Declinul Autorității În Lumea Contemporană

Declinul autorității în lumea contemporană
CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I Autoritatea din perspectivă ortodoxă
1 Definiții ale autorității ..........................................................................................................1
1.1 Definiții seculare .........................................................................................................1
1.2 Definiţii creştine..........................................................................................................2
2 Căsătoria şi familia în Sfânta Scriptură ...............................................................................4
2.1 În Vechiul Testament ..................................................................................................4
2.2 În Sfintele Evanghelii .................................................................................................4
2.3 În Epistolele Sfinţilor Apostoli ...................................................................................5
3 Raporturile dintre soţi ..........................................................................................................7
Capitolul II Marxismul ca precursor al Școlii de la Frankfurt
1 Despre Karl Marx ................................................................................................................9
1.1 Repere biografice ........................................................................................................9
1.2 Ipoteză: a fost Marx satanist? ...................................................................................12
1.2.1 Creştinismul lui Marx ...............................................................................................12
1.2.2 Revolta lui Marx .......................................................................................................13
1.2.3 Apostazia lui Engels .................................................................................................15
1.3 Mesianismul marxist .................................................................................................16
1.3.1 Socialismul ca mișcare etnică ...................................................................................17
1.3.2 Proletariatul ca poporul ales......................................................................................18
1.3.3 Alienarea proletariatului ...........................................................................................19
1.3.4 Revoluția ca împlinire mesianică ..............................................................................20
2 Antonio Gramsci și tranziția spre marxismul contemporan ..............................................22
2.1 Cine a fost Antonio Gramsci? ...................................................................................22
2.2 Conceptele de bază ale lui Gramsci ..........................................................................23
2.2.1 Hegemonie ................................................................................................................23
2.2.2 Folclorul ....................................................................................................................23
2.2.3 Societatea civilă și statul ...........................................................................................24
2.2.4 Războiul de manevre și de poziție ............................................................................24
2.3 Gramsci ca precursor al Școlii de la Frankfurt .........................................................24
Capitolul III Școala de la Frankfurt și declinul autorității
1.1 Scurt istoric al Institutului pentru Cercetare Socială ................................................26
1.2 Relația institutului cu știința și morala......................................................................27
1.3 Introducere în Teoria critică......................................................................................29
1.4 Volumul „Personalitatea autoritariană”- scurtă analiză ............................................32
1.4.1 Abordarea metodologică ...........................................................................................32
1.4.2 Frenkel-Brunswik și patologizarea familiei ..............................................................33
1.5 Raportarea institutului la religie................................................................................36
1.5.1 Erich Fromm .............................................................................................................37
1.5.1.a Repere biografice .......................................................................................37
1.5.1.b Dogma lui Hristos ......................................................................................39
1.6 Freud ca precursor al lui Marcuse .............................................................................43
1.6.1.a Originile psihanalizei .................................................................................43
1.6.1.b Viitorul unei iluzii.......................................................................................45
1.6.1.c Disconfortul din civilizație .........................................................................46
1.7 Herbert Marcuse și noua revoluție ............................................................................49
1.7.1.a Sinteza freudo-marxistă..............................................................................50
1.7.1.b Noul principiu al realității .........................................................................54
1.7.1.c Marcuse și revolta generalizată .................................................................55
Capitolul IV Neomarxismul viitorului
Capitolul V Studiu de caz: declinul mariajului și răspândirea concubinajului
Capitolul VI Concluzii: Autoritatea și revoluția marxistă
1 Deconstrucția familiei ........................................................................................................67
1.1.1 Homosexualismul .....................................................................................................67
1.1.2 Feminismulul ............................................................................................................69
1.1.3 Concubinaj și sex premarital .....................................................................................69
2 Deconstrucția națiunii ........................................................................................................71
3 Deconstrucția spirituală .....................................................................................................71
4 Recomandări ......................................................................................................................72
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................73
Autoritatea din perspectivă ortodoxă
INTRODUCERE
Lucrarea de față a apărut în contextul social și duhovnicesc actual, de profunde și radicale
transformări culturale și ale întregului sistem de credințe, valori și cutume care au format
civilizația creștină europeană, transformări care au început să afecteze România tot mai mult.
Astăzi asistăm la un asalt asupra familiei, neamului și credinței în Dumnezeu, dimensiuni care
sunt sistematic subminate. Însă atacul nu este frontal, precum în perioada sovietică, ci el se dă în
zona simbolică a societății. Principiul autorității este punctul cel mai atacat, pentru că prin
subminarea acestui principiu, se distruge și familia și neamul și credința în Dumnezeu.
Autoritatea în lume emană din autoritatea lui Dumnezeu ca stăpân și creator al lumii, Care a
stabilit principii de funcționare și referință atât a lumii cât și a omului. Prin atacarea principiului
autorității, se încearcă distrugerea creației lui Dumnezeu. În plan social acest principiu s-a
manifestat prin figura tatălui, soțului, bătrânului, preotului, profesorului, șefului, statului,
tradiției, moralei, ierarhiei, legilor. Toate aceste forme ale autorității sunt în plin proces de
destructurare astăzi.
Familia este unitatea de bază socială pe care se sprijină atât persoanele umane ca indivizi
separați cât și societatea în ansamblul ei. Familia este de origine divină, creată de Însuși
Dumnezeu și ea este depozitul tradiției, moralității, simbolurilor și explicațiilor necesare
societății pentru a păstra legătura cu Dumnezeu și pentru a se perpetua în istorie. În cadrul
familiei se oglindesc relațiile Sfintei Treimi, în care cei doi soți se deschid către un al treilea,
grupul copiilor, existând între ei o mișcare de creștere și afirmare reciprocă. De asemenea,
familia cuprinde două trăsături dumnezeiești, cea dătătoare de viață (femeia) și cea sacerdotală
(bărbatul). Aceste caracteristici ale familiei îi conferă ei un grad de autoritate morală unică față
de orice altă instituție sau formă de asociere umană. Și tocmai din acest motiv, al autorității sale
de origine divină, familia este atacată sistematic astăzi.
Întrebarea care se pune este: cine atacă civilizația creștină? Așa după cum arată și lucrarea
de față, răspunsul îl găsim în scrierile lui Marx și Engels, Freud, Școala de la Frankfurt și membri
ai elitei globale precum Jacques Attali. Ei și alții asemenea lor sunt cei care luptă pentru
realizarea revoluției marxiste și instaurarea unei noi ordini globale, bazată pe omul nou. Așadar,
autorii revoluției și destructurării civilizației creștine sunt neomarxiștii. Ideologia lor este dincolo
de stânga și dreapta, de orice formă de încadrare teoretică, pentru că scopul lor este radicala
transformare a societății, iar mijlocul principal este atacarea principiului autorității de origine
divină.
O altă întrebare esențială este: de ce este atacată familia? Răspunsul la întrebare îl dă această
lucrare în ansamblul ei. Aceasta își propune să analizeze sursele ideologice ale actualei revoluții
culturale care atacă autoritatea divină manifestată prin familie și Biserică. Într-adevăr, familia
este subminată fiind considerată de neomarxiști ca fiind elementul cheie de transmitere a
credinței în Dumnezeu, a dragostei de neam și a modelelor de bărbat și femeie pentru viitorii
adulți, astfel familia reprezentând unitatea de bază a societății, având și autoritate de origine
divină. Ideologia marxistă țintește la anihilarea familiei pentru a crea un om nou și o lume nouă,
condusă de Tiranul Iluminat. De aceea, lucrarea de față se constituie ca un semnal de alarmă la
schimbările care vor veni și de asemenea ca o mărturisire că numai Domnul și Mântuitorul nostru
Iisus Hristos și cei împreună cu El, vor fi învingători.
1
Capitolul I
1 Definiții ale autorității
1.1 Definiții seculare
Înainte de a analiza sursele și manifestările autorității din punct de vedere creștin ortodox,
este necesară trecerea în revistă a definițiilor acestui concept, din perspective ne-ortodoxe.
O clasificare 1 propune trei interpretări ale autorității. Prima, în care cineva are autoritate în
sensul că are dreptul de a conduce, de a judeca și de a pedepsi pe cei care deviază de la
standardele stabilite. În această categorie se încadrează autoritățile statului, dar și șefii în fata
subalternilor ori părinții în fata copiilor. A doua interpretare indică faptul că cineva are o
permisiune: un director îi dă voie secretarei să deschidă corespondența care vine pe numele său,
ori o persoană are voie să vorbească în numele instituției din care provine și pe care o reprezintă.
Un al treilea sens, autoritatea înseamnă că o persoană este expertă într-un anumit domeniu, ceea
ce garantează autenticitatea și valoarea informațiilor oferite de ea. De exemplu cineva are
autoritate în domeniul fizicii ori un doctor are autoritate științifică în fata studentului.
Potrivit lui Weber 2 există trei tipuri pure de autoritate care se bazează pe
a) Motive raționale: încrederea în legalitatea regulilor și a dreptului persoanelor
investite cu autoritate de a da legi. Autoritatea legală se bazează pe un sistem de
reguli care este aplicat administrativ și juridic potrivit principiilor cunoscute și
asumate de oameni. Superiorii din acest sistem se supun unor limite obiective ale
puterii lor.
b) Motive ce țin de tradiţie: acestea se bazează pe un sistem de credinţe în infailibilitatea
tradiţiilor cu origine imemorială şi a legitimităţii acelora care exercită autoritatea în
numele tradiţiei. În acest caz autoritatea este legitimă pentru că „a existat mereu”.
Persoanele investite cu putere se bucură de ea pentru că au moştenit-o iar cei care se
supun o fac datorită recunoaşterii prerogativelor tradiţionale ale celui care conduce.
1
Adrian Miroiu, Introducere în filosofia politică. Teme clasice, Polirom, Iasi, 2009, p. 22.
2
M. Weber et al., Economy and Society: An Outline of Interpretive Sociology, University of California Press, 1978,
p. 215.
1
c) Motive carismatice: oamenii se supun unui persoane excepţionale din punct de

vedere al sfinţeniei, eroismului ori caracterului exemplar şi care în baza acestora
reglementează comportamentul celorlalţi
Într-o altă clasificare 3, autoritatea este definită ca fiind exerciţiul legitim al unui actor social
de a influenta un alt actor social. Ea poate fi problematizată din mai multe puncte de vedere:
a) Autoritatea politică: dacă autoritatea statului impune ca oamenii să se comporte
contrar propriilor convingeri morale şi dacă autonomia morală (dreptul de trăi în
concordanță cu propriile convingeri morale) este un drept fundamental al omului,
atunci exercițiul de autoritate al statului este o violare a autonomiei morale a omului,
ceea ce înseamnă că este o autoritate imorală
b) Autoritatea socială: în ce măsura convențiile sociale disting între puterea coercitivă
şi exercițiul autorității
1.2 Definiţii creştine
În imperiul roman, termenul auctoritats desemna puterea combinată cu prestigiul, fiind o

putere socială indirectă care era superioară puterii coercitive, imediate (potestas) 4. Noul
Testament nu conţine un concept echivalent celui roman. Însă conţine termenii de exousia şi
dynamis. În timp ce dynamis desemnează puterea şi mijloacele de a o aplica, în sens larg exousia
indică o putere sau mandat legitimat de Dumnezeu. Exousia este libertatea/autoritatea de a face
ceva 5. Dynamis este puterea şi abilităţile de face acel lucru. Fiind un concept care este legat de
sursa legitimizării, exousia are un înţeles apropiat de cel de auctoritas.
Sursa autorităţii pentru creştini este Iisus Hristos pentru că:
„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre
îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate” (2 Tim 3,16)
„Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ.”
(Mt 28,18)
„Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului
şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta?” (Mt 21,23)
„Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul
cărturarilor.” (Mc 1,22)
Autoritatea lui Iisus Hristos se manifestă şi în lume:
a) În familie: copii să se supună părinţilor (Efes 6,1); femeia să se supună bărbatului (Efes
5,25); bărbaţii se supun lui Hristos (Efes 5,24)
b) În stat: creştinii să se supună autorităţilor (1 Pt 2,13)
c) În Biserică: creştinii să se supună preoţilor şi ierarhilor (Evr 13,17)
Considerând definiţiile seculare şi creştine ale autorităţii prezentate până aici, putem
concluziona următoarele:
3
„Encyclopedia Britannica. Authority”, http://www.britannica.com/topic/authority, data accesării: 20 decembrie
2015.
4
J.Y. Lacoste, Encyclopedia of Christian Theology: 3-volume set, Taylor & Francis, 2004, p. 239.
5
N.Y.). Academic Conference Sophia Institute (New York, F.K. Soumakis, Power and Authority in Eastern
Christian Experience (Sophia Institute studies in Orthodox theology), Theotokos Press, 2011, p. 18.
2
d) Autoritatea este puterea ne-coercitivă a unui actor social de a influenţa comportamentele

celor din jur
e) Elementul esenţial de stabilire a autorităţii este sursa de legitimitate a puterii.
Spre deosebire de modul în care autoritatea e privită din punct de vedere secular, în creștinismul
ortodox, Iisus Hristos este instanța morală absolută, care influențează și ordonează viața privată și publică:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6)
„Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.” (Mt 12, 8)

Autoritatea lui Hristos se manifestă în lume prin Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, care își găsesc
expresia prin Biserică. Legea Domnului, ca normă morală supremă, este formată din trei elemente.
Primul, este legea naturală (conștiința interioară), a doua este legea scrisă (Legea Vechiului Testament)
și a treia, ca lege duhovnicească (prin Evanghelia lui Hristos). Aceste trei legi nu se află în conflict cu
fiecare, ele având grade de autoritate (putere) asemănătoare, pentru ca toate trei au aceeași sursă, pe
Dumnezeu și același scop, de a-l ajuta pe om să se desăvârșească.
În creștinism, problema autorității se leagă de revelația dumnezeiască. Aceasta este o autoritate
supremă prin ea însăși, fiind dumnezeiască și este în primul rând o problemă teologică, înainte de a fi
psihologică, socială și politică, așa cum vedem că este în dimensiunea seculară. Din acest motiv,
autoritatea se află în strânsă legătură cu viața morală a oamenilor, norma moralității fiind Dumnezeu
Însuși. Baza virtuților este Domnul, care este bun:
„Gustați şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps 33, 8)

Făcând binele și trăind o viață morală, creștinii își exprimă dragostea față de Domnul și implicit
recunosc caracterul de autoritate a revelației Sale, supunând-i-se prin propria libertate.
„Teologia ortodoxă identifică binele cu Dumnezeu. Sfânta Treime este nu numai bună dar și Binele.
Această afirmație teologică fundamentală stă la baza moralei creștine 6”
Așadar, având în vedere că criteriul de legitimitate a conceptului de putere din punct de

vedere secular, este unul schimbător și interpretabil (deci implicit și autoritatea seculară
devenind la fel), stabilim pentru prezentul studiu următoarea definiție: autoritatea este puterea
de origine dumnezeiască care se transmite în lume prin Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiție și
Biserică, prin care Dumnezeu influențează oamenii pentru a-i mântui.
Menționăm că pentru lucrarea de față am ales familia ca mediu de manifestare a autorității
dumnezeiești, deoarece familia este singura formă de organizare umană rânduită direct de
Dumnezeu, începând cu Adam și Eva, familia luând naștere chiar din rai. Apoi tot în mod direct,
Dumnezeu a poruncit primilor oameni să se înmulțească pentru a stăpâni pământul. Deci familia
este de origine divină și pentru acest motiv am ales analiza ei în raport cu declinul autorității.
6
Apud. Fr. Stanley Harakas, Towards Transfigured Life, Minneapolis, 1985, p.19
3
2 Căsătoria şi familia în Sfânta Scriptură
2.1 În Vechiul Testament
Vorbind despre căsătorie şi familie, este important să ne referim la crearea omului din cartea
Facerii. În primul rând omul a fost făcut în ultima zi, a șasea de la facerea lumii:
„Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!" (Fac 1,26).
Apoi continuă:
„Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat
şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l
supuneţi"” (v. 27-28).
În capitolul 2 al Facerii este prezentată crearea Evei din coasta lui Adam (v. 21-22) din cauza
faptului că „pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui” (v. 20). Când a văzut-o Adam a
exclamat:
„Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa
şi vor fi amândoi un trup” (v. 23-24).
2.2 În Sfintele Evanghelii
Păcatul omenesc – păcatul protopărinţilor, ca şi păcatele urmașilor lor – au afectat profund

legătura căsătoriei, creând o discrepanţă între ceea ce a fost instituţia căsătoriei în intenţia
Creatorului şi ceea ce devenise în realitate 7. Era nevoie ca Hristos să vină şi să re-întărească
sacralitatea căsătoriei. De aceea este important de menţionat că prima minune a Domnului a fost
la nunta din Cana Galileii. Faptul că El a fost acolo şi că El a transformat apa în vin, ne arată că
Hristos Se implică activ în taina căsătoriei.
Mântuitorul afirmă necesitatea revenirii la ordinea iniţială a familiei întemeiată prin
căsătorie, pronunţându-Se împotriva poligamiei pe care o denunţă ca fiind o cădere de la
rânduiala căsătoriei monogame.
„N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” (Mt 19,4)
Bărbatului nu-i este îngăduit să-şi lase femeia sa şi nici femeii barbatul ei:
„...din început nu a fost aşa” (Mt 19,8)

Ruperea unităţii familiei este îngăduită numai pentru motive de desfrânare. Mântuitorul Iisus Hristos
spune 8:
7
C. Mihoc, Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii din secolul IV, Teofania,
2002, p. 24.
8
Ibidem, p. 26.
4
„Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura
cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Mt 19,9)
„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: "Să nu săvârşeşti adulter". Eu însă vă spun vouă: Că oricine
se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Mt 5, 27-28)
Cu toate că unirea sufletească între soţi este distrusă, căsătoria nu este desfiinţată între cel ce
îşi părăseşte soţia şi cea părăsită:
„Şi El le-a zis: Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-
şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârșește adulter” (Mc 10, 11-12)
Prin acestea, Hristos afirmă nu numai indisolubilitatea căsătoriei ci şi egalitatea deplină a
celor doi soţi.
2.3 În Epistolele Sfinţilor Apostoli
Sfântul Apostol Pavel face referiri importante la instituţia căsătoriei şi la raporturile dintre
membrii familiei. Pentru el, căsătoria este un „dar” al lui Dumnezeu ca şi fecioria (1 Cor 7,7).
Cei doi soţi sunt legaţi în cadrul căsătoriei pe tot parcursul vieţii, numai moartea poate
desface legătura lor:
„Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri,
este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul.” (1 Cor 7,39)
„Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a
murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră
dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie adulteră,
luând un alt bărbat.” (Rom 7, 2-3).
Pentru Sfântul Apostol Pavel scopul căsătoriei este atât naşterea de prunci, ajutorarea
reciprocă a soţilor cât şi potolirea poftelor vinovate:
“Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.
Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpână
pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.
Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul
şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării
voastre.” (1 Cor 7,2-5).
Desfrânarea care este satisfacerea poftelor sexuale în afara cadrului căsătoriei, nu este
acceptată şi este combătută, reprezentând o gravă abatere de la chemarea omului de a fi membru
al Bisericii, adică trupului tainic al Fiului lui Dumnezeu:
„Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le
voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!” (1 Cor 6,15)
Omul este chemat la a fi sălaş al Duhului Sfânt:
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la
Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Cor 6,19)
Şi să îşi păstreze trupul curat:
5
„Ca să ştie fiecare dintre voi să-şi stăpânească vasul său în sfinţenie şi cinste” (1 Tes 4,4)
Raporturile dintre bărbat şi femeie în familie, se întemeiază pe iubire, pentru că prin ea
fiecare îşi găseşte locul său în cadrul familiei. Hristos a restaurat egalitatea dintre soţ şi soţie
(Gal 3,28). Dar, aceasta nu este o egalitate nivelatoare, care uniformizează, ci o este o egalitate
în raport cu Hristos iar în raportul cu celălalt soţ, ea devine complementaritate. De aici rezultă şi
drepturi şi obligaţii: dreptul la iubire din partea celuilalt (1 Cor 7,3; Efes 5,25, 28, 33); dreptul
de stăpânire a trupului celuilalt (1 Cor 7,4); responsabilitatea soţului de se îngriji de soţie ca de
însuşi trupul său, jertfindu-se precum Hristos pentru Biserică (Efes 5,25-28), responsabilitatea
soţiei de a se supune soţului ei precum Biserica se supune lui Hristos (Efes 5,24; Col 3,18).
Rolul de conducător al bărbatului în familie nu se bazează pe despotism ci pe iubire
jertfelnică:
„Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru
ea” (Efes 5,25)
Femeia se supune tot din aceeaşi iubire ca şi a bărbatului, care însă se manifestă diferit şi
prin care ea îi recunoaşte bărbatului rolul de conducător şi ocrotitor al familiei şi puterea acestuia
de a se jertfi primul pentru binele familiei. Aşadar, femeia din iubire trebuie să se supună
bărbatului:
„Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul” (Col 3,18)
„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului” (Efes 5, 22)
„Femeia să se teamă de bărbat”(Efes 5,33)

Aceeaşi concepţie o are şi Sfântul Apostol Petru care îndeamnă pe femei să se supună
bărbaţilor lor şi să aibă o comportare ireproşabilă în familie şi în societate:
„Asemenea şi voi, femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, aşa încât, chiar dacă sunt unii care nu se
pleacă cuvântului, să fie câştigaţi, fără propovăduire, prin purtarea femeilor lor,
Văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială.
Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea
hainelor scumpe” (1 Petru 3,1-6)
Iar bărbaţilor le spune:
„Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi
faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa
încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.” (1 Petru 3,7)
„Voi, bărbaţilor, de asemenea, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi
faceţi-le parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sunt moştenitoare ale harului vieţii, aşa
încât rugăciunile voastre să nu fie împiedicate.” (1 Petru 3,7)
Aşadar Sfântul Apostol Petru şi Pavel pun rânduială dumnezeiască în viaţa de familie, astfel
încât autoritatea instituţiei căsătoriei să fie deplină.
6
3 Raporturile dintre soţi
Sfinţii părinţi susţin egalitatea dintre bărbat şi femeie, datorită referatului biblic privind
crearea omului „ca bărbat şi femeie” dar şi datorită învățăturii Sfântului Apostol Pavel care spune
că în Hristos „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Gal 3,8). Atât bărbatul cât şi
femeia sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu, cu aceleaşi daruri constitutive şi cu aceeaşi
responsabilitate. Sfântul Ioan Gură de Aur, femeia este egală, stăpână şi în acelaşi timp supusă
bărbatului ei. Ea este chemată împreună cu bărbatul ei să stăpânească pământul având aceeaşi
binecuvântare de la Dumnezeu:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac 1,28)

Aceeaşi stăpânire s-a dat celor doi soţi şi în ceea ce priveşte convieţuirea lor în duhul
dragostei:
„Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul
său, ci femeia.” (1 Cor 7,4)
De aici rezultă că ambii sunt şi stăpâni şi robi pe trupurile lor. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur
spune că Dumnezeu a rânduit de la început o singură conducere în familie, cea a bărbatului,
femeia trebuind să se supună lui. El spune:
„Din început, Dumnezeu a făcut o singură stăpânire, adică pe bărbat, pe care l-a pus stăpân peste
femeie 9”
Sfântul Ioan Gură de Aur face o interesanţă distincţie atunci când spune că atunci când
Dumnezeu i-a arat-o pe Eva lui Adam, nu i-a dat nici o poruncă în privinţa stăpânirii:
„Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este
luată din bărbatul său”(Fac 2,23)
Dar după ce Eva a comis actul de neascultare faţă de Dumnezeu prin călcarea poruncii, ea a
fost pedepsită astfel:
„Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac 3,16)

Consecinţa căderii urma să fie suportată de către tot neamul omenesc şi pentru a limita
conflictual dintre bărbat şi femeie cauzat de cădere, Dumnezeu a pus între bărbat şi femeie
atracţia unul pentru celălalt. Sfântul ne arată întâietatea bărbatului faţă de femeie prin
următoarele argumente: a) Hristos este cap al bărbaţilor iar bărbaţii cap al femeii b) Bărbaţii sunt
slava lui Dumnezeu iar femeie e slava bărbaţilor c) Nu bărbații sunt din femeie ci femeia din
bărbat d) Nu bărbaţii sunt născuţi pentru femeie ci femeia pentru bărbat. La acestea se adaugă şi
motivul principal al supunerii femeii faţă de bărbatul ei: călcarea poruncii lui Dumnezeu întâi de
către Eva şi ispitirea lui Adam.
Sfântul Pavel îşi încheie pledoaria pentru iubirea dintre soţi cu porunca pentru femeie ca ea
se teme de bărbat (Efes 5,33). Sfântul Ioan Gură de Aur explică această aparentă contradicție
prin între frică şi iubire arătând că în familie este necesară existenta unei singure autorităţi, bazată
pe virtute. El spune:
9
I. Chrysostomus, D. Fecioru, Scrieri: Omilii la Matei. Partea 3, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, 1994, p. 475.
7
„Noi suntem rânduiți să le stăpânim nu de dragul de a fi în această situație, ci pentru a le conduce

cu virtute. Căci cel ce conduce trebuie neapărat să fie nebiruit de virtute. Dar dacă este biruit,
atunci nu mai este cârmuitor” 10.
În societatea actuală în care rolurile soților sunt subminate, este important de punctat legătura
dintre egalitatea soţilor şi supunerea femeii faţă de bărbat. Ca ființe create de Dumnezeu şi
înzestrate cu aceleaşi daruri duhovniceşti, bărbatul şi femeia sunt egali în faţa Creatorului. Dar
în acelaşi timp, relaţia dintre bărbat şi femeie nu este de egalitate ci de complementaritate, în
sensul că ei sunt diferiţi iar femeia se supune bărbatului. Cum se supune femeia şi cum conduce
bărbatul? Din dragoste. Bărbatul e primul care se jertfeşte pentru femeia sa din dragoste iar
femeia e prima care se supune bărbatului ei din dragoste. Aşadar aceste două raporturi de
conducere şi de supunere sunt interdependente şi sunt asumate nu din constrângere ci din
libertate. Acolo unde e libertate e şi dragoste iar acolo unde este tiranie este şi frică. Mai mult,
femeia care se supune din libertate poate să o facă doar atâta timp cât soţul ei o iubeşte.
În acest fel fiecare şi ambii soţi sunt vectori de transmisie ai autorităţii dumneieşti în
societate.
10
David. C. Ford, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, Sophia, 2004, p.293
8
Marxismul ca precursor al Școlii de la Frankfurt
Capitolul II
Marxismul ca precursor al Școlii de la
Frankfurt
1 Despre Karl Marx
1.1 Repere biografice
Cine a fost omul cu o „faimă care continuă” 11, cel care:
„A fost înainte de toate un revoluţionar. Adevarata sa misiune în viaţă a fost să contribuie, într-un
fel sau altul la răsturnarea societăţii capitaliste şi a instituţiilor de stat care au fost înfiinţate, să
contribuie la eliberarea proletariatului modern, cel care a pus conştiinţa pe propria poziţie şi nevoi,
conştiinţa condiţiilor emancipării sale” 12?
Karl Marx s-a născut pe 5 mai 1818 în Trier, Prusia, într-o familie de evrei (numele său
evreiesc fiind Chaim Hirschel Mordechai). Bunicul din partea mamei a fost rabin iar linia
ascendentă din partea tatălui a dat numeroşi rabini talmudici în Trier începând cu 1723 13. Karl
s-a născut evreu, însă tatăl său din motive de oportunitate în carieră, s-a botezat la luteranism în
1824.
În şcoala generală Karl s-a dovedit un elev strălucit. Dar în acelaşi timp avea şi un defect
care l-a urmărit toată viaţa: acela de a nu putea să îşi păstreze prietenii. În iunie 1843 Marx o ia
de soţie pe Jenny von Westphalen, cu 4 ani mai mare decât Karl şi care provenea dintr-o familie
aristocrată din Trier, Prusia. Marx avut 7 copii oficial (dintre care 2 s-au sinucis) şi un copil
ilegitim cu îngrijitoarea casei, Helene Demuth 14. De teama unui scandal, copilul a fost preluat
sub paternitatea lui Engels care l-a plasat într-un orfelinat din Londra. După moartea soţilor
Marx, Helene Demuth a devenit îngrijitoarea lui Engels. A fost înmormântată împreună cu Marx.
11
C. Adler, I. Singer, The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History, Religion, Literature, and
Customs of the Jewish People from the Earliest Times to the Present Day. Leon - Moravia. Volume 8, Funk and
Wagnalls, 1904, p. 358.
12
Karl Marx, Friedrich Engels, Karl Marx and Frederick Engels, selected works, vol. 3, Progress Publishers,
Moscow, 1969, p. 163.
13
„Karl Marx”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx, data accesării: 28 decembrie 2015.
14
„Helene Demuth”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Helene_Demuth, data accesării: 28 decembrie 2015.
9
În 1835 Marx se înscrie la Universitatea din Bonn pentru a studia dreptul. Însă fiind departe
de casă, tânrărul Marx a început să guste din viaţa de noapte, intrând în datorii şi fiind aproape
de exmatriculare pentru „beţii şi bătăi” 15.
Studiile sale erau nesatisfăcătoare iar Marx şi-a ameninţat părinţii că o să devină poet
profesionist decât avocat. În vara anului 1836 s-a duelat şi s-a rănit la ochi. Până la urmă Marx
a fost transferat la Universitatea din Berlin, pe care a absolvit-o cu lucrarea Deosebirea dintre
filosofia naturii a lui Democrit şi filosofia naturii a lui Epicur. În aceasta lucrare s-a poziţionat
de partea lui Epicur, căutând un principiu auto-dinamic al materiei. El credea că dacă materia e
veşnică şi se auto-generează, nu mai e nevoie de un Creator al universului. Încă din acei ani Marx
îşi consolida linia anti-religioasă prin versul din prefaţa lucrării:
„Într-un cuvânt, urăsc pe toţi aceşti zei” 16

Prefaţa lucrării se încheie cu o idee prevestitoare a liniei militant ateiste a lui Marx de mai
târziu:
„Prometeu este cel mai nobil sfânt şi martir din calendarul filosofic” 17
Disertaţia sa despre Epicur şi Democrit a fost o lucrare de critică. Încă de la început Marx s-
a poziţionat ca un anti- scriitor, un autor care îşi defineşte poziţia prin polemică şi critică. Cele
mai importante lucrări ale sale au în titlu sau în subtitlu cuvântul „critică” (practic existând două
tipuri de marxism, cel critic şi cel „ştiinţific”) 18: Contribuţii la critica lui Hegel la filosofia
dreptului (1843), Sfânta familie. Critica criticii critice (1844) , O contribuţie la critica economiei
politice (1859), Capitalul: o critică a economiei politice (1859), Critică a programului de la
Gotha (1875).
Marx a fost de la început un critic al celorlalţi. A criticat pe toţi şi pe toate mai puţin pe el
însuşi şi pe Engels care l-a sponsorizat cu bani zeci de ani la rând. Contemporanii săi l-au văzut
ca un potenţial tiran, de exemplu Giuseppe Mazzini (1805-1872), revoluţionar italian şi rival al
lui Marx în cadrul Asociaţiei internaţionale a muncitorilor, l-a descris pe Marx 19 ca fiind: „un
spirit distructiv al cărui inimă era plină mai degrabă de ură decât dragoste pentru umanitate”.
Cariera intelectuală ulterioară a lui Marx a cuprins şi numeroase polemici cu diferiţi socialişti
rivali obscuri şi nu cu exponenţi importanţi ai economiei clasice: Adam Smith, John Stuart Mill,
David Ricardo. El nu a schiţat niciodată un plan concret al societăţii comuniste ce va veni, în
afara celor 10 puncte din Manifestul communist (1848). A furat din Code de la Nature de la
Étienne-Gabriel Morelly sloganul „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi” 20.
15
W. Cleon Skousen, The naked Communist, Ensign Pub. Co., Salt Lake City, 1958, p. 22.
16
Institutul de marxism leninism de pe langa C.C. al P.C.U.S, Marx-Engels despre religie, Editura de stat pentru
literatura politica, Bucuresti, 1958, p. 13. Acest apel la ură este similar cu cel al Anei Pauker (Hannah Rabinsohn)
care a spus „Să urâţi fierbinte tovarăşi”, cu toate ca ura presupune răceală.
17
Ibidem.
18
A.W. Gouldner, The Two Marxisms: Contradictions and Anomalies in the Development of Theory (Critical social
studies), Macmillan, 1980, p. 11.
19
Karl Marx, Friedrich Engels, The Collected Works of Karl Marx and Friedrich Engels. General Works 1844-
1895. Volume 20, InteLex Corporation, Charlottesville, Va., 2001, p. 401.
20
Gary. North, Marx’s religion of revolution; the doctrine of creative destruction., Craig Press, Nutley, N.J., 1968,
p. xxx.
10
Trebuie mentionat că în istoria socialismului, Marx este privit ca autoritatea supremă iar
Engels este considerat ca fiind de importanţă secundară. Din punct de vedere intelectual Marx a
declarat că:
„Engels este mereu cu un pas înaintea mea” 21

