CARMEN

DOMINGO
GALA-DALÍ
Copyright © Carmen Domingo Soriano, 2016
By agreement with Pontas Literary & Film Agency.
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2018, pentru prezenta versiune românească (ediţia

digitală)

ISBN: 978-606-779-333-8 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
Cuprins
GALA-DALÍ
NEBUNUL. Toate drumurile sunt drumul meu
I. MAGICIANUL. Astăzi începe totul
II. MAREA PREOTEASĂ. Așteptarea inițierii
III. ÎMPĂRĂTEASA. Credința în ceea ce fac înlătură limitele
IV. ÎMPĂRATUL. Văd slăbiciuni fără a deveni slabă
V. MARELE PREOT. Să începi însoțit și să termini…
VI. ÎNDRĂGOSTIȚII. Existența altcuiva care sunt eu
VII. FAETONUL. Înaintarea către succes
VIII. JUDECATA. Echilibrul și perfecțiunea nu sunt simetrice
IX. EREMITUL. Sunt luni care trec ca anii și ani care trec ca lunile
X. ROATA NOROCULUI. Suprarealismul se vinde prost și e scump
XI. FORȚA. Spiritul și trupul cer bani
XII. SPÂNZURATUL. Răbdarea e răsplătită
XIII. MOARTEA. Să rupi cu trecutul și să pornești la drum
XIV. CUMPĂTAREA. Să pornești în căutarea unui ritm nou
XV. DIAVOLUL. Uniunea contrariilor ne face mai puternici
XVI. TURNUL. Să pleci din ceea ce e negativ și să intri în ceea ce e pozitiv
XVII. STEAUA. Drumul nu te mai pierde
XVIII. LUNA. În căutarea unor lumi noi
XIX. SOARELE. Cad poverile ca să-și poată urma drumul singură
XX. JUDECATA. Ivindu-se de pe cărări tulburi
XXI. LUMEA. Zarurile sunt aruncate
Drum fără direcție. Nebunul
 Lui Nacho Barón,
pentru că fără el, fără tarotul
și răbdarea lui, acest roman
nu ar fi acelaşi.
 NEBUNUL
Toate drumurile sunt drumul meu

Castelul din Púbol, 1980

Uneori, copiii ne deranjează. Nu ai nevoie de ei pe lângă tine. Ba chiar ți-ai dori

să nu-i fi avut. De ce? Să vedem. Sunt lucruri care se întâmplă. Senzații pe care
le ai fără ca măcar să bagi de seamă, dar pe care nu le poți evita, și atunci, ca și
cum nu s-ar fi ivit niciodată, îți dispar din minte ani de zile. Îi ștergi din
amintire. Vii. Pleci. Călătorești. Îți faci viața fără ei. O viață plină de la început
până la sfârșit, călăuzită numai după instinctele tale, după dorințele tale. Până
când într-o zi, dintr-odată, când nu te mai gândești de ani buni la ei, cineva îți
amintește că da, ai fost cândva mama unei fetițe și atunci strigi:
— Nu are ce căuta în castelul meu! Nu vreau s-o văd!
Învățasem să fug de această amintire. Chiar ajunsesem să mă conving că nu
existase niciodată. Și am trăit fericită pentru mulți ani. Era așa greu de înțeles
că voiam să-mi trăiesc viața în felul meu? Că voiam să mă odihnesc, să mă
îndepărtez de ceilalți pentru a-mi atinge visurile? Pentru a-mi îndeplini
dorințele? Că nu-mi dorisem niciodată să fiu mamă? Cu trecerea anilor, dacă
era ceva care să-mi fie limpede, acel lucru era că nu aveam nevoie de
văicărelile unei fiice pe care nu o simțisem a mea nici măcar în clipa nașterii
sale. După cum de asemenea am învățat, cu trecerea vremii, că nu aveam nevoie
nici de compania unui bătrân decrepit, care abia dacă îndrăznea să iasă din
casă fără încuviințarea mea și care sfârșise prin a-și manifesta toate
excentricitățile, până la ultima, tipice pentru un moșneag depravat, care nu mai
avea nimic în comun cu mine.
Intimitatea, și mai cu seamă familiaritatea, înăbușă pasiunile. Iar flacăra
dragostei trebuie păstrată vie prin ceea ce este nou, neașteptat, surprinzător, și
eu voiam să trăiesc în continuare astfel, să mă îndepărtez de trecut. De-asta am
venit aici, la Púbol. Îmi amintesc că i-am mărturisit-o unui ziarist, într-unul
dintre ultimele interviuri, luat nu demult. Nu vorbeam despre Salvador, ci despre
escapadele mele din America. Însă ziaristul insista să mă întrebe despre el.
Pictorul?
Geniul?
Omul?
Ce-mi păsa mie de rătăcirile unui bătrân neputincios? Ce știam eu despre ce-
ar fi putut să facă el în acele momente? Probabil că stătea în casă, înconjurat de
câțiva tinerei imberbi, gata să facă orice pentru a primi mângâierea cuiva care
încă se mai credea un geniu; sau poate înaintea unei duzini de pânze albe,
pregătit să le semneze, fără să-i pese nici cine, nici ce avea să deseneze pe ele
săptămâni mai târziu. El nu avea nimic despre care să vorbească, în realitate nu
avusese niciodată mare lucru de spus. Eu eram singura care avea ceva de spus
lumii, chiar dacă mereu o făcusem prin gura altcuiva, chiar dacă mereu mă
ţinusem în plan secund. Asta era cu adevărat interesant: ceea ce gândeam eu,
ceea ce făceam sau ajutam să se facă. Cât timp trebuia să treacă pentru ca rolul
muzei să fie prețuit mai mult decât cel al geniului? Ce altceva trebuia să mai
demonstrez? L-am țintuit cu privirea, aruncându-i un zâmbet forțat, sugerând că
aveam să îi răspund, dar că încă mai stăteam pe gânduri. Știam că, pe vremea
aceea, încă mai puteam atrage presa, bărbații. Cum să nu fie de interes
fanteziile erotice ale unei femei mature, care își putea expune trupul și se putea
bucura de el mai mult decât majoritatea tinerelelor, fără a se rușina de asta?
Cunoșteam perfect atracția pe care o exercitam asupra bărbaților și îmi făcea
plăcere. I-am povestit totul, fără să ascund nici un amănunt, dar nu m-a crezut,
nu se aștepta să audă așa ceva. M-a privit insinuând că eram o bătrână cu
imaginație bogată și, în cele din urmă, nu a scris nici un cuvânt din conversația
noastră.
