluează pe parcursul romanului, dar
trăsăturile se îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi,
replici, vestimentaţie, relaţii între personaje). Portretul balzacian porneşte de la caracterele
clasice (avarul, ipohondrul, gelosul, cocheta, fata bătrână), cărora realismul le conferă
dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Tendinţa de generalizare
conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache – avarul iubitor de copii, Aglae – „baba
absolută fără cusur în rău”, Aurica – fata bătrână, Simion – dementul senil, Titi – debil mintal,
infantil şi apatic, Stănică Raţiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix – ambiţiosul, Pascalopol –
aristrocratul rafinat. George Călinescu depăşeşte însă estetica realistă şi pe cea clasică.

                  O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitatea personajelor. Moş
Costache nu este un avar dezumanizat: el nu şi-a pierdut instinctul de supravieţuire, pune
 sănătatea mai presus de bani, şi îşi iubeşte sincer fiica vitregă. Astfel, reprezintă o combinaţie
între două caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot). Călinescu realizează
simultan tipuri şi individualităţi. Aproape toate personajele ilustrează tipologi, cu trei excepţii:
Felix, Otilia şi Pascalopol. Pe Leonida Pascalopol îl unicizează strania dragoste pentru Otilia,
despre care spune: „... n-am prea stat ca să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” .
Felix nu este ambiţiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a o iubi dezinteresat
pe Otilia, dar în acelaşi timp hotărât aă-şi facă o carieră. Analiza lui asupra mediului în care
trăieşte şi asupra oamenilor cu care intră în contact în casa unchiului se bazează pe luciditate,
spirit critic şi profunzime intelectuală.

                  Alt aspect modern, influenţat de estetica naturalismului, este interesul pentru
procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea
reprezintă categoria estetică a urâtului, grotescul chiar. Titi, fiul retardat care se îndreaptă spre
demenţă, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea, este o copie degradată a
mamei. Lumea familiei Tulea se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan
fizic. Autorul dispune personajele în planuri antitetice: inteligenţa lui Felix se opune imbecilităţii
lui Titit, în timp ce feminitatea misterioasă a Otiliei contrastează cu urâţenia Auricăi.

                  Pe de altă parte, imaginea unui personaj este completată de prezentarea părerilor
celorlalte personaje despre acesta, formulă care poartă denumirea de reflectarea poliedrică. Un
exemplu elocvent, este Aglae Tulea. În timp ce Otilia o acceptă aşa cum este, fără să aibă
resentimente pentru răutatea ei, Felix trăieşte un sentiment de dispreţ atât pentru ea, cât şi pentru
familia ei. Stănică o prezintă astfel: „Asta n-are nimic sfânt. Bărbat, frate, toţi-s fleac pentru ea.
Ambiţioasă şi veninoasă.”, iar Weissmannn o defineşte foarte bine într-o singură propoziţie:
„Esta baba absolută, fără cusur în rău.” O altă tehnică folosită este comportamentismul. De
exemplu, o mare parte din roman Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism
(descrierea faptelor, gesturilor, replicilor), fără ca naratorul să-i prezinte gândurile din
perspectiva sa ominscientă, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Spre final se foloseşte
şi tehnica poliedrică, fapt care sporeşte ambiguitatea personajului şi care sugerează enigma,
misterul feminităţii ei. Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un
portret complex şi contradictoriu: „fe-fetiţa” cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata
exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia capricioasă „cu un temperament de
artistă” pentru Pascalopol, „o dezmăţată, o stricată” pentru Aglae, „o fată deşteaptă”, cu spirit
practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica.

4.  RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX ŞI OTILIA

                   Felix şi Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în acest
roman realist. Cocheta şi ambiţiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă şi tânărul raţional,
personaje ce pun în evidenţă antiteza romantică, dar şi atracţia contrariilor, au în comun condiţia
socială, amândoi sunt orfani, dar şi statutul intelectual superior faţă de copiii cu părinţi din
clanul Tulea. În general, caracterizarea personajelor se realizează ca în romanul realist-
balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor se dezvăluie progresiv, pornind de la
datele exterioare ale existenţei lor: prezentarea mediului, descrierea locuinţei, a camerei, a
fizionomiei şi a gesturilor. În mod direct, naratorul dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea
civilă etc. Caracterizarea iniţială se completează prin adăugarea detaliilor în caracterizarea
indirectă: fapte, gesturi, replici, vestimentaţie, relaţii dintre personaje.