Engels a devenit comunist înainte de Marx cu un an 22. A devenit interesat de condiţiile
economice ale civilizaţiei industriale înainte de Marx, cartea sa Condiţia clasei muncitoare din
Anglia era cartea care în 1845 l-a convertit pe Marx la teoria fundamentelor economice ale
revoluţiei. Poate fi credibilă ipoteza că Engles împreună cu Marx au creat concepţia materialistă
a istoriei, cu toate că aceasta i se atribuie de obicei lui Marx. Engles a lucrat împreună cu Marx
la Ideologia germană (1845-1846); la Manifestul comunist (1848); el a scris în numele lui Marx
articole de ziar ca să îl ajute să câştige bani. Mai mult, Engels este cel care îi dădea bani lui Marx
pentru a-şi asigura traiul zilnic. De exemplu, după ce Marx a fost extrădat din Franţa, Engels îi
trimite toţi banii pe care îi avea la el şi îi promite alţii 23.
Marx a avut mereu probleme financiare. Avea datorii constant iar lucrurile din casă erau
amanetate, după cum aflăm din scrisoarea lui Jenny Marx către Joseph Weydemeyer (unul dintre
membrii fondatori ai Ligii comuniste din 1847):
„O să vă descriu doar o zi din viaţa noastră. Cum doicile cu lapte sunt scumpe aici, am decis ca să
alăptez eu copilul, în ciuda durerilor teribile şi continue de sân şi spate. […] De când a venit pe
lume, sărăcuţul nu a dormit nici o singură noapte normal, cel mult 2-3 ore şi asta rar. Recent a avut
nişte convulsii violente şi este mereu între viaţă şi moarte. În durerea lui a supt atât de tare din sân
că acesta s-a rănit, pielea a crăpat şi sângele curge adesea în micuţa lui gură tremurândă. […]
Stăteam cu el aşa într-o zi când a venit menajera în cameră (după o datorie, n.n). După cum nu
aveam banii în acel moment, 2 executori judecătoreşti au intrat şi au sechestrat toate rufele,
cearceafurile, chiar şi leagănul bebeluşului şi cele mai bune jucării ale fiicei noastre, care stătea
acolo şi plângea amarnic. Ne-au ameninţat că ne vor lua totul în 2 ore. Ar fi trebuit în cazul acesta
să stau pe podeua goală, cu copii îngheţaţi şi cu sânul meu rănit. […] A trebuit să evacuăm casa a
doua zi. […]am vândut în grabă toate paturile la farmacist,la brutar, la măcelar şi la lăptar, care
alarmaţi de perspectiva sechestrului, m-au somat brusc să plătim datoriile. […]Am mers cu fetiţele
în două camere mici pe care le ocupăm în Hotelul german 1, strada Leicester. […] Vă implor să ne
trimiteţi cât mai repede toţi banii care trebuie să îi primim de la ziar (Neue Rheinische Zeitung.
Politisch-ökonomische Revue). Avem mare, mare nevoie de ei” 24
Este interesant de menţionat că după vârsta de 49 de ani, Marx nu a mai scris nici o carte,
dar în schimb a început să citească volume mari de cărţi zi şi noapte, fără a mai putea sistematiza
ceva. Tot ce a mai fost scris după 1867 a fost scris de Engels. S-a lansat în asemenea probleme
precum chimia fertilizatorilor cu hidrogen, agricultură, fizică şi matematică. Redacta numeroase
tabele şi schiţe, de exemplu pe temperatura atmosferei, sau desene ale cochiliilor de mare şi ale
fosilelor; pagini întregi sunt acoperite de formule chimice, pagini după pagini sunt şterse metodic
cu guma. O muncă metodică fără nici un rezultat, al cărei singur scop era să evadeze din realitate.
Engels însă l-a avertizat:
21
Francis Nigel Lee, Communist eschatology: a Christian philosophical analysis of the post-capitalistic views of
Marx, Engels, and Lenin, Craig Press, Nutley, N.J., 1974, p. 10.
22
Gary. North, Marx’s religion of revolution; the doctrine of creative destruction., p. xl.
23
W. Cleon Skousen, The naked Communist, p. 29.
24
Francis Nigel Lee, Communist eschatology: a Christian philosophical analysis of the post-capitalistic views of
Marx, Engels, and Lenin, p. 59.
11
„Atâta timp cât ai o carte care crezi că este importantă şi care stă în faţa ta necitită, tu nu te vei
apuca niciodată de scris” 25
1.2 Ipoteză: a fost Marx satanist?
Marxismul este analizat în literatura de specialitate din diferite perspective: economică,

politică, sociologică, filosofică, dar nicăieri nu există o analiză a spiritualității lui Marx.
Explicaţia este relativ simplă: manuscrisele publicate ale lui Marx nu conţin referiri explicite şi
detaliate la tipul de credinţă pe care el o avea. Neexistând surse de documentare, lucrările
academice s-au ferit de acest subiect, care poate intra din lipsa de repere bibliografice, în zona
de speculaţie. Ceea ce se știe e că s-a născut evreu, s-a botezat în biserica luterană la vârsta de 6
ani și apoi a devenit un militant anti-religios.
A doua explicaţie este că majoritatea autorilor care au scris despre marxism sunt la rândul
lor marxişti ori simpatizanţi de stânga, iar tratarea acestui tip de subiect este în afara
preocupărilor lor. Există totuşi autori creştini (calvini şi luterani) precum Lee Francis Nigel sau
Richard Wurmbrand. Ultimul este evreu convertit la ortodoxie în temniţele comuniste şi apoi la
luteranism, fost agent al Cominternului, activist marxist 26. Prin lucrarea sa „Marx şi Satan”, el
vine cu o ipoteză unică în literatura marxistă, anume că Marx după o perioadă de creştinism a
intrat într-o grupare satanistă iar marxismul este un sistem satanist de distrugere a civilizaţiei
creştine. Pentru lumea academică această ipoteză este din start necredibilă, însă Wurmbrand
oferă o analiză convingătoare şi bazată pe trimiteri verificabile. Din cauza faptului ca lucrarea
lui Wurmbrand 27 este singura care încearcă să demonstreze legătura dintre marxism şi satanism,
o vom cita pe larg în cele ce urmează.
1.2.1 Creştinismul lui Marx
Este neobişnuit să aflăm că Marx în tinereţe nu numai ca era creştin luteran, dar îşi exprima
dragostea pentru Hristos în câteva scrieri: Unirea credincioşilor cu Hristos şi Reflecţii ale unui
tânăr asupra alegerii profesiei ambele scrise la 17 ani. Prima scriere este un comentariu eseistic
la Ioan 15, 1-14, prin care Marx face o declaraţie de credinţă creştină, recunoscându-L pe
Dumnezeu Tatăl ca şi Creator al lumii care şi-a trimis Fiul pentru a ridica neamul omenesc din
păcat:
„Dar acest Creator bun nu putea să-Şi urască opera. El a vrut să o ridice la El şi a trimis pe propriul
Său Fiu” 28
Deci de aici rezultă că Marx cunoştea şi credea în Dumnezeu Tatăl, creator al lumii şi credea
în opera de mântuire a Fiului Său, Iisus Hristos. Mai departe spune:
„Nicăieri nu exprimă El mai clar necesitatea unirii cu El, decât în parabola viţei şi a mlădiţei, în
care El Se numeşte pe Sine viţa şi pe noi mlădiţele”
25
Karl. Marx, Inc. Ebrary, Marx and Engels Collected Works, Volume 38 : Letters 1844-51, Lawrence & Wishart
with Electric Book, [S.l.], 1981, p. 330.
26
„Richard Wurmbrand”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Wurmbrand, data accesării: 28
decembrie 2015.
27
R. Wurmbrand, Marx and Satan, Crossway Books, 1986.
28
„The Union of Believers With Christ”, Marxist internet archive,
https://marxists.anu.edu.au/archive/marx/works/1837-pre/marx/1835chris.htm, data accesării: 29 decembrie 2015.
12
Marx este pe deplin conştient de necesitatea unirii cu Hristos pentru a avea viaţă:
„Şi pentru că avem cea mai mare dragoste pentru El, ne dăruim inimile fraţilor noştri cu care El
ne-a legat aşa de strâns şi pentru care El S-a răstignit”
De aici constatăm că Marx îl accepta pe Hristos ca fiind Mântuitorul şi implicit se consideră
şi pe sine păcătos, pentru care Hristos S-a jertfit.
În cea de-a doua scriere denumită Reflecţii ale unui tânăr asupra alegerii profesiei, găsim
următoarea încheiere:
„Dacă am ales în viaţă poziţia de pe care putem lucra pentru umanitate, nici o greutate nu ne poate
doborî, pentru că aceasta este un sacrificiu în beneficiul tuturor. Astfel nu vom trăi nici o limitare
sau bucurie egoistă pentru că fericirea noastră va aparţine milioanelor de oameni, faptele noastre
vor trăi în linişte şi perpetuu şi peste cenuşa noastră vor pica lacrimile oamenilor nobili”.
La terminarea liceului, pe diploma lui scria la materia „Cunoştinţe religioase”:
„Cunoştinţele sale despre învăţăturile şi principiile creştine sunt clare şi fundamentate. Cunoaşte
de asemenea istoria creştinismului”.
Aşadar în mod firesc apare întrebarea: cum a fost posibil ca un început creştin promiţător să
eşueze în luptă anti-creştină? Cum a fost posibilă metamorfoza de la „Doar El ne poate salva”
la „Religia este opiumul popoarelor” 29?
1.2.2 Revolta lui Marx
În timpul stundenţiei Marx respinge creştinismul. A studiat sisteme filosofice si a acceptat

argumentele împotriva existenţei lui Dumnezeu. În această perioadă a fost convertit la socialism
de către evreul Moses Hess 30, după Engels. Noua sa orientare era antireligioasă, el scriind în
poezia Strigătul unui deznădăjduit 31:
Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

În blestemul şi tortura destinului.
Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!
Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.
Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului,
Vârful lui va fi rece şi înspăimântător,
Groaza superstiţioasă - îi va fi fortăreaţă.
Agonia cea mai neagră - îi va fi căpătâi.
Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,
Se va întoarce palid ca moartea şi mut,
Cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate,
Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea.
Versul „Imi voi clădi tronul în inaltul cerului” amintesc de cuvintele lui Lucifer din Isaia 14,
12-14, care din mândrie a căzut din cer. Pornirile sale antihristice sunt mai detaliate în drama
denumită „Ulanem”. Acest nume este o anagramare a numelui sfânt Emanuel dat lui Iisus Hristos
29
„A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right”,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1843/critique-hpr/intro.htm, data accesării: 29 decembrie 2015.
30
Ibidem, p. xlv.
31
R. Wurmbrand, Marx and Satan, p. 13.
13
de către înger (Matei 1, 23), care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Citirea de la coadă la cap
şi amestecarea cuvintelor este o practică în ritualurile satanice. Cheia înţelegerii dramei Ulanem
stă într-un vers dintr-o altă poezie a lui Marx, Trubadurul 32:
Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.
Vezi această sabie? Prinţul întunericului
Mi-a vândut-o.
Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul,
Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii
În cadrul ritualurilor de iniţiere sataniste i se oferă candidatului o sabie vrăjită pe care o

plăteşte cu sânge din încheietura sa, arătând că îşi oferă sufletul lui Satana. Şi revenind la tragedia
Ulanem 33:
Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

Numele răsună ca moartea.
Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.
Opreşte-te, acum îl ţin!
El se ridică în sufletul meu.
Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele
Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică
În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.
Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.
Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»"
Dacă în scrierile creştine din tinereţe Marx mărturisea legătura sa cu Hristos, se poate
constata că ulterior noua sa direcţie era antihristică. Cel mai probabil Marx a fost atras in cercuri
oculte unde a fost iniţiat în satanism, devenind probabil şi preot în cadrul cultului. În acest sens
există scrisoarea soţiei lui Marx din august 1844:
„Ultima voastră scrisoare, Preînalte preot şi posesor (cel care posedă n.a) de suflet, a adus pace şi
calm turmei voastre sărmane”
Un alt indiciu ar fi scrisoarea către Marx a fiului său Edgar din 21 martie 1854, care începe
cu următoarele cuvinte: „Dragul meu Diavol”. Ce fel de cuvinte sunt acestea adresate de către
fiu tatălui său? Să fi fost şi fiul său implicat în ocultism? Mai putem adăuga un episod în care un
căpitan pe nume Reese discipol al lui Marx, aflând de moartea maestrului său a mers la Londra
să viziteze casa unde acesta a trăit. Singura persoană cu care a vorbit a fost servitoarea care a
spus:
„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în
faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii”
Aceste panglici pot aminti de filacterile folosite de iudei în cadrul rugăciunilor. Dar evreii nu
pun lumânări în faţa lor când se roagă. Deci despre ce ritual a povestit servitoarea? Să fi fost
unul satanist?
32
Ibidem, p. 15.
33
„Scenes from Oulanem”, Marxist internet archive, https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-
pre/verse/verse21.htm, data accesării: 30 decembrie 2015.
14
În familie, fiica sa Eleonora și cu sorele ei trebuiau să asculte o poveste spusă de Marx, în

era vorba despre un oarecare Hans Rockle 34:
“Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina
niciodată. Hans Rockle era un vrăjitor... care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii...
deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inimă şi să-i vândă
Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea... unele dintre aceste întâmplări
erau înspăimântătoare şi, auzindu-le, ţi se făcea părul măciucă.”
Este important de menționat că Albert Camus în Omul revoltat spune că 30 de volume din
Marx nu au fost publicate. Wurmbrand a verificat această informație care a trimis o scrisoare la
Institutul Marx-Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez
este adevărată. Institutul a răspuns că din totalul de o sută de volume planificate, nu au fost
publicate decât treisprezece. Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat
editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci
şi cinci de ani după sfârşitul războiului 35.
1.2.3 Apostazia lui Engels
Engels (1820-1895) s-a născut într-o familie luterană pietistă, cu un tată proprietar de fabrici
care a instituit o educație severă. În tinerețea lui, Engels scria poezii creștine:
Doamne Iisuse Hristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

O, pogoară de pe tronul Tău ceresc
Şi mântuieşte-mi sufletul.
Coboară în toată binecuvântarea Ta,
Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău,
Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine.
Mântuitorule, bucuria pe care Ţi-o înălţăm
Împreună cu lauda noastră,
Este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.
Iar când îmi voi da ultima suflare

Şi va trebui să sufăr chinurile morţii,
Ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;
Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,
Şi când inima mea va înceta să mai bată,
Să-mi pot da duhul în braţele Tale.
Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda
Numele Tău în vecii vecilor,
Deoarece el se odihneşte în Tine. 36
Însă credința lui a început să se clatine după ce a citit o carte scrisă de un fost teolog creștin,
Bruno Bauer:
34
I.A Pecernikova, Educaţia în familia Marx, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 78.
35
36
Ibidem, p. 38.
15
“De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua, şi totuşi,
pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste
rânduri.” 37
„Este scris: ‚Cere şi ţi se va da’. Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o
umbră de adevăr. Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru. Cu toate acestea, este
scris: ‚Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea
o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer’. În
timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat dar cred că nu voi fi
pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet iar aceasta este o
mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri... Duhul lui Dumnezeu
mărturiseşte împreună cu duhul meu că sunt un copil al lui Dumnezeu.” 38
Drama lui Engels este și mai mare, ca unul ce cunoștea cu de-amănuntul evangheliile și
epistolele Sfântului Apostol Pavel. Adică era un creștin conștient. Drama lui constă că s-a
transformat în dușmanul Celui în care a crezut, iar consecința acestei transformări și a colaborării
cu Marx, sunt zecile de milioane de morți ale comunismului.
1.3 Mesianismul marxist
Istoria marxismului nu poate fi înțeleasă complet fără contribuția unui personaj obscur,
Moses Hess, cel care l-a convertit pe Engels la comunism în 1842. Hess descrie întâlnirea cu
Engels:
„Am discutat despre problemele zilei. Engels, care era un revoluționar când m-a întâlnit, a plecat
un comunist pasionat” 39
Marx a fost convertit la comunism în 1844, dar nu la versiunea „științifică”, care va începe
să prindă contur în 1845. În anul 1844 va începe lunga colaborare între Marx și Engels. Hess a
acționat ca un catalizator. Influența acestui personaj este importantă pentru că el este nu numai
un precursor important al comunismului ci și părinte al sionismului.
Moses (Moritz) Hess, supranumit „rabinul comunist Moses” 40, s-a născut în Bonn,
Germania, pe 21 ianuarie 1812. Tatăl său era un comerciant bogat, practicând un iudaism
ortodox. Bunicii săi materni proveneau dintr-o linie de rabini și învățați evrei. Educația sa
timpurie a fost imprimată de iudaism și de zelul religios al părinților săi. La vârsta de 9 ani copilul
Hess e încredințat bunicului său, pentru că părinții lui au părăsit Bonnul pentru Koeln. Bunicul
era un evreu practicant, cu un statut asemănător rabinilor, dar nu ca profesie și prin învățăturile
sale i-a transmis o dragoste profundă față de poporul evreu.
Lucrarea sa Roma și Ierusalim condensează viziunea sa asupra rolului major al poporului
evreu în istorie precum și necesitatea revigorării naționalismului evreiesc în vederea creării unui
stat național în Palestina. Există în această lucrare elemente esențiale de viziune iudaică ce sunt
37
F. Mehring, Karl Marx: The Story of His Life (History of economic thought), Routledge, 2003, p. 90.
38
39
Gary. North, Marx’s religion of revolution; the doctrine of creative destruction., p. xliv.
40
I. Singer, C. Adler, The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History, Religion, Literature, and
Customs of the Jewish People from the Earliest Times to the Present Day. Volume 7 (The Jewish Encyclopedia: A
Descriptive Record of the History, Religion, Literature, and Customs of the Jewish People from the Earliest Times
to the Present Day), Funk and Wagnalls, 1904, p. 373.
16
prezente și în marxism. Pentru a înțelege corect rădăcinile marxismului trebuie analizate

influențele religioase și filosofice asupra acestuia.
1.3.1 Socialismul ca mișcare etnică
În concepția lui Marx:
„Istoria societății este istoria luptei de clasă” 41

Dar ce este clasa? Problema este că Marx nu a definit niciodată conceptul de clasă. El a
terminat al treilea volum al Capitalului (care nu a fost finalizat în timpul vieții sale) cu aceste
cuvinte:
„Prima întrebare la care trebuie să se răspundă este aceasta: ce constituie o clasă?”

După două paragrafe mai departe manuscrisul se întrerupe iar Marx nu mai răspunde acestei
întrebări în toți cei 16 ani de viață rămași. Dar distincția generală dintre „proprietar” și
„neproprietar” este clară. Marx arată că există două clase: proletariatul care nu deține nici un
mijloc de producție și clasa capitalistă, care deține totul.
În dicționarul de gândire marxistă, proletariatul este definit drept clasa muncitoare 42:
„Pentru Marx și Engels clasa muncitoare, implicată în luptă cu burghezia, a fost forța politică care
va distruge capitalismul și va realiza tranziția la socialism”
Începând cu Școala de la Frankfurt, clasa muncitoare își va pierde din potențialul revoluționar
din cauza îmburghezirii, fiind înlocuită cu alți agenți ai revoluției. Este deosebit de important de
subliniat acest aspect: marxismul s-a folosit de proletariat ca pretext pentru agenda sa
revoluționară, iar începând cu perioada de după celui de al doilea război mondial, proletariatul
să fie abandonat, urmând căutarea altor categorii sociale în numele cărora să se pretexteze
răsturnarea ordinii din Europa creștină. Cu alte cuvinte numai revolta și revoluția contează iar
proletariatul și minoritățile (sexuale de exemplu) nu contează, acestea sunt elemente
consumabile, așa cum vom vedea mai târziu.
Pentru a vedea legătura dintre proletariat și poporul ales, trebuie să vedem cum este definit
socialismul în Enciclopedia iudaică 43:
„Teorie a politicilor civile care militează pentru proprietatea colectivă, producție și distribuție.
Evreii s-au identificat cu mișcarea socialistă modernă, încă de la începutul ei. […] Evreii germani
educați, care încă sufereau de discriminare socială, erau activi în mișcarea democratică. Marx, fiul
unui avocat evreu din Trier, număra în ascendenții săi numeroși rabini. Capitolele privind teoria
valorii în principala sa lucrare „Capitalul”, sugerează prin analiza lor subtilă o influenta
talmudică. […] În timp ce în Germania socialismul a atras evrei la nivel individual, în Rusia a
devenit o mișcare a maselor evreiești”
Biblioteca virtuală evreiască definește socialismul astfel:
41
F. Engels, K. Marx, The Economic and Philosophic Manuscripts of 1844 and the Communist Manifesto,
Prometheus Boks, 1988, p. 62.
42
T. Bottomore, A Dictionary of Marxist Thought (Blackwell reference), Wiley, 1992, p. 585.
43
I. Singer, C. Adler, The Jewish encyclopedia: a descriptive record of the history, religion, literature, and customs
of the Jewish people from the earliest times to the present day. Volume 11. (The Jewish Encyclopedia: A Descriptive
Record of the History, Religion, Literature, and Customs of the Jewish People from the Earliest Times to the Present
Day), Funk & Wagnalls company, 1904, p. 418.
17
„Din motive diferite, evreii au fost atrași de socialism, așa cum acesta s-a dezvoltat în Europa de
Vest. Unii l-au privit ca o făurire a „societății drepte” bazată pe învățăturile Bibliei și Profeților,
în timp ce alții erau atrași de natura sa revoluționară. Socialismul a fost atractiv în mod special
pentru evreii care erau nerăbdători să iasă din ghettou și care erau dezamăgiți de progresul încet
al liberalismului din sec. XIX și care erau gata să îmbrățișeze o nouă credință universală” 44
Mișcarea socialistă este o mișcare cu origini evreiești, iar marxismul este o formă secularizată
de iudaism. Există câteva elemente esențiale: clasa proletară își găsește corespondentul în
poporul ales, revoluția își găsește corespondentul în judecata finală, societatea post comunistă
își găsește corespondentul în „sabatului istoriei” 45, ideea de clasă în ideea de rasă/ popor evreu,
lupta de clasă în antagonismul dintre minoritatea evreiască și majoritatea creștină, rolul de
victimă a proletariatului în poziția de victimă a evreilor în istoria europeană, dictatura proletară
în rolul conducerii evreiești a societății viitorului, colectivismul în structura de clan, ateismul
militant marxist în superioritatea religiei iudaice față de creștinism.
1.3.2 Proletariatul ca poporul ales
Moses Hess în Roma și Ierusalim, își fundamentează viziunea sa universalistă pe ideea că

evreii sunt poporul ales de Dumnezeu pentru misiunea de a răspândi adevărul divin tuturor
neamurilor, datorită legământului făcut de Avraam cu Dumnezeu. „Geniul religios”, manifestat
prin patriarhi, poeți, eroi, i-a favorizat mai mult pe evrei decât pe greci cu geniul lor filosofic sau
decât pe romani, cu geniul lor politic. E important de punctat că Hess identifică Duhul Sfânt cu
genialitatea poporului evreu 46. Spre deosebire de alte națiuni, poporul evreu și-a început
activitatea în mod conștient 47 de datoria sa față de lume, aceea de a o învăța adevărul religios
universal. În traducere marxistă:
„Mișcarea proletară este mișcarea conștientă, independentă, a imensei majorități (evreiești n.n.),
în interesul imensei majorități” 48
„Li se reproșează comuniștilor că vor să abolească statele și naționalitățile. Oamenii muncitori nu

au nici o țară” 49
Evreii au învățat umanitatea adevărata religie, care nu este nici materialistă și nici spirituală
(cum este de exemplu creștinismul, o religie sentimentalistă, feminină și romantică 50, cu o manie
a iubirii care a apărut datorită sentimentelor medievale de cavalerism 51 și din acest motiv
creștinismul a fost un dușman al evreilor în Evul mediu 52) și care are ca scop – spre deosebire
de creștinism care este o religie individualistă- nu salvarea individuală ci perfecțiunea vieții
44
„SOCIALISM”, Jewish virtual library,
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0018_0_18779.html, accesat 2 ianuarie 2016
45
M. Hess, M. Waxman, Rome and Jerusalem: A Study in Jewish Nationalism, Bloch Publishing Company, 1918,
p. 29
46
Ibidem, p. 105 și 143.
47
I. Singer, C. Adler, The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History, Religion, Literature, and
Customs of the Jewish People from the Earliest Times to the Present Day. Volume 4, p. 45.
48
F. Engels, K. Marx, The Economic and Philosophic Manuscripts of 1844 and the Communist Manifesto, p. 220.
49
K. Marx, D. McLellan, Karl Marx: Selected Writings, Oxford University Press, 2000, p. 260.
50
M. Hess, M. Waxman, Rome and Jerusalem: A Study in Jewish Nationalism, p. 86.
51
Ibidem, p. 85.
52
Ibidem, p. 125.
18
sociale pe acest pământ 53. Hess arată rolul important pe care trebuie să îl joace evreii în istorie
pentru că:
„cei mai mari învățători despre înțelepciunea lui Dumnezeu au fost întotdeauna evreii, iar această
religie trebuie să devină proprietatea comună a întregii civilizații. Aceasta este misiunea pe care
evreii trebuie să o ducă până la finalul zilelor, când este profețit că pământul va fi plin de
cunoașterea lui Dumnezeu. Sfârșitul zilelor nu este sfârșitul istoriei, ci perioada când dezvoltarea
și educația umanității va atinge cel mai înalt punct” 54
1.3.3 Alienarea proletariatului
Precum evreii nu aveau un pământ al lor în istoria Europei așa nici proletarii nu au proprietate
privată:
„Proletarul este fără proprietate. Munca industrială modernă, din Anglia precum și în Franța, în
America precum și în Germania, l-au deposedat de orice urmă a caracterului național. Legea,
moralitatea, religia (adică cele creștine n.n) sunt pentru el tot atâtea prejudecăți burgheze, în
spatele cărora sunt ascunse pentru o ambuscadă tot atâtea interese burgheze 55”
Relația omului cu proprietatea poate fi sursă de alienare, cum vom vedea mai jos.
Unul dintre conceptele de bază ale marxismului este alienarea care este definită astfel:
„În sensul marxist, alienarea este o acțiune sau o stare prin care o persoană, un grup, o instituție
devine (sau rămâne) alienată (1) față de rezultatele producției propriei activități, și/sau (2) naturii
în care trăiește, și/sau (3) față de alte ființe umane, și (4) față de sine (față de propriile posibilități
istorice de creație umană)” 56
Marx a folosit ideea în două feluri diferite: primul, să arate „externalizarea” vieții (prin
vânzarea propriei munci) și al doilea, în sensul de înstrăinare socială, sau de îndepărtare a cuiva
de ceilalți oameni (alienare interpersonală). Interesant e ca el nu a definit alienarea din
perspectivă economică și nici nu a precizat care este sursa condiției de alienare, aceasta putând
fi de natură psihologică 57.
Moses Hess ne prezintă o sursă de alienare a evreilor europeni (considerați a fi in exil), care
este cauzată de conflictul dintre naționalitatea lor (incluzând religia) și procesul de emancipare
socială, adică de acceptare și integrare în societatea creștină:
„Noul evreu, care neagă existența naționalității evreiești, nu este numai un dezertor în sens religios,
dar este și un trădător al poporului său, a rasei și a familiei din care face parte. Dacă ar fi adevărat
că emanciparea în exil este incompatibilă cu naționalitatea evreiască, atunci este de datoria
evreilor să sacrifice emanciparea de dragul naționalității”
„Nici emanciparea, nici prozelitismul creștin cu momeala sa de avantaje materiale (să ne amintim
că tatăl lui Marx s-a botezat la luteranism, botezându-l și pe Marx însuși, pentru motive materiale
de a avansa din punct de vedere social în cariera sa de avocat), nu au reușit să înstrăineze (alieneze)
majoritatea evreilor de tradiția lor (aceasta înseamnă că există cel puțin o minoritate a evreilor
care sunt înstrăinați de cultura în care trăiesc, oare dintre aceștia să fi fost chiar Marx?).
Dimpotrivă, au început să apară în ultimul timp, chiar și printre acei care au fost înainte înstrăinați
53
Ibidem, p. 32.
54
Ibidem, p. 48.
55
56
T. Bottomore, A Dictionary of Marxist Thought, p. 11.
57
Gary. North, Marx’s religion of revolution; the doctrine of creative destruction., p. 40.
19
(alienați) de iudaism, oameni care arată o simpatie puternică pentru modul vechi de viață
evreiesc” 58
Sursa alienării nu este numai neintegrarea socială în societatea creștină, dar și lipsa
proprietății private, acea proprietate pe care Marx vrea să o abolească:
„Caracteristica definitorie a comunismului nu este abolirea proprietății în general, ci abolirea

proprietății burgheze” 59 (adică a creștinilor)
Dar să vedem care e părerea lui Hess despre proprietatea privată a evreilor:
„Cu evreii, mai mult decât cu oricare alte națiuni, care deși oprimate trăiesc totuși pe pământul
lor, tot progresul politic și social trebuie să fie în mod necesar precedat de independența națională.
Un pământ comun, național, este condiția primară […]. Omul, ca și planta sau animalul, are nevoie
pentru creșterea și dezvoltarea sa de un pământ larg și liber; fără el, se scufundă la statutul de
parazit, care se hrănește pe spatele celorlalți. Modul parazit de existență a jucat un rol important
în dezvoltarea istoriei umane și nu este limitat doar la evrei” 60
Deci Marx vrea să abolească proprietatea burgheză (adică creștină) iar Hess vrea militează
pentru un pământ al națiunii evreiești.
1.3.4 Revoluția ca împlinire mesianică
Finalul întregului sistem teoretic al lui Marx duce la revoluție. Fie că privim la teoria lui
despre alienare, sau la filosofia istoriei, sau la analiza economică, sau la temele politice, toate
contradicțiile și dificultățile vor fi rezolvate în viitoarea revoluție care vine. Va fi descoperirea
libertății umane combinată cu puterea absolută a omului și controlul total asupra naturii. Nu va
mai exista diviziunea muncii, exploatare, război. Mai multi cercetători (Robert C. Tucker, Louis
J. Halle, Erich Fromm – membru al Școlii de la Frankfurt, Karl Lowith) îl consideră pe Marx ca
fiind o figură pseudo-religioasă, de tipul profeților Vechiului Testament:
„Era un evreu de statura celor din Vechiul Testament, deși un evreu emancipat al secolului XIX,
care se considera puternic antireligios și chiar antisemit. Este vechiul mesianism și profetism iudaic
– nealterat de 2.000 de ani – și insistență iudaică privind dreptatea absolută (a acestui popor), care
explică baza idealistă a materialismului lui Marx. Deși pervertit în pronosticare secularistă,
Manifestul comunist păstrează totuși trăsăturile unei credințe mesianice: asigurarea împlinirii
lucrurilor sperate” 61
Dar să vedem ce spune Hess despre împlinirea istoriei:
„Noi, evreii, am prețuit întotdeauna, de la începutul istoriei noastre credința într-o epocă mesianică
viitoare. […] Celebrarea sabatului este întruparea unei idei mărețe care ne-a animat întotdeauna,
anume că viitorul va aduce realizarea sabatului istoriei, așa cum trecutul ne-a dat sabatul natural.
Cu alte cuvinte, istoria, ca și natura epoca ei de perfecțiune armonică. Povestea biblică a creației
este spusă numai de dragul idealului de sabat. [...] Doar acele popoare care nu pot concepe
58
59
60
61
K. Löwith, Meaning in History: The Theological Implications of the Philosophy of History (Phoenix books),
University of Chicago Press, 1949, p. 44.
20
manifestarea geniului religios iudaic, nu înțeleg că mișcarea istorică de dezvoltare a umanității