De atunci, când mă sună de la câte un ziar ca să-mi ceară un interviu, nici nu
mai răspund. Nu am a-i convinge de nimic. S-a dus vremea. Acum sunt zile când
nici măcar eu nu mai înfrunt toate acele fantezii erotice, atât de des puse în
practică în alte timpuri, nici pe bărbații cu care le-am dus la bun sfârșit. Chiar
dacă, atunci când închid ochii, încă mai simt îmbrățișările primite, sărutările
furate, ceasurile când făceam dragoste în toate modurile pe care le îngăduie
imaginația, serile petrecute împreună cu Salvador, vorbindu-i despre toate
pozițiile pe care le încercam cu alți bărbați și pe care el nu îndrăznea niciodată
să le încerce cu mine, zilele pline alături de Paul, când nu ne dădeam jos din
pat, iubindu-ne încă și încă o dată, până cădeam lați de epuizare, escapadele
mele cu Max, ignorând pe toată lumea, întâlnirile mele furtive cu John și cu
atâția alții, sudoarea acelor trupuri tinere care ajunseseră, treptat, în patul meu,
pe măsură ce eu aveam nevoie de experiențe noi și care îmi dăruiseră atâtea seri
pline de o plăcere dincolo de orice închipuire, în timp ce mă foloseam de ei
pentru a da uitării decadența trăită la Cadaqués… Sute, mii, milioane de ore de
amor, de plăcere, care mi-au traversat pe rând toate ungherele trupului și au
rămas acolo pentru totdeauna. De-asta vreau să fiu singură acum. Să mă bucur
de castelul meu, de Púbol, de amintirile mele și de acest cămin unde doar eu mai
pot crede că, într-o zi, vor fi din nou adevărate.
În acea dimineață mă aflam la mine în odaie, trează, îmbrăcată și în picioare,
trei lucruri care, în ultima vreme, nu mi se întâmplă prea des. Eram încă destul
de ciufulită și nu terminasem să mă machiez. Mă îmbrăcasem cu o fustă plisată
și cu acea bluză marinărească în care-i place atât de mult lui Salvador să mă
vadă când îmi face vreun portret, și pe care trecerea vremii a făcut-o să se
îngălbenească puțin pe la umeri. Mi-am prins părul cu panglica neagră dăruită
de Coco. Din nou timpul… În fața oglinzii din budoar, privindu-mă, îmi confirm
ceea ce știu deja: trupul meu s-a schimbat doar puțin. Poate că ar fi mai corect
dacă aș spune silueta mea. Ce mai contează! După cum ziceam, în acea zi o
așteptam pe Marta ca să-mi aranjeze părul, să mă pieptene și să îmi prindă
panglica aşa cum trebuie, să-mi facă buzele cu roșu carmin, cum făcusem eu
singură de atâtea ori, lucruri pe care acum tremurul mâinii nu-mi îngăduia să le
mai fac cu aceeași precizie. Chiar în clipa în care mă priveam în oglindă,
încercând să mă hotărăsc dacă să rămân îmbrăcată cu bluza aceea sau nu, intră
Marta, foarte agitată, și-mi zice:
— Doamnă, fiica dumneavoastră se află aici. Tocmai a sosit Cécile! A venit
să vă vadă de la Paris!
Îmi spune asta mulțumită, cu un zâmbet. Presupune că voi fi fericită la auzul
veștii.
— Nu vreau vizite, îi zic și adaug, schimbând subiectul: Trebuie să mă coafezi
și să îmi aranjezi puțin machiajul, spun eu fără să preget, continuând să mă uit
în oglindă.
— Dar, doamnă… fiica dumneavoastră…
Tonul Martei se schimbă. E dezamăgită de răspunsul meu. Dar nu am de
gând să las să mi se forțeze mâna, chiar dacă situația nu-mi pică bine și,
recunosc, ar fi mai ușor dacă aș ceda. Nu suport surprizele și nici să fiu
contrazisă în propria-mi casă: nu vreau s-o văd. Punct. Nu mai e nimic de
vorbit.
— De câte ori trebuie s-o spun? Ăsta e castelul meu! Púbol e al meu și doar
al meu și nu vreau pe nimeni în preajmă! Aici se intră numai cu invitație și nu
am dispoziția de a invita pe nimeni!
— E la ușă, insistă ea cu glas mieros, sunt ani de când nu ați văzut-o.
Încotro trebuie să privesc ca să nu dau nas în nas cu realitatea? Ce fel de
oglinzi trebuie să atârn ca să nu arate trecerea timpului? Câte fotografii trebuie
să rup pentru ca imaginea de odinioară să fie cea păstrată în amintire? În ce
moment voi hotărî să mă opresc pentru totdeauna și să păstrez pentru mine ceea
ce a fost cândva? Cum să fug de zilele, de lunile, de anii care trec inevitabil pe
lângă noi, până ne transformăm într-o mască a ceea ce am fost cândva?
— Când o văd mă simt bătrână! Nu o suport! Spune-i să plece.
Sunt furioasă. Vreau să mă ridic de pe scaun, dar nu am putere. Nu pot fugi,
cu toate că vreau să o fac, pentru că nu mai am chef să continui conversația. Le-
am spus de o mie de ori slujitorilor să nu lase pe nimeni să-mi intre în castel. Au
știut asta încă din clipa în care i-am angajat. Ordinele au fost clare. I-am pus
această condiție și lui Salvador, când am acceptat castelul din Púbol în dar.
Nici el, nici Cécile, nimeni! Nu există excepții de la regula asta. Și unul, și
celălalt mă fac să mă simt bătrână, iar eu nu suport bătrânețea. Acum nu mă
mai îngrozește decât trecerea timpului, iar eu nu vreau să-l văd trecând în
ceilalți.
Mă simt bine în castelul meu. Mă trezesc fără grabă, mă plimb prin grădină,
întind cărţile de tarot de câteva ori pe zi… În dimineața asta m-am uitat în
oglinda din budoar și am zâmbit văzând într-un colț icoana rusească ce m-a
însoțit încă din copilărie. Nu-mi aminteam s-o fi lăsat aici. Cât de departe se
află Kazan de toate astea și totodată cât de aproape, văzând această imagine!