                   Încă din incipitul romanului personajele sunt prezentate în mod direct de către
narator. Intrusul Felix Sima este „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniforma de
licean, [...] Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi
foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi
prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar
culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia
impresie.” Felix vine în casa bătrânului avar deoarece vrea să studieze medicina şi are nevoie de
un loc unde să locuiască, acesta fiind numit tutorele lui. Este primit cu răceala de familia Tulea,
Aglae vorbind cu uşurinţă despre situaţia şi familia lui, fapt care îl contrariază: – De unde să mă
cunoască? Întrebă Aglae. Când a murit mă-sa, era numai atât. De atunci nu l-am mai văzut. Tu
ţi-l aminteşti, Aurico? Ruşinat de bruscheţea expresiunii «mă-sa» şi de familiaritatea cu care
oameni străini vorbeau de familia lui, Felix privi sfios la aceea pe care o chema Aurica.” De
asemenea, Aglae vorbeşte cu răceală şi despre statutul lui de copil orfan: „N-am ştiut: faci azil de
orfani. – Felix are venitul lui – protestă Otilia – nu-i aşa, papa? [...] – Atuncea faceţi pensiune,
continuă implacabil Aglae.” Singura persoană care îl primeşte cu căldură este Otilia, fiica
vitregă a lui Costache, studentă la Conservator, al cărei prim portret fizic este realizat din
perspectiva tânărului în momentul în care intră în casă: „Felix privi spre capătul scării ca spre
un cer deschis şi văzu în apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu un cap prelung şi tânăr de fată,
încărcat cu bucle, căzând pe umeri.” „Verişoara” Otilia pe care o ştia doar din scrisori îl
surprinde în mod plăcut, mai ales că portretul ei apare conturat în opoziţie cu acela al fetei
bătrâne Aurica: „Părăsit de toţi, obosit, Felix examina mediul în care picase. Otilia îl surprinsese
de la început şi n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea faţă de dânsa, simţea doar că are
încredere în ea. Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi
ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în
trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată
a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”

<                   Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din prima seară în care soseşte în casa lui
moş Costache. Neavând o cameră pregătită, fata îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej
pentru Felix de a desoperi în amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi
parfumuri, o parte din personalitatea acesteia: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine
erau trase afară în panglici, cămăşi de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de
nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia
destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind
graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de
modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.” Între cei doi se
naşte încă de la început o afecţiune delicată, determinată de condiţia lor de orfani. Impulsiv şi
încă imatur, Felix percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal
feminin: „Otilia i se înfăţişase încă de la început ca o finalitate, ca un premiu mereu dorit şi
mereu amânat, al meritului lui. Voia să facă ceva mare din cauza Otiliei şi pentru Otilia.” El are
nevoie de certitudini, iar comportamentul derutatant al fetei îl descumpăneşte, pentru că nu-şi
poate explica schimbările de atitudine, trecerea ei bruscă de la o stare la alta. Însuşi scriitorul
justifică misterul personajului feminin prin prisma imaturităţii lui Felix:„Nu Otilia are vreo
enigmă, ci Felix crede aceasta. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci
fata care îl va respinge, dându-i totuşi dovezi de afecţiune. Iraţionalitatea Otiliei supără mintea
clară, finalistă a lui Felix. [...] enigmă este tot acel amestec de luciditate şi ştrengărie, de
onestitate şi de uşurinţă.”

                   Otiliei îi lipseşte structura profunzimilor, recunoaşte cu sinceritate că este o fiinţă
dificilă şi se autocaracterizează astfel: „Ce tânăr de vârsta mea îţi închipui că m-ar iubi aşa cum
sunt? Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Ea este enigmatică pentru Felix, prin
maturitatea ţi imaturitatea pe care acesta le descoperă în comportările ei, în intuirea naturii
fiecăruia dintre membrii clanului Tulea, în cunoaşterea celorlalţi şi în felul cum se foloseşte de ei.
Pentru Pascalopol, ea este o fată delicioasă, fragilă, candidă, neajutorată, dornică de lux. La
moşia lui Pascalopol, Otilia aleargă, urcă pe stoguri, iar la heleşteu, spre spaima moşierului, se
pregăteşte să intre în apă. Exuberanţa, gesturile şi trăirile Otiliei răspund parcă amănuntelor
semnificative aglomerate în descrierea camerei ei. Totul este firesc în mimica Otiliei, în gesturi,
în ceea ce spune, iar aceste lucruri creează o atmosferă care o reprezintă. În ciuda efuziunilor
care parcă nu mai puteau fi stăvilite şi care se îndreptau pe rând când spre Pascalopol, când spre
Felix, făcându-i pe amândoi să sufere, Otilia devine deodată rezervată, reflectând la viitorul lui
Felix, sau, cochetă, mărturisind: „Eu am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr
când sunt contrariată.”