apare ca fiind haotică, fără formă […]” 62
„Ne aflăm în pragul Sabatului Istoriei și trebuie să ne pregătim pentru ultima misiune printr-o
înțelegere deplină a religiei noastre istorice. Nu putem înțelege un singur cuvânt din Sfintele
Scripturi atâta timp cât nu înțelegem genialitatea națiunii evreiești în producerea acestor scrieri.
Nimic nu este mai străin de spiritul iudaismului decât ideea de salvare individuală, care potrivit
concepției moderne, este piatra unghiulară a religiei (adică se referă la mântuirea omului în
creștinism a cărei piatră din capul unghiului este Iisus Hristos n.n). Iudaismul nu a tras niciodată o
linie de separare între individ și familie, familie și națiune, națiune și umanitate, umanitate și
cosmos și nici între creație și Creator”
Religia promovată de evrei ca sistem social moral va avea o influență uriașă asupra
umanității, ducând în final la sabatul istoriei („sabatul natural privește lumea ca un proces
complet, caracteristic spiritualității grecești iar sabatul istoric privește lumea într-un proces
dialectic, de continuă transformare, caracteristic spiritualității iudaice [care a început la finalul
zilei a șasea de la crearea omului n.n]”63):
„Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica
sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.” Isaia 2,4
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca lângă căprioară; şi vițelul şi puiul
de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte.” Isaia 11,6
Iar în traducere marxistă, în paradisul terestru exploatarea prin muncă va fi dispărut, de
asemenea și alienarea umană, totul fiind bazat acum pe libertate:
„În societatea comunistă unde nimeni nu are o sferă exclusivă de activitate, fiecare se poate exersa
în orice ramură dorește […] astăzi pot să fac un lucru și mâine altul, să vânez de dimineață, să
pescuiesc după amiază, să mân vitele seara, să critic după cină, fără ca eu să devin vreodată
vânător, pescar, văcar sau critic” 64
Rolul de agent activ al schimbării universale îi revine poporului evreu:
„Copii lui Israel vor participa în marea regenerare a popoarelor, în trezirea lor din letargia Evului
mediu și din coșmarurile sale (adică din creștinism n.n). Primăvara popoarelor a început cu
revoluția franceză” 65 (atunci când Biserica urma să fie lichidată)
„Crezul meu mesianic este credința în regenerarea națiunilor istorice civilizate, care va fi realizată
numai prin ridicarea națiunilor oprimate la nivelul celor mari și dominante” 66
„Națiunile civilizate se pregătesc pentru noua eră, prin abolirea rasei și clasei” 67
În traducere marxistă realizarea revoluției globale (care va duce la societatea comunistă,
adică la sabatul istoriei sau la noua ordine mondială) se realizează prin:
62
63
Ibidem, p. 185.
64
K. Marx, F. Engels, The German Ideology: Including Theses on Feuerbach and Introduction to The Critique of
Political Economy (Great books in philosophy), Prometheus Books, 1976, p. 53.
65
66
Ibidem, p. 75.
67
Ibidem, p. 166.
21
„[...] formarea proletariatului într-o clasă (adică unirea forțelor evreiești), răsturnarea
supremației burgheze (adică distrugerea civilizației creștine), și cucerirea puterii politice de către
proletariat” 68
„[…] proletariatul este o clasă revoluționară (adică e poporul evreu care va duce la revoluționarea
societății). Celelalte clase decad și în final dispar în fața industriei moderne (cf. Moses Hess care
spune: „Rasa evreiască, care a fost atât de mult apăsată și aproape distrusă de către multe națiuni
din antichitate, ar fi dispărut cu mult timp în urmă în marea popoarelor indo-germanice, dacă nu
ar fi fost înzestrată cu darul de a-și păstra trăsăturile caracteristice în toate circumstanțele și să le
reproducă. Dacă iudaismul își datorează imortalitatea productivității religioase remarcabile a
genialității iudaice, geniul însuși își datorează existența fertilității rasei evreiești 69”)” 70
„Aceasta poate fi efectuată numai printr-o revoluție, în care pe de o parte puterea mijloacelor de
producție anterioare și interacțiunile organizărilor sociale sunt răsturnate și pe de altă parte se va
dezvolta caracterul universal și energia proletariatului (adică a poporului evreu) fără de care
revoluția nu poate avea loc” 71
2 Antonio Gramsci și tranziția spre marxismul contemporan
Grasmci joacă rol deosebit de important în tranziția de la marxismul clasic la cel modern,
prin critica adusă lui Marx și în special lui Lenin. În esență fundamentul marxist rămâne valabil,
acela de a realiza revoluția globală pentru construirea „paradisului terestru comunist”, însă
mijloacele pentru a o realiza trebuie sa fie diferite de cele violente și economice. El a introdus
noi concepte precum hegemonie, societate civila, război de manevre și de poziție, care au fost
preluate și adaptate de Școala de la Frankfurt.
2.1 Cine a fost Antonio Gramsci?
S-a născut în Ales din provincia Cagliari, insula Sardinia pe 22 Ianuarie 1891, al patrulea din
șapte fii ai lui Francesco Gramsci (1860-1937). Tatăl său era de origine albaneză iar mama
provenea dintr-o familie locala de moșieri. Obținând o bursă de studiu la Universitatea din
Torino în 1911, unde devine membru al partidului socialist și începe să lucreze la săptămânalul
Noua ordine. În 1921 devine unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian 72. Ajunge unul
dintre principalii lideri ai partidului și petrece timp în Moscova si Viena lucrând pentru
Internaționala a III-a, întorcându-se în Italia în 1924 după ce este ales membru al Camerei
Deputaților. În Moscova o întâlnește pe Julia Schucht care îi devine soție și naște doi băieți. În
1926 este arestat și în 1928 este condamnat la peste 20 de ani de închisoare. A murit în Roma pe
27 aprilie 1937 după o perioadă lungă de detenție. A lăsat posterității Caietele din închisoare, cu
peste 3.000 de pagini.
68
69
70
71
K. Marx, D. McLellan, Karl Marx: Selected Writings, p. 194.
72
A. Pozzolini, Antonio Gramsci: An Introduction to His Thought, Pluto Press Limited, 1970, p. 20.
22
2.2 Conceptele de bază ale lui Gramsci
Marx considera că formele de gândire sunt determinate de relațiile economice și că există

diferite instituții care diseminează aceste idei în societate. Totul pornește de la activitatea primară
economică, denumită „bază” sau „structură” care determină toate activitățile legale,
educaționale, artistice și politice care se organizează sub forma unei „suprastructuri”. Însă
Gramsci inversează relația bază-suprastructură arătând că mai degrabă societatea civilă este
motorul istoriei și nu economia, pentru ca acolo se formează înțelesurile și valorile care susțin
sau transformă societatea.
Pentru a înțelege mai bine teoria lui Gramsci, vom face o scurtă prezentare a conceptelor de
hegemonie, folclor, societate civilă și război de manevre și de poziție.
2.2.1 Hegemonie
Acest concept este folosit de Lenin pentru a arăta leadershipul (conducerea) politică a clasei
muncitoare într-o revoluție democratică. Gramsci a dezvoltat acest concept punându-l în legătură
cu felul în care clasa conducătoare – burghezia (creștină) își stabilește și menține controlul.
Hegemonia este un termen mai larg decât cel de „dominație”, acesta din urmă nu include și
participarea activă a grupurilor subordonate la exercițiul puterii. Spre deosebire de Lenin care
considera că revoluția va începe din cauza agravării contradicțiilor economice, Gramsci
consideră că revoluția trebuie înfăptuită printr-un „front cultural” 73. Capitalismul menține
controlul nu numai prin violență, coerciție economică și politică, dar și prin ideologie. Burghezia
a dezvoltat o hegemonie culturală prin care își promovează propriile valori și norme care devin
comune tuturor. Proletarii și membrii altor clase își identifică binele propriu cu binele burgheziei,
fapt care duce la menținerea de status quo și nu la revoltă.
Pentru a contracara valorile burgheze ridicate la rangul de „normalitate”, sau „normale”,
clasa muncitoare trebuie să își dezvolte o cultură proprie și să obțină hegemonia culturală. O
clasă nu poate domina doar prin interesul său economic ori prin forță și coerciție. Dimpotrivă,
ea trebuie să preia leadershipul moral și intelectual și să facă alianțe și compromisuri cu o
varietate de forțe.
2.2.2 Folclorul
Concepția lui Gramsci despre folclor corespunde categoriei mai largi de cultură populară
(popular culture) 74. În timp ce majoritatea intelectualilor consideră folclorul ca fiind ceva
„pitoresc” și demodat, Gramsci îl consideră ca fiind o concepție vie a lumii și a vieții care se află
în opoziție cu concepția „oficială” asupra lumii. Din cauza faptului că grupurile subjugate și în
special oamenii analfabeți sau semianalfabeți nu dețin instituții care să le promoveze interesul
(de exemplu presa), care ar putea să și le standardizeze concepția asupra lumii, folclorul este ne-
elaborat, profund tradițional nesistematizat și cu multe manifestări. Scopul lui Gramsci este ca
să disloce aceste concepții ancestrale din mâinile celor care creează moralitatea și să creeze prin
folclor la o nouă cultură a grupurilor marginale. Un proiect cultural viabil nu este o mișcare de
73
S. Jones, Antonio Gramsci (Routledge Critical Thinkers), Taylor & Francis, 2007, p. 41.
74
Ibidem, p. 37.
23
avangardă impusă asupra oamenilor ci o mișcare înrădăcinată în cultura populara așa cum este
ea, cu tendințele și valorile sale morale și culturale, chiar dacă este retrogradă și convențională.
2.2.3 Societatea civilă și statul
Gramsci nu înțelege statul în sensul îngust de aparat birocratic și guvern. El face o distincție
între societatea politică (poliția, armata, sistemul legal etc) și societatea civilă. Aceasta poate
include organizații politice dar include și Biserica, sistemul educațional, instituții culturale,
sindicatele, mass media și familia 75. În sens mai larg termenul cuprinde totalitatea organismelor
„private, care sunt influențate de comportamentele individuale, gusturi și valori. Acest model
deviază de la definiția lui Marx care spunea că prin aceste instituții se transmite ideologia
burgheză sub formă de monolit. Societatea civilă include și petrecerile de copii, mersul la
cumpărături și mersul în vacanță. Pornind de la Machiavelli, Gramsci consideră că „Prințul
modern” – partidul revoluționar – este forța care va permite clasei muncitoare să dezvolte
intelectualii organici și o hegemonie alternativă proprie în cadrul societății civile.
2.2.4 Războiul de manevre și de poziție
Într-o scrisoare din 1924, Gramsci arăta că revoluția nu poate avea loc din cauza
democrațiilor vestice care au generat un complex de politici și instituții și care trebuie desprinse
din relația lor cu societatea burgheză pentru ca revoluția să triumfe. El face o distincție între
revoluțiile din Rusia și cele care sunt necesare în alte țări. Gramsci numește tipul de revoluție
bazată pe un atac frontal asupra statului, război de manevre dar având în vedere felul în care
frontul vestic din primul război mondial s-a împotmolit în tranșee, este de părere că acest tip
asalturi duc la victorii rare. În schimb calea pe care revoluționarii trebuie să o urmeze este cea a
războiului de poziții purtat pe o perioadă lungă de timp în suprastructura societății, în care
obiectul bătăliei sunt înțelesurile și valorile culturale, de aici și strategia lungului marș prin
instituții pusa în aplicare în anii 1960 în cadrul mișcărilor studențești 76.
Eșecul comunismului sovietic constă în incapacitatea de a câștiga lupta pentru hegemonie
culturală după răsturnarea regimului țarist precum și recurgerea la violență.
2.3 Gramsci ca precursor al Școlii de la Frankfurt
Spre deosebire de Marx și Lenin care considerau că societatea umană este divizată în două
tabere antagonice: pătura largă formată din muncitori și minoritatea capitalismului opresiv,
Gramsci avea o alta viziune, recunoscând rolul creștinismului ca factor unificator cultural în
societatea europeană. Acesta era mult mai vizibil și mai real decât revoluția proletară care nu
exista. Acesta era forța care lega toate clasele- muncitori, țărani, aristocrați și preoți, într-o
cultură omogenă. Caracterul esențial al acesteia este credința oamenilor că cele mai importante
aspecte ale vieții umane transcend condițiile materiale în care oamenii trăiesc. De aceea pentru
Gramsci era limpede că într-o Europă creștină muncitorii nu se văd pe ei înșiși separați de clasa
75
Ibidem, p. 32.
76
William Lind et al., Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, Rost, Bucureşti, 2015,
p. 29.
24
conducătoare printr-o falie ideologică, iar o lovitură de stat cum a fost in 1917 nu poate fi o
revoluție adevărată.
Aceasta constatare, că indiferent cât de exploatată este clasa muncitoare, conștiința ei nu este
formată din sentimentul de oprimare ci este formată de credința și cultura creștină. Din acest
motiv Marx și Lenin greșeau când așteptau o revoluție proletară globală, pentru că niciodată
aceasta nu se va înfăptui, dovada fiind muncitorii și țăranii din primul război mondial care s-au
unit cu capitaliștii și burghezii sub același steag național și au luptat împotriva unui dușman
comun. Gramsci nu renunță la utopia unui paradis al muncitorilor pe pământ. Trebuia doar
schimbată tactica, anume ca omul să se marxizeze din interior 77. Mijloacele teroriste sovietice
nu pot da rezultatele dorite pentru că ele nu pot elimina „forțele reacțiunii burgheze”: religia,
establishmentul intelectual și academic, influența capitalistă- toate acestea vor fi forțate să se
retragă sub forma tradiției, rezistenței și a nemulțumirii. Iar când va veni momentul, toate aceste
forțe vor izbucni din subteran și vor răsturna orânduirea socialistă.
De aceea planul lui Gramsci este de a realiza o revoluție în mințile oamenilor, în felul în care
ei gândesc și nu prin cuceriri la baionetă de străzi și orașe. Pentru a triumfa, trebuie cucerită
mintea societății civile, prin impunerea unei hegemonii marxiste în mințile oamenilor care vor fi
cucerite. Marxiștii trebuie să își schimbe strategia, înlocuind „revoluția”, „dictatura
proletariatului”, „paradisul muncitoresc” cu termeni noi care construiesc o gândire alternativă:
„consens național”, „unitate națională” și „pacificare socială” 78. Marxiștii trebuie să se implice
în activități normale și practice acceptate în procesul democratic, în lobby, să participe la alegeri
și în general în toate formele de participare civică. Ei nu trebuie doar să accepte existența și altor
forțe politice, dar trebuie să intre în alianțe cu acestea. Ei trebuie să sprijine femeile, săracii,
exclușii, cei care se consideră oprimați 79. Trebuie să adopte diferite tactici pentru diferite culturi
și subculturi. De aceea ei trebuie să pătrundă în toate mișcările civile, culturale și politice din
toate națiunile, cucerindu-le din interior.
Dar pentru ca acest plan global să funcționeze, trebuie combătut cel mai mare adversar al
revoluției marxiste: creștinismul. Acesta este o superstructură care cuprinde toată cultura
europeană, în toate formele și expresiile sale. Pentru a submina un asemenea sistem, Gramsci se
concentrează pe mintea oamenilor care trebuie schimbată prin transformarea ei dintr-o minte de
creștin nepracticant într-o minte anti-creștină. Concret, trebuie ca indivizii și grupurile sociale să
se raporteze la problemele vieții și societății fără a-L mai avea în vedere pe Dumnezeu sau
poruncile Lui. Oamenii trebuie să ajungă să reacționeze cu antipatie și opoziție la orice soluție
pentru problemele lor care fac referire la transcendența divină creștină.
Este absolut normal ca acest plan să fie înfăptuit printr-o revoluție globală, discretă și
anonimă. Mijloacele violente sunt contraproductive. Totul trebuie făcut în numele demnității și
drepturilor omului.
77
Este interesant de comparat procesul de marxizare cu cel de hristomorfizare.
78
Gramsci inaugurează limbajul corectitudinii politice, care este astăzi limbajul oficial
79
M. Martin, The Keys of This Blood: The Struggle for World Dominion Between Pope John Paul Ii, Mikhail
Gorbachev, and the Capitalist West (Touchstone Book), Simon and Schuster, 1990, p. 155.
25
Școala de la Frankfurt și declinul autorității
Capitolul III
Idealul paradisului terestru ca poruncă de împlinire a istoriei de către poporul ales, are ca
obiectiv realizarea revoluției globale. Instrumentul ei este acțiunea marxistă care începe cu Marx,
cel care așază ca principiu declanșator elementul economic și materialist. După experimentele
leninist- staliniste, marxismul intră în criză, fiind necesară o reactualizare a principiilor acestuia
în cadrul societății sec. XX. Cel care a început procesul de schimbare a fost Antonio Gramsci
care deviind de la linia ortodoxă marxistă, mută centrul revoluției de pe elementul economic pe
cel cultural. Însă cei care vor transforma definitiv marxismul, continuând lupta pentru revoluția
globală, sunt membrii Școlii de la Frankfurt.
1.1 Scurt istoric al Institutului pentru Cercetare Socială
Termenul de „Școala de la Frankfurt” este informal și este folosit pentru a descrie gânditorii
marxiști care au înființat Institutul pentru Cercetări Sociale din Frankfurt. Este important de
menționat că termenul de „școală” este nepotrivit pentru că intenția fondatorilor nu a fost de a
educa prin cursuri generații de studenți, mai degrabă i s-ar potrivi termenul de „Grupul de la
Frankfurt”.
Încă de la început independența (financiară) a viitoarelor activități a fost considerată ca fiind
esențială. Aceasta a fost asigurată prin Felix Weil, fiul unui evreu german îmbogățit din comerțul
cu cereale din Argentina, care planifica un cadru instituțional în care cercetarea socială să se
poată desfășura și pe care el să o finanțeze. Weil a terminat doctoratul la Frankfurt cu o disertație
privind problemele practice de implementare a socialismului 80, lucrare publicată de evreul
german Karl Korsch, figură importantă a marxismului vest european. Școala de la Frankfurt își
are originea în întâlnirea (Erste Marxistische Arbeitswoche) organizată de Weil în vara din 1922
în Ilmenau, Thuringia, cu o participare majoritar evreiească, printre care viitori membri sau
colaboratori proeminenți ai Școlii: Georg Lukacs 81, Karl Korsch, Richard Sorge, Friedrich
80
M. Jay, The Dialectical Imagination: A History of the Frankfurt School and the Institute of Social Research,
1923-1950 (An H.E.B. paperback), Little, Brown, 1973, p. 5. Martin Jay, evreu american cu vederi marxiste, a
publicat această lucrare, care este o istorie semioficială a Școlii de la Frankfurt, fiind cel mai des citată în literatura
dedicată Școlii.
81
Evreu, fiul al unui bancher ungur bogat. Cartea sa, Istorie și conștiință de clasă i-a adus recunoașterea ca al doilea
teoretician marxist de frunte după Marx. Lukacs considera că pentru ca o nouă cultură marxistă să ia ființă, cultura
existentă trebuia să fie desființată. El declara: „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând
26
Pollock și alții activi în mișcarea socialistă. Scopul întâlnirii a fost de a combina diferite tendințe
din marxism pentru a ajunge la o formă „adevărată” sau „pură” de marxism. După a doua
săptămână de lucru (Zweite Marxistische Arbeitswoche), Weil este încurajat de rezultate și vrea
să înființeze un institut permanent. Pentru a-i conferi o aură de legitimitate, Weil a considerat a
fi prudent să stabilească o afiliere cu Universitatea din Frankfurt 82. Denumirea inițială de
„Institutul pentru marxism” (Institut für Marxismus) a fost abandonată ca fiind prea provocatoare
și a fost căutată o alternativă mai „aesopiană” (de fapt o aternativă mai corectă politic).
Odată înființat, institutul începe să devină treptat parte dintr-o mișcare mai largă denumită
ca „marxismul occidental” caracterizat pe de-o parte de reinterpretări predominant filosofice și
hegeliene ale teoriei marxiste în relație cu societățile capitaliste avansate și pe de altă parte,
printr-o perspectivă critică față de dezvoltarea societății din URSS 83. Se pot distinge 4 perioade
în istoria Școlii.
Prima se desfășoară între 1923 și 1933 când cercetarea la institut este destul de variată și are
sub primul director Carl Grünberg 84 un caracter predominant empiric.
A doua perioadă este în exilul din SUA între 1933 și 1950 când institutul intră sub noul
director Max Horkheimer (din 1930) într-o perioadă de influență neo-hegeliană, teoria critică
fiind în această perioadă elaborată.
A treia perioadă începe în 1950 când institutul se întoarce în Frankfurt și când teoria critică
începe să devină influentă în Germania, răspândindu-se în Europa după 1956 odată cu apariția
mișcării „Noii Stângi”, dar și în SUA, unde o parte dintre membrii institutului au rămas, în
special Herbert Marcuse, care devine „gurul” mișcărilor radicale studențești.
Ultima perioadă începe cu anii 1970, când influența Școlii intră în declin odată cu moartea
lui Theodor Adorno în 1969 și a lui Max Horkheimer 1973, astfel încât Școala aproape că
încetează să mai existe. Cu toate acestea, conceptele de bază ale Școlii au fost preluate și re-
evaluate de Jürgen Habermas în căutarea unor noi condiții de dezvoltare socială bazate pe teoria
istorică a lui Marx și pe capitalismul modern.
1.2 Relația institutului cu știința și morala
Lucrările Școlii sunt interdisciplinare și sunt recunoscute ca fiind importante în sociologie,

psihologie, critica artei. Însă este important de aflat care este raportarea membrilor la știință,
morală și dacă metodele ei au fost folosite în munca de cercetare a institutului.
singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii” și „O asemenea răsturnare de proporții mondiale
a valorilor nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori și crearea unora noi de către revoluționari”. Devenind
vicecomisar pentru cultură sub regimul bolșevic al lui Bela Kun, în Ungaria în anul 1919, Lukacs a lansat ceea ce
avea să devină cunoscut sub numele de terorism cultural. Ca parte a acestui terorism cultural, el a inițiat un program
radical de educație sexuală în școlile ungurești. Copiii unguri erau instruiți în teme precum „iubirea liberă”,
raporturile sexuale, natura „arhaică” a codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei și irelevanța
religiei. Femeile erau de asemenea, instigate la revoltă împotriva normelor sexuale ale vremii. Campania
„terorismului cultural” inițiată de Lukacs a fost precursoarea a ceea ce „corectitudinea politică” va genera mai târziu
în școlile americane - William Lind et al., Corectitudinea politică: „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, p.
29.
82
1923-1950, p. 8.
83
T.B. Bottomore, The Frankfurt School and Its Critics (Key sociologists), Routledge, 2002, p. 10.
84
Născut în 1861 la Focșani, într-o familie de evrei de origine basarabeană-germană.
27
Gershom Scholem- renumit teolog israelian și istoric al religiilor a numit Școala de la

Frankfurt ca fiind o „secta iudaică” 85, și acest lucru explică mai ușor scopurile și mijloacele
folosite în activitatea ei. De exemplu Max Horkheimer, directorul școlii în timpul căreia s-a
publicat volumul monumental Personalitatea autoritară, reamintea colaboratorilor săi că ei sunt
cei puțini în mâinile cărora stă viitorul „teoriei” (adică a teoriei critice). Spre sfârșitul vieții el și-
a acceptat complet identitatea iudaică și a reușit marea sinteză dintre iudaism și teoria critică 86.
Ca un indiciu al profundei sale identități iudaice, Horkheimer afirmă că scopul filosofiei este de
a promova istoria evreiască:
„Martirii anonimi din lagărele de concentrare sunt simbolul umanității care se sforțează să se
nască. Sarcina filosofiei este să traducă ceea ce ei au făcut într-o limbă care să fie auzită, chiar
dacă vocile lor au fost reduse la tăcere de către tiranie”
T.W Adorno, primul autor din colectivul Personalității autoritare (care va fi analizată mai
jos), a fost și el directorul școlii, fiind foarte bun colaborator al lui Horkheimer și care și-a
orientat lucrările sale de după 1940 ca o reacție la Holocaust, de la el existând cunoscutul
aforism:
„A mai scrie poezie după Auschwitz este barbarie”
Tot el afirmă:
„Nici un studiu al sociologiei nu poate fi posibil fără a reflecta la Auschwitz, fără a fi preocupat ca
un nou Auschwitz să apară”
„Experiența Auschwitzului s-a transformat într-o categorie istorică și sociologică absolută”

O caracteristică de fond a lui Horkheimer și Adorno în cadrul teoriei critice (pe care o vom
analiza mai târziu) este transformarea societății conform unor principii morale 87. De la început
a existat o repudiere a cercetării științifice independente (care este considerată un „fetișism al
datelor”) în favoarea unei priorități fundamentale a perspectivei morale în care societățile
prezente inclusiv capitalismul și posibil cea stalinistă (care exista la acel moment), urmează să
fie transformate în utopii ale pluralismului cultural. Școala consideră științele sociale pozitiviste
(adică orientate empiric) ca forme de dominație și opresiune. De aceea cercetătorul social trebuie
să fie un critic al culturii în care trăiește și să adopte o atitudine de rezistență față de societățile
contemporane.
Caracterul neștiințific al școlii poate fi observat și în cazul expulzării dizidenților din cadrul
institutului. De exemplu Erich Fromm a fost exclus din mișcare în anii 1930 din cauza vederilor
sale despre umanismul de stânga (care punea sub semnul întrebării caracterul autoritar al relației
dintre psihanalist și pacient), viziune incompatibilă cu autoritarismul liniei Horkheimer-Adorno.
Cel din urmă spunea 88:
„Fromm alege calea cea mai scurtă cu conceptul de autoritate, fără de care nici avangarda lui
Lenin sau dictatura proletariatului nu pot fi concepute. L-aș sfătui cu tărie să citească Lenin.
85
K. MacDonald, The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish Involvement in Twentieth-Century
Intellectual and Political Movements, 1stBooks, 2002, p. 153.
86
Ibidem.
87
Ibidem, p. 154.
88
Ibidem, p. 155.
28
Trebuie să spun că văd o adevărată amenințare în articolul său la adresa liniei pe care jurnalul o
are”
Un alt caz de expulzare este cel al lui Herbert Marcuse, atunci când vederile sale ortodoxe
marxiste au început să devieze de la ideologia lui Adorno și Horkheimer.
Era de așteptat ca institutul care avea o orientare autoritară, să producă un corp de lucrări
speculative și filosofice, care în ultimă instanță să nu aibă o influență reală asupra științelor
sociale empirice, cu toate că au avut un impact asupra teoriilor umaniste (Personalitatea
autoritară nu intră în această afirmație pentru că ea a avut o bază empirică). Restul lucrărilor
școlii nu pot fi numite științifice pentru că ele refuză experimentarea, cuantificarea și verificarea
și pentru că acordă prioritate aspectelor morale și politice înaintea investigării: „Arta în epoca
reproducerii mecanice”, „Eclipsa rațiunii”, „Minima moralia”, „Dialectica negativă”,
„Dialectica iluminării” și altele. Ultima menționată, „Dialectica iluminării”, scrisă de
Horkheimer și Adorno în 1944, este o lucrare filosofic-speculativă, centrată pe antisemitism. Pe
lângă faptul că este scrisă criptic, abstract, într-o maniera hegeliană, stilul este unul asertiv:
afirmațiile despre anti-semitism sunt făcute fără nici o încercare de a oferi dovezi empirice. Ideile
sunt afirmate într-o manieră identică cu teoriile despre antisemitism din Personalitatea
autoritară.
Natura ne-empirică a teoriei despre antisemitism era un fapt de la sine înțeles pentru Adorno:
„Noi nu am privit niciodată teoria ca un set de ipoteze ci ca stând pe propriile ei picioare și de
aceea nu am intenționat să probăm teoria prin rezultate ci numai să derivăm din ea întrebări
concrete pentru investigație, care trebuie apoi să fie judecate prin propriul lor merit care să
demonstreze anumite structuri socio-psihologice care prevalează”
Ca un corolar la această teză, Adorno a adoptat ideea că rolul de bază al filosofiei este unul
de negare a oricărei forme de „universalitate”, „obiectivitate” sau „totalitate”, adică de a refuza
orice principiu de organizare a societății care ar putea omogeniza membrii ei. Din acest motiv,
știința este condamnată din cauza tendinței acesteia de a căuta principii universale ale realității
(inclusiv ale naturii umane) și a de a căuta diferențe măsurabile cantitative între indivizi și nu
diferențe calitative, care ar implica judecăți morale. Fiecare obiect trebuie „respectat în
unicitatea sa istorică negeneralizată” 89.
1.3 Introducere în Teoria critică
Teoria critică a fost menționată de către Max Horkheimer în eseul lui „Teoria tradițională
și critică” din 193790. Este important de subliniat că nici Horkheimer și nici alți membri ai Școlii
de la Frankfurt nu dau definiția teoriei, nu arată scopul ei și mai ales nu arată mijloacele ei de
validare științifică. Cititorul sau ascultătorul trebuie să facă un efort de a o înțelege, pentru că ea
trebuie dedusă, subînțeleasă. Horkheimer afirmă că:
„O definiție generală a autorității ar fi în mod necesar extrem de goală precum toate definițiile
conceptuale care încearcă să definească momente singulare din viața socială într-o manieră care
să cuprindă întreaga istorie. Conceptele generale care formează baza teoriei sociale, pot fi corect
89
Ibidem, p. 164.
90
Un rol în formarea teoriei critice îl are și Georg Lukacs care afirmă că mijloacele capitaliste de producție pot fi
abolite doar de către un proletariat cu conștiință de clasă corectă. Teoria critică are rolul de a crea această conștiință
29
înțelese doar în conexiune cu alte concepte generale ale teoriei ca momente ale unei structuri
teoretice date” 91
Martin Jay scrie:
„Scopul cercetării tradiționale a fost cunoașterea pură și nu acțiunea 92” 93
Însă pentru a înțelege mai bine ce este teoria critică, vom apela la Raymond Geuss, care deși
are vederi marxiste, reușește să explice mai clar ce este teoria critică în lucrarea sa „Ideea unei
teorii critice: Habermas și Școala de la Frankfurt” 94
După cum am arătat în subcapitolul anterior, raportarea Școlii de la Frankfurt la știință este
una negativă, ea fiind repudiată, deoarece știința pozitivistă este un mijloc de dominație
ideologică. Teoria critică este structural diferită de teoria științifică pentru că ea este „reflectivă”
și nu „obiectificatoare”. Ea diferă de teoriile științifice prin structura cognitivă și modul de
afirmare a realității. Teoriile științifice sunt acceptabile dacă sunt corecte din punct de vedere
empiric și sunt confirmate prin observație și experiment. Însă teoria critică este acceptabilă dacă
este corectă empiric și dacă obiectul ei, agenții cărora ea se adresează, o acceptă în mod liber.
Partea centrală a teoriei este criteriul de acceptare pentru credințele pe care le prezintă, în
publicul țintă. De exemplu, teoria critică nu doar afirmă că cei oprimați trăiesc într-o viziune
ideologică a lumii inacceptabilă, dar și afirmă că această viziune este inacceptabilă. Adică teoria
introduce și o dimensiune morală în analiza ei, element ce o diferențiază cel mai mult de științele
obiective. Teoria critică trebuie să fie acceptabilă după criteriile extrase din comportamentul
agenților și din forma lor de conștiință, pe care le folosește apoi pentru a le submina
(agenților) propria lor viziune asupra lumii.
Se presupune că agenții cărora se adresează teoria critică știu că sunt în suferință și frustrare
și că ei cunosc sursa acestei suferințe. Știu care instituție socială îi oprimă (de exemplu Biserica,
familia ori statul), dar acceptă această represiune și instituțiile ei din cauză că agenții au adoptat
o viziune a lumii de natură ideologică, impusă difuz de către societate. Teoria critică își are
originea în suferință și represiune 95. Este tocmai această experiență a durerii și suferinței care îi
motivează pe agenți să acționeze și să schimbe structura societății. În acest caz, rolul teoriei
critice este să-i facă conștienți de situația lor pe agenți și apoi să îi „emancipeze” oferindu-le o
nouă conștiință.
Aici se află un punct deosebit de important, fără de care mecanismul teoriei critice nu poate
funcționa și anume liberul consimțământ. Există un nivel și mai profund al iluziei ideologice,
semnalat de Marcuse (despre el vom vorbi mai târziu) și Adorno, care sunt de părere că societatea
modernă industrială exercită un control atât de extins asupra minții umane, încât oamenii nu pot
deveni conștienți că sunt oprimați. Din moment ce teoria critică poate funcționa doar dacă agenții
o acceptă, ei trebuie în mod liber (categoriile acestea se exclud reciproc!)să recunoască
dorințele inconștiente pe care teoria le atribuie, ca fiind ale lor și trebuie în mod liber să accepte
că sunt nefericiți și frustrați. Doar dacă aceste condiții sunt îndeplinite, teoria critică poate să
91
1923-1950, p. 118.
92
Ibidem, p. 80.
93
Este forma modernă a afirmației lui Marx, care este gravată pe mormântul lui: „Filozofii doar au interpretat
lumea; ceea ce trebuie făcut este schimbarea ei”
94
R. Geuss, The Idea of a Critical Theory: Habermas and the Frankfurt School (Modern European Philosophy),
Cambridge University Press, 1981.
95
Ibidem, p. 80.
30
arate adevărata sursă de suferință din lume, care se găsește în instituțiile sociale ce în mod fals
își arogă legitimitatea socială.
Există 4 stadii ale condiției sociale în care se află agenții 96:
1) Agenții suferă și cunosc instituțiile sociale care îi oprimă
2) Agenții știu că suferă, dar ori nu cunosc care este cauza ori au o teorie falsă despre cauză
3) Agenții sunt aparent mulțumiți, dar analiza comportamentului lor demonstrează că ei
suferă de frustrări ascunse de care ei nu sunt conștienți
4) Agenții sunt în realitate mulțumiți dar numai pentru că au fost împiedicați să își dezvolte
anumite dorințe care în mod normal s-ar fi dezvoltat și care nu pot fi satisfăcute în cadrul
ordinii sociale prezente
Lucrarea teoriei critice se axează pe punctele 3 și 4 prin creșterea gradului de conștientizare
al agenților privind propria lor durere, frustrare și suferință ori să îi facă nemulțumiți cu limitările
existenței lor actuale. Teoria critică trebuie să aibă în vedere că agenții pot opune rezistență
pentru că ei suferă de iluzie ideologică și sunt sub influența negativă a societății nu numai prin
credința în legitimitatea ei dar și din cauza unor moduri false de gratificare a lor din partea
societății, care ar putea pune în pericol procesul de emancipare.
Având cele de mai sus în vedere, putem afirma următoarele:

- Teoria critică nu este o teorie în sensul științific pentru că ea nu poate fi verificată, testată,
validată sau invalidată prin mijloace empirice:
„teoria nu poate fi validată sau invalidată prin verificare empirică, dar când ea este tradusă prin
întrebări de cercetare, ideile teoretice pot fi imens îmbogățite. De exemplu, psihanaliza a fost
îmbunătățită semnificativ prin traducerea ei în întrebări empirice, cu toate că desigur, formularea
ei inițială nu a fost decât inductivă”
- Teoria critică poate fi mai bine înțeleasă dacă în locul primului cuvânt se pune termenul
de „ideologie”. Este ideologie pentru că în primul rând ea nu suportă a fi aplicată asupra
ei însăși, adică critica să fie aplicată teoriei. Un alt element ce ține de ideologie este faptul
că ea nu convinge prin argumente obiective, verificabile ci ea pentru a funcționa face
apel la liberul consimțământ al receptorului. Mai mult, dacă acesta opune rezistență,
ideologia teoriei critice patologizează pe cel care ar fi trebuit să o accepte.
- Teoria critică este mijlocul prin care revoluția marxistă răstoarnă ordinea socială, nu prin
lovitură de stat ci prin mințile oamenilor, împlinindu-se astfel conceptele teoretizate de
Gramsci de societate civilă, hegemonie și război de poziții.
Este interesant de menționat că Raymond Geuss crede în rolul vindecător al Școlii de la

Frankfurt și în potențialul de transformare al teoriei critice și totuși se întreabă de ce din moment
ce teoria critică reprezintă un curs de acțiune pentru eliberarea agenților, Școala de la Frankfurt
insistă asupra folosirii unui limbaj neclar, criptic în loc să transmită teoria într-o formă
comprehensibilă 97? Răspunsul nostru este că dacă Școala ar face acest lucru, si-ar deconspira
propria ei agendă.
96
Ibidem, p. 83.
97
Ibidem, p. 85.
31
1.4 Volumul „Personalitatea autoritariană”- scurtă analiză
În 1950 se lansează volumul sociologic „Personalitatea autoritariană” semnat de Theodor

W. Adorno, Else Frenkel-Brunswik, Daniel Levinson și Nevitt Sanford, cercetători cu vederi
marxiste ai Universității Berkeley din California 98. Lucrarea a fost sponsorizată de AJC
(Comitetul American Evreiesc).
Ideea centrală a volumului că autoritarianismul este rezultatul unui model de dezvoltare
freudian. Comportamentul părinților excesiv de aspri este cauza furiei pe care copii o au față de
părinți. Pe de altă parte frica de dezaprobare și pedeapsă îi face pe copii să nu își confrunte direct
părinții și îi determină pe copii să se identifice și să idolatrizeze figuri autoritare. Cartea mai
sugerează că autoritarianismul este înrădăcinat într-o formă mascată de homosexualitate, care
este redirecționată într-o formă ostilă față de tată, frică ce este apoi suprimată din cauza fricii
copilului de a fi castrat de către tată. Această ipoteză era acceptată în acea perioadă însă chiar
dacă Else Frenkel-Brunswik (autoarea capitolului despre familie pe care îl vom trata mai jos) a
contribuit cu câteva studii de suport al acestei teorii, informațiile empirice ulterioare nu au
confirmat această ipoteză. Autoritarianismul este măsurat de „scala F” (F de la fascist). O altă
ipoteză a cărții este că aderenții politici de dreapta sunt predispuși la ideologii de extremă dreapta
(fascism, nazism), sugerând că persoanele cu orientare politică de stânga (socialiștii, marxiștii)
se găsesc în limitele normale de sănătate psihică.
1.4.1 Abordarea metodologică
Studiul a inspirat numeroase lucrări și direcții de cercetare în psihologie, sociologie și științe

politice între 1950 și 1960, privind relația dintre trăsăturile de personalitate, comportament și
convingerile politice. Cu toate acestea, lucrarea a fost subiectul unor critici de amploare, în
special din cauza erorilor de eșantionare și tehnicile folosite pentru evaluarea psihologică a
respondenților. De exemplu Adorno mărturisește că în construirea scalei F:
„...nu am procedat într-o manieră empirică. Nu am considerat să pornim cu sute de itemuri alese
mai mult sau mai puțin aleatoriu și apoi să vedem prin încercare și eroare care dintre ele pot fi
asociate la diferite scale de antisemitism sau fascism. În schimb, pentru fiecare item a existat o
ipoteză, uneori mai multe ipoteze care enunțau care ar fi natura legăturii cu prejudecata ”
Este foarte important de subliniat că nicăieri în cuprinsul lucrării conceptul de prejudecată
nu este definit în mod clar, exact ca și în cazul teoriei critice. În schimb el este folosit ca și
element definitoriu patologic în cazul celor care obțin scoruri mari.
O altă problemă structurală a cercetării este construirea scalelor cu enunțuri negative.
Principalul efect că indiferent de ce variante de răspuns ar alege respondentul, rezultatul final ar
demonstra că el oricum are un fond pre-fascist:
„Un avantaj al enunțurilor negative este că ele tind să fie mai discriminatorii. De asemenea,
enunțurile negative pot fi formulate ca să exprime în mod subtil ostilitatea fără a leza valorile
democratice pe care cei mai mulți dintre oamenii cu prejudecăți simt că trebuie să le afișeze. Din
98
„Personalitatea autoritariana”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/The_Authoritarian_Personality#cite_ref-
26, data accesării: 26 februarie 2016.
32
moment ce scala încearcă să măsoare receptivitatea la ideologia antisemită, a părut rezonabil să

folosim doar enunțuri antisemite în enunțurile din scală 99”
Lucrarea pleacă de la credința că nazismul este un fenomen care nu poate fi izolat de
tendințele generale ale civilizației vestice 100 (creștine). Preocuparea de bază a lucrării este analiza
antisemitismului și a găsirii cauzelor acestuia în interiorul societăților, dar cu toate acestea în
cuprinsul lucrării nu există o secțiune special dedicată antisemitismului și relației acestuia cu
autoritarianismului.
„Aceasta este probabil o reflectare a tendinței Institutului de a minimaliza problema evreiască.

Pollock, când a fost întrebat despre acest aspect, a spus că nu trebuie să facem publică această
chestiune. Poate că această atitudine corespunde lipsei de interes a Institutului de a atrage atenția
asupra originii covârșitoare a membrilor săi 101”
Adorno consideră că nu e suficient pentru a eticheta antisemitismul americanilor ca fiind ne-
american, pentru că aceasta nu va schimba lucrurile în primul rând pentru că etichetarea nu este
suficientă 102. În schimb, este nevoie de altceva pentru a combate corespunzător prejudecățile,
așa după cum afirmă Horkheimer:
„Scopul nostru nu este doar să descriem prejudecățile, dar să le și explicăm pentru a le eradica.
Aceasta este provocarea dinaintea noastră. Eradicare înseamnă re-educare, planificată științific
[…]. Și educația în sens strict este prin natura ei personală și psihologică”
De aceea:
„Scopul lucrării este mai mult educația pentru toleranță și nu praxisul pentru schimbare
revoluționară, ceea ce a dus la atitudinea de dispreț a mai multor marxiști ortodocși 103”
O altă critică a agendei ideologice a volumului este adusă de analistul Christopher Lasch care
arată că prin echivalarea sănătății mentale cu persoanelor de stânga, și a patologiei autoritariene
cu persoanele de dreapta, scopul lucrării a fost să combată antisemitismul prin supunerea
societății unei psihoterapii colective, prin considerarea cetățenilor ca fiind infractori ori persoane
internate în spitalele pentru probleme mintale. De la început aceasta a fost știință socială cu
agendă politică. 104.
1.4.2 Frenkel-Brunswik și patologizarea familiei
Capitolul X al lucrării este intitulat: „Părinții și copilăria văzută de către respondenți”,

autorul lui fiind Else Frenkel-Brunswik 105. Capitolul începe prin o discuție privind atitudini
parentale și concepții despre familie. Indivizii cu prejudecăți își „glorifică” părinții și își privesc
familia ca grupul de care aparțin. Indivizii cu scoruri mici sunt prezentați ca având o atitudine
„obiectivă” a părinților, combinată cu afecțiune. Pentru a demonstra această ipoteză, autoarea
99
M. Horkheimer et al., The Authoritarian Personality: Studies in Prejudice (Science editions), Wiley, 1964, p. 59.
100
1923-1950, p. 134.
101
Ibidem, p. 133.
102
M. Horkheimer et al., The Authoritarian Personality: Studies in Prejudice, p. 60.
103
1923-1950, p. 227.
104
Apud. C. Lasch, The True and Only Heaven: Progress and Its Critics, W. W. Norton, 1991, p. 453
105
18 august 1908- 31 martie 1958, evreică psiholog polonezo-austriacă
33
prezintă un caz de afecțiune la un respondent feminin care își amintește disperarea avută când
tatăl ei a abandonat-o. Subiectul afirmă următoarele:
„Îmi amintesc atunci când tata a plecat, ea (mama) a venit în camera mea și a spus că nu o să îl
mai văd vreodată pe tata. Acestea au fost cuvintele ei exacte. Am fost nebună de durere și am simțit
că a fost vine ei. Am trântit lucrurile, am golit sertarele de la dulap pe fereastră, am smuls așternutul
de pe pat apoi am aruncat cu lucruri în zid 106”
Acest exemplu arată într-adevăr o relație de atașament între fiică și tată, dar ideea este că
relația este una de abandon și nu de afecțiune.
Autoarea descoperă în baza chestionarelor că imaginea tatălui în rândul băieților cu scoruri
mari este de om „serios, aspru, riguros” iar imaginea mamei este asociată cu „sacrificiul,
bunătatea, supunerea”. În același timp observă că și fetele cu scoruri mari tind să se refere la
tați ca cei care susțin material familia iar la mame ca persoane care oferă și care au avut grijă de
ele când erau mici. De exemplu, următorii bărbați cu scor mare le descriu pe mama lor astfel:
„A fost o doamnă care a muncit din greu, a avut grijă de noi copii. Ea niciodată nu s-a purtat rău
cu noi în nici un fel”
„Mama era bolnavă la pat aproape tot timpul. Dar și dat ultimele puteri pentru noi copiii”
„Ea întotdeauna m-a învățat diferența dintre bine și rău, lucrurile care ar trebui să le fac și cele pe
care să nu le fac” 107
Pentru autoare ultima afirmație este suspectă pentru că această atitudine poate fi combinată
cu intoleranță față de situațiile care se îndepărtează de la ceea ce este bine. Când părinții au
această atitudine, ea poate duce în rândul copiilor la identificări rigide și reprimări, care le
deformează personalitatea.
Un alt exemplu de sindrom patologic:
„Tot timpul spun că mama încă mai are grijă de mine. Ar trebui să vezi dulapurile pline cu fructe,
gemuri, murături... Pur și simplu ei îi place să facă diverse lucruri pentru oameni” 108
Exemplu „tipic” de negare a conflictelor parentale în rândul bărbaților cu scoruri mari este
răspunsul la întrebarea dacă părinții s-au înțeles între ei:
„Bine, nu am auzit niciodată certuri. Dacă ar fi fost conflicte între mama și tata, eu nu aș fi aflat
niciodată”
Sunt date contra-exemple, de bărbați cu scor mic:
„Mama îl acuză pe tata că o minimaliza. Ea vorbește despre ambițiile ei prea mult. Mama se
gândește prima oară la ea. Nu vrea să își găsească locul în nici o biserică. Sunt multe certuri între
ei, care mă supără. Tata uneori o amenință că pleacă”
„Tata era temperamental și avea certuri domestice mari cu mama. Nu mi-a plăcut și nici nu mi-a
plăcut de tata. Sora mea s-a transformat psihologic împotriva mamei... nu era nimic foarte clar,
nimic pe care să îți pui mâna – foarte subtil... Nu mi-am dat seama atunci ”
106
M. Horkheimer et al., The Authoritarian Personality: Studies in Prejudice, p. 346.
107
Ibidem, p. 366.
108
Ibidem, p. 354.
34
Analiza autoarei din capitolul X continuă în maniera ilustrată mai sus să acopere mai multe
direcții: concepții despre mediul copilăriei; evenimente din copilărie și atitudinea față de frați.
Capitolul XI, scris tot de aceeași autoare, este intitulat „Sex, oameni și sine văzute de către
respondenți”, în care chestionează atitudini privind sexul; atitudini privind oamenii; atitudini
privind sinele propriu, unde aici de exemplu la subcapitolul „Masculinitate și feminitate” dă ca
exemplu un bărbat care are scor mare și care își prezintă tehnicile de a încheia negocieri în
favoarea lui, unde spune că anumite moduri convenționale de a face afaceri sunt prea lente pentru
el. Autoarea apreciază că a fi de succes și a-i depăși pe ceilalți prin propriile aptitudini
competitive, sunt elemente ale unui ideal de ego din rândul oamenilor cu prejudecăți. Pe de altă
parte, bărbații cu scoruri mici, fac referiri dese la dependențele lor, că le place să gătească și că
au alte gusturi considerate feminine 109.
Femeile cu scoruri mari se consideră delicate și feminine, nu acceptă nici o trăsătură
masculină, văzându-se femei de casă cu familie. Însă ele au o atitudine agresivă inconștientă față
de bărbați. Pe de altă parte, femeile cu scor mic, recunosc că adesea au un conflict cu feminitatea
lor. Uneori se simt invidioase pe bărbați și se angajează în activități masculine și vor să participe
alături de bărbați în activitățile lor.
Capitolul XI continuă și cu alte direcții de analiză. Însă informațiile prezentate sunt un
exemplu clar de manipulare ideologică a întregului demers analitic. Este impresionant cum
părinții cu scoruri mari reușesc să își educe copii într-o atmosferă pozitivă reușind în același timp
și să îi disciplineze. Cercetarea actuală denumește acest timp de atitudine parentală ca fiind
autoritativă, în care părinții stabilesc standarde pe care copii trebuie să le îndeplinească și căldura
relației dintre părinți și copii, îi motivează pe ultimii să se conformeze acestor standarde, prin
care ei se dezvoltă. Însă agenda profund subversivă a volumului „Personalitatea autoritariană”
este de a patologiza exact acest tip de familii din cultura creștină. Aceste familii au un grad ridicat
de coeziune și copii sunt atașați de valorile familiei. Ei acceptă ca și extensii ale structurii din
familie, structurile mai mari ca de exemplu Biserica, comunitatea și națiunea. Din punctul de
vedere al autorilor volumului, acest tip de familie trebuie să fie definită ca patologică, în ciuda
faptului exact acest tip de familie este necesară pentru continuarea identității iudaice: copii evrei
trebuie să accepte extensia familiilor lor în societate. Însă manipularea ideologică fundamentală
a întregii cărți constă în patologizarea acelor elemente ale societății creștine care sunt absolut
necesare la menținerea și dezvoltarea iudaismului. Întregul material al cărții este o încercare de
a patologiza comportamentul adaptiv social al creștinilor în general. Cei care prețuiesc relațiile
maritale stabile și familiile unite, care sunt preocupați de avansarea socială, care sunt mândri de
familiile lor și se identifică cu părinții lor, cei care cred că creștinismul este o forță morală
pozitivă110, care se consideră fie bărbați fie femei (dar nu ambele!), sunt priviți de către autorii
volumului și catalogați ca având tulburări psihologice. Este absolut ironic și ilar ca o publicație
sponsorizată de Comitetul American Evreiesc să patologizeze preocuparea pentru statut social și
resurse materiale și pe părinții implicați în educarea copiilor, în timp ce aceste atribute esențiale
caracterizează comunitățile evreiești din diaspora:
„Suntem înclinați să suspectăm că în baza rezultatelor din numeroase zone, mobilitatea socială
ascendentă și identificarea status quo-ului se corelează pozitiv cu etnocentrismul, iar mobilitatea
socială descendentă și identificarea corespunzătoare, merg la anti-etnocentrism” 111
109
Ibidem, p. 428.
110
Ibidem, p. 408.
111
Ibidem, p. 204.
35
Modelul social și de sănătate psihică propus de acest volum constă în indivizi izolați social,
care au atitudini negative și de rebeliune față de familiile lor, care sunt ambivalenți și nesiguri
cu identitățile lor sexuale, care au o stimă de sine scăzută, care au stări de insecuritate mai ales
în privința afecțiunii parentale și care au o mobilitate socială descendentă.
În ciuda agendei ideologice și a multitudinilor de erori metodologice și psihologice, acest
volum a fost promovat masiv în științele sociale: psihologie, sociologie, științe politice, devenind
un reper clasic și normator al acestor discipline prin care autoritatea familiei este subminată.
1.5 Raportarea institutului la religie
Studiul religiei nu ocupă un loc central în opera publicată a institutului, cu toate acestea există
câteva lucrări de scurtă întindere care tratează religia: Erich Fromm „Dogma lui Hristos”, Leo
Lowenthal „Demonicul: proiect pentru o filosofie negativă a religiei”, Herbert Marcuse „Un
studiu despre autoritate: Luther, Calvin, Kant”, Max Horkheimer „Teism și ateism”, „Religie
și filosofie”, Walter Benjamin „Capitalismul ca religie”.
Există un numitor comun în poziția membrilor Institutului privind scrierile lor despre religie:
- Stilul este unul hegelian, abstract, fiind marcat de numeroase aluzii la elemente
religioase, între care se interpun alte idei care deviază și care adaugă un alt grad de
dificultate în decodarea mesajului
- Când vorbesc despre religie, membrii institutului vorbesc aproape în exclusivitate despre
creștinism, care este comparat uneori cu iudaismul, după criterii ne-obiective
- Deși au o pretenție științifică, afirmațiile ori concluziile sunt făcute fără nici un efort de
demonstrare a ideii. Stilul este asertiv. Argumentele nu sunt prezentate pentru că ele țin
de știința pozitivistă, care este repudiată de către membrii institutului. Consecința este că
numeroase raționamente deviază de la realitatea factuală cunoscută, împingând demersul
către concluzii știute de dinainte. O cauza a acestui stil sunt credințele și convingerile
morale ale membrilor, care înlocuiesc necesitatea demonstrării argumentelor cu poziții
ideologice pe care prin limbaj le prezintă ca fiind universale
- Horkheimer, Fromm și Marcuse au o înclinație de a pune în valoare ereziile ori schismele
creștine: adopțianismul, arianismul, luteranismul ori calvinismul. Nu sunt luate în
discuție principalele puncte dogmatice creștine ale Bisericii, acestea fiind ignorate, în
schimb autorii încearcă să combată aluziv și discret Biserica prin referiri la cei care s-au
rupt de ea, în virtutea „calității” acestora de minoritate și potențial contestatar
- Analiza creștinismului este făcută prin prisma marxismului, iudaismului și psihanalizei.
Sunt excluse din discuție dogmele creștine, autorii alegând selectiv și amalgamat idei ori
citate din diferiți părinți ai bisericii, date istorice, comentarii filosofice și păreri proprii,
pentru a demonstra anumite teze marxiste, care țin în general de condițiile economice și
sociale în care creștinismul a apărut și s-a dezvoltat. Psihanaliza este folosită pentru a
oferi răspunsuri la întrebări cu premise gândite în mod voit greșit. De exemplu la
întrebarea lui Fromm „care este semnificația inconștientă a doctrinei homousiene în care
două sunt una? (adică persoana Tatălui și a Fiului având aceeași natură n.n)?”
Răspunsul dat de Fromm este că analiza lui încă nu a găsit răspunsul dar cu siguranță
această formulă are sens „în situația copilului din pântecele mamei. Mama și copilul sunt
două ființe care sunt în același timp una 112”. Eroarea fundamentală constă în formularea
112
E. Fromm, The Dogma of Christ (An owl book), HENRY HOLT, 1963, p. 67.
36
unei întrebări greșite fie prin ignorarea fie prin necunoașterea adevărului trinitar, anume
că Dumnezeu nu se află un dualitate, Tată și Fiu, ci în Trinitate: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt
- Autorii școlii se referă repetitiv la relația Tatălui cu „ideea” de Hristos, pe care o plasează
în clasicul context psihanalitic al complexului lui Oedip (deși niciodată ei nu menționează
unde și cine este mama) și ignoră sistematic un lucru pe care probabil că nu îl înțeleg (din
cauza propriei lor religii) și anume prezența și lucrarea Duhului Sfânt. Este foarte
probabil că dacă ei ar include în speculațiile lor și a treia Persoană a Sfintei Treimi atunci
întreagă lor interpretare psihanalitică s-ar prăbuși, pentru că mitul revoltei fiului
împotriva Tatălui nu ar mai funcționa atunci când ar exista și o a treia Persoană
pnevmatică.
1.5.1 Erich Fromm
Dintre toți autorii Școlii de la Frankfurt, Fromm reușește să expună într-o formă clară și
coerentă concepția sa și prin extensie a Școlii, în privința religiei. Trebuie punctat că religia
pentru Fromm înseamnă creștinismul. Însă înainte de a analiza poziția lui, să vedem cine a fost
Fromm.
1.5.1.a Repere biografice
Erich Seligmann Fromm (1900-1980) s-a născut în Frankfurt într-o familie de evrei
ortodocși 113. În familia lui au fost mulți rabini și talmudiști proeminenți. Bunica lui era
descendentă dintr-un mare comentator medieval al Vechiului Testament și al Talmudului, pe
nume Rashi, iar tatăl ei a fost un faimos rabin german. Tatăl lui Fromm, Naphtali, a fost un
comerciant cu vinuri și foarte activ în viața evreiască din Frankfurt.
În tinerețe Fromm avea o viață tradițională evreiască, respectând toate prescripțiile
religioase, studiind regulat Biblia și Talmudul, misticismul iudaic, Maimonides și hasidism. Însă
ca și în cazul lui Marx, Fromm renunță la practicarea credinței sale (în 1926), devenind un
umanist non-teist, devenind apoi ca și Moses Hess, un sionist ardent. Cu toate acestea, el nu a
menționat în cărțile sale aproape nicăieri despre sionism sau despre statul Israel. Disimularea
acestor preocupări este similară cu evitarea unui capitol explicit despre antisemitism din
Personalitatea autoritariană sau în cazul lui Freud care a evitat sistematic asocierea sa cu
originea sa etnică.
Fromm era un cunoscător al Vechiului Testament, spunând în anii ’70 într-un interviu:
„Au existat trei, patru, cinci cărți în viața mea care m-au făcut ceea ce sunt. În primul rând sunt
cărțile profeților. Observați că eu nu spun <Noul Tesament>. Când eram mic, nu detestam atât de
mult campaniile militare de cucerire a Canaanului, așa de mult cum o fac acum. Dar chiar și atunci
nu mi-au plăcut și nu cred că le-am citit mai mult de o data sau de două ori. Dar cărțile profetice
și psalmii și în special cărțile profetice, au fost și sunt o sursă inepuizabilă de vitalitate pentru
mine 114”
Și atunci când cu puțin timp înainte de moarte a fost întrebat ce valori de esențiale ar trebui
să ghideze oamenii, Fromm a spus: „Citiți Biblia”.
113
S. Lundgren, Fight against idols: Erich Fromm on religion, Judaism, and the Bible, P. Lang, 1998, p. 77.
114
Ibidem, p. 120.
37
El considera Vechiul Testament ca pe o carte revoluționară al cărei scop este eliberarea

omului, care conține multe norme și principii care și-au păstrat validitatea de-alungul mileniilor.
Legat de Adam și Eva Fromm spunea:
„Istoria umanității a început cu un act de nesupunere și nu este puțin probabil de a se termina cu