Nu mi-a fost ușor, dar am izbândit. Am plecat cu gândul de a nu mă mai
întoarce niciodată. Am șters și această parte a vieții mele. Din clipa în care am
părăsit Rusia, am început să renunț la fiecare amintire care-mi stăruia în minte,
la frații mei, la mama mea… la tatăl meu. Am scăpat de toate și astfel am putut
să fiu eu însămi. Amintirile te împiedică să mergi mai departe. Pentru a le
elimina trebuie să fii puternic, să nu te lași descurajat de nimic, să te ții cu
fermitate de planurile tale și să mergi înainte, fără să te uiți înapoi. Și asta am și
făcut de-a lungul întregii mele vieți. Dar timpul trece și eu încep să fiu tot mai
ostenită, sunt mai puțin rezistentă și aproape că nu mai am planuri. Până și
mâinile mele, cu pete și de-acum zbârcite, și-au pierdut tinerețea, lăsând să se
vadă prin piele toate oasele, până la ultimul. Nu mai există cale de întoarcere.
Timpul fuge mai repede decât mi-aș fi închipuit vreodată. Credeam că aveam
să-l dovedesc, dar nici dacă aș avea tot aurul din lume nu aș putea să-i stăvilesc
curgerea. De-asta vreau să fiu lăsată singură. Să fiu liniștită. Pentru ceilalți,
timpul n-are decât să treacă, dar eu, eu mă aflu în Púbol și aici voi rămâne,
Gala cea dintotdeauna.
— Nu e drept, șoptesc fără să mă mai uit în oglindă și luând pachetul cu cărți
de tarot. Nu e drept… ce caută aici Cécile? De ce-a venit? I-am spus că n-am
să-i mai dau nici un sfanț.
— Doamnă, mi-a spus că a aflat că sunteți cam bolnavă și de-asta vrea să vă
vadă.
— Bolnavă? Nu vreau să-mi amintească nimeni că sunt o bătrână bolnavă,
pentru că nu sunt. Cécile nu e ca taică-său, ea n-are nevoie de ajutorul meu
pentru a merge mai departe.
— Doamnă, nu-i vorba despre asta, ea vă iubește. Nu vine să vă ceară nimic.
E fiica dumneavoastră… iar dumneavoastră sunteți mama ei…
Dintr-odată, ca și cum ar fi fost aproape o revelație, înțeleg că e exact pe dos,
că trecutul nu există, că începând din această clipă, de „acum“, numai
prezentul mă va însoți. Amestec atunci zdravăn de tot vechile cărți de tarot care
m-au întovărășit toată viața. Fără să-i răspund Martei. Fără s-o privesc. Atentă
la pachetul de cărți. O fac mai îngrijorată decât de obicei cu privire la ceea ce
mi-ar putea spune cărțile.
Scot una din pachet.
Nebunul.
Ce ironie, singura arcană fără număr, fără limite, liberă să facă și să spună
ce vrea ea.
Cărțile sunt singurele care mă înțeleg. Singurele pe care trebuie să le iau în
seamă.
Nebunul, ca și mine, merge cu pas hotărât, sprijinit într-un baston, fără să
știe încotro se îndreaptă, fără legături care să-l țină înlănțuit de nimeni și de
nimic, călăuzit de un principiu divin, creator. Pășește, pășim amândoi printr-un
ținut pe care-l sfințim prin trecerea noastră. Asta am făcut eu de-a lungul
întregii mele vieți. Ce s-ar fi ales de toți cei cărora le-am călăuzit pașii pentru
ca lumea întreagă să le recunoască meritele dacă eu nu le-aș fi descoperit
drumul, dacă nu le-aș fi trasat destinul, dacă nu i-aș fi ținut de mână pentru a-i
conduce către succes? Eu, singura vizionară care a știut să vadă în ei ceea ce
nici măcar ei înșiși nu și-ar fi imaginat. Frumoasă carte mi-a ieșit!
— Doamnă, Cécile insistă. Spune că va aștepta până o veți primi. S-a așezat
pe treptele din fața intrării. Vrea să vă vadă…Tonul Martei e aproape
implorator.
— Spune-i acestei oarecare Cécile că, dacă nu dispare din Púbol, o să chem
garda civilă care va avea grijă s-o alunge de pe proprietatea mea. Fiica mea nu
mai există pentru mine de ani de zile, nu știu cine e, îi răspund, furioasă. Mai
bine… – stau și mă gândesc la arcană. Eu, la fel ca Nebunul, merg cu pas
hotărât, fără legături, îmi caut în continuare destinul și am să-l găsesc singură,
așa cum am făcut întotdeauna. De-acum nu mai există nimeni pe care să-l ajut,
în afară de mine însămi. Viața mea nu s-a sfârșit aici, trebuie să merg mai
departe, să călăuzesc drumul altor oameni… să caut neîncetat frumusețea…
Cécile e în continuare o piedică.
Marta se apropie de mine ca să asculte ce mai am de spus, sau poate ca să
încerce să mă convingă. Citesc în ochii ei rugămintea de a-mi schimba
hotărârea. O las în spate și mă îndrept încet către unul dintre scrinurile din
odaia mea, sprijinindu-mă de toate mobilele ca să nu cad; în primul sertar
păstrez alt pachet de cărți, tarotul pe care l-a pictat Salvador în urmă cu câțiva
ani. Și asta a făcut-o tot datorită mie. Ce-ar fi știut el despre cărțile de divinație
dacă n-aș fi fost eu ca să i le explic? Care să le întind de atâtea ori înainte de a
lua o hotărâre? Vreau să scot altă carte, să văd dacă aici răspunsul e diferit.
Amestec cărțile cu îndemânare, am învățat s-o fac de copil, nu e nevoie să scot
decât una. Văzând-o, zâmbesc cu amărăciune. Este aceeași pe care hazardul a
hotărât s-o scoată la iveală din tarotul de Marsilia: Nebunul.
Nu există întâmplare.
— Bătrân decrepit și blestemat! Niciodată n-ai știut să stai singur, șoptesc cu
ciudă văzând imaginea desenată pe carte de către Salvador și îi arăt Martei
desenul, ca să-mi înțeleagă plângerea.
Aproape că nu-mi mai aduceam aminte de acest pachet făcut de Salvador, în
care Nebunul apare însoțit de altă figură, secundul lui, dublul lui, celălalt eu al
lui. În privinţa asta nu e singurul. Rămân cu ochii la carte, furioasă, nu-mi pot
desprinde privirea, și această furie mă face să o rup în mii de bucățele care cad
împrăștiate în jurul meu.