                   Caracterizarea Otiliei se realizează şi cu ajutorul tehnicilor moderne:

comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată
exclusiv prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din
perspectiva unică a naratorului, cu excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Ambiguitatea
personajului este conferită de utilizarea celei de-a doua tehnici. Otilia este văzută diferit de
personajele romanului, fapt care sugerează în plan simbolic şi enigma, misterul femninităţii.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi
contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, femeia capricioasă cu un
temperament de artistă pentru Pascalopol, o dezmăţată şi o „sricată” pentru Aglae, o fată
deşteaptă cu spirit practic pentru Stănică Raţiu, o rivală în căsătorie pentru Aurica, „cea mai
elegantă conservatoristă şi mai mândră” pentru colegii lui Felix care îl invidiază, un amestec de
copilărie şi maturiatate, dar şi un mister feminin pentru Felix. Cel care intuieşte adevărata
dimensiune a personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la
un moment dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca
o apariţie luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus,
înţeleg că te iubeşte.” Contradicţiile Otiliei îl contrariază pe Felix. Iniţial, tânărul ezită între a
crede bârfele clanului Tulea şi a-i păstra o dragoste pură Otiliei, iar mai apoi, când aceasta
pleacă pe neaşteptate la Paris cu Pascalopol, are o scurtă aventură cu Georgeta, pe care i-o
prezintă Stănică Raţiu.

                   Otilia are o spiritualitate modernă, sentimente şi atitudini contradictorii, care fac din
ea o fiinţă enigmatică. Este o adolescentă care, prin indeciziile ei, îl tulbură atât pe Pascalopol,
moşierul bogat şi dezamăgit, cât şi pe Felix, încă un copil. Felix este un intelectual superior, el
vrea să se realizeze profesional. Otilia simte că lui Felix, în ciuda stăpânirii de sine, îi lipseşte
ceva: „Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea lui Pascalopol, l-aş iubi.” Există însă o
aspiraţie secretă a Otiliei spre Felix deoarece este conştientă că el este o valoare la care nu poate
ajunge. Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară, este esenţială pentru
înţelegerea personalităţii tinerilor şi a atitudinii lor faţă de iubire. Dacă Felix este intelectualul
ambiţios, care nu suportă ideea de a nu realiza nimic în viaţă şi pentru care femeia reprezintă un
sprijin în carieră, Otilia este cocheta care crede că rostul femeii este să placă: „Rostul femeii este
să placă, în afară de asta nu poate exista fericire! [...] Singura noastră formă de inteligenţă, mai
mult de instinct, e să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. [...] Succesul
nostru în viaţă e o chestiune de viteză, iubite Felix.” Otilia concepe iubirea în felul aventuros al
artistului, cu dăruire şi libertate absolută, în timp ce Felix este dispus să aştepte oricât în virtutea
promisiunii că, la un moment dat, se va căsători cu ea. Dându-şi seama de această diferenţă, dar
şi de faptul că ea ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui profesionale, Otilia îl
părăseşte pe Felix şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.

                   În epilog, câţiva ani mai târziu, Felix se întâlneşte cu Pascalopol care îi dezvăluie
faptul că i-a redat libertatea Otiliei, care s-a căsătorit cu un conte. Moşierul îi oferă o fotografie
cu Otilia, în care Felix nu o mai recunoaşte pe fata veselă şi exuberantă de care era îndrăgostit:
„Speriat, Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era
fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul.” Pascalopol afirmă despre ea: „A
fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.”, în timp ce Felix constată că „nu
numai Otilia era o enigmă, ci destinul însuşi.” Tot în epilog, naratorul precizează că Felix îşi
realizează ambiţiile profesionale, devenind un medic renumit şi profesor universitar, căsătorit
„într-un chip care se cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.”
Iubirea dintre Felix şi Otilia eşuează pentru că nu se împlineşte matrimonial, căsătoria fiind unul
dintre lait-motivele romanului. Felix este gelos pe Pascalopol, bătrânul rafinat şi bogat, dar nu ia
nicio decizie în ceea ce o priveşte pe Otilia deoarece primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moarte lui moş costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi
împlini visul şi se căsătoreşte cu Pascalopol, care îi poate oferi siguranţă materială, înţelegere şi
protecţie. În ambele cupluri, Felix-Otilia, Pascalopol-Otilia, femeia este cea care decide. Felix nu
este făcut pentru o viaţă aventuroasă, dar nici Otilia pentru o viaţă modestă alături de studentul
Felix, prin urmare ea este cea care decide ca fiecare să meargă pe drumul pe care şi l-a ales.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.