un act de supunere 115”
În timp ce în creștinism acest episod este sursa căderii omenirii, fiind o tragedie, pentru
Fromm situația este răsturnată, în sensul că el consideră aceasta ca fiind începutul trezirii omului,
fiind un act de eliberare. Păcatul a constat pentru Fromm că Adam și Eva s-au privit în mod
separat, izolat și egoist, nefiind în stare să depășească separarea printr-un act de unire prin iubire.
Fromm este încrezător în realizarea epocii mesianice, care va fi caracterizată prin pace în
sensul profetic de ceva mai mult decât absența războiului și a violenței. Pacea este armonie în
sensul termenului ebraic shalom pe care Fromm îl traduce cu „deplinătate”. Armonia va
caracteriza atât legăturile dintre om și om cât și cele dintre om și natură, care va deveni o mamă
hrănitoare. Ideea armoniei dintre oameni culminează cu viziunea armelor transformate în unelte
de muncă:
„Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica
sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul.” Isaia 2,4
Epoca mesianică are un aspect universalist. Omul va depăși experiența separării dintre
națiuni, oamenii se vor umaniza complet, străinii nu vor mai fi străini 116, iluzia diferențelor
esențiale dintre națiuni va dispărea și nu va mai exista nici un „popor ales” 117. Acea epocă va fi
caracterizată prin toleranță religioasă, ne mai existând nici un concept particularizat despre
Dumnezeu. Și atunci se va împlini sabatul istoriei, despre care vorbește și Moses Hess, omenirea
atingând țelul ei ultim: liberatea (și nu îndumnezeirea prin Hristos n.n). Sabatul este anticiparea
epocii mesianice iar epoca mesianică este un perpetuu sabat.
Însă cel mai important lucru de importanță capitală de reținut din gândirea mesianică a lui
Fromm este faptul că viziunea marxistă a unei societăți fără clase, exploatare și alienare este cea
mai modernă variantă a mesianismului. Marx a făcut un pas nou și radical înainte în tradiția
mesianismului profetic dar exprimat într-un limbaj ne-religios 118. Idea mesianică și-a găsit
cea mai completă formulare în concepția socialistă a lui Marx 119. Făcând abstracție de câte idei
l-ar fi influențat pe Marx din Vechiul Testament sau din mediul iudaic în care a crescut, el era
conștient de ideea mesianică prin filosofii iluminismului Spinoza, Goethe, Hegel. Fromm făcea
referire la socialism în general, fără trimiteri directe la Marx, ca fiind o formă secularizată de
mesianism 120.
Revenind la creștinism, atunci când a fost întrebat dacă vrea un creștinism fără Dumnezeu,
Fromm a răspuns afirmativ, că trebuie să existe un creștinism fără Dumnezeu sau profetism fără
Dumnezeu.
Însă care cum înțelegea Fromm creștinismul și cum se raporta la el?
115
Ibidem, p. 124.
116
Fromm spunea că din cauza originii sale etnice, se simțea un străin în copilăria sa când interacționa cu creștinii
117
S. Lundgren, Fight against idols: Erich Fromm on religion, Judaism, and the Bible, p. 145.
118
Ibidem, p. 148.
119
Care a dus la peste 100.000.000 de victime în sec. XX
120
S. Lundgren, Fight against idols: Erich Fromm on religion, Judaism, and the Bible, p. 148.
38
1.5.1.b Dogma lui Hristos
Dintre toate lucrările Școlii de la Frankfurt privind religia, am ales „Dogma lui Hristos”
pentru că limbajul este mai accesibil iar ideile sunt structurate într-o formă cursivă, spre
deosebire de restul autorilor care preferă un limbaj criptic prin care transmit aluzii la idei
nestructurate. Există două motive pentru care restul autorilor aleg acest tip de limbaj. Primul este
legat de potențialul ideologic al limbajului prin care se consideră că societatea creștină capitalistă
și-a dezvoltat în cadrul suprastructurii sale un limbaj general partizan prin care interesul de clasă
este promovat prin structuri inconștiente represive care dictează modul de gândire al oamenilor,
astfel încât violența și coerciția nu mai sunt necesare pentru că oamenii sunt ținuți captivi încă
din gândire. De aceea membrii institutului aleg să restructureze limbajul într-o formă
revoluționară prin care acesta va elibera gândirea agenților de lanțurile ideologice. Al doilea
motiv pentru care limbajul este criptic, ține de natura dialectică a acestuia, considerându-se că
limbajul normal este prea ne-dialectic, prea uni-dimensional pentru a fi folosit. Probabil că
explicația reală este că dacă scrierile marxiste ar folosi un limbaj normal, mesajul s-ar rezuma la
câteva pagini și odată prezentat în forma aceasta, agenda subversivă a școlii ar fi compromisă.
Un alt motiv pentru care am ales lucrarea lui Fromm „Dogma lui Hristos”, este calitatea ei
de a fi reprezentativă pentru viziunea majorității membrilor școlii privind religia creștină, astfel
încât analizând această lucrare cititorul se poate familiariza cu poziția ideologică a lui Fromm
dar și a celorlalți membri.
Lucrarea a apărut în 1930 în limba germană, fiind publicată în engleză în 1963, cu intervenții
minore din partea lui Fromm, arătând prin aceasta că poziția sa a rămas în principiu aceeași în
cei 30 de ani diferență. Lucrarea îmbină interpretarea marxistă cu cea psihanalitică, având ca
obiectiv analiza „evoluției conceptelor privind relația dintre Dumnezeu Tatăl și Iisus de la
începutul creștinismului până la sinodul din Crezului niceean din secolul IV 121”. Fromm vrea să
arate în ce fel schimbările anumitor idei religioase sunt expresia schimbărilor psihice ale
oamenilor și în ce grad acestea sunt influențate de condițiile lor de viață. Mai concret, el vrea să
arate cum evoluția dogmei poate fi înțeleasă prin analiza inconștientului asupra căruia lucrează
realitatea exterioară și prin care conținutul inconștientului este determinat.
Fromm este preocupat mai întâi să definească religia din perspectivă psihanalitică. Aceasta
ar fi în primul rând un transfer către figura fantasmagorică a lui Dumnezeu a dragostei și
ostilității copilului pe care o simte față de mama și tatăl lui. Și odată introdusă în discuție relația
copilului cu tatăl său, Fromm pregătește terenul pentru a crea conflictul dintre Fiul lui Dumnezeu
și Dumnezeu Tatăl. Ca argumente „științifice” aduce lucrarea lui Freud „Totem și tabu” în care
Freud „demonstrează” cum există o paralela dintre zeul totemic-tatăl și prohibiția de a nu ucide
și mânca animalul sfânt și atitudinea ambivalentă a copilului față de tatăl său care este simultan
figură protectoare dar și un rival opresiv. Religia apare în acest context ca o situație psihică
fabricată de elite care încearcă să creeze și să mențină în rândul maselor o dependență infantilă
impunându-se în inconștientul lor ca o figură paternă. Astfel, rolul religiei este de a menține
masele într-o stare de docilitate față de autorități și în același timp ea acționează ca un drog prin
menținerea ostilității maselor la un nivel tolerabil, împiedicându-le să își schimbe poziția din fiul
obedient în fiul răzvrătit. Religia oferă maselor posibilitatea de a face față frustrărilor create de
121
E. Fromm, The Dogma of Christ, p. 10.
39
realitate. Satisfacțiile religiei sunt de natură libidinală, care apar în fantezii, pentru că impulsiile
libidinale spre deosebire de cele ale egoului permit satisfacerea lor în fantezii. 122
Fromm consideră că pentru a înțelege originea creștinismul, este nevoie de o analiză a
condițiilor economice, sociale, culturale și psihice a primilor creștini. El pornește de la ideea că
în afara Romei, Ierusalimul era orașul cu cea mai numeroasă populație de proletari 123 din
imperiu, formată din meșteșugari, țărani, muncitori necalificați și cerșetori. Saducheii formau
clasa de sus, bogați. Fariseii aparțineau clasei de mijloc a locuitorilor din cetăți „care sunt
prietenoși unii cu alții și care sunt pentru unire și au considerație pentru public 124”. Clasa cea
mai de jos a lumpenproletariatului și a țăranilor oprimați erau așa numiții „Am Ha-aretz”
(oamenii pământului) și care se aflau în relație de opoziție cu fariseii. Ei nu aveau nimic de
pierdut ci probabil ceva de câștigat 125. Aceștia erau economic și social în afara societății iudaice,
urând pe farisei care la rândul lor îi urau pe ei. Fromm pune accentul pe antagonismul dintre
aristocrație, clasa de mijloc și cărturari iar pe de altă parte între proletariatul urban și cel rural,
pentru a pregăti terenul cu explicația mișcării politice și revoluționare care a fost creștinismul
primar. Conflictul de clasă dintre proletariat, clasa de mijloc și farisei s-a ascuțit în condițiile în
care opresiunea romană devenea tot mai apăsătoare. Astfel, cele mai joase elemente ale societății
erau gata să sprijine orice mișcare revoluționară națională, socială sau religioasă.
„Aceste aspirații revoluționare ale maselor și-au găsit expresia în două direcții: încercări politice
de revoltă și emancipare față de propria aristocrație și romani și în diferite mișcări religioase-
mesianice 126”
Astfel, terenul pentru apariția creștinismului este pregătit. Masele analfabete și sărace din
Ierusalim și de la țară, oprimate și abrutizate nutreau o ură profundă față de proprii conducători
și romani. În mijlocul lor a apărut Iisus, oferindu-le speranța schimbării. Fromm afirmă fără a
simți nevoia să demonstreze că primii creștini aveau un „concept” al lui Iisus ca fiind un om
ales de Dumnezeu înălțat la gradul de „Mesia” și mai târziu la cel „Fiu al lui Dumnezeu”. În
prima comunitate de entuziaști, Iisus era un om transformat după moartea Sa în Dumnezeu care
va veni în curând pentru a aplica judecata, pentru a-i face fericiți pe cei ce suferă și să îi
pedepsească pe conducători 127.
Fromm consideră ca a reușit ca până acum să ofere o perspectivă psihică suficientă a primilor
creștini, pentru a interpreta primele idei creștine pe cale psihanalitică, pornind de la câteva
întrebări formulate în mod voit greșit: care este semnificația pentru primii creștini a fanteziei
unui om ridicat la gradul de Dumnezeu? Din ce cauza această fantezie a cucerit inimile oamenilor
într-un timp atât de scurt? Care erau sursele inconștiente și ce nevoi emoționale au fost
satisfăcute? Se poate observa că Fromm nu numai că pune întrebări puerile dar ele sunt și
direcționate pentru a putea da un răspuns psihanalitic la ele. Fromm care spune că cunoaște bine
cărțile profețiilor, evită să întrebe ce au spus profeții despre venirea lui Mesia. El evită să întrebe
cu ce putere făcea Hristos minunile unice pe care le-a săvârșit și cum e posibil ca un om nu numai
să învieze a treia zi ci să învieze fără ajutor de la alți oameni. Și întrebarea de aur pe care Fromm
nu vrea să o pună este: Este Hristos Fiul lui Dumnezeu? Însă Fromm, pentru a-l parafraza pe
122
Ibidem, p. 17.
123
Fromm folosește acest termen deși el este folosit de Marx numai în relație cu muncitorii din uzine fără proprietate
privată
124
125
Fromm face aluzie la aforismul lui Marx care spunea că proletarii nu au nimic de pierdut decât lanțurile lor
126
127
Ibidem, p. 45.
40
Adorno, alege calea cea scurtă a întrebărilor și răspunsurilor ideologice. Așadar, el răspunde la
prima întrebare pusă greșit inserând o mică viclenie:
„Un om este ridicat ca Dumnezeu; el este adoptat de Dumnezeu 128”

Linia lui Fromm este de a afirma că Dumnezeu Tatăl L-a adoptat pe Hristos doar în baza
unui verset rupt din context:
„Dumnezeu L-a făcut Domn și Hristos (F.A 2,36). Aceasta este cea mai veche doctrină a lui Hristos
pe care o avem și este de mare interes mai ales pentru că este înlocuită mai târziu de alte doctrine.
Este denumită doctrina „adopționistă” pentru că aici este asumat un act de adopție 129”
Este surprinzător cum Fromm printr-o singură frază sucește adevărul biblic pentru a-i servi
mai târziu la a demonstra că dogma inițială de adoptare s-a transformat în dogma homousiană.
Însa el nu aduce și alte dovezi scripturistice, dogmatice, patrologice ori din Sfânta Tradiție,
pentru că nu există.
Dar din punct de vedere psihanalitic el spune că avem de-a face cu „mitul vechi” al rebeliunii
fiului ca expresie a impulsurilor ostile față de Dumnezeu Tatăl.
„Acest om care a devenit Dumnezeu și cu care oamenii se pot identifica, reprezintă dorințele lor
oedipale. El era un simbol al ostilității lor față de Dumnezeu Tatăl, pentru că dacă un om ar putea
deveni Dumnezeu, ultimul ar fi deposedat de poziția sa privilegiată de tată unic și de neatins.
Credința elevării unui om ca Dumnezeu era astfel expresia unei dorințe inconștiente pentru
detronarea lui Dumnezeu Tatăl 130”
Însă Fromm nu vrea să spună cum să fie elevat un muritor ca Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu
ar fi îngăduit aceasta? Sau cum să devină un om Dumnezeu dacă el nu ar fi fost Dumnezeu de la
început? Pentru că firea umană nu poate deveni fire dumnezeiască ci doar se îndumnezeiește prin
participare.
Fromm continuă analiza psihanalitică și spune:
„Fantezia crucificării a avut și o altă funcție: din moment ce credincioșii entuziaști fiind plini de
ură și dorințe de moarte- conștiente împotriva conducătorilor și inconștiente împotriva lui
Dumnezeu Tatăl s-au identificat cu Cel crucificat. […] Prin moartea Lui, Iisus a ispășit vina tuturor
și primii creștini aveau mare nevoie de o asemenea absolvire, pentru că dorințele de moarte și
agresive împotriva Tatălui erau active în ei 131”
Al doilea argument central al lui Fromm prin care el demonstrează cum a evoluat „dogma
lui Hristos” este acesta: în secolele următoare „religia originală” s-a transformat în altceva iar
biserica catolică 132 are toate motivele să țină ascuns acest lucru 133. Și transformarea esențială
ține de sinodul de la Niceea unde este decretată consubstanțialitatea dintre Fiul și Tatăl, principiu
stabilit prin aportul Sf. Atanasie cel Mare. Așadar linia demonstrației lui Fromm pornește de la
prezentarea contextului social care era pregătit să primească creștinismul prin faptul că
proletariatul oprimat dorea o schimbare, orice schimbare. Apoi Hristos omul a fost adoptat și
ridicat de Tatăl ca Dumnezeu dar în următoarele secole această „doctrină” se transformă în alta,
128
Ibidem, p. 46.
129
Ibidem, p. 42.
130
Ibidem, p. 47.
131
Ibidem, p. 48.
132
Este de-a dreptul ilar cum Fromm numește biserica din primele 4 secole ale analizei sale, ca biserica catolică, în
condițiile în care schisma de la 1054 nu avusese loc
133
41
anume că Hristos Dumnezeu care s-a întrupat ca om. Fromm nu aduce nici o dovadă pentru
aceste afirmații, bazându-se pe corectitudinea tehnicilor psihanalitice folosite. În paralel cu
această transformare, Fromm prezintă și o altă tranformare, anume că Biserica (catolică așa cum
o numește el), începe treptat să renunțe la postulatele sale morale și de reproș adus lumii și începe
să pactizeze cu puterile lumești. Are loc o transformare a religiei celor oprimați în religia
conducătorilor care manipulează masele, creștinismul care era comuniunea egală a fraților fără
ierarhie 134135 sau birocrație devenind „Biserica” în sensul de „imagine a monarhiei absolută a
Imperiului Roman”.
Fromm are și explicația psihanalitică pentru birocratizarea bisericii:
„Primii creștini erau plini de ură și dispreț 136 pentru conducători 137 și cei educați deci pentru toată
autoritatea, astfel încât creștinii din secolul al treilea erau plini de apreciere, dragoste și fidelitate
față de noile autorități clericale 138”
„Biserica catolica (?!) a înțeles cum să accelereze procesul schimbării reproșului la adresa lui
Dumnezeu și a conducătorilor într-un reproș către sinele propriu. A crescut sentimentul de vină al
maselor la un punct ce era de nesuportat și făcând aceasta a atins doua obiective: primul, a ajutat
să devieze reproșul și agresiunea dinspre autorități spre masele suferinde și al doilea, s-a oferit pe
sine maselor suferinde ca un tată bun și iubitor din moment ce preoții ofereau iertare pentru
sentimentele de vină pe care tot ei le-au creat. Într-un mod ingenios a cultivat condițiile psihice
pentru care biserica și clasele de sus au obținut un dublu avantaj: devierea agresiunii maselor și
asigurarea în rândul acestora a dependenței, recunoștinței și dragostei 139”
Ca și concluzii după analiza lucrării lui Fromm putem trage următoarele:
- Fromm are o viziune religioasă proprie care nu corespunde cu adevărul revelației creștine
și pe care o impune prin argumente sociologice și psihanalitice, falsificând adevărul
creștin în favoarea propriei agende ideologice
- Fromm este tributar culturii din care provine și proiectează dorința de rebeliune a Fiului
împotriva Tatălui în ciuda oricărei dovezi și cel mai semnificativ lucru este că el nu aduce
în mod cuvenit în discuție Persoana Duhului Sfânt, pe care nu o înțelege. Dacă totuși ar
face acest lucru, întreaga teorie psihanalitică s-ar surpa
- Intenția lui Fromm a fost de a discredita „științific” conceptul de autoritate în creștinism
ca apoi să poată răsturna dialectic civilizația creștină, așa cum vom vedea în capitolul
dedicat lui Herbert Marcuse
134
Ibidem, p. 60.
135
Fromm afirmă că nu exista ierarhie deși prima ierarhie a format-o apostolii care prin punerea mâinilor au hirotonit
episcopi, preoți și diaconi.
136
În contrast cu Fromm, Sf. Ap. Pavel spune: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea
nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde
de mânie, nu gândeşte răul.” I Cor 13,4-5 sau ce spune Sf. Ap. și Ev. Ioan: „Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” I In 4,8. Dacă creștinii lui Fromm urau, atunci aceia nu erau creștini
iar Fromm face speculații despre alții
137
Sf. Ap. Pavel spune: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor” Evr 13,17 sau I Tes 5,12: „Vă mai rugăm,
fraţilor, să cinstiţi pe cei ce se ostenesc între voi, care sunt mai-marii voştri în Domnul şi vă povăţuiesc”. Dar
Fromm poate fi iertat că nu cunoaște ceea ce se spune la Ectenia întreită: „Încă ne rugăm […] pentru ocârmuirea
ţării, pentru mai marii oraşelor şi ai satelor şi pentru iubitoarea de Hristos oaste”
138
139
Ibidem, p. 66.
42
1.6 Freud ca precursor al lui Marcuse
Freud este cristalizatorul psihanalizei. Conceptele sale privitoare la caracterul reprimant al

civilizației creștine, rolul Bisericii și al familiei în stările nevrotice și potențialul eliberator al
sexualității, l-au inspirat pe Marcuse în critica sa socială.
Sigismund Schlomo Freud s-a născut într-o familie evreiască din Moravia în 1856, era ateu
și făcea parte din masoneria evreiească B’nai B’rith, unde și-a prezentat cercetările după ce a
fost respins de Societatea Medicilor Vienezi. Este cunoscut de asemenea faptul că acesta a folosit
perioade îndelungate cocaina pentru a-și alina depresia. În cele din urmă s-a sinucis 140, ca și alți
psihanaliști (Wilhelm Stekel care printre altele a scris „Psihologia eroticii feminine”).
1.6.1.a Originile psihanalizei
Fondul evreiesc al psihanalizei este prezentat discret în istoria psihanalizei, situație identică
cu Școala de la Frankfurt. Freud îi scria lui Karl Abraham în 1908:
„Numai apariția lui Jung a salvat psihanaliza de la a deveni o chestiune națională evreiască 141”
Psihanaliza nu numai că a fost începută de Freud care era evreu, dar aproape toți membri de
început ai mișcării erau evrei, inclusiv Sandor Ferenczi, Karl Abraham, Max Eitingon, Otto Rank
ori Hans Sachs. De la începutul său, din 1902, până în 1906, toți cei 17 membri erau evrei. Figuri
mai târzii ale psihanalizei, tot evrei, includ pe Alfred Adler, Erik Erikson, Erich Fromm, Melanie
Klein și Anna Freud 142.
Pentru a înțelege originile psihanalizei, trebuie să continuăm pe linia analizei originii lui
Freud:
„M-am născut pe 6 mai 1856 în Freiburg, Moravia, un oraș mic în ceea ce se cheamă acum
Cehoslovacia. Părinții mei au fost evrei iar eu am rămas evreu 143”
Unul dintre cele mai interesante afirmații privind originea sa evreiască apare în discursul
oferit la loja B’nai B’rith din Viena, când Freud și-a aniversat vârsta de 70 de ani:
„Mi se pare că eram ca un om din afara legii, evitat de toată lumea. În izolarea mea tânjeam după
un cerc de bărbați aleși, cu o minte ascuțită care, indiferent de lucrurile îndrăznețe pe care le-am
făcut, m-ar primi cu prietenie. Societatea dumneavoastră mi s-a arătat ca fiind un loc cu astfel de
oameni. Faptul că sunteți evrei mi-a folosit și mai mult, pentru că și eu sunt evreu și mi s-a părut
întotdeauna nu numai rușinos dar și fără sens ca să neg acest lucru. 144”
Participarea în loja B’nai B’rith din Viena era una din puținele recreații pe care Freud le avea
– printre acestea fiind și jocul săptămânal de taroc, un joc popular în epocă, bazat pe Kabbala.
În acele întâlniri și-a prezentat prima oară ideea despre interpretarea viselor. Aceasta era în
decembrie 1897, cu jumătate de an înainte de prima mențiune a lui legată de scrierea lucrării
„Interpretarea viselor”. El îi scria lui Fliess:
140
Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului, Christiana, București, 2009, p. 200.
141
Ibidem.
142
Ibidem.
143
D. Bakan, Sigmund Freud and the Jewish Mystical Tradition (Schocken paperbacks), Van Nostrand, 1958, p.
46.
144
Ibidem, p. 48.
43
„Am susținut o prelegere despre vise în cadrul societății mele evreiești (o audiență de laici
[laymen]) marțea trecută și care a avut o recepție entuziastă. O să mai continui marțea
următoare 145”
Un alt evreu, David Bakan în cadrul lucrării sale din 1958, „Sigmund Freud și tradiția
mistică iudaică” argumentează in cinci părți legătura culturală dintre Kabbala și tehnica
speculativă psihanalitică, ce este o formă secularizată de misticism iudaic. Freud a fost un
„cripto-sabbatean”, un admirator al lui Shabbatai Sevi (un autoproclamat mesia în secolul XVII
în Polonia). Psihanaliza lui Freud este inspirată de forma lurianică a kabbalei, despre care Freud
exclama ca „este aur!”.
Pe scurt, iată câteva asemănări 146:
- Potrivit lui Freud, dezvoltarea individului implică canalizarea energiei creative (libido).
Această energie, care este analogă energiei kabbaliste Or Ein-Sof (Lumina infinitului),
este modificată în structuri, ego și supraego ale căror funcții sunt canalizarea și modularea
libidoului persoanei, precum Sefiroții erau vase pentru transmiterea luminii și energiei
lui Dumnezeu
- Din cauza unor conflicte dintre instinct și cultură, structurile freudiene nu sunt capabile
să mențină și să moduleze energia libidinală în forme cât mai adaptative pentru individ,
precum în Kabbala unde Sefiroții nu sunt capabili să cuprindă lumina dumnezeiască
infinită
- Există un „clivaj” al ideilor și emoțiilor de structura de bază a personalității individului
la Freud, precum în sistemul lurianic, drept rezultat al Frângerii Vaselor, când scânteile
divine sunt separate de sursa principală a luminii lui Dumnezeu.
- În psihanaliză impulsul și afectele sale asociate sunt reprimate, ele existând pe mai
departe în inconștient care este destul de asemănător cu Sitra Achra sau Cealaltă parte
din sistemul lurianic. Odată ce pătrund în inconștient, aceste complexe de gânduri și
afecte, care sunt asemănătoare cu kabbalisticul Kellipot (coajă), devin inaccesibile pentru
individ.
- Sarcina analistului este să transforme complexele din inconștient în conștient și cel mai
important, să elibereze energia libidinală atașată acestor complexe astfel încât libidoul să
fie recuperat și investit de individ în scopuri erotice sau în alte scopuri ale vieții, proces
similar cu cel din Kabbala, unde energia blocată în Kellipot trebuie eliberată și făcută
disponibilă pentru „unirea divină”. Astfel, dintr-o perspectivă a Kabbalei, procesul
psihanalitic este în sine o formă de tikkun (restaurare) care pune capăt alienării și care
duce la realizarea geulah adică a eliberării psihologice 147
Privitor la pretenția psihanalizei de a fi știință, există câteva argumente care demonstrează că

ea nu este o știință ci mai degrabă o formă de speculație personală care îmbracă forma științei.
Într-o scrisoare de la 1 februarie 1900 a lui Freud către Wilhelm Fliess, acesta spunea:
„De fapt nu sunt deloc un om de știință, nici observator, nici experimentator, nici gânditor. Prin
temperament nu sunt decât un conchistador – un aventurier, cu toată curiozitatea, îndrăzneala și
tenacitatea caracteristice unui om de acest fel”
145
Ibidem.
146
Drob Sanford, „Freud și Kabbala”, New Kabbalah, http://www.newkabbalah.com/Freud.html, data accesării: 3
martie 2016.
147
Probabil că de aici, din misticismul iudaic precum și din istoria poporului evreu, și-au extras ideile de alienare,
oprimare și eliberare/emancipare, nu numai Freud, dar și Marx și Școala de la Frankfurt
44
1.6.1.b Viitorul unei iluzii
Dintre lucrările lui Freud, ne vom concentra atenția asupra „Viitorului unei iluzii” (1927) și
„Disconfort în civilizație” (1930), pentru că prima lucrare este revelatoare pentru poziția
ideologică a lui Freud față de creștinism iar a doua lucrare este sursa sintezei dintre freudism și
marxism pe care a realizat-o Marcuse.
Pornim de la o clarificare necesară pe care însuși Freud o face atunci când se referă la faptul
că religia nu mai are aceeași influență asupra oamenilor pe care o avea în trecut. Despre ce
clarificare este vorba?
„Aici suntem preocupați de Civilizația Europeană Creștină 148”

Prin aceasta aflăm că atunci când Freud se referă la religie, el se referă la creștinism și atunci
când el se referă la civilizație, el se referă la civilizația europeană creștină (catolică ori
protestantă). Această clarificare este importantă pentru a înțelege ideile următoare.
„Religia este comparabilă cu o nevroză din copilărie”

Freud consideră că religia este o stare de infantilism a civilizației actuale, situație care trebuie
depășită, pentru că omul nu poate rămâne copil pentru totdeauna 149 care trebuie până la urmă să
iasă în lumea ostilă de afară. Și aici intervine rolul lui Freud de facilitator al acestei ieșiri (sau
eliberări):
„Am putea denumi aceasta `educația pentru realitate`. Mai trebuie să îți mărturisesc că unicul scop
al acestei cărți („Viitorul unei iluzii” n.n) este să arăt necesitatea acestui pas înainte? 150”
„Educația eliberată de povara doctrinelor religioase nu va produce efecte mari în natura

psihologică a omului. Dumnezeu nostru λόγος probabil nu este unul atotputernic și poate să
îndeplinească doar o mică parte din ceea ce predecesorii săi au promis 151”
Masele needucate și oprimate,
„vor descoperi, negreșit, (că oamenii nu mai cred în Dumnezeu n.n), chiar și dacă această carte nu
este publicată. Ele sunt gata să accepte rezultatele gândirii științifice, dar fără să accepte
schimbările care vor avea loc în ele pe care le va aduce gândirea științifică 152”
În cadrul dialogului lui Freud cu el însuși, cealaltă parte afirmă:
„Tu îți permiți contradicții care sunt greu de reconciliat unele cu altele. Începi prin a spune că
această carte a ta este destul de inofensivă: nimeni nu se va lăsa jefuit de credința sa numai în baza
considerentelor pe care le prezinți. Dar cum totuși intenția ta este, așa cum devine vizibilă pe
parcurs, să răstorni credința, te putem întreba de fapt de ce îți publici lucrarea? În alt pasaj admiți
că poate fi periculos, într-adevăr foarte periculos pentru cineva să descopere că oamenii nu mai
148
S. Freud, The Future of an Illusion, Norton, New York, 1961, p. 38.
149
Freud ori nu știe ori intenționat se pune contra Mântuitorului care spune: „De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi
precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” Mt 18. 3. Cu siguranță Freud nu cunoștea și continuarea: „Iar
cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de
moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai
omului aceluia prin care vine sminteala.” Mt 18,6-7
150
S. Freud, The Future of an Illusion, p. 49.
151
Ibidem, p. 54.
152
Ibidem, p. 39.
45
cred în Dumnezeu. Până aici omul a fost docil dar acum își aruncă obediența față de preceptele
civilizației. Dar întreaga ta critică prin care faptul că civilizația este fundamentată pe poruncile
religioase constituie un pericol pentru civilizație, se bazează pe presupunerea că omul credincios
poate fi transformat într-un om necredincios 153”
Freud face mai jos o afirmație deosebit de importantă, prin care înțelegem cum declinul
autorității (exprimat prin declinul religiei, moralei și familiei) se realizează fără ca masele să fie
conștiente de acest proces. Afirmația lui Freud este revelatoare pentru astăzi când corectitudinea
politică și societatea de consum devin tot mai puternice în viața oamenilor:
„Dacă vrei să scoți religia din civilizația noastră (subl.n) europeană, poți să o faci doar printr-un
alt sistem de doctrine; și un astfel de sistem ar lua de la început toate caracteristicile psihologice
ale religiei – aceeași sfințenie (adică de neatins n.n), rigiditate și intoleranță, aceeași interzicere a
gândurilor – pentru propria sa protecție 154”
Cartea se încheie cu următoarea frază ideologică:
„Nu, știința noastră nu este o iluzie. Dar ar fi o iluzie să considerăm că putem găsi altundeva ceea
ce știința nu ne poate oferi 155”
Prin fragmentele prezentate mai sus am dorit să evidențiem poziția polemică a lui Freud față
de civilizația creștină, pe care o desconsideră și care trebuie schimbată ori transformată prin
intermediul noii „științe” psihanalitice. Aceasta este instrumentul prin care oamenii pot deveni
conștienți că religia este o iluzie și că fundamentele creștine ale civilizației trebuie înlăturate în
numele progresului. Cu alte cuvinte, psihanaliza este mijlocul de eliberare prin care omul
credincios devine necredincios.
În următoarea carte a lui Freud, „Disconfort în civilizație”, vom analiza principalele
concepte ale lui Freud care vor sta la baza sintezei dintre freudism și marxism, realizată de
Marcuse.
1.6.1.c Disconfortul din civilizație
Există o legătură organică între lucrarea lui Freud „Disconfort în civilizație” și sistemul de
eliberare socială sugerat de Marcuse. Principalele idei ale lui Freud în lucrarea menționată sunt
standardele culturale creștine ale civilizației și starea de vină a oamenilor, rolul religiei și al
familiei în acest disconfort. Aceste concepte reprezintă baza sintezei dintre freudism și marxism
realizată de Marcuse, așa cum vom vedea mai târziu. Acum vom analiza conceptele lui Freud
menționate anterior.
Psihanalistul consideră că există un important număr de oameni care resimt o stare de
ostilitate în societate din cauza standardelor culturale impuse de civilizația creștină 156, și că nu
ne simțim confortabil în civilizația actuală 157. Pentru a asigura progresul umanității, civilizația
153
Ibidem, p. 46.
154
Aceste caracteristici sunt structurale pentru perioada când Freud conducea Asociația Psihanalitică Internațională,
care se transformase într-o castă condusă autoritarian de către maestru, născându-se gelozii și jocuri de culise între
„fii maestrului” care concurau pentru afecțiunea „tatălui”, dizidenții fiind înlăturați în dizgrația foștilor colegi.
Aceleași caracteristici sunt proprii marxiștilor „ortodocși”, adică acelora care nu deviază de la principiile lui Marx
dar și în cazul Școlii de la Frankfurt, considerată de teologul evreu Gershom Sholem „o sectă iudaică” unde cei care
deviau de la linia impusă de Adorno și Horkheimer erau sancționați ori înlăturați, ca în cazul lui Fromm sau Marcuse.
155
S. Freud, The Future of an Illusion, p. 56.
156
S. Freud, Civilization and its Discontents, 1962, p. 34.
157
Ibidem, p. 36.
46
prin cerințele ei de dezvoltate și continuitate (principiul realității) a reprimat instinctele naturale

precum plăcerea erotică și agresivitatea (principiul plăcerii 158), fapt ce a dus la apariția
nevrozelor:
„S-a descoperit că o persoană devine nevrotică din cauză că nu poate tolera cantitatea de frustrări
pe care societatea i-o impune în numele idealurilor sale culturale care presupune că abolirea sau
reducerea acelor cerințe va duce la creșterea posibilităților de fericire 159”
Comandamentele civilizației sunt de vină pentru reprimarea instinctelor umane:
„Putem înțelege mai bine de ce este greu pentru om să fie fericit în astfel de civilizație din moment
ce ea impune sacrificii așa de mari nu numai în privința sexualității dar și a agresivității. De fapt
omul primitiv era mai fericit pentru că nu cunoștea nici o restricție a instinctelor. […] Omul civilizat
a dat o parte a posibilităților sale de fericire în schimbul securității 160”
Instinctul agresivității util pentru supraviețuire este reprimat de către porunca creștină „Să
iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22, 39). Freud spune că această poruncă este
confuză și dezorientantă. De ce să iubim pe aproapele? Care este beneficiul? Iubirea noastră este
prețioasă și nu putem să o dăm oricui pentru că celălalt trebuie să o merite într-un fel sau altul.
Mai ales dacă este un străin, Freud nu îl poate iubi, pentru că iubirea lui poate fi îndreptată numai
către „cei din neamul lui 161” și ar fi o nedreptate să pun un străin pe picior de egalitate cu ei.
Până la urmă Freud se întreabă:
„Care este rostul unui precept enunțat cu atât de multă solemnitate, dacă împlinirea lui nu poate fi
prezentată ca fiind rezonabilă? 162”
În același timp cu reprimarea ostilității, Freud evidențiază că și dragostea, exprimată prin
instinctul sexual a suferit o reprimare din cauza civilizației. Dragostea este echivalată cu
activitatea sexuală care este echivalată cu cele mai intense experiențe și plăceri covârșitoare ce
ne-au format un model (pattern) de căutare a fericirii 163 dar și un prototip al fericirii însăși 164. Cu
alte cuvinte sexul este fericirea. Însă civilizația a respins acest potențial de fericire al indivizilor,
prima reprimare a fost prin prohibiția împotriva relațiilor incestuoase, acest lucru fiind probabil
cea mai drastică mutilare din toate timpurile a vieții erotice a omului. Însă restricțiile au
continuat, prin tabuuri, legi și obiceiuri, care afectează atât bărbații cât și femeile. Societatea
creștină actuală permite relațiile sexuale dintre un bărbat și femeie numai în cadrul monogam al
căsătoriei și nu acceptă sexualitatea ca sursă de plăcere și scop în sine. Civilizația tolerează
sexualitatea doar pentru că nu există un substituit al propagării rasei umane 165. Însă doar indivizii
slabi au acceptat acest abuz asupra libertății lor sexuale, iar caracterele mai puternice s-au adaptat
sub forma unor comportamente compensatorii (sub forma adulterului și a perversiunilor
sexuale). Freud consideră că dacă familia ar fi abolită pentru a se obține libertatea sexuală
completă, civilizația s-ar adapta noilor forme sociale 166. Însă este posibil ca satisfacția sexuală
totală să nu fie obținută nu numai din cauza presiunii civilizației, ci și din cauza raportării ei la
158
Ibidem, p. 23.
159
Ibidem, p. 34.
160
Ibidem, p. 62.
161
Ibidem, p. 56.
162
Ibidem, p. 57.
163
Ibidem, p. 29.
164
Ibidem, p. 48.
165
Ibidem, p. 52.
166
Ibidem, p. 61.
47
problema sexului ca dat biologic sau social. Freud este printre precursorii identității de gen prin
promovarea idee că există o fluiditate a identității sexuale. Organul sexual este un dat biologic
și care deși are o importanță fiziologică deosebită, el nu poate fi deosebit din punct de vedere
psihologic. Contrastul din sexele biologice dispare la nivel psihologic, astfel că nu se mai poate
asocia activitatea, inițiativa cu masculinitatea și pasivitatea, receptivitatea cu feminitatea, pentru
că, aduce Freud argumentul, această disociere nu există în lumea animală (!!!) 167.
Caracterul prohibitiv al civilizației nu s-a încheiat cu incestul, interdicțiile au continuat. Iar
cauza pentru aceste abuzuri este religia creștină. Ea restricționează alegerea oamenilor, prin
impunerea tuturor în mod egal a propriei sale formule de obținere a fericirii. Tehnica ei constă
în deprecierea valorii vieții și distorsionarea manipulatoare a realității prin intimidarea
inteligenței 168. În relația sa cu Dumnezeu, credinciosul trebuie să admită că ceea ce îi rămâne lui
este consolarea și sursa de plăcere ideea că suferința sa este o formă de supunere necondiționată
față de Dumnezeu 169. Freud este clar prin afirmația lui: civilizați are ca fundament ideea că omul
zilelor noastre nu se simte fericit ca și chip al lui Dumnezeu 170 (poziție ideologică aflată în
concordanță cu volumul său precedent, „Viitorul unei iluzii”).
Religia și-a asigurat supremația socială prin inocularea sentimentului de vină 171 prin
intermediul ideii de păcat. Omul se simte vinovat din cauza Bisericii, se simte păcătos, atunci
când face ceva „rău” 172. Dar aceeași vinovăție apare și atunci când omul doar intenționează să
facă ceva rău. Dar răul nu este numai ceva primejdios pentru ego ci și ceva care poate să îi ofere
plăcere. Poruncile civilizației reprimă aceste năzuințe spre plăcere ale individului ceea ce naște
impulsul agresivității. Formele autorității care impun aceste restricții pot fi de exemplu persoana
tatălui ori Biserica. Un copil oprimat de tatăl său, poate prin identificare să internalizeze figura
autorității în el însuși. Autoritatea se transformă în instanța supraeului 173 care va cenzura sub
forma vinovăției de acum înainte în mod autonom impulsurile de plăcere ori de agresivitate ale
copilului. Sentimentul de regret este nenatural omului pentru că el ajunge să se simtă vinovat din
cauza autorității exterioare, care duce la reprimarea instinctelor și din cauza autorității
internalizate, care duce la nevoia pedepsirii, iar ambele forme de autoritate sunt create de către
civilizația creștină.
Așadar, în condițiile în care civilizația creștină de tip Occidental este responsabilă în mare
măsură de starea mizerabilă a oamenilor, care este soluția sugerată de Freud? Răspunsul este:
„Să renunțăm la civilizație și să ne întoarcem la condițiile primitive 174”