— Spune-i lui Cécile că nu-s aici, că am plecat în călătorie la Paris sau la
New York… unde vrei tu, răspund eu atunci.
Marta mă privește și nu mai spune nimic. Știe că e inutil să mai insiste. Își ia
o figură compătimitoare și descumpănită. Crede că sunt singură, că sunt tot mai
fragilă, că îmbătrânesc, că prietenii m-au uitat și că aș face bine să mă apropii
de o fiică pe care am ținut-o mereu la distanță, pentru a-mi petrece ultimii ani în
compania cuiva. Știu. Știu că asta gândește. Dar se înșală. Puterile nu m-au
lăsat încă de tot, trupul meu nu aparține trecutului, ci prezentului, moartea nu
mi-e aproape, încă mai primesc scrisori zilnice de la admiratori, iar mintea mea
știe foarte clar ce trebuie să fac în continuare. Nebunul are dreptate, a acționa
înseamnă triumf, iar eu mai am încă multe de câștigat.
— Simt nevoia să mă întind puțin. Nu există nimic mai bun pentru ten decât
odihna, îi explic Martei, nu fără o oarecare cochetărie.
Îmi târăsc picioarele, mă îndrept din nou spre pat, nu fără a mă mai opri o
dată în fața oglinzii și a-mi întinde pielea de pe față, trăgând de ea în spate, în
timp ce fac un gest de uimire pentru a-mi ridica pleoapele și a crea iluzia de-o
clipă că e la fel de netedă ca atunci când am ajuns în Europa.
— Nu mă privi așa, drăguțo, fața mea nu-și mai poate îngădui nici un rid în
plus, iar blestematul ăla de chirurg refuză să mă mai opereze. Ce știe el despre
nevoile mele!
— Mai aveți nevoie de ceva, doamnă? mă întreabă și, din tonul vocii ei, deduc
că a înțeles că nu merită să mai insiste cu privire la Cécile.
— Marta, am hotărât că e mai bine să arunci toate oglinzile, îi spun atunci.
— Oglinzile?
— Da, pe toate. În locul lor vreau fotografii, portrete de-ale mele, tablourile
pe care mi le-a pictat Salvador… E limpede că cineva le-a modificat, imaginea
acestei bătrâne pe care o reflectă nu sunt eu. Mă privesc în ele și nu văd decât o
bătrână care mă urmărește la orice oră. Prefer să dispară. E însuși chipul
morții și nu vreau să-l am în preajmă.
*

Ce ciudat era să se poarte astfel.

Gala își dedicase întreaga viață încercării de a scăpa de trecut și de a trăi
prezentul, iar acum se agăța exact de contrariu, apărând prezentul în fața oricărei
alte perioade. Nu era imposibil să intervii asupra timpului, pentru ea nimic nu
era cu neputință… odată ce își punea ceva în minte. De aceea, soluția era să
elimine oglinzile înainte ca trecerea anilor să-i pătrundă spiritul și prezentul din
castelul său să se întoarcă împotriva ei. Era mai eficient să oprească timpul decât
să-l șteargă, nu încăpea îndoială. Oglinzile erau o închisoare temporară, iar ea,
încă de copilă, luptase doar pentru a fi liberă. De ce le-ar fi vrut? Portretele,
fotografiile din anii trecuți ar fi arătat ceea ce aștepta, ceea ce își amintea și
cunoștea, ceea ce simțea ca fiind al său, ceea ce o înfățișa pe adevărata Gala, cea
care fusese cândva. Gala care călătorea, Gala care făcea sugestii, Gala care lua
hotărâri, Gala care stabilea obligații, Gala care negocia cele mai favorabile
tranzacții, Gala care făcea dragoste fără să obosească… Gala care se simțea
stăpână pe destinul ei și îl stăpânea pe al multor altora.
Oglinda nu dublează, nu reflectă, în realitate dedublează, dar ea e singură și nu
are nevoie de dubluri la Púbol. Castelul e enorm. Iar ea, stăpâna și doamna, nu
are un cavaler care să îi țină companie. Poate că e mai bine așa. În realitate, viața
ei a fost mereu astfel, întotdeauna a fost singură. Oglinda îl dedubla pe celălalt.
Salvador nu e altceva decât o simplă reflectare a ei, cum au fost Paul și atâția
alții care au trecut prin viața sa. Iar acum fuge de reflexii, de dubluri, după cum
fuge și de mare, de compania tinerilor și de acele trupuri lucioase care locuiesc
aproape permanent la Port Lligat, atrase de ideea geniului care a fost Salvador.
Salvador, care acum se mulțumește să facă gesturi histrionice și extravagante, ce
vădesc doar încercarea de a atrage atenția, pentru a vedea dacă încă reușește să
păstreze faima de care s-a bucurat cândva, străduindu-se să inventeze o mie de
excentricități.
Nu, nu îi vrea aproape. Nu vrea pe nimeni aproape. Vrea să trăiască singură,
își repetă, cum a făcut-o demult una dintre primele locuitoare ale castelului,
cândva, prin secolul al XV-lea. Sancha, văduva baronului Gispert de Campllong,
pe care i-ar fi plăcut să o cunoască…
Vrea să fie singură… sau poate însoțită de trandafirii care-i amintesc de
grădina în care își petrecea vacanțele de vară împreună cu familia, undeva prin
Rusia. De-acum, știe că nu are nevoie de compania oamenilor. Atunci întoarce
capul aproape fără să-și dea seama. I s-a părut că aude, ca un murmur, amintirea
vocii tatălui ei, șoptindu-i adio în gara din Moscova, în urmă cu aproape
șaptezeci de ani. După puțin timp, Kazan dispare din nou și pentru totdeauna din
mintea ei și se întoarce în căminul celor răposați, unde s-au adunat toate uitările
din viața ei, și atunci amestecă din nou cărțile, gândindu-se la ziua de azi, la cea
de mâine…
 I
MAGICIANUL
Astăzi începe totul

Moscova-Clavadel, 1913

— Vei fi singură o vreme, dar te vei întoarce însănătoșită. Plămânii nu-ți vor
mai face probleme – o asigură Dimitri, tatăl ei, pe un ton care nu lăsa loc la
dramatism, dar care întărea importanța pasului pe care urma să-l facă.
Gala avea cu Dimitri o complicitate pe care nu o întreținea nici cu mama, nici
cu frații ei. Chiar dacă el, în realitate, nu era tatăl ei, ci tatăl său vitreg. Totuși, ea
îl simțise dintru bun început ca pe tatăl ei adevărat. Singurul tată pe care-l
cunoscuse și singura figură masculină de la care aceeptase vreun sfat, ba poate
chiar vreun reproș. Prezența lui îl ștersese din amintirea ei pe acel Diakonov
care, îmbătându-se cu votcă, o pălmuia pe mama ei în fiecare noapte, până când,
într-o zi, sfârșise prin a-și abandona familia în voia sorții, fără să se mai afle
nimic de el. La puțin timp după aceea, Dimitri Ilici Gomberg intra în viața
Antoninei, mama Galei, și în cea a celor patru copii ai ei, pentru a rămâne.
— Încă de când era o copilă… e așa încă de când era o copilă, se văita mama
Galei, privindu-și neputincioasă fiica, fără să știe ce ar mai fi putut face.
— Poate ar trebui s-o ducem la Spitalul Central.
Și așa au făcut. Gala era și ea sfârșită de atâta boală, de faptul că trebuise să
stea în casă încă de copilă, pentru că orice mișcare o făcea să se sufoce. Tocmai
împlinise optsprezece ani și nu era lună în care să nu aibă o recidivă care să
înrăutăţească natura bolii ei. La Moscova, medicii, după ce o examinaseră
temeinic, îngrijorați că boala pulmonară avea să evolueze într-o tuberculoză
mortală, au hotărât că cel mai bun lucru pentru sănătatea ei era să se mute în
Elveția. Dacă petrecea câteva luni în sanatoriul din Clavadel, fără nici o îndoială
că starea plămânilor ei avea să se îmbunătățească simțitor.
— Vei merge singură, îi explică tatăl ei. Vor veni să te ia de la gară.
 — Nu te pripi, n-am să fiu singură. Ele mă vor însoți, răspunse fără să șovăie
tânăra, arătând către un raft pe care se aflau așezate cărțile ei preferate. Voi fi
bine.
Și o spunea cu convingere.
Dintotdeauna, cărțile fuseseră singura companie de care avea nevoie. Crescuse
în mijlocul lor, trăise înconjurată de poeți, pictori, profesori care erau prieteni cu
părinții ei… Izolată de fetele și de băieții de vârsta ei, Gala se bucura de
compania persoanelor mai în vârstă, care dădeau mai puține bătăi de cap, știau
ce vor… La aceste întâlniri, se așeza într-un colț al salonului pentru a asculta
conversații pe care nu le înțelegea întotdeauna, dar care-i făceau mare plăcere și
care-i deschideau mintea către alte lumi, la care începuse să viseze şi unde spera
că avea să ajungă cândva. Încă de pe-atunci, în casa familiei ei, Gala începuse să
citească foiletoane, să cunoască Europa, să-i admire cultura și să viseze la fetele
model care locuiau pe undeva prin Franța. Nişte tinere care își etalau cârlionții și
ascultau poeziile recitate de mamele lor, în timp ce suspinau de oful de a-și găsi
un soț care să le facă fericite pentru tot restul vieţii. Fete care niciodată nu aveau
să fie ca ea, dar care își trăiau viața într-un loc în care i-ar fi plăcut și ei să
trăiască.
În acea perioadă, Gala descoperise plăcerea pe care i-o oferea mângâiatul unei
cărți, bucuria de a-și plimba degetele pe paginile lor, de a se desfăta cu mirosul
pe care-l împrăștiau copertele, de a interpreta spațiile albe din poezii, dincolo
chiar de ceea ce însuși poetul voise să spună. Nu, alături de cărți nu va avea timp
să se simtă singură. După cum nu-l va avea nici alături de unul dintre veșnicii ei
însoțitori: tarotul. Orice s-ar fi întâmplat, atât unele, cât și celălalt, aveau s-o facă
să se simtă acasă. Cu toate că trecuse sub tăcere tarotul pentru a evita ironiile
fraților ei, care, când o vedeau cu pachetul de cărți în mână, nu pregetau s-o
numească nebună.
*

Schimbase trenul prima oară la Landquart.

Avea puțin peste optsprezece ani când a pornit în călătorie și, cu toate că, pe
vremea când se afla acasă, visase adeseori să plece din Rusia, acum era pentru
prima dată când se simțea liberă cu adevărat. În zori, abia coborâtă dintr-un tren
care venea de la Moscova, după o lungă călătorie în care traversase Europa,
faptul de a se așeza în încăperea care adăpostea cafeneaua micuță din gara din
Zürich i se păru un lux. Înainte de a-i trece pragul, își strânse cu o mână etola
lungă și neagră de astrahan, pentru a nu lăsa frigul să pătrundă, își întoarse capul
la stânga și la dreapta, pentru a se asigura că nu o vede nimeni și intră în local cu
pas semeț.
Se așeză pe un scaun, la o masă acoperită cu o față de masă albă și îi ceru
unuia dintre chelnerii cu șorțuri lungi un ceai cu lapte și pâine prăjită. În timp ce
aștepta, se uită la ceasul care trona atârnat pe perete și care-i amintea că, în mai
puțin de două ore, avea să plece un alt tren spre Davos. Aceea era destinația
finală: sanatoriul elvețian din Clavadel.
După ce luă micul dejun, pe când încă se afla în cafenea, îi făcu semne unui
hamal în uniformă să o ajute cu valiza ei grea, văzând că trenul se afla deja la
peron. Bărbatul, cu o șapcă albastră imaculată, veni într-un suflet la chemarea
fetei. În fugă, se îndreptă cu povara în cârcă spre peronul unde se afla trenul
alpin masiv care, în scurtă vreme, avea să-și deschidă drum prin tunelurile pline
de șuierături și de fum. Odată ajuns în compartiment, hamalul așeză valiza în
plasa pentru bagaje și, când își isprăvi treaba, o salută pe Gala plecându-și capul
și șoptind ceva în germană, în timp ce întindea o mână. Atunci fata înțelese
gestul și căută în poșeta ei mică și neagră până dădu de câteva monede pe care să
i le ofere ca bacșiș și pe care le lăsă să cadă în mâinile lui, fără a i le atinge.