Aceste idei vor fi preluate de Marcuse în cadrul efortului său de revoluționare a societății
europene.
167
Ibidem, p. 53.
168
Ibidem, p. 31.
169
Ibidem, p. 32.
170
Ibidem, p. 39.
171
Ibidem, p. 83.
172
Ibidem, p. 71.
173
Ibidem, p. 76.
174
Ibidem, p. 33.
48
1.7 Herbert Marcuse și noua revoluție
Herbert Marcuse (1898- 1979) s-a născut în Berlin, într-o familie de evrei 175:
„Eram o familie tipică de evrei asimilați din clasa de mijloc germană, însemnând că mergeam la
sinagogă de Rosh Hashana și Yom Kippur și cred că tata chiar postea. Nu țineam să mâncăm după
o bucătărie anume. Tata era membru a B’nai Brith, precum toți evreii germani de treabă.
Eu m-am considerat mereu evreu atunci când evreii erau atacați pe nedrept. […] Rădăcinile de
stânga din iudaism vin din oprimarea istorică.”
El ocupă o poziție cheie în cadrul Școlii de la Frankfurt, alături de Adorno și Horkheimer
evidențiind-se prin mai multe elemente:
- prin adoptarea unui limbaj mai accesibil, abandonând jargonul hegeliano-marxist al
celorlalți membri
- prin continua preocupare pentru adaptarea marxismului la noile condiții capitaliste din
secolul XX, mai exact prin căutarea unui nou agent al revoluției în afara celui proletar,
fapt ce i-a adus acuzații de revizionism din partea marxiștilor ortodocși
- prin reevaluarea freudismului din perspectivă marxistă, ceea ce a dus la o sinteză freudo-
marxistă
- prin rolul său de guru intelectual al mișcărilor studențești radicale și a Noii Stângi din
anii ’60, fiind singurul membru al Școlii care își asumă o activitate publică și politică dar
și prin contribuția sa la promovarea toleranței represive, feminismului și a minorităților
sexuale, fiind prin aceasta unul dintre creatorii corectitudinii politice care astăzi domină
spațiul public.
Prin aceste „merite” Marcuse a reușit subminarea sistematică a civilizației creștine europene,
la care se adaugă cel mai mare merit: infuzarea unui pesimism cultural prin transbordarea teoriei
critice din zona teoretică în zona practică socială, mutare al cărei efect se va vedea în artă, film,
muzică, studii culturale, comunicare, științe politice dar mai ales prin penetrarea universităților,
care din „bastioane ale stabilimentului” vor deveni „bastioane ale opoziției”.
Fiind o arie vastă de analiză, ne-am propus ca pentru lucrarea de față să ne concentrăm atenția
asupra sintezei dintre freudism și marxism pe care Marcuse a realizat-o în cadrul lucrării sale
„Eros și civilizație”(1955), cu toate că și celelalte cărți rămân la fel de relevante pentru declinul
autorității. Motivul acestei alegere constă în importanța înțelegerii unor concepte psihanalitice
preluate de Marcuse de la Freud și infuzate în marxism.
Deja am arătat în capitolul precedent concepția lui Freud privind standardele morale ale
civilizației și cum ar trebui să se raporteze indivizii la ele. Preocuparea lui Marcuse a fost de a
completa teoria lui Marx din care lipsea dimensiunea psihologică și estetică la nivelul individului
pentru a o îmbunătăți. Marxismul eșuase în două puncte esențiale: așteptata revoluție proletară
din secolul XX nu s-a mai înfăptuit și nu a putut prevede că clasa proletară se va îmburghezi în
societatea capitalistă de consum. Cu toate acestea, Marcuse nu consideră că teoria marxistă în
sine a eșuat 176, ci că ea trebuie să se readapteze noilor condiții sociale. Din acest motiv, principala
preocupare a lui Marcuse de a îmbunătăți marxismul se va materializa cu înlăturarea
175
H. Marcuse, D. Kellner, The New Left and the 1960s: Collected Papers of Herbert Marcuse (Herbert Marcuse:
Collected Papers), Taylor & Francis, 2004, p. 179.
176
„Marcuse and the Frankfurt School”, https://www.youtube.com/watch?v=REP7HLI4Rpk, minutul 01:00, data
accesării: 9 martie 2016.
49
proletariatului ca fiind agent al revoluției (deși el a negat permanent această schimbare) și

înlocuirea lui cu noul proletariat, format din minorități, homosexuali, feministe, perverși sexual,
studenți, intelectuali, negrii, femei, șomeri, ratați social. Avem de fapt aici dovada incontestabilă
că marxismul nu a luptat pentru îmbunătățirea condiției proletarilor, ci s-a folosit de conceptul
de proletariat pentru a răsturna civilizația creștină și atunci când bunăstarea materiala a
proletariatului i-a transformat pe aceștia în clasa de mijloc, atunci marxiștii au schimbat agenții
revoluției, inventând alții. Explicația este că indiferent de grupul în numele căruia se înfăptuiește
revoluția, aceasta trebuie să continue.
Însă înainte de a inventa noul front revoluționar format din minorități, Marcuse trebuia să
descopere mijlocul cel mai eficient de realizare a revoluției. El era conștient că revoluția în
definiția leninistă ca mișcare populară în spatele unei avangarde care răstoarnă și preia puterea
într-un mod violent, nu dar mai ales unde întregul aparat de idei, valori, credințe al oamenilor,
nu ar accepta asemenea revoluții. Cu 40 de ani înaintea lui Marcuse, Antonio Gramsci definea
noul tip de revoluție. Aceasta trebuie să creeze o nouă societate civilă care să determine apariția
unei noi hegemonii culturale prin care interesul de clasă să fie poată fi promovat. Însă pentru a
realiza acest sistem, este nevoie ca revoluția să pătrundă în mințile oamenilor, iar aceștia să fie
schimbați din interior exact ca și instituțiile statului, care vor fi cucerite în urma unui „lung marș
prin instituții”. Este vorba de ceea ce Gramsci, Troțki și apoi Marcuse numeau „revoluția
permanentă” 177. Dacă în primul caz, ea se realizează pe cale culturală, în al doilea pe cale
economică, în cazul lui Marcuse aceasta se va realiza pe cale erotică, prin erotizarea gândirii și
a trupurilor indivizilor. Pentru a realiza acest plan, Marcuse recurge la Freud și în special la
lucrarea lui „Disconfort în civilizație”.
1.7.1.a Sinteza freudo-marxistă
Efortul lui Marcuse a constat în reconstruirea teoriilor freudiene și marxiste în vederea

dezvoltării unei teorii critice a societății contemporane, combinată doar cu schițarea unei
societăți non-represive. Nici unul dintre membrii Școlii, ca de altfel nici Marx nu s-au preocupat
de oferirea unei alternative de reconstrucție socială la modelul civilizațional din prezent. Ei s-au
rezumat la a critica actuala societate. Marcuse face un pas înainte, tot nu oferă o alternativă, însă
vine cu o teorie a emancipării mai concretă, bazată pe eros și artă.
Capitolul de deschidere a lucrării „Eros și civilizație”, conține un răspuns polemic de a lui
Marcuse la lucrarea lui Freud „Disconfort în civilizație” prin care el încearcă să răspundă
pesimismului lui Freud privind posibilitatea obținerii fericirii în civilizație 178 și să îi contrazică
acest argument că o societate non-represivă nu ar fi posibilă. Pentru Freud progresul civilizației
necesită impunerea represiunii prin muncă și a represiunii recompensei sexuale. Freud arată că
satisfacerea sexuală nelimitată este incompatibilă cu disciplina necesară în lupta pentru existență
și că renunțarea ori amânarea recompensei este o condiție a progresului. Fericirea și plăcerea
sexuală nu au valoare culturală și trebuie subordonate muncii, reproducerii din cadrul căsătoriei
monogame, corectitudinii morale și constrângerilor sociale.
177
Am putea să îl adăugăm și pe Freud care a subminat prin teoria sa revoluționară civilizația europeană, însă ne
păstrăm pe linia marxismului
178
Am arătat în capitolul precedent că lucrarea de subminare a civilizației creștine a lui Freud a constat într-o critică
pesimistă a creștinismului și prin încercarea de a demonstra că religia stă la baza conflictelor psihice manifestate în
civilizație
50
„Cultura pentru Freud este un sacrificiu metodic al plăcerii și este echivalentul social al
represiunii 179”
Distincția lui Freud dintre „principiul plăcerii” și „principiul realității” reprezintă pentru
Marcuse conceptul crucial al metapsihologiei lui Freud. Pentru acesta, instinctele sunt controlate
de principiul plăcerii și au ca scop obținerea plăcerii. Dar încă de la început principiul plăcerii
întră în conflict cu un mediu ostil și după o serie de experiențe,
„individul ajunge la conștientizarea traumatică a faptului că satisfacția deplină și fără durere a

nevoilor sale, este imposibilă 180”
Sub tutela principiului realității, persoana învață care este comportamentul folositor și
aprobat și care este dăunător și interzis. În acest fel, omul devine conștient de sine însuși, un
subiect asupra căruia s-a impus o raționalitate din afara lui. În timp ce pentru Freud principiul
realității este reprezentat de ego, iar supra egoul ocupă o poziție intermediară între ego și lumea
exterioară, pentru Marcuse principiul realității joacă atât rolul egoului și al supra egoului din
teoria lui Freud. Principiul realității reprezintă totalitatea cerințelor, normelor și interdicțiilor din
societate care sunt impuse individului din afară. Acest proces este dominație totală a individului
de către societate care îi modelează gândirea și comportamentul, dorințele și nevoile, limbajul și
conștiința:
„Nici dorințele și nici deformarea realității nu sunt ale individului: ele sunt de acum organizate de
către societatea lui. Și această organizare reprimă și transformă nevoile sale instinctuale
originale 181”
Pentru a atrage atenția asupra componentelor istorice-sociale ale represiunii dar și asupra
principiului realității în societățile dezvoltate industrial, Marcuse introduce două concepte:
a) Plus-represiunea: restricțiile necesare pentru dominația socială. Aceasta este o formă
diferită de represiunea de bază care constă la Freud în modificarea instinctelor necesare
pentru perpetuarea civilizației umane
b) Principiul performanței: forma actuală predominantă a principiului realității al lui Freud
Deși Marx nu este menționat niciodată în cadrul lucrării, multe din ideile sale sunt prezente,
iar cartea poate fi văzută ca o încercare de a folosi teoria lui Freud împreună cu cea a lui Marx
pentru a ajunge la o critică a capitalismului contemporan și la o transvaluare a valorilor 182. De
exemplu, în loc să folosească categoriile marxiste de exploatare, Marcuse folosește conceptul de
plus-represiune și principiul performanței ca și concepte critice ale societății capitaliste iar teoria
eliberării centrată pe lupta dintre psihic și trup este o paralelă cu lupta de clasă marxistă. Dar
Marcuse merge mai departe de marxismul ortodox și îl folosește pe Freud pentru a da o
dimensiune psihologică și culturală teoriei critice care lipsește din marxism. În timp ce Marx și
Freud erau priviți ca fiind incompatibili, Marcuse arată că se poate construi o critică socială prin
radicalizarea lui Freud din perspectivă marxistă și cum prin Freud se poate da o dimensiune
psihologică radicală a eliberării marxiste 183.
179
H. Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud (A Beacon book), Beacon, 1974, p. 3.
180
Ibidem, p. 13.
181
Ibidem, pp. 14-15.
182
Adică o reevaluare a valorilor dar de pe o bază diferită de cea comun acceptată
183
D. Kellner, Herbert Marcuse and the Crisis of Marxism, University of California Press, 1984, p. 164.
51
În același timp, Marcuse reconstruiește teoria lui Freud pentru a oferi explicația pentru care
societatea a ajuns să domine individul, cum controlul social este internalizat și cum apare
conformismul. Dupa el, analiza lui Freud aduce în discuție întreaga ideologie a progresului, a
productivității, a eticii în muncă dar și a religiei și moralei, prin
„a arăta conținutul represiv a celor mai înalte valori și realizări ale culturii 184”
Deși Marcuse păstrează legătura psihanalitică dintre uitare și reprimare, el accentuează
potențialul de eliberare a memoriei și de amintire a experiențelor de plăcere decât a experiențelor
neplăcute sau traumatice accentuate de Freud. Marcuse sugerează că amintirea experiențelor de
eliberare și fericire din trecut ar putea pune în discuție performanțele dureroase ale muncii
alienante și manifestările multiple ale oprimării din viața de zi cu zi. Societatea programează
individul pentru reprimarea sistematică a amintirilor eliberatoare și dezavuează experiențele
ghidate numai după principiul plăcerii 185.
Pe lângă memorie, Marcuse sugerează că fantezia oferă imagini ale unei vieți mai bune
folosind limbajul principiului plăcerii și al căutării sale de împlinire 186. El pune accentul pe
potențialul de eliberare prin artă pentru că ea combină fantezia cu conținutul de emancipare prin
producerea de imagini ale fericirii în viață fără durere. Marcuse e perfect conștient că „eliberarea
psihanalitică a memoriei” și „restaurarea fanteziei” oferă acces la amintirile și imaginațiile de
plăcere și libertate care sunt subversive pentru societatea actuală. Teoria lui Freud are implicații
radicale în societate pe care Marcuse vrea să le promoveze în forma lor maximă. Teoria
psihanalitică descoperă puterea energiilor instinctuale care conțin un potențial neexploatat de
emancipare. El denumește aceste energii instinctuale care caută plăcere și satisfacție „Eros” 187.
Un eros eliberat prin eliberarea energiilor care ar căuta nu doar gratificarea sexuală dar ar duce
la creșterea creativității și calității relațiilor umane. Eliberarea erosului ar duce la un mediu
estetico-erotic ce ar restructura total viața umană și condițiile materiale ale existenței.
O poziție aparte în cadrul lucrării EC ocupă conceptul de dominație. Acesta reprezintă
situația în care comportamentele individului sunt stabilite de dinainte de către alte instanțe.
Dominația externă are loc prin forță, represiune socială și instituțională precum brutalitatea
poliției, inechitatea dintre salariu și muncă și supunerea la o organizare represivă a muncii pentru
a supraviețui. Dar dominația are și un caracter interior, prin care individul își internalizează
interdicțiile, valorile și cerințele sociale prin care el se disciplinează în sensul de adoptare a unor
roluri și comportamente sociale 188.
Dominația își are originea în organizarea muncii și a tehnologiei. Regulamentele mașinale și
ritmul din procesul de muncă programează individul la supunerea față de autoritățile sociale. În
acest fel, dominația ia forma internalizării imperativelor tehnice și a comportamentelor
184
H. Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud, p. 17.
185
D. Kellner, Herbert Marcuse and the Crisis of Marxism, p. 160.
186
Reținem poziția Sfinților Părinți care numeau imaginația „pod al dracilor”: „ Imaginaţia ce treabă are? Ea e
caracatiţa, o numesc dumnezeieştii părinţi pod al dracilor pe care intră dracii în suflet. Vrăjmaşul e bucuros să
vezi pe cineva cu patimă, că el a înregistrat! Să auzi ceva cu patimă, a înregistrat! Să pipăieşti ceva cu patimă, a
înregistrat! Să miroşi ceva cu patimă, a înregistrat! Să guşti ceva cu patimă, a înregistrat! Că ai putea să le faci
toate acestea fără patimă, iar dacă a fost cu patimă el le-a înregistrat. Şi când vrea sufletul să se roage, începe să-
ţi dea război şi cu cele ce ai auzit şi cu cele ce-ai văzut şi cu cele ce ai pipăit şi cu cele ce ai mirosit. Ai văzut? De
aceea spun dumnezeieştii părinţi că mai grea este păzirea imaginaţiei decât paza minţii şi uneori decât paza inimii.”
I. Cleopa, Ne vorbeşte părintele Cleopa vol 17, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 67.
187
În sensul de hedonism și nu de iubire agapică.
188
52
mecanice. Dominația apare și în interiorul administrării vieții sociale prin mass media, industria
de divertisment, creșterea mecanismelor de control socio-politic, prin noile mărfuri și tehnologii
care au produs noi forme de control social și un nou aparat de dominație. Această stare a ajuns
să constituie o doua natură a oamenilor care asimilează valori, idei și comportamente impuse de
puterea socială. Dominația este legată de fenomene psihologice precum auto-decepționarea,
mistificarea și falsa conștiință precum și oprimarea de clasă, exploatare și control administrativ.
Pentru Marcuse dominația este un concept totalizator care combină ideologie și instituții,
norme, valori și practici sociale; cultură, fenomene socioeconomice și politice; psihologie socială
și individuală precum și un întreg aparat tehnic și sistem social 189.
„anumite instituții ale principiului realității au introdus controale adițional asupra celor
indispensabile asocierii umane. Aceste controale adiționale venite din partea anumitor instituții de
dominație sunt ceea ce denumim ca plus represiune 190”
Ca exemple ale plus represiunii, Marcuse sugerează:
„Modificările și devierile energiei instinctuale necesară pentru perpetuarea familiei monogame-
patriarhale, pentru diviziunea ierarhică a muncii sau pentru asigurarea unui control public asupra
existenței private a individului 191”
Pentru a asigura conformarea cu cerințele sistemului de muncă, a avut loc o desexualizare a
corpului și un control al simțurilor 192. Au fost impuse restricții asupra sexualității iar activitatea
sexuală a fost pusă în slujba reproducerii. Anumite acte sexuale precum cel oral, anal și
homosexual, care nu servesc la reproducere, au intrat sub tabu. Mai mult, sexul a fost direcționat
către o reproducere monogamică în interiorul structurii familiei. Sexul de dinaintea și în afara
căsătoriei a fost condamnat. În această organizare care reprimă sexualitatea, plăcerea de dragul
plăcerii este tabu și
„rămâne privilegiul curvelor, degeneraților și perverșilor 193”
De aceea Marcuse crede că așa numitele perversiuni exprimă revolta și ele ridică sexualitatea
la un scop în sine.
Principiul care guvernează societatea și creează plus-represiune în societatea contemporană
este principiul performanței:
„Sub conducerea lui societatea este stratificată în funcție de performanțele economice competitive
ale membrilor săi 194”
Pentru a depăși formele de dominație, represiune și alienare (urmare a principiului
performanței), care sunt produse ale organizării socio-economice din prezent, trebuie să se
realizeze o abolire a societății actuale și crearea unei societăți non-represive. Pentru a construi
aceasta civilizație este nevoie de un nou principiu al realității, de ființe umane eliberate și de
reconstrucție socială radicală.
189
Ibidem, p. 167.
190
191
Ibidem, pp. 37-38.
192
Ibidem, pp. 38-39.
193
Ibidem, p. 201.
194
Ibidem, p. 44.
53
1.7.1.b Noul principiu al realității
Principiul realității care este prevalent în civilizația vestică presupune un antagonism între
subiect și obiect, rațiune și pasiune, între individ și societate. Natura este percepută ca o sursă de
materiale care trebuie stăpânită, ca un obiect al dominației 195. Egoul poate fi conceptualizat ca
fiind agresiv, care ofensează, care se luptă să cucerească lumea din jur. Marcuse arată că există
o logică a dominării care se exprimă în principiul realității societăților dezvoltate industrial,
anume în principiul performanței. Acesta este ostil simțurilor care se luptă pentru satisfacție prin
plăcere. Conține o dimensiune a rațiunii represive care caută să suprime impulsurile instinctuale
pentru plăcere și distracție. Este necesară apariția unui nou principiu al realității care să
depășească conflictul dintre principiul plăcerii și cel al realității, prin eliminarea antagonismelor
care cauzează suferința în civilizația europeană. Noul principiu al realității ar duce la obținerea
satisfacțiilor și împlinirilor individuale și nu la represiune și dominație. Acest principiu ar duce
la reconcilierea dintre natură, societate și umanitate, ceea ce ar duce la o societate non represivă.
Într-o astfel de civilizație conflictul dintre rațiune și simțuri ar fi depășit, astfel încât
„rațiunea ar deveni senzuală iar senzualitatea rațională 196”. Operând prin impulsul ludic,
funcția estetică ar aboli compulsia și ar plasa omul atât moral cât și fizic în libertate. Ar armoniza
sentimentele și afectele cu ideea de rațiune, ar diminua „legile rațiunii și compulsia lor morală”
și le-ar reconcilia cu interesul senzual.
Marcuse afirmă că scurtarea zilei de lucru și minimalizarea nevoii pentru munca represivă ar
elibera energiile erotice care ar face ca restricțiile asupra sexualității să fie învechite. Din moment
ce corpul nu ar mai fi un instrument al muncii, ar putea fi din nou sexualizat. Eliberarea erosului
„s-ar manifesta prin revenirea unei sexualități polimorfice pre-genitale și prin declinul supremației
genitale. Corpul în întregimea sa ar deveni un obiect de cathexis 197, un lucru de care să te bucuri –
un instrument al plăcerii. Această schimbare în valoarea și scopul relațiilor libidinale ar duce la o
dezintegrare a instituțiilor în care relațiile interpersonale private au fost organizate, în special
familia monogamă patriarhală 198”
Transformarea sexualității ar duce la o dezamorsare a sexualității și nu la o explozie a ei. În
societatea represivă, o eliberare bruscă a sexualității reprimate ar duce la orgii și obsedați sexuali
dar nu și într-o societate non-represivă, unde energia sexuală ar putea duce la crearea de
personalități erotizate, instituții non-represive și la un mediu estetico-erotic. Marcuse propune o
interconectare a transformărilor instinctuale și socio-culturale. Însă o revoluție efectivă în sfera
socială, economică și politică presupune o transformare a valorilor, a conștiinței și a culturii199.
Iar această revoluție trebuie să fie permanentă, prin re-crearea relațiilor de muncă și sociale
bazate pe un nou principiu al realității. Noua societate non-represivă va satisface toate nevoile
indivizilor de hrană, adăpost, frumusețe, dragoste, prietenie, securitate și fericire 200.
195
Ibidem, p. 110.
196
Ibidem, p. 180.
197
Investirea unei energii mentale sau emoționale într-o persoană, obiect, idee
198
199
200
Cartea apare în 1955, la doi ani de la moartea lui Stalin, cel care în numele acestor idealuri a ucis peste 20.000.000
de persoane, idealuri promovate acum de Marcuse prin societatea non-represivă
54
1.7.1.c Marcuse și revolta generalizată
După cum am afirmat mai sus, preocuparea lui Marcuse de-a lungul anilor ’60 și ’70 a fost
de a găsi un nou agent al revoluției, în condițiile în care clasa muncitoare eșuase în acest rol.
Marx proiectase proletariatul ca și concept istoric, fără legătură cu muncitorii reali 201 iar eșecul
coalizării muncitorilor de la începutul primului război mondial a arătat falsitatea teoriei marxiste.
Cu toate acestea, Marcuse consideră că nu teoria în sine e de vină și că trebuie schimbate
categoriile istorice în care aceasta se desfășoară. De aceea ceilalți membri ai Școlii de la
Frankfurt dar în special Marcuse, sunt preocupați de găsirea unui alt agent al revoluției. În cadrul
societății capitaliste a sec. XX sărăcia, condițiile mizerabile și asprimea vieții muncitorilor
dispăruseră, așadar acestea nu mai puteau reprezenta motivele pentru declanșarea revoluției. În
schimb noul criteriu al revoluției este opresiunea. Aceasta poate fi la muncă, de natură sexuală,
rasială ori pur și simplu societatea în ansamblul ei poate fi opresoare.
În prima fază Marcuse a identificat ca agenți ai revoluției grupurile de intelectuali radicali,
studenți, rebeli, homosexuali, negri, nemulțumiți, șomeri, exploatații și persecutații:
„Ei există în afara procesului democratic […] Opoziția lor este revoluționară chiar dacă conștiința
lor nu este. […] Este o forță elementară care violează regulile jocului și le arată ca fiind nedrepte.
Când ei se adună și ies pe stradă fără arme, fără protecție pentru a cere cele mai primitive drepturi
civile, ei știu că înfruntă câini, pietre și bombe, închisoare, lagăre de concentrare, chiar și moartea.
Forța lor este în spatele oricărei demonstrații politice pentru victimele ordinii și legii. Faptul că ei
refuză să mai joace jocul poate fi lucrul care semnalează începutul sfârșitului unei perioade 202”
Însă el face mențiunea în repetate rânduri că aceste grupuri nu sunt moștenitorii

proletariatului marxist care doar el este agentul adevărat al revoluției. Aceste grupuri au un rol
de pregătire a terenului social pentru transformări, de rebeliune dar nu de revoluție. Oportunitatea
lui Marcuse de a crea un front nou revoluționar a venit odată cu începerea războiului din Vietnam
(1955-1975) când cei care se opuneau războiului au început să citească Marcuse, în special
„Omul unidimensional”. Aceștia încep să preia conceptele și viziunea pesimistă a lui Marcuse,
inițiind Marele refuz, ca atitudine de persiflare a societății: hippie, „flower power”,
contracultură, muzică, sex, droguri, viața ca revoltă împotriva autorității. Această atitudine de
negare a societății are la bază o „nouă sensibilitate” a cărei valori sunt opusul performanței
represive, a competiției, care promovează munca umană, satisfacțiile și comunitatea, afirmă
dragostea și grija pentru mediul înconjurător și care refuză consumerismul. Prin aceste valori se
creează:
„o practică ce implică o rupere cu familiarul, modul rutinat de a vedea lucrurile, de a asculta, de

a simți ori de a înțelege lucrurile astfel încât organismul să devină receptiv la formele potențiale
ale lumii de non-agresivitate și non-exploatare 203”
Refuzul total al cerințelor societății dominatoare, a valorilor și a instituțiilor sale, reprezintă
o rupere radicală de totalitatea instituțiilor sociale, de cultură și modul de viață. Noua sensibilitate
201
Gary North relatează un episod în care Marx se întâlnește cu doi fruntași muncitori cărora le explică ideile sale
marxiste iar aceștia nu sunt încântați de ele, stârnind mânia proletară a lui Marx
202
H. Marcuse, One-dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced Industrial Society, Beacon Press, 1964,
pp. 256-257.
203
H. Marcuse, An Essay on Liberation (Beacon Press), Beacon Press, 1969, p. 6.
55
este o forță politică radicală anticapitalistă și un catalizator al schimbărilor revoluționare 204.

Conține un caracter de subversiune a nevoilor pe care capitalismul trebuie să le satisfacă pentru
a exista, producând în același timp nevoi care reprezintă negația capitalismului.
Odată cu mișcările studențești de revoltă din anii ’60, Marcuse ajunge să fie popularizat iar
cărțile sale studiate de mulți tineri radicali devenind astfel un guru și tată 205 al acestor mișcări.
Un avantaj al răspândirii ideilor sale subversive a fost faptul că de la emigrarea sa în SUA, el a
fost profesor în cadrul mai multor universități americane de prestigiu, începând cu 1952:
Columbia, Harvard, Brandeis și apoi la universitatea California până la pensionarea sa. Mulți
dintre studenții sunt astăzi profesori influenți în cadrul universităților americane.
Începând cu 1970 interesul lui Marcuse s-a mutat de pe mișcările studențești contraculturale
din cadrul noii stângi, pe mișcarea feministă, pe drepturile femeilor, egalitatea între sexe, dreptul
la avort și drepturile homosexualilor. Mișcarea feministă conține cel mai radical și subversiv
potențial că pentru a depăși diferențele dintre masculin și feminin trebuie create instituții noi,
care să promoveze noua conștiință, în care instinctele masculine și feminine sunt eliberate de
dominație și exploatare 206.
Condițiile unei astfel de schimbări sunt 207:
- Ușurarea muncii grele
- Reducerea timpului de lucru
- Producerea de îmbrăcăminte plăcută și ieftină
- Liberalizarea moralității sexuale
- Controlul nașterilor
- Educația generală
Potențialul subversiv al socialismului feminist constă în:
„schimbarea valorilor și normelor care ar duce la emergența unei societăți guvernate de un nou
Principiu al realității. 208”
„Nici un alt înțeles rațional nu poate fi atribuit ideii de androginism decât fuziunea la nivelul
individului a caracteristicilor mentale și somatice care în civilizațiile patriarhale erau dezvoltate în
mod inegal în bărbați și femei, o fuziune în care caracteristicile feminine, pentru a le anula
dominația masculină, ar triumfa asupra represiunii 209”
Mișcarea femeilor a atins importanță politică datorită modului de producție capitalist care
oferă mișcării baza materială 210:
- Răspândirea a formei estetice a mărfurilor: apelul comercial sistematic la simțuri, lux, la
lucruri și servicii plăcute
- Dezintegrarea familiei patriarhale prin socializarea (educarea) copiilor din afară (mass
media)
Pentru Marcuse: „Eliberarea femeii începe de acasă, înainte de a intra în societate 211”
204
205
Calități pe care le refuza sistematic
206
H. Marcuse, D. Kellner, The New Left and the 1960s: Collected Papers of Herbert Marcuse, p. 167.
207
Ibidem, p. 169.
208
Ibidem, p. 170.
209
Ibidem, p. 171.
210
Ibidem.
211
Ibidem, p. 172.
56
Neomarxismul viitorului
Capitolul IV
Acest capitol îşi propune să ilustreze cum va arăta viitorul din perspectiva nemarxistă. Pentru aceasta
face o esenţializare a principalelor idei ale lui Jacques Attali (născut în 1943 în Algeria, dintr-o familie
de evrei 212), marxist ca orientare politică, el dedicând o carte lui Marx, îi elogiază geniul vizionar al
unei lumi noi, dorind și el să se înscrie în aceași linie vizionară:
„Toate acestea pot părea cu totul imposibile. Nici unul dintre actorii acestor schimbări nu pare să
existe. Totuşi asta nu constituie o premieră: când, în ianuarie 1848, Marx vorbea despre victoria
apropiată a burgheziei şi despre forţa ce avea să devină clasa muncitoare, în Europa încă nu exista,
practic, nici burghezie, nici clasă muncitoare. El îi identificase, înainte chiar de apariţia lor, pe
următorii actori ai Istoriei. Aceasta este şi intenţia noastră actuală.” 213
În care în cartea sa „Scurtă istorie a viitorului” prezintă cum va evolua omenirea până în 2060. Astfel,
el împarte viitorul în trei etape, care încep prin declinul imperiului american. Acesta va duce la o Ordine
economică policentrica, adică juxtapunerea unui număr tot mai mare de democraţii de piaţă în jurul
câtorva putere dominante 214. În această etapă se va instaura o piaţă fără de democrație, caracterizată prin
câteva elemente principale. În primul rând statele vor intra într un proces de deconstrucţie, care va duce
la dispariţia frontierelor şi privatizarea treptată a tuturor sectoarelor care în mod istoric aparţineau statului:
sanatatea, poliţia, educaţia şi mediul 215. Tehnologia va prelua din prerogativele tradiţionale ale statului,
substituindu-se acestuiai printr-o tranziţie de la hipersupraveghere la autosupraveghere. Aceasta va fi
posibil prin intermediul nanotehnologiilor. Hipersupravegherea cetăţenilor se va realiza prin
transformarea obiectelor de uz casnic si personal în mijloace de monitorizare, ca de exemplu
interconectarea combinelor frigorifice, a termostatelor, transformarea hainelor şi a tapiţeriilor maşinii în
minicalculatoare. Aceste transformări vor duce la o autosupraveghere, Attali menţionând cipul subcutanat
ca produs de supraveghere corporală.
„Cipuri electronice subcutanate vor înregistra în permanenţă bătăile inimii, tensiunea arterială şi
parametrii colesterolului 216”
212
„Jacques Attali”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Attali, data accesării: 9 mai 2016.
213
J. Attali, Scurtă istorie a viitorului (Plural M), Polirom, 2007, p. 200.
214
Ibidem, p. 231.
215
Ibidem, p. 143.
216
Ibidem, p. 140.
57
Alte mijloace de auto supraveghere vor fi microprocesoarele branşate la diferite organe care vor
supraveghea abaterile funcţionării în raport cu o serie de norme. Microcamere, senzori electronici,
biomarcatorii na visul a schimba melodianomotoarele şi nanotuburile.
Legile statului nu vor mai exista din cauza dispariţiei statului, puterea de coerciţie fiind înlocuită
de conformarea cetăţenilor la o serie de norme impuse de întreprinderile private:
„Treptat, ele vor ajunge să dicteze norme la nivel planetar (ce să mâncăm, cum să conducem, cum
să ne comportăm, cum să ne protejăm, cum să consumăm, cum să producem). Ele îi vor penaliza
pe fumători, pe băutori, pe obezi, pe cei incapabili să facă ceva, pe cei rău protejaţi, pe agresivi, pe
imprudenți, pe stângaci, pe distraţi şi pe cheltuitori. Ignoranţa, expunerea la riscuri, risipa şi
vulnerabilitatea vor fi considerate ca niste boli.” 217
„Întreprinderile vor trebui să respecte normele impuse de companiile de asigurări și, în același
timp, să impună colaboratorilor — cărora le vor plăti o parte din cotizaţii — să respecte alte norme:
să aibă grijă de sănătatea lor, de cunoștințele, vigilența şi. proprietăţile 1or, să economisească
resursele rare, să se îngrijească, să-şi perfecționeze formația, să se protejeze și, în general, să fie
în formă. Toate acestea vor deveni comportamente necesare din punct de vedere social. ”
„Pentru ca societatile de asigurare sa fie rentabile din punct de vedere economic, fiecare persoană
privată sau intreprindere va trebui să accepte 218 (subl. n.) ca o terţă entitate se verifice
conformitatea cu normele; pentru aceasta, fiecare va trebui să accepte sa fi supravegheat.
Supravegherea este un cuvânt cheie pentru timpurile care vor veni.” 219
În același timp structura spirituală a oamenilor și a societății se va schimba:
„Cu cât omul va fi mai singur, cu atât va consuma mai mult, se va îngriji şi se va distra mai mult,
tocmai pentru a-şi mobila singurătatea. O libertate individuală extinsă neîncetat — cel puţin în
aparenţă —, garantată de produsele de autosupraveghere, care îl vor face pe fiecare om să se
considere răspunzător numai de propria sferă profesională şi privată, fără să se supună, aparent,
decât propriilor capricii - de fapt, normelor ce fixează exigenţele propriei supravieţuiri.
[…] cetăţeanul hiperimperiului nu va mai fi supus clauzelor nici unui contract social. In situaţie de
ubicuitate nomadă, omul de mâine va percepe lumea ca pe un tot în slujba sa, în limitele normelor
impuse de asigurări comportamentului său individual; el nu-i va vedea pe semenii săi decât ca pe
nişte instrumente ale propriei fericiri, nişte mijloace prin care el poate obţine plăcere sau bani,
dacă nu ambele. Nimeni nu se va sinchisi de celălalt: De ce să împărţi cu cineva, când, de fapt,
trebuie să te lupţi cu el? De ce să colaborezi, când, de fapt, eşti în concurenţă cu el? 220 Nimănui
nu-i va trece prin cap că fericirea altcuiva i-ar putea fi de folos. Şi cu atât mai puţin că propria
fericire ar putea depinde de a celuilalt. Orice acţiune colectivă i se va părea inimaginabilă; prin
urmare, orice schimbare politică va fi de neconceput.
Singurătatea va începe încă din copilărie. Nimeni nu-i va putea obliga pe părinţi, naturali sau
adoptivi, să-şi iubească şi să-şi respecte copiii destul de mult timp pentru a-i şi creşte. Adulţi
precoce, cei mai tineri vor suferi de o singurătate pe care n-o va mai compensa nici una dintre
reţelele societăţilor anterioare. De asemenea, din ce în ce mai mulţi bătrâni, trăind mai mult şi,
prin urmare, rămânând singuri mai mulţi ani decât în 221 trecut, vor avea tot mai puţine cunoştinţe
217
Ibidem, p. 138.
218
Același imperativ al acceptării apare și în cadrul teoriei critice a Școlii de la Frankfurt.
219
J. Attali, Scurtă istorie a viitorului, p. 139.
220
Același lucru se întreba și Freud, care spune că celălalt, mai ales dacă este un străin, Freud nu îl poate iubi, pentru
că iubirea lui poate fi îndreptată numai către „cei din neamul lui220” (vezi pagina 49)
221
58
printre cei în viaţă. Lumea nu va mai fi decât o juxtapunere de singurătăţi, iar iubirea — o
juxtapunere de masturbări.”
„Dominante pentru gestionarea timpului-marfă vor rămâne industriile asigurărilor şi

divertismentului. Companiile de asigurări (şi instituţiile de acoperire a riscurilor pieţelor
financiare) vor înfiinţa servicii de securitate private, a căror primă îndatorire va fi
hipersupravegherea întreprinderilor, a consumatorilor şi a muncitorilor. Ele vor cheltui sume
considerabile pentru a modela opinia publică şi pentru a-şi fideliza clienţii;' vor impune ca aceştia
să respecte necondiţionat normele şi să-şi cumpere produse de autosupraveghere. Gratuitatea
reziduală va servi ca suport al noilor consumuri. Autosupravegherea va lua înfăţişarea informaţiei,
al jocului sau al divertismentului, pentru a nu părea că se reduce la gestionarea vreunui sentiment
de spaimă.” 222
„Cuplul nu va mai fi principala bază a vieţii şi a sexualităţii; vor fi preferate, in transparenta,

iubirile simultane, origami sau poliandre.” 223
„Specia umană a căutat dintotdeauna 224 să se distanţeze de propriul mod de reproducere. Pentru a
se distinge de regnul animal, s-a străduit mai întâi se nege funcţia reproductivă a sexualităţii, apoi
să-i dea o altă semnificaţie.” 225
În continuare Attali vorbeşte despre apariţia unui hiperconflict în jur de 2030:
„Când lumea policentrică se va destrăma, când vor începe să bântuie corsarii, piraţii, armatele
private, mercenarii şi teroriştii, regimurile totalitare se vor distruge reciproc, fără să mai recu-
noască nici o lege a războiului şi nici un arbitru. Ţările din Nord se vor alia cu cele din Sud;
teroriştii islamici se vor asocia cu cartelurile drogurilor. Simultan, vor avea loc „războaie calde”
şi „războaie reci”, războaie private şi războaie interstatale. Poliţiile şi armatele se vor confunda,
fără însă ca vreuna să respecte cele mai elementare legi ale războiului. Populaţiile civile vor fi ţinte
şi victime ale tuturor armelor de distrugere în masă. Religiile Cărţii Sfinte se vor opune una alteia,
spre cea mai mare glorie a adversarilor lor. Unii teologi vor vedea în asta semnul declanşării
bătăliei ce marchează în Biblie sfârşitul lumii, care la evrei coincide cu venirea lui Mesia, la creştini
- cu întoarcerea Lui” 226
„Dacă, odată cu instaurarea hiperimperiului, toate aceste surse de conflict se vor contopi cândva
într-o singură bătălie, dacă toţi actorii evocaţi până acum vor avea vreun interes să intre unul după
altul în aceeaşi confruntare, atunci s-ar putea declanşa un hiperconflict.” 227
Sfârșitul hiperconflictului este planificat ca să fie glorios:
„Armatele Alianţei vor mătura dictaturile şi vor triumfa, până la urmă, în faţa cartelurilor drogului;
marile întreprinderi nu-şi vor mai lega viitorul de numărul tot mai mare al comenzilor militare;
toate religiile vor sfârşi prin a-şi modera discursul şi a deveni forţe ale păcii, raţiunii şi toleranţei.
Forţe noi, deja prezente în societate, vor prelua puterea pentru a edifica o lume dreaptă, paşnică,
reunită şi frăţească.”
222
Ibidem, p. 148.
223
Ibidem, p. 153.
224
Atalli induce în eroare pe cititori, nu specia umană a căutat să distanțeze plăcerea sexuală de actul reproducerii
ci Marx, Freud și Școala de la Frankfurt.
225
226
Ibidem, p. 195.
227
Ibidem.
59
„Se va instaura o democraţie planetară, ce va limita puterile pieţei. Ea se va strădui să câştige alte
războaie, mult mai urgente: împotriva nebuniei oamenilor, dereglării climatice şi bolilor fatale,
împotriva alienării, exploatării şi mizeriei.” 228
Ultima fază a viitorului este cea a hiperdemocrației, care este construită încă de acum
prin intermediul unor forțe subterane 229. Omul nou al viitorului ocupă un loc aparte în prezicerile lui
Atalli, acesta fiind format din transumani, care vor fi
„altruisti, cetăţeni ai planetei, nomazi și sedentari în acelaşi timp, fiecare va fi egală în drepturi si
indatoriri cu vecinul său, ospitalieri şi respectul faţă de lume. Vor contribui cu toţii la înfiinţarea
unor instituţii planetare și la reorientarea întreprinderilor industriale, care vor produce, pentru
bunăstarea fiecărui individ 230, bunuri esenţiale (dintre care cel mai important este timpul plăcut)
şi, pentru bunăstarea tuturor, un bun comun ( a carui principala dimensiune va fi o inteligenţă
colectivă)” 231
„Femeile vor întruni calităţile proprii transumanilor înaintea bărbaţilor: a găsi plăcere în a oferi
plăcere unei alte fiinţe este specific maternităţii. Ascensiunea treptată a femeilor în toate
dimensiunile economiei şi ale societăţii va mări şansele transumanilor. Printre transumanii zilelor
noastre le-am putea cita pe Melinda Gates 232 şi pe maica Tereza, precum şi pe unii miliardari care
şi-au donat o parte importantă a averii lor unor fundaţii”
„Transumanii vor iniţia, alături de economia de piaţă, în care fiecare se compară cu celălalt, o
economie a altruismului, a punerii gratuite la dispoziţie, a darului reciproc, a serviciului public şi
a interesului general. Această economie, pe care eu o numesc relaţională, nu se va mai supune
legilor rarităţii: a oferi din cunoştinţele proprii nu-1 privează de nimic pe cel care face acest lucru.
Ea va permite producţia şi schimbul unor servicii realmente gratuite — divertisment, sănătate,
educaţie, relaţii etc. - pe care fiecare va socoti de cuviinţă să le ofere Celuilalt 233 şi să le producă
fără o altă recompensă decât consideraţia, recunoştinţa şi bucuria acestuia. Aceste servicii nu sunt
deloc rare, întrucât, cu cât dai mai mult, cu atât primeşti mai mult. Cu cât oferi mai mult, cu atât
cresc dorinţa şi numărul posibilităţilor de a face acest lucru. A munci va deveni, chiar şi în
economia relaţională, o plăcere neîngrădită de nimic.”
Attali oferă indicii și în privința instituțiilor viitorului:
„În curând vom găsi tot felul de instituţii nelegate de un anumit teritoriu, care îndeplinesc misiuni
civice, medicale, ecologice sau sociale, ONG-uri, intermediari ai negocierilor diplomatice, cluburi
ale sportivilor amatori, locuri sau site-uri de întâlnire gratuite sau de cooperare.” 234
„lumea începe să vorbească despre comunitate internaţională (ca să nu vorbim deocamdată despre
guvernul mondial) şi despre protecţia naturii (ca să nu vorbim deocamdată despre bunurile
228
Ibidem, p. 196.
229
Ibidem, p. 198.
230
Conform sloganului furat de Marx t din Code de la Nature de la Étienne-Gabriel Morelly: „De la fiecare după
posibilităţi, fiecăruia după nevoi”
231
232
Melinda Gates soția miliardarului Bill Gates, un dumnezeu preocupat de reducerea populației prin vaccinuri:
https://www.youtube.com/watch?v=4vzFeiKH1jQ minutul 02:52.
233
Attali rămâne fidel vizunii utopice a lui Marx privind munca din societatea viitorului: „în societatea comunistă,
unde nimeni nu are o sferă exclusivă de activitate ci fiecare se poate împlini în ce sferă doreşte, societatea reglează
producţia generală şi face astfel posibil să fac un lucru astăzi şi altul mâine, sa vânez dimineaţa, să pescuiesc după-
amiaza, să cresc vite seara, sa critic după cină, după propria-mi gândire, fără a deveni vânător, pescar, fermier
sau critic.”
234
60
comune). Cam pe aici se situează la ora actuală bâiguielile de început ale unei democraţii mondiale,
pe care o numesc hiperdemocrație.” 235
„Frontierele vor dispărea. […]Vor apărea noi forme de control democratic, bazate pe datele unor
agenţii autonome de evaluare, supraveghind în permanenţă activitatea aleşilor, datorită tehnicilor
ubicuităţii nomade şi de hipersupraveghere.
Fiecare continent sau subcontinent va regrupa democraţiile de piaţă într-o Uniune, aşa cum face
deja Uniunea Europeană. Fiecare Uniune va avea responsabilitatea monedei, a transparenţei
pieţelor, a armonizării condiţiilor sociale, a protecţiei mediului, a securităţii interne, a protecţiei
sociale, a sănătăţii, educaţiei şi imigraţiei, a politicii externe şi a apărării spaţiului comun. Va
trebui 236 să aibă un parlament şi un guvern continental.” 237
„La scară mondială vor trebui să fie (şi vor fi) create noi instituţii, în prelungirea celor deja
existente. Baza o va constitui Organizaţia Naţiunilor Unite. O Constituţie a planetei va relua,
lărgind-o, Carta actuală a Naţiunilor Unite. .Pentru aceasta, ea va trebui să capete o dimensiune
supranaţională, nu doar multilaterală. […]”
„Adunarea Generală a ONU, din care vor face parte un număr tot mai mare de state, va fi progresiv
sprijinită mai întâi de o a doua cameră, în care aleşii prin vot universal vor reprezenta fiecare un
număr egal de oameni, apoi de a treia, în care se vor regăsi întreprinderile economice şi
relaţionale: Acest parlament planetar va strânge impozite la nivel mondial, cuantumul acestora
corespunzând PIB-ului fiecărei ţări, cheltuielilor pentru înarmare şi pentru eliminarea efectelor
emisiilor de gaze care provoacă efectul de seră.” 238
„Consiliul de Securitate al ONU va servi ca organ de control al guvernului planetar constituit în

jurul funcţiei actualului secretar general. Acest guvern va consacra protecţiei omenirii mult mai
multe resurse decât îi consacră la ora actuală toate guvernele din lume. El va dicta norme sociale,
cum ar fi principiul celui mai bun regim social mondial, pe care le va impune treptat, la scară
mondială, tuturor întreprinderilor, precum şi mijloacele de impunere a acestui regim.”
Ca și în cazul cipurilor subcutanate, Attali menționează doar în treacăt funcția actualului
secretar general al ONU, fără să mai adauge ceva despre acest personaj misterios așteptat de
marxiști și prezis de Sfinții Părinți. Pentru a face lumină în acest caz, vom apela la Giuliano di
Bernardo 239 care în lucrarea sa „Cunoașterea umană. De la fizică la sociologie și religie”, afirmă
că societatea actuală se îndreaptă spre distrugere și este nevoie de venirea unui „Tiran
Iluminat” 240 care să conducă omenirea prin „rațiune și înțelepciune”.
Pentru a înțelege legătura ideologică între Marx și Attali, prezentăm următoarele

corespondențe dar și observații:
235
Ibidem.
236
Se observă din nou imperativul dictatorial va trebui.
237
238
Ibidem, p. 206.
239
Marele Maestru al Marelui Orient al Italiei, a aprins luminile si l-a instalat, consacrat si investit regular si
constitutional, pe Il. Fr Nicu Filip, Primul Mare Maestru al Marii Loji Nationale din Romania:
https://www.mlnar.ro/articole/comunicat-de-presa-al-mlnar-bucuresti-23-ianuarie-2012 accesat 9 mai 2016
240
Giuliano di Bernardo, „Cunoașterea umană. De la fizică la sociologie și religie”, http://www.cartile-
adevarul.com/cunoasterea-umana-de-la-fizica-la-sociologie-si-religie-p-791.html, data accesării: 9 mai 2016.
61
• Democrația planetară „prezisă” de Attali este societatea fără clase a lui Marx, împlinire
veterotestamentară a profetului Isaia 241
• Democrația planetara va fi lumea fără state si frontiere „prezisă” de Marx
• Omul nou marxist (homo sovieticus) vor fi transumanii
• Conștiința de clasă va fi combinația dintre divertisment si tehnologie
• Proletariatul este înlocuit cu minoritățile: homosexualii, femeile si tinerii
• Cenzura partidului s-a transformat în corectitudine politică și aceasta va fi întărită prin
hipersupraveghere și autosupraveghere
• Revoluția globala va fi hiperconflictul din 2030
• Fenomenul globalizării este o formă non-violentă a revoluției globale și este premergator
statului planetar
• Drepturile omului premerg religia globală care se manifestă prin New Age și forme
secularizate de sărbători: Ziua Europei, Ziua Pământului etc.
• Uniunea Europeana e premergătoare uniunilor regionale 242. De exemplu: Uniunea
Orientului Mijlociu va avea capitala la Ierusalim
• Instituțiile bancare internaționale vor fuziona pentru o Banca Centrala mondială unică
• Constituția planetei va fi actuala Carta a Națiunilor Unite in format extins
• Adunarea Generală a ONU va deveni un Parlament mondial
• Consiliul de securitate va servi ca organ de control al Guvernului mondial
• Funcția secretarului general al Națiunilor Unite ține locul Tiranului Iluminat.
241
„Preface-vor săbiile în fiare de pluguri şi lăncile lor în cosoare. Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva
altuia şi nu vor mai învăţa războiul.” Isaia 2,4; „Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul şi leopardul se va culca
lângă căprioară; şi vițelul şi puiul de leu vor mânca împreună şi un copil îi va paşte.” Isaia 11,6
242
„Şi cele zece coarne pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care încă n-au luat împărăţia, dar care vor lua stăpânire
de împăraţi, un ceas, împreună cu fiara.” Ap 17,12
62
Studiu de caz: declinul mariajului și răspândirea concubinajului
Capitolul V
Studiu de caz: declinul mariajului și
răspândirea concubinajului
Prin Școala de la Frankfurt, revoluția marxistă din motive economice a fost transformată în
revoluția culturală a societăților creștine. Pentru a triumfa această revoluție, este necesară
subminarea omului vechi din societatea veche, caracterizată prin familia monogamă patriarhală,
morală creștină bazată pe reguli și interdicții și instituții socioeconomice cu o anumită orientare
către progres și performanță. Noua societate va trebui să aibă nu numai oameni noi, dar și
instituții radical reformate care să propage noua cultură: erotizarea trupului, căutarea plăcerii,
înlocuirea gândirii cauzale cu cea holistică, morala cu eliberarea socială. Din păcate, instituția
socială cea mai atacată este familia heterosexuală, monogamă, patriarhală creștină. Teoria critică
îmbinată cu Marele refuz promovat de Marcuse a dus la subminarea familiei. Erotizarea tinerilor
și căutarea de plăceri nu sunt compatibile cu instituția căsătoriei ci mai degrabă cu concubinajul.
Din aceste motive, am ales ca studiu de caz analiza concubinajului 243. Ne vom concentra atenția
numai pe motivele concubinajului pentru că în ele putem regăsi influența ideologiei Școlii de
la Frankfurt și lăsăm analiza detaliată a cercetărilor științifice pe acest subiect pentru o altă
lucrare. Facem mențiunea că nu doar Școala de la Frankfurt este responsabilă pentru declinul
familiei, mai sunt și alți actori responsabili, însă Școala a avut o influență de natură ideologică.
Începând cu anii 1960 concubinajul devine treptat tot mai popular în Statele Unite și în
Europa devenind tot mai răspândit și în România. În acea perioadă încep să fie popularizate
lucrările Școlii de la Frankfurt, ale inițiatorului revoluției sexuale Wilhelm Reich 244, afiliat al
Școlii, autor al „Psihologiei fasciste de masă” și a „Revoluției sexuale” unde pleda pentru
abolirea familiei patriarhale 245, dar și lucrările pedofilului Alfred Kinsey. În același timp începe
răspândirea consumului de televizor și apare pilula contraceptivă, ca mijloc de eliberare a femeii
de povara sarcinilor. Cultura populara „pop culture” formată din filme, publicitate, reviste și
muzică, începe să fie populată de modele anti-familie și pro-eliberare, care influențează mișcările
studențești ale anilor ’60 și ’70. În SUA procentajul femeilor care acceptau concubinajul ca pe o
posibilitate demnă de luat în seamă a crescut de la 33% in 1976-1977 la 60% in 1997-1998. Dacă
243
Din cauza faptului că în România nu există studii riguroase pe problema concubinajului, vom recurge la folosirea
despre acest fenomen a informațiilor din spațiul american.
244
Născut într-o familie de evrei, dat afară din Partidul comunist german, psihoanalist, a fost preocupat până la
moartea sa de captarea energiei orgasmice și sexuale din atmosferă, pentru captarea căreia a construit un dulap
245
W. Reich, T.P. Wolfe, The Sexual Revolution: Toward a Self-Regulating Character Structure, Farrar, Straus and
Giroux, 2013, p. xviii.
63
în anul 1960, numărul cuplurilor care trăiau în concubinaj era estimat la aproape o jumătate de
milion, în anul 2000 numărul acestora ajunge la aproape 5 milioane. De asemenea, dacă în cazul
căsătoriilor realizate între 1965 şi 1974 numai un procent de 10% fuseseră precedate de
concubinaj între anii 1990 şi 1994 acest procent a urcat până la 50% . Între 1970 şi 1977 s-a
triplat numărul cuplurilor de concubini în America, iar între 1977 şi 1983 acesta s-a dublat din
nou. Iar dacă 30% dintre femei declarau în anul 1987 că au trecut prin cel puţin un concubinaj
după numai 8 ani acest procent urcase deja la 48%.
Care sunt motivele pentru care partenerii recurg la concubinaj? 246
- Relațiile sexuale: concubinajul nu mai este asociat cu trăirea în păcat (stigmă socială),
lucru care face concubinajul să fie acceptat social.
Marcuse spunea că din moment ce condițiile materiale s-au dezvoltat încât nu se mai pune
problema lipsurilor, constrângerile morale și religioase nu mai sunt necesare. Interdicțiile morale
țin de vechea societate în care impulsurile sexuale trebuiau controlate. Noua societate promovată
de Marcuse tratează sexualitatea ca pe o formă de eliberare a omului care prin dezlănțuirea
erosului creează o nouă societate în care principiul performanței este înlocuit de principiul
plăcerii. Concretizarea acestei transformări se vede în schimbarea instituțiilor care devin din
represive în non-represive. Familia monogamă opresoare se transformă în concubinaj unde
partenerii pot experimenta plăceri sexuale interzise de familia tradițională.
- Contracepția eficientă: din 1967 metodele contraceptive oferă posibilitatea concubinilor

să trăiască împreună și să scape de pericolul unei sarcini
Marxismul (clasic, Școala de la Frankfurt, feminismul) susțin eliberarea femeii de sub

dominația bărbatului față de care a fost mereu dependentă din cauza copiilor. Pentru o adevărată
emancipare, era necesar ca să fie eliminată posibilitatea sarcinilor, femeia putând astfel să își
revendice o poziție de egalitate și neexploatare față de bărbat. Ea are acum posibilitatea să decidă
asupra sănătății ei de reproducere, inclusiv asupra avortului, renegociind termenii milenari ai
relației dintre ea și bărbat. Concubinajul este efectul acestei emancipări realizată prin folosirea
anticoncepționalelor. În România fertilitatea este negativă 247, pornind de la 2.20 copii/femeie
în 1989 și ajungând la 1.40 copii în 2013 248. De asemenea se constată o creștere în privința
nașterilor vii în afara căsătoriei, deci incluzând concubinajul, de la 17% în 1993 la 30.2% în
2013. În același timp, a scăzut numărul de nașteri a femeilor căsătorite, de la 207,502 în 1993 la
122,822 în 2013. Numărul de avorturi a scăzut de la 992,265 în 1990 la 86,432, dar din două
motive: pilulele anticoncepționale au fost larg răspândite prin cabinetele de planificare familială
iar această statistică nu include și numărul de avorturi de la clinicile private.
246
„Cohabitation and marriage”, Sociology Twynham, http://sociologytwynham.com/2008/07/03/cohabitation/, data
accesării: 11 martie 2016.
247
Rata de fertilitate minimă de înlocuire de generațiilor trebuie să fie de 2.20 copii/ femeie, însemnând 2 copii care
să înlocuiască părinții și un al treilea care să continue dezvoltarea demografică
248
„Avortul, natalitatea și alți indicatori socio-demografici în România”, ProVita,
http://www.provitabucuresti.ro/resurse/scoala-provita/statistica/178-statistica-avort-romania.
64
- Căsătoria de probă: cuplurile de tineri aleg să trăiască în concubinaj pentru a testa dacă
partenerul e potrivit pentru căsătorie și se pot despărți fără a suporta consecințele
divorțului
Partenerii aleg varianta căsătoriei de probă din două motive principale. Primul este
experimentarea plăcerilor sexuale, încurajate de Marcuse și Reich ca fiind un act politic de
eliberare. Al doilea motiv ține ideea de libertate și independență pe care tinerii trebuie să o aibă
față de regulile impuse de societatea „lor”, a establishmentului. Tinerii se vor căsători numai
atunci când se vor simți pregătiți, prin terminarea studiilor, asigurarea unei cariere, a unei case
și mașini. Concubinajul mai oferă avantajul de a te despărți fără consecințe în cazul în care apar
diferende ori probleme. Această raportare a tinerilor arată că din start ei pleacă cu ideea pesimistă
că divorțul este inevitabil și că prin concubinaj neplăcerile asociate divorțului sunt eliminate.
Numărul căsătoriilor este în scădere în România, de la 177,943 în 1989 la 107,507 în 2013. Din
cauza imaginii negative a căsătoriei în rândul tinerilor, a crescut vârsta la care partenerii se
căsătoresc: de la 22.1 ani în 1989 la 27.0 ani pentru femei iar pentru bărbați de la 25.3 în 1989
la 30.0 ani în 2013. În același timp, rata de divorț raportată la 100 de căsătorii a crescut de la
20.2 în 1989 la 26.5 în 2013.
Rata totală a fertilității în România 1989 - 2013
2.20
1.84
Număr de nașteri/femeie
1.57
1.52 1.50 1.50 1.50
1.44 1.41
1.40 1.40
1.34
1.30 1.32 1.32 1.30 1.30 1.27 1.29
1.32 1.31 1.29 1.30
1.23 1.25
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Ani
65
Procentajul de nașteri în afara căsătoriei 1993 - 2013
30.00 30.20
29.40 29.00 29.00
28.20 28.50
26.70 26.70 26.70 26.40 26.50 26.50
25.50
Procentaj din numărul total de nașteri
24.10
23.00
22.20
20.70
19.70
18.30
17.00
1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Ani
Rata generală de divorț
33.90
29.10
28.20
27.50
Procentaj
26.50
25.70
24.60 24.60 24.70 24.60
23.70 23.60 24.00
23.40 23.90 24.10
22.70 22.60 22.30
20.20 20.20
19.30 19.20
17.10 16.80
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2013
Ani
66
Concluzii: Autoritatea și revoluția marxistă
Capitolul VI
Agresiunea ideologică neomarxistă are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale. Pentru aceasta,
mintea oamenilor trebuie penetrată pentru a crea Omul Nou. Obstacolul din calea revoluției este
creștinismul pentru că el nu este o religie ci un mod de viață bazat pe elemente care se opun dictaturii:
libertate, identitate, perspectiva vieții veșnice. Iar aceste elemente sunt de origine divină și din acest motiv
ele sunt surse de autoritate. Manifestarea lor în societate se face sub forma familiei. Ea este de origine
divină, fiind locul de manifestare a voinței dumnezeiești de-a lungul istoriei. Din acest motiv și familia
este sursă de autoritate morală și teologică în societate.
Revoluția marxistă nu poate lupta direct cu Dumnezeu și nici nu mai poate aplica metodele
rudimentare bolșevice de luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea revoluția se concentrează pe
subminarea bucată cu bucată a instituțiilor care emană autoritatea lui Dumnezeu în societate: familia,
Biserica și neamul. Acestea sunt subminate simbolic și fizic. Simbolic sunt subminate prin redefinirea
conceptelor tradiționale și promovarea agresivă a unui nou set de limbaj și valori iar fizic, aceste instituții
sunt subminate prin sexualitate, disoluția statelor și neparticipare liturgică.
Agresiunea ideologică împotriva autorității divine este în principal un război duhovnicesc. Din acest
motiv Biserica se află în prima linie a frontului de luptă, prin Sfintele Taine, Sfânta Tradiție și preoți. În
plină revoluție globală, ierarhia, preoții și creștinii trăitori sunt chemați pentru a se sfinți și pentru a trezi
conștiințele celor adormiți, prin mărturisirea lui Hristos. Iar pentru a duce această misiune, Biserica
trebuie să cunoască și să conștientizeze care sunt cei 3 piloni în care revoluția marxistă lovește: familia,
neamul și Dumnezeu. Mijlocul prin care cei 3 piloni sunt subminați este deconstrucția generală a
societății. Scopul este distrugerea totala a actualei societăți.
1 Deconstrucția familiei
Principala forță de subminare și distrugere a autorității familiei este revoluția sexuală.