Instalată pe locul ei, se uită primprejur căutând ceva care să-i atragă atenția, ca
și cum ar fi vrut să-și ațintească privirile undeva pentru câteva clipe. În
compartiment erau și alți călători, da, însă nici unul dintre ei nu părea prea
interesant și se hotărî să evite conversațiile cu necunoscuți. În cele din urmă,
așezată cum era la capătul uneia din cele două banchete, se uită pe fereastră. Cu
haina de blană împăturită pe genunchi și cu etola grea de astrahan înfășurată în
jurul gâtului, își strânse tare la piept poșeta mică. Într-un final, nu mai țintui pe
nimeni cu privirea, dar i se păru că ceilalți o cercetau. Nu era o senzație nouă.
Slabă, cu pielea foarte albă, semnele bolii o deosebeau de restul fetelor de vârsta
ei și iscau priviri mirate când trecea. În acea clipă, un șuierat ascuțit care anunța
că trenul se urnea pe șine o distrase de la gândurile ei. Zgomotul locomotivei
confirmă că mașinăria se pusese în mișcare. Gala se uită pe fereastră, observând
că roțile începuseră să se învârtească. Trenul prindea viteză pe măsură ce se
îndepărtau de gară. La scurtă vreme după ce pornise, locomotiva intră într-un
peisaj ocrotit de păduri de brazi negri, lacuri și munți acoperiți de zăpadă.
Peisaje infinite care se apropiau de fereastră rând pe rând, provenind din cine știe
ce loc pe care privirea nu-l putea ajunge. Imagini care nu se sfârșeau și care
sporeau senzația de infinită libertate pe care Gala o simțise ajungând în gara din
Zürich. Nu văzuse niciodată nimic asemănător și nici nu se bucurase până atunci
de independență.
La numai trei zile de când plecase în călătoria care pe alocuri i se păruse
interminabilă, Europa întreagă îi deschidea larg porțile pentru o schimbare a
vieții. Fără ca ea s-o știe, acest din urmă tren o conducea către noua Gala. Iar
peisajul avea să-i rămână întipărit în memorie pentru totdeauna, ca semn al
primului ei triumf și al transformării sale.
Kazan nu era rău, dar nu era altceva decât un refugiu pentru provinciali. Nici
măcar Moscova nu era suficientă pentru ea. Cu străzile ei troienite vreme de
câteva luni pe an, era un oraș prin care rareori se încumeta cineva să se plimbe
pentru simpla plăcere de a o face și care te obliga să trăiești închis în casă.
Destinul ei era Europa, iar ea înțelese asta la scurtă vreme după sosirea la
Clavadel, în pofida faptului că ajunsese acolo cu plămânii înghețați. Ani mai
târziu, când auzea vorbindu-se despre frig, instalată deja pe coasta caldă a
Mediteranei, avea să zâmbească fără să spună nimic. Frig pe malurile
Mediteranei! Habar nu aveau ce vorbesc. Ea ştia ce însemna să faci frigul, dar un
frig care avea s-o vindece și să o facă să se îndrepte către ceea ce urma să devină
noua ei viață într-o țară în care, după cum visase odată, când era mică, nu era
niciodată zăpadă pe străzi.
Închise ochii, își sprijini obrazul de fereastră, strângându-și cu putere poșeta la
piept, și-și lăsă capul să se legene în ritmul trenului, atingând ușor fereastra, în
timp ce-și amintea de părinții ei. Antonina, speriată și totodată emoționată
înaintea călătoriei pe care fiica ei urma s-o facă, plânsese la despărțire,
gândindu-se ce ar fi putut să însemne un drum atât de lung pentru plămânii ei
bolnavi și temându-se că nu avea s-o mai vadă. Dimitri, cu toate acestea, era
diferit și nu-i plăceau lamentările. Era sigur de rezistența Galei în fața
dificultăților și știa că avea să ajungă teafără și să se întoarcă la fel. Doar o
îmbrățişă pentru a-i insufla încredere și profită de împrejurare pentru a-i șopti un
sfat pe care-l repetase de o mie de ori:
— Liberă, Gala, trebuie să fii liberă. Trebuie să avem conștiința propriei
noastre libertăți, să profităm de ea, pentru că Dumnezeu ne-o dăruiește și e
numai a noastră. Ar fi păcat să nu ne folosim de ea. Profită de libertatea ta, fără
să te gândești la ceilalți.
Amintindu-și aceste cuvinte, Gala zâmbi cu recunoștință.
Între timp, observă că trenul încetinea uneori. În acele momente, calea ferată
șerpuia printre case lipite unele de altele, dând impresia că nu aveau să ajungă
niciodată la destinație. La scurtă vreme, mişcarea încetă, iar asta o obligă să
deschidă ochii. Trenul se oprise. O făcea foarte des, în gări mici, iar călătorii
urcau și coborau la fel de des. Gala îi privea de la distanța involuntară pe care o
delimitează un geam. La urcare, nici unul nu părea bolnav, ca pentru a-și împărți
destinul cu el, iar ea continua să simtă o puternică apăsare în piept, care îi
amintea că, oricât și-ar fi dat liber fanteziei, această călătorie nu era pură plăcere,
ci nevoie stringentă.
Ajunsă în Davos, cu ajutorul unui hamal care-i cără valiza din vagon, se
apropie să-l salute pe un angajat al sanatoriului care venise s-o întâmpine pentru
a o conduce la destinația finală.
Clădirea, situată la peste o mie cinci sute de metri altitudine, era înconjurată
de zăpadă. Maiestuoasa construcție avea patru etaje și, privită din afară, s-ar fi
zis că era mai degrabă un hotel de lux decât un spital în care să trăiești izolat de
lume și mai cu seamă, de tuberculoză. În acel moment, pe un cer aproape alb,
ciorile zburau pe deasupra a ceea ce avea să fie căminul ei în următorii doi ani,
dându-i un aspect fantasmagoric, și croncăneau, anunțând posibile primejdii.
— Prevestiți moartea, le strigă ea păsărilor, amenințându-le cu pumnul ridicat,
sub privirile mirate ale bărbatului.
— Din nefericire, moartea e unul dintre puținele lucruri pe care le poate
prevesti cineva în acest loc, fără teama de a se înșela, o lămuri bărbatul pe un ton
resemnat.
— Dar nu pe-a mea, răspunse rusoaica fără să șovăie și își continuă drumul.