Obiectivul ei este anularea fundamentelor naturale și divine ale ei așa cum am arătat în capitolul
I și compromiterea autorității familiei. Revoluția sexuală, inițiată de Marx, Freud și Marcuse,
lovește prin:
1.1.1 Homosexualismul
Această ideologie subminează autoritatea tatălui, ca arhetip al preotului în familiei. Băieții și

bărbații se efeminează, nemaiavând putere lăuntrică pentru a fi luptători, conducători și
protectori spirituali ai familiei. În același timp, homosexualizând bărbații, toate extensiile
67
autorității patriarhale sunt subminate și compromise social: tatăl, preotul, bătrânul înțelept,
profesorul, șeful, poliția, ierarhia, tradiția, moralitatea, regulile, civilizația creștină.
În România există finanțări pentru ONG-uri pentru programe de promovare a

homosexualilor249. În general aceste programe se concentrează pe:
- Combaterea stigmatizarii LGBT (de exemplu: dezvoltarea de campanii sau evenimente
publice, dezvoltarea unor servicii care sa sprijine persoanele LGBT afectate de
discriminare etc)
- Dezvoltarea capacitatii organizationale de a preveni discriminarea LGBT (programe de
instruire pentru angajatii, membrii sau voluntarii organizatiei, actualizarea procedurilor
interne etc)
- Adaptarea unor servicii deja existente astfel incat acestea sa devina mai inclusive si mai
sigure pentru clientii/beneficiarii LGBT 250
- Dezvoltarea si implementarea de instrumente pentru combaterea eficienta a infractiunilor
motivate de ura impotriva persoanelor LGBT
- Promovarea unor politici antidiscriminare legate de persoanele transgender
- Atragerea atentiei adolescentilor MSM (barbati care fac sex cu barbati) asupra riscurilor
sexului neprotejat si asupra actiunilor care pot fi intreprinse in caz de discriminare pe
criteriul orientarii sexuale 251
În paralel, un anumit deputat activist LGBT a depus de mai multe ori o propunere legislativă
pentru introducerea legii parteneriatului civil prin care un „cuplu” de homosexuali beneficiază
de aceleași drepturi ca și un cuplu normal, de exemplu la contractarea unui credit bancar se vor
lua in calcul veniturile celor doi, in cazul spitalizării unuia dintre parteneri, celălalt este
considerat aparținător, in cazul decesului unuia dintre parteneri, partenerul supraviețuitor are
drept de moștenire. Însă acest pas este unul premergător legalizării căsătoriilor homosexuale, așa
cum s-a întâmplat și în alte state 252. Homosexualii consideră că parteneriatul civil nu le aduce
atât de multe beneficii ca și căsătoria 253. Scopul final declarat al homosexualilor nu este
legalizarea familiei, ci distrugerea ei:
„E clar că homosexualii trebuie să aibă dreptul de a se căsători, dar cred că e la fel de clar că
instituţia căsătoriei n-ar trebui să existe. Lupta pentru căsătoria homosexuală implică, în general,
să minţim despre ceea ce vom face cu căsătoria, odată ce vom ajunge acolo - pentru că minţim că
instituţia căsătoriei nu se va schimba. Şi asta e o minciună. Instituţia căsătoriei se va schimba şi ar
trebui să se schimbe. Din nou, cred că nu ar trebui să existe. 254”
249
Câteva ONG-uri active în frontul LGBT:
1. Societatea Academica din Romania: http://www.sar.org.ro/; 2. Asociatia Secular Umanista din Romania:
http://www.asur.ro/; 3. Fundatia Soros pentru o Societate Deschisa: http://www.fundatia.ro/; 4. Fundatia pentru
Parteneriat: http://www.repf.ro/ ; 5. Accept-Romania: http://www.acceptromania.ro/; 6. Asociatia Front:
http://www.feminism-romania.ro/ ; 7. Active Watch: http://www.activewatch.ro/ ; 8. Miscarea „Uniti Salvam”:
http://www.unitisalvam.ro/; 9. Freedom House Romania; 10. „ASOCIATIA PENTRU APARAREA
DREPTURILOR OMULUI IN ROMANIA-COMITETUL HELSINKI” (APADOR-CH); 11. „Open Society
Institute”; 12. Asociatia Pro-Democratia; 13. ONG Terra Mileniul III
250
http://www.fonduri-structurale.ro/detaliu.aspx?eID=13722&t= accesat 13 iunie 2016
251
http://accept-romania.ro/despre-noi/proiecte/ accesat 13 iunie 2016
252
https://en.wikipedia.org/wiki/Same-sex_union_legislation, accesat 13 iunie 2016
253
„A failed experiment’: Why civil unions are no substitute for marriage equality”
http://www.australianmarriageequality.org/wp-content/uploads/2010/12/A-failed-experiment.pdf
254
https://www.youtube.com/watch?v=n9M0xcs2Vw4 minutul 00:30, accesat 13 iunie 2016.
68
1.1.2 Feminismulul
Prin această ideologie este subminată autoritatea maternității femeilor. Acestea devin
răzvrătite împotriva bărbatului și a propriei naturi, masculinizându-se. În același timp,
feminismul este o ideologie ucigașă prin avort și anticoncepționale. Feminizând femeile, toate
extensiile feminității sunt subminate și compromise social: soția, mama, educația copiilor,
transmiterea virtuților creștine, civilizația creștină și perpetuarea neamului omenesc.
În România fenomenul feminist are o amploare mică din două motive: societatea românească
nu oprimă femeia iar discursul feminist din România este unul tradus din limba engleză, ceea ce
îl face exotic și rupt de realitatea românească.
Cu toate acestea, mișcarea feministă este puternică în spațiul vest european și poate influența
societatea românească indirect prin legile Uniunii Europene dar și pe termen lung, pe măsură ce
tinerele generații se depărtează tot mai mult de fundamentele civilizației românești.
1.1.3 Concubinaj și sex premarital
Prin promovarea acestui stil de viață, este subminată autoritatea căsătoriei, nașterea de copii
și sănătatea psiho-fizică a societății. Concubinajul este împletit cu sexualizarea minții tinerilor,
fiind satisfăcută această dorință a lui Marcuse, prin care fetele se obiectifică sexual, adică se
percep de succes social doar dacă sunt dezirabile sexual, iar băieții devin dependenți de
pornografie. Concubinajul este legat și de începerea precoce a vieții sexuale, care este legată de
contracepție, avort și egoism. Sexul premarital este cea mai puternică și eficientă metodă de a
submina autoritatea familiei.
În România principala cale de promovare a începerii vieții sexuale înainte de căsătorie se
face prin educația sexuală din școli promovată de diferite ONG-uri. De exemplu, recent, a avut
loc o dezbatere organizată de Ministerul Educației împreună cu Ministerul pentru Consultare
Publică şi Dialog Civic 255, cu titlul: „Dezbaterile societăţii civile cu privire la rolul şcolii în
formarea tinerilor cetăţeni – disciplinele opţionale”. În cadrul acestei dezbateri au fost foarte
activi membrii Coaliției pentru Egalitate de Gen, care au propus câteva puncte de care speră ca
Ministerul să țină cont:
„Cum va acţiona Ministerul Educaţiei dacă părinţii sau Biserica vor pune presiune pe elevi ca să
nu opteze pentru această materie? Îşi asumă Ministerul o poziţie clară în faţa derapajelor
extremiste (promovarea abstinenţei, discursului anti-avort, anti-contracepţie, etc) care, din păcate,
şi-au găsit locul în şcoli? Ne amintim de cazul profesorului de religie care a difuzat un film anti-
avort şi care nu a primit nicio sancţiune de la Minister sau Inspectorat.”
În cadrul discuțiilor, reprezentanții SECS şi Consiliului Naţional al Elevilor (alte ONG-uri
prezente la dezbatere), au întărit ideea ca noțiuni de educație sexuală să fie predate obligatoriu
tuturor elevilor, amintind că obligativitatea educației sexuale în unitățile școlare este recunoscută
prin Legea 272/2004 (republicata în 2014) privind protecția și promovarea drepturilor copilului:
Art 43, aliniat i, “derularea sistematică în unitățile școlare de programe de educație pentru viață,
inclusiv educație sexuală pentru copii, în vederea prevenirii contactării bolilor cu transmitere
sexuală și a gravidității minorelor”
255
http://ongen.ro/dezbateri-la-ministere-despre-educatie-si-sanatate-educatia-sexuala-in-scoli-este-departe/,
accesat 13 iunie 2016
69
Asaltul asupra Ministerului Educației nu este întâmplător, în condițiile în care OMS

recomandă introducerea unor cursuri de educație sexuală în școli 256, sub pretextul reducerii
numărului de sarcini nedorite în rândul adolescentelor și a reducerii infecțiilor cu transmitere
sexuală. În realitate ghidul „Standarde pentru educația sexuală în Europa 257”, promovează
avortul, masturbarea și homosexualitatea în rândul copiilor și dă următoarele standarde 258:
Pentru copiii mai mici de 4 ani:
• Informarea copilului despre „bucuria şi plăcerea pe care o simte când îşi atinge
propriul corp şi despre masturbarea la vârste mici”
• Să le spunem copiilor despre „dreptul de a-şi explora identitatea de gen”
• „să acceptăm că există mai multe moduri prin care poţi ajunge copilul unei familii”
• „să ştim că există diverse tipuri de relaţii”;
Pentru copiii între 6 şi 9 ani:
• Copilul trebuie să fie informaţi despre „opţiunile pe care le are în ceea ce priveşte
momentul în care devine părinte, sarcina, infertilitatea, adopţia, idei de bază despre
contracepţie (faptul că este posibil să planifici şi să decizi asupra familiei tale)”
• „diferite metode de contracepţie”
• Să primească informaţii despre „bucuria şi plăcerea pe care le poate simţi atunci când
îşi ating propriul corp (masturbarea⁄autostimularea)
• Să înveţe despre „drepturile sexuale ale copiilor”;
• Copiii trebuie „să înţeleagă şi să accepte schimbările şi diferenţele dintre corpurile
lor (mărimea şi forma penisului, a sânilor şi a vulvei pot varia în mod semnificativ)
• „să înveţe despre: diferitele tipuri de contracepţie, folosirea lor şi mituri despre
contracepţie”
• Să dobândească „competenţe în folosirea prezervativelor şi a
contraceptivelor eficient în viitor”
• Să fie informaţi despre „prima experienţă sexuală, orientarea de gen, comportamentul
sexual al oamenilor tineri (variabilitatea comportamentului sexual), diferenţa dintre
identitatea de gen şi sexul biologic” şi „plăcerea, masturbarea şi orgasmul”
• Să aibă abilitatea „să ia o decizie conştientă pentru a avea sau nu o experienţă sexuală”
• Să accepte, să respecte şi să înţeleagă „diversitatea din sexualitate şi orientarea
sexuală”
• Să primească informaţii despre „serviciile de contracepţie”
• Să înveţe despre „sarcină (şi cea a cuplurilor de acelaşi sex)”
• Să capete abilitatea de „a opta conştient pentru un contraceptiv şi de a folosi
contraceptivul efectiv”
• „orientarea sexuală şi orientarea de gen, inclusiv coming out⁄homosexualitate”
256
http://www.mediafax.ro/externe/onu-recomanda-cursuri-de-educatie-sexuala-in-scoli-incepand-de-la-varsta-de-
12-ani-12218180, accesat 13 iunie 2016
257
Poate fi consultat aici: http://www.culturavietii.ro/wp-content/uploads/2013/10/ghid-european-privind-educatia-
sexuala-sexuala.pdf
258
http://www.culturavietii.ro/2013/10/10/organizatia-mondiala-sanatatii-promoveaza-randul-copiilor-avortul-
masturbarea-contraceptia-si-homosexualitatea/, accesat 13 iunie 2016
70
Informare despre drepturile sexuale aşa cum sunt definite de IPPF (International
•
Planned Parenthood Federation) şi de către Organizaţia Mondială pentru Sănătate
Sexuală (WAS).
Pentru copiii mai mari de 15 ani:
• Informare despre „sarcină (şi cea a cuplurilor de acelaşi sex), infertilitate, avort,
contracepţie, contracepţia de urgenţă (informaţii mai aprofundate)”
• Să dobândească „o viziune critică asupra normelor culturale⁄religioase diferite
referitoare la sarcină, calitatea de părinte etc”
• Să înveţe despre „sexul tranzacţional (prostituţia, sexul pentru mici cadouri, bani sau
o masă în oraş), pornografia şi dependenţa sexuală”
• „o schimbare de la sentimente posibil negative, dezgust şi ură faţă de homosexualitate
la acceptarea şi celebrarea diferenţelor sexuale”
• „structura familiei şi schimbările ei, căsătoria forţată;
homosexualitatea⁄bisexualitatea⁄asexualitatea şi calitatea de părinte singur”
• Să i se spună despre „dreptul la avort”
• „să fie stimulat să-şi ceară drepturile sexuale”.
2 Deconstrucția națiunii
Al doilea pilon al deconstrucției marxiste a Omului Vechi pentru instaurarea Omului Nou,
este disoluția statului, „profețită” de Marx și Attali. Dispariția frontierelor este ultimul act văzut
al unui șir de deconstrucții simbolice. Poporul care își cunoaște trecutul, nu poate fi divizat, de
aceea revoluția marxistă lucrează la distrugerea identității naționale și a stimei de sine a unui
popor prin demoralizare. Acest proces poate avea loc la nivel individual, atunci când persoana
este deprimată, nu mai are simțul bucuriei și al fericirii. Însă același proces poate fi aplicat și la
nivel de națiune, prin deconstrucția și „demitologizarea” personalităților istorice 259, ridiculizarea
conducătorilor, promovarea nulităților 260, corupția morală și instituțională, amestecarea
popoarelor prin imigrație 261, iarnă demografică, polarizare socială și atomizarea cetățenilor. În
același timp are loc o instabilitate și haos voit în legi, sănătate, economie, educație, și mai ales
în sistemul de educație pentru că ținta revoluției marxiste nu sunt pensionarii ci tinerii de pe
băncile școlii, realizându-se astfel lungul marș prin instituții „prezis” de Antonio Gramsci.
3 Deconstrucția spirituală
Aceasta este ultima linie de apărare înainte ca revoluția marxistă să pună stăpânire pe mintea
și libertatea omului. Dar pentru ca ea să reușească, trebuie ca mintea omului să se marxizeze,
conștiința lui să se transforme pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu. În perioada sovietică
religia a fost atacată barbar și neprofesionist, prin condamnări, execuții și dinamitarea bisericilor,
259
Lucian Boia este un astfel de agent al demoralizării României
260
„Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” Ps 11,8
261
Attali spune că la început imigranții din Orientul Mijlociu și Africa se vor aduna la granițele UE cu palma întinsă
în număr de sute de mii dar apoi vor veni cu zecile de milioane cu pumnul strâns.
71
acțiuni care nu numai că au avut un randament nul dar au dat și sfinții închisorilor. Noua tehnică
de descreștinare nu este coercitivă ci persuasivă și combină sincretismul religios cu relativismul
moral. E promovat New Age-ul (yoga, meditația, cultul pentru mâncarea sănătoasă, al
fitnessului, al experiențelor spirituale), cu un dispreț față de creștinism. Sunt finanțate ONG-uri
militant ateiste, sunt finanțați politicieni anticreștini. Se încurajează batjocura față de Iisus
Hristos și rușinarea de calitatea de creștin ortodox. Aceștia sunt portretizați ca fiind fanatici,
bigoți, ultra-ortodocși, fundamentaliști, retrograzi, medievali, pupători de moaște, instigatori la
ura, îndoctrinați ș.a.m.d.
În România este cunoscut militantul ateu anti-biserică, Emil Moise, care a polarizat
societatea în urma campaniei sale începută din 2005 de scoatere a icoanelor din școală 262. Însă
acest atac a fost lipsit de un impact major în societate, așa cum l-a avut campania de scoatere a
materiei de religie din școli, inițiată de același deputat care a propus legalizarea parteneriatelor
civile. În urma acestei campanii s-a creat o divizare a opiniei publice, divizare care se
accentuează mediatic prin raportarea militant negativă a unor ziare (Gândul, Adevărul,
www.hotnews.ro) la religie, Biserică și tradiții.
4 Recomandări
Iisus Hristos ne-a avertizat că „smintelile trebuie să vină” (Mt 18,7), dar aceasta nu înseamnă
că Biserica trebuie să rămână pasivă și neangajată. Dimpotrivă, Biserica lui Hristos are datoria
prin preoți și credincioși să apere și să afirme autoritatea familiei, a Bisericii și a neamului prin
mărturisirea Evangheliei lui Hristos, pentru a câștiga sufletele la mântuire. În contextul revoluției
marxiste, recomandăm o luptă pentru fiecare suflet, bazată pe:
1. Informarea și conștientizarea tuturor preoților privind sursa ideologică și tehnologică a

asaltului asupra familiei și a celorlalte forme de autoritate divină. Preoții au datoria de a
ieși din granițele teologiei și de a stăpâni informații actuale interdisciplinare prin care pot
să apere familia, Biserica și neamul.
2. Recalibrarea conținutului predicilor, prin îndepărtarea de la predicile abstracte și
apropierea de nevoile din prezent ale credincioșilor, în special pe problemele ce țin de
disoluția familiei: educație sexuală, dependențe, tehnologie, lipsa afectivității din familie.
3. Concentrarea eforturilor pe trezirea conștiinței lui Hristos în oameni, care se realizează
prin deasa spovedanie și deasa împărtășanie, ca forme invincibile de deparazitare
ideologică și apărare personală și a familiei.
4. Investirea de resurse umane și financiare de către Biserică în societatea civilă, prin
înființarea de ONG-uri care să înființeze rețele de ONG-uri și oferirea de granturi pentru
proiecte sociale cu o agendă de apărare a formelor de autoritate divină, atragerea activă
a intelectualilor și a liderilor de opinie din laicatul ortodox, dezvoltarea unei strategii de
atragere a jurnaliștilor prin care să fie apărată și promovată familia și omul ca chip al lui
Dumnezeu.
5. Deschiderea spre feedbackul constructiv al societății civile și corectarea greșelilor din
sistem: corupția, comunicarea, birocratizarea, secretizarea, imaginea publică.
262
https://goo.gl/VlmGv4 , accesat 13 iunie 2016
72
6. Dezvoltarea unei strategii de imagine și comunicare la nivel național prin care cetățenii
să se aproprie de Biserică și să se combată stereotipurile și propaganda din mass media
BIBLIOGRAFIE
1. Adler, C.; Singer, I., The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History,
Religion, Literature, and Customs of the Jewish People from the Earliest Times to the
Present Day. Leon - Moravia. Volume 8, Funk and Wagnalls, 1904.
2. Attali, J., Scurtă istorie a viitorului (Plural M), Polirom, 2007.
3. Bakan, D., Sigmund Freud and the Jewish Mystical Tradition (Schocken paperbacks),
Van Nostrand, 1958.
4. di Bernardo, Giuliano, „Cunoașterea umană. De la fizică la sociologie și religie”,
http://www.cartile-adevarul.com/cunoasterea-umana-de-la-fizica-la-sociologie-si-
religie-p-791.html, data accesării: 9 mai 2016.
5. Bottomore, T., A Dictionary of Marxist Thought (Blackwell reference), Wiley, 1992.
6. Bottomore, T.B., \iThe Frankfurt School and Its Critics (Key sociologists), Routledge,
2002.
7. Chrysostomus, I.; Fecioru, D., Scrieri: Omilii la Matei. Partea 3, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1994.
8. Engels, F.; Marx, K., The Economic and Philosophic Manuscripts of 1844 and the
Communist Manifesto, Prometheus Boks, 1988.
9. Freud, S., The Future of an Illusion, Norton, New York, 1961.
10. Freud, S., Civilization and its Discontents, 1962.
11. Fromm, E., The Dogma of Christ (An owl book), HENRY HOLT, 1963.
12. Geuss, R., The Idea of a Critical Theory: Habermas and the Frankfurt School (Modern
European Philosophy), Cambridge University Press, 1981.
13. Gouldner, A.W., The Two Marxisms: Contradictions and Anomalies in the Development
of Theory (Critical social studies), Macmillan, 1980.
14. Hess, M.; Waxman, M., Rome and Jerusalem: A Study in Jewish Nationalism, Bloch
Publishing Company, 1918.
15. Horkheimer, M.; Adorno, T.W.; Flowerman, S.H., The Authoritarian Personality:
Studies in Prejudice (Science editions), Wiley, 1964.
16. Institutul de marxism leninism de pe langa C.C. al P.C.U.S, Marx-Engels despre religie,
Editura de stat pentru literatura politica, Bucuresti, 1958.
17. Jay, M., The Dialectical Imagination: A History of the Frankfurt School and the Institute
of Social Research, 1923-1950 (An H.E.B. paperback), Little, Brown, 1973.
18. Jones, S., Antonio Gramsci (Routledge Critical Thinkers), Taylor & Francis, 2007.
19. Kellner, D., Herbert Marcuse and the Crisis of Marxism, University of California Press,
1984.
20. Lacoste, J.Y., Encyclopedia of Christian Theology: 3-volume set, Taylor & Francis,
2004.
73
21. Lee, Francis Nigel, Communist eschatology: a Christian philosophical analysis of the
post-capitalistic views of Marx, Engels, and Lenin, Craig Press, Nutley, N.J., 1974.
22. Lind, William; Dîrlău, Andrei; Bazon, Irina, Corectitudinea politică: „religia” marxistă
a Noii Ordini Mondiale, Rost, Bucureşti, 2015.
23. Löwith, K., Meaning in History: The Theological Implications of the Philosophy of
History (Phoenix books), University of Chicago Press, 1949.
24. Lundgren, S., Fight against idols: Erich Fromm on religion, Judaism, and the Bible, P.
Lang, 1998.
25. MacDonald, K., The Culture of Critique: An Evolutionary Analysis of Jewish
Involvement in Twentieth-Century Intellectual and Political Movements, 1stBooks, 2002.
26. Marcuse, H., Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry Into Freud (A Beacon
book), Beacon, 1974.
27. Marcuse, H., One-dimensional Man: Studies in the Ideology of Advanced Industrial
Society, Beacon Press, 1964.
28. Marcuse, H., An Essay on Liberation (Beacon Press), Beacon Press, 1969.
29. Marcuse, H.; Kellner, D., The New Left and the 1960s: Collected Papers of Herbert
Marcuse (Herbert Marcuse: Collected Papers), Taylor & Francis, 2004.
30. Martin, M., The Keys of This Blood: The Struggle for World Dominion Between Pope
John Paul Ii, Mikhail Gorbachev, and the Capitalist West (Touchstone Book), Simon
and Schuster, 1990.
31. Marx, Karl.; Ebrary, Inc., Marx and Engels Collected Works, Volume 38 : Letters 1844-
51, Lawrence & Wishart with Electric Book, [S.l.], 1981.
32. Marx, Karl; Engels, Friedrich, Karl Marx and Frederick Engels, selected works, vol. 3,
Progress Publishers, Moscow, 1969.
33. Marx, Karl; Engels, Friedrich, The Collected Works of Karl Marx and Friedrich Engels.
General Works 1844-1895. Volume 20, InteLex Corporation, Charlottesville, Va., 2001.
34. Marx, K.; Engels, F., The German Ideology: Including Theses on Feuerbach and
Introduction to The Critique of Political Economy (Great books in philosophy),
Prometheus Books, 1976.
35. Marx, K.; McLellan, D., Karl Marx: Selected Writings, Oxford University Press, 2000.
36. Mehring, F., Karl Marx: The Story of His Life (History of economic thought), Routledge,
2003.
37. Mihoc, C., Taina casatoriei si familia crestina in invataturile marilor Parinti ai Bisericii
din secolul IV, Teofania, 2002.
38. Miroiu, Adrian, Introducere în filosofia politică. Teme clasice, Polirom, Iasi, 2009.
39. North, Gary., Marx’s religion of revolution; the doctrine of creative destruction., Craig
Press, Nutley, N.J., 1968.
40. Pecernikova, I.A, Educaţia în familia Marx, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979.
41. Pozzolini, A., Antonio Gramsci: An Introduction to His Thought, Pluto Press Limited,
1970.
42. Reich, W.; Wolfe, T.P., The Sexual Revolution: Toward a Self-Regulating Character
Structure, Farrar, Straus and Giroux, 2013.
43. Sanford, Drob, „Freud și Kabbala”, New Kabbalah,
http://www.newkabbalah.com/Freud.html, data accesării: 3 martie 2016.
74
44. Singer, I.; Adler, C., The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History,
Present Day. Volume 4 (The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History,
Present Day), Funk and Wagnalls, 1904.
45. Singer, I.; Adler, C., The Jewish encyclopedia: a descriptive record of the history,
religion, literature, and customs of the Jewish people from the earliest times to the
present day. Volume 11. (The Jewish Encyclopedia: A Descriptive Record of the History,
Present Day), Funk & Wagnalls company, 1904.
46. Skousen, W. Cleon, The naked Communist, Ensign Pub. Co., Salt Lake City, 1958.
47. Sophia Institute (New York, N.Y.). Academic Conference; Soumakis, F.K., Power and
Authority in Eastern Christian Experience (Sophia Institute studies in Orthodox
theology), Theotokos Press, 2011.
48. Weber, M.; Roth, G.; Wittich, C., Economy and Society: An Outline of Interpretive
Sociology, University of California Press, 1978.
49. Wurmbrand, R., Marx and Satan, Crossway Books, 1986.
50. „Encyclopedia Britannica. Authority”, http://www.britannica.com/topic/authority, data
accesării: 20 decembrie 2015.
51. „Karl Marx”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Karl_Marx, data accesării: 28
decembrie 2015.
52. „Helene Demuth”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Helene_Demuth, data
53. „Richard Wurmbrand”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Richard_Wurmbrand,
data accesării: 28 decembrie 2015.
54. „The Union of Believers With Christ”, Marxist internet archive,
https://marxists.anu.edu.au/archive/marx/works/1837-pre/marx/1835chris.htm, data
55. „A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right”,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1843/critique-hpr/intro.htm, data
56. „Scenes from Oulanem”, Marxist internet archive,
https://www.marxists.org/archive/marx/works/1837-pre/verse/verse21.htm, data
57. „SOCIALISM”, Jewish virtual library,
https://www.jewishvirtuallibrary.org/jsource/judaica/ejud_0002_0018_0_18779.html.
58. „Personalitatea autoritariana”, Wikipedia,
https://en.wikipedia.org/wiki/The_Authoritarian_Personality#cite_ref-26, data accesării:
26 februarie 2016.
59. Zeul toleranței și descreștinarea creștinismului, Christiana, București, 2009.
60. „Marcuse and the Frankfurt School”,
https://www.youtube.com/watch?v=REP7HLI4Rpk, data accesării: 9 martie 2016.
61. „Jacques Attali”, Wikipedia, https://en.wikipedia.org/wiki/Jacques_Attali, data accesării:
9 mai 2016.
62. „Cohabitation and marriage”, Sociology Twynham,
http://sociologytwynham.com/2008/07/03/cohabitation/, data accesării: 11 martie 2016.
75
63. „Avortul, natalitatea și alți indicatori socio-demografici în România”, ProVita,
http://www.provitabucuresti.ro/resurse/scoala-provita/statistica/178-statistica-avort-
romania.
76

Declinul Autorității În Lumea Contemporană

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Declinul Autorității În Lumea Contemporană

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Declinul autorității în lumea contemporană

1 Definiții ale autorității

1.1 Definiții seculare

c) Motive carismatice: oamenii se supun unui persoane excepţionale din punct de

1.2 Definiţii creştine

În imperiul roman, termenul auctoritats desemna puterea combinată cu prestigiul, fiind o

d) Autoritatea este puterea ne-coercitivă a unui actor social de a influenţa comportamentele

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In 14,6)

„Că Domn este şi al sâmbetei Fiul Omului.” (Mt 12, 8)

„Gustați şi vedeţi că bun este Domnul” (Ps 33, 8)

Așadar, având în vedere că criteriul de legitimitate a conceptului de putere din punct de

2 Căsătoria şi familia în Sfânta Scriptură

2.1 În Vechiul Testament

2.2 În Sfintele Evanghelii

Păcatul omenesc – păcatul protopărinţilor, ca şi păcatele urmașilor lor – au afectat profund

„...din început nu a fost aşa” (Mt 19,8)

2.3 În Epistolele Sfinţilor Apostoli

„Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul” (Col 3,18)

„Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului” (Efes 5, 22)

„Femeia să se teamă de bărbat”(Efes 5,33)

Văzând de aproape viaţa voastră curată şi plină de sfială.

3 Raporturile dintre soţi

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac 1,28)

„Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac 3,16)

„Noi suntem rânduiți să le stăpânim nu de dragul de a fi în această situație, ci pentru a le conduce

1 Despre Karl Marx

1.1 Repere biografice

Cine a fost omul cu o „faimă care continuă” 11, cel care:

„Într-un cuvânt, urăsc pe toţi aceşti zei” 16

„Engels este mereu cu un pas înaintea mea” 21

1.2 Ipoteză: a fost Marx satanist?

Marxismul este analizat în literatura de specialitate din diferite perspective: economică,

1.2.1 Creştinismul lui Marx

1.2.2 Revolta lui Marx

În timpul stundenţiei Marx respinge creştinismul. A studiat sisteme filosofice si a acceptat

Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,

Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

În cadrul ritualurilor de iniţiere sataniste i se oferă candidatului o sabie vrăjită pe care o

Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

În familie, fiica sa Eleonora și cu sorele ei trebuiau să asculte o poveste spusă de Marx, în

1.2.3 Apostazia lui Engels

Doamne Iisuse Hristoase, singurul Fiu al lui Dumnezeu,

Iar când îmi voi da ultima suflare

1.3 Mesianismul marxist

prezente și în marxism. Pentru a înțelege corect rădăcinile marxismului trebuie analizate

1.3.1 Socialismul ca mișcare etnică

În concepția lui Marx:

„Istoria societății este istoria luptei de clasă” 41

„Prima întrebare la care trebuie să se răspundă este aceasta: ce constituie o clasă?”

1.3.2 Proletariatul ca poporul ales

Moses Hess în Roma și Ierusalim, își fundamentează viziunea sa universalistă pe ideea că

„Li se reproșează comuniștilor că vor să abolească statele și naționalitățile. Oamenii muncitori nu

1.3.3 Alienarea proletariatului

„Caracteristica definitorie a comunismului nu este abolirea proprietății în general, ci abolirea

1.3.4 Revoluția ca împlinire mesianică

manifestarea geniului religios iudaic, nu înțeleg că mișcarea istorică de dezvoltare a umanității

2 Antonio Gramsci și tranziția spre marxismul contemporan

2.1 Cine a fost Antonio Gramsci?

2.2 Conceptele de bază ale lui Gramsci

Marx considera că formele de gândire sunt determinate de relațiile economice și că există

2.2.3 Societatea civilă și statul

2.2.4 Războiul de manevre și de poziție

2.3 Gramsci ca precursor al Școlii de la Frankfurt