Își amintea perfect că Judecata fusese ultima carte care-i ieșise când își
întinsese cărțile în acea dimineață. Era renașterea care o aștepta la sanatoriu, era
sigură de asta, tarotul nu se înșela. De aceea, nu era dispusă să se lase
înspăimântată de niște păsări, nici măcar știind că sabia lui Damocles îi atârna
deasupra capului de ani de zile, gata să cadă în orice clipă și să-i vlăguiască
plămânii pentru totdeauna. Știa prea bine că ciorile erau păsări de rău augur, dar
cărțile o asiguraseră că o să iasă întărită de pe urma acelei călătorii, învingătoare.
Nu avea să se justifice față de ei și față de nimeni altcineva că Împărăteasa,
Roata Norocului, Cumpătarea și Steaua i-o confirmaseră când întinsese cărțile.
Nu încăpea îndoială. Aceasta urma să fie călătoria care avea să îi schimbe viața.
Însoțită de acel bărbat, își continuă drumul pe trotuarul lat care te întâmpina
înainte de a trece pragul sanatoriului. Făcând acest lucru, se gândi la câteva
dintre pasajele amare pe care le aşterneau atât de bine Tolstoi și Dostoievski în
unele dintre operele lor. Fusese o idee bună să se lase însoțită de cei doi maeștri.
 Singură de-acum, în camera ei de la etajul trei, după ce isprăvi cu ultimele
formalități pe care le mai avea de făcut pentru a se interna în acea instituție,
începu să aranjeze toate obiectele pe care și le adusese în valiză, pentru a-și
transforma odaia într-o mică reproducere a camerei ei de la Moscova. Niște
iconițe pe care i le dăruise mama ei, câteva cărți scrise de autori ruși, dar și de
câțiva francezi, precum și materiale pentru a-și putea pregăti examenele de
admitere la universitate, la întoarcerea de la tratament. Alături de ele, niște
jucării de pluș care-i împodobeau patul și pe care le luase după ea la Clavadel și
tot felul de resturi de material din care să-și croiască niște bluze pe care să le
brodeze apoi cu mătase colorată, făcând mici desene geometrice.
În primele zile se plimbă singură pe coridoarele lungi ale sanatoriului,
străbătând câteva încăperi încă pustii, intrând în sălile de așteptare, în sălile de
mese… cunoscând astfel instituția, dar ținându-se departe de medici, de
personalul de serviciu și de alți bolnavi. Nu se simțea în largul său printre ei.
Pentru doctori, bolnavii erau tuberculoși care aveau nevoie de odihnă, pentru
personal, în schimb, erau bogați leneși care-și puteau permite luxul de a petrece
câteva luni departe de casă, tratați regește, încercând să se țină la distanță de o
moarte care, până la urmă, îi ajungea pe toți. Pentru bolnavi, și unii, și ceilalți nu
erau altceva decât mesagerii unor vești proaste. Totuși, realitatea era mai simplă
de-atât. Cu toate că era limpede că toți proveneau din familii înstărite, că starea
trupurilor lor cerea odihnă totală și că tușeau cu o expectorație seacă și profundă
în anumite cazuri, scuipând sânge în altele, mulți dintre ei nu aveau să revină
vindecați acasă. Realitatea era că toți visau să se întoarcă. Din acest motiv,
impresia pe care o avea orice nou-sosit când îi trecea pragul pentru prima dată
era că, la Clavadel, viața se oprea în loc, încercând să păcălească boala, și că
aceasta avea să treacă pe lângă ei, fără a atinge pe nimeni.
Zilele erau diferite numai prin câteva reguli care punctau trecerea timpului, de
la ora mesei de dimineață până la vizita medicului sau distribuirea
corespondenței. Cei mai mulți dintre bolnavi păstrau tăcerea, privind în gol,
numărând pe degete zilele care le mai rămâneau, în cel mai bun caz, până la
întoarcerea acasă, cu puține sechele ale bolii.
— Trebuia să plec de-acasă și doar așa o puteam face de una singură. Puțin
îmi păsa că mă considerau băiețoasă din pricina hotărârii de care dădeam
dovadă. Tuberculoza mi-a oferit scuza perfectă pentru a-mi justifica fuga, îi
explicase lui Eugène la sanatoriu, la scurt timp după ce-l cunoscuse.
Pentru prima dată după multă vreme, se simțea în largul ei cu cineva de
aceeași vârstă, suficient încât să-i mărturisească temerile cele mai ascunse și să-i
explice planurile sale. Cu toate că avea să i le povestească tăinuind ceva care,
fără îndoială, presupusese un mare sacrificiu și care demonstra tăria pe care avea
s-o dovedească toată viața.
Dar această conversație avea să mai aștepte.
În acel moment, Gala nu-l cunoștea pe Eugène Émile Grindel. Tânărul avea
șaptesprezece ani, cu un an mai puțin decât ea, și trecuseră câteva luni de când
era internat la Clavadel, însoțit de mama lui, era chinuit la rându-i de o gravă
afecțiune respiratorie. Era destul de înalt și avea umeri înguști, care-i evidenţiau
chipul delicat, dându-i un aer de tânăr neajutorat. Elegant, purtând mereu o
legătură de catifea pentru a evita ca frigul să-i pătrundă la gât și în plămânii
bolnavi, încerca să pară mai mare decât era de fapt. De aceea, în ziua în care
Eugène o văzu pe Gala venind pentru prima dată, străbătând încet lungile
coridoare ale sanatoriului, observă că inima îi bate tot mai repede, gata să-i
spargă pieptul și nu îndrăzni să-i vorbească. Nu simțise niciodată nimic
asemănător. La început stătu în cumpănă dacă să-i spună ceva și, în cele din
urmă, se apropie ca s-o salute, oferindu-i cel mai încântător zâmbet al lui, deși o
făcu cu sfială. Aerul trufaș al fetei transmitea că vrea să respingă contactul cu
ceilalți bolnavi, dar realitatea era că nu avea pe nimeni alături și se simțea foarte
singură.
— Sunt Eugène.
Gala îl privi fără să știe ce să facă și, cu toate că se simți tentată să se oprească
pentru a sta de vorbă cu el, se mărgini la a da din cap, în chip de salut.
Putea să fie o bolnavă ca toți ceilalți, dar el știu de îndată că nu era și asta îl
atrase. Nici măcar nu păru să-i pese de acel gest de respingere, pe care toată
lumea l-ar fi interpretat ca pe o manifestare necontrolată, ci îl puse pe seama unei
presupuse timidități, pe care el era dispus s-o înlăture folosindu-se de armele sale
cele mai bune de poet.
— Se numește Elena Dimitrievna Diakonova, dar se prezintă Gala, îl lămuri
imediat o infirmieră.
— A sosit de mult? De unde vine? E grav bolnavă? Întrebările se înghesuiau
să iasă de pe buzele lui Eugène.
Infirmiera îl privi zâmbind. Știa că nu putea da acel gen de informație, că toate
normele discreției o obligau să nu comunice amănunte cu privire la pacienți, dar
ce importanță avea dacă sărea un pic peste ele? În fond și la urma urmei, poate
că nici unul dintre ei nu avea să se mai întoarcă acasă…
 — Vine de la Moscova, dar cum nu mai avem alți ruși internați, vorbește în
germană cu ceilalți bolnavi.
— În germană? întrebă el, oarecum îngrijorat.
— Cu toate că probabil știe și franceza, îl lămuri infirmiera, căci camera ei e
plină de cărți scrise de poeți francezi.
— Poeți… spuse el cu un zâmbet, savurând acel cuvânt din nou. Poeți…
Gala era slabă. Oasele gâtului și umerii erau proeminente, iar talia, zveltă.
Fără a fi frumoasă, înfățișarea ei atrăgea și impunea totodată, și era greu să-ți
abați privirile de la ea. Mersul ei, cu capul mereu sus, o făcea să pară și mai
înaltă. Văzând-o pășind, s-ar fi zis că era o prințesă din regatul frigului, care nu
se lăsa îmbrăcată gros. Dar totul trecea pe al doilea plan când îi zăreai ochii.
Negri ca smoala, febrili, intenși… acea privire seducătoare avea să-l atragă
pentru totdeauna pe Eugène, care rămase prins în mrejele ei, fără să-și dea
seama, încă din acea zi.
Nici măcar trecerea vremii nu a putut face ca el, care avea mâini de
adolescent, mari și stângace, să-și piardă nervozitatea și să nu le mai miște și să
și le frământe, transpirat, încercând să nu-și trădeze emoția ori de câte ori se
apropia de ea.
În fiecare zi la amiază, după masă, bolnavii se strângeau în saloanele aflate la
parterul stabilimentului. Întinși pe niște șezlonguri așezate în fața unor ferestre
mari prin care pătrundea lumina, trebuiau să se odihnească așteptând să treacă
timpul. Unii moțăiau, alții citeau sau scriau, dar cu toții păstrau tăcerea, ca și
cum acest lucru ar fi alungat tuberculoza din trupurile lor. Gala se așeza departe
de ceilalți, respingea chiar și micile grupuri care, aproape pe ascuns, se formau
pentru a întreține scurte conversații. Câțiva, puțini la număr, o credeau timidă,
dar majoritatea începuseră să vorbească despre ea ca despre rusoaica trufașă.
La scurtă vreme după sosirea ei, într-o după-amiază, Gala îl văzu pe Eugène
trântit într-unul din fotoliile din salon. Ea era incapabilă să se relaxeze așezată în
ele și se hotărî că venise vremea să-i răspundă la salut.
— Ați putea să-mi dați un stilou și hârtie de scris? îi ceru infirmierei când
aceasta se apropie de ea pentru a-i da medicamentele.
— Dormiți, încercați să vă odihniți. Se pare că sunteți cam nervoasă azi, iar
odihna e importantă, pentru că ajută la vindecare, îi răspunse plină de
solicitudine, în timp ce-i dădea, odată cu pastilele, o a doua pătură, gândindu-se
că poate frigul o făcea să dorească să-și frece mâinile ca să și le încălzească.
Dar nu era frigul, era ea, mintea ei, neliniștile ei. O convinse pe infirmieră să-i
aducă lucrurile de care avea nevoie pentru a scrie acel bilet care-i bântuia prin
minte și să i-l înmâneze destinatarului. Înainte, Gala făcuse toate încercările de
care era în stare pentru a se alătura celorlalți bolnavi, dar zilele treceau și nici
unul dintre momentele de divertisment pregătite la sanatoriu pentru a-i amuza pe
bolnavi nu i se părea suficient de atrăgător pentru a se alătura unui grup. Unii
erau prea bolnavi, alții prea bătrâni, alții nu aveau nimic interesant despre care să
vorbească… De aceea trebuia să caute o alternativă, și așa luă hotărârea de a sta
de vorbă cu francezul. Și în acel moment își aținti din nou privirea asupra lui
Eugène. Ca și ea, nici el nu părea să se odihnească. Întins pe un șezlong aflat
puțin mai departe de al ei, cu picioarele acoperite de o pătură roșie de lână în
carouri, își mișca nervos stiloul, cu privirile absorbite de paginile cărții pe care o
citea.
— Cine e tânărul acela? o întrebă pe infirmieră pentru a afla amănunte mai
concrete despre el, mulțumindu-i printr-un un surâs care i-ar fi adus tot ce
ceruse.
— Se numește Eugène, e un tânăr francez. A venit aici împreună cu mama lui,
care-l însoțește pe parcursul tratamentului, răspunse ea imediat, confirmându-i
Galei ceea ce își imaginase, anume că bolnavii, viața și moartea lor erau pe
buzele tuturor. Dacă vrei să-ți spun ce cred despre el, mi se pare că e unul dintre
bolnavii care au cea mai ticsită cameră pe care am văzut-o vreodată, adăugă,
apropiindu-se pentru a evita ca ceilalţi să audă conversația.
— Ticsită? întrebă rusoaica, intrigată.
— Cărți, are cărți peste tot, chiar și sub pat. Și caiete, mii de caiete împrăștiate
prin cameră. Cred că el se prezintă ca fiind poet.
Gala zâmbi și îl privi din nou pe tânăr. Slab, fragil și palid, adolescentul care
avea să se transforme brusc în bărbat i se părea tot mai interesant, cu toate că nu
îndrăznea s-o privească în ochi.
Când infirmiera se îndepărtă, începu să-i scrie un bilet pe o bucățică
minusculă de hârtie: „Portretul unui tânăr poet de șaptesprezece ani. Cubism!“
Și, pe spate, desenă profilul poetului zâmbind. Pentru Gala, poezia era un dar
mai important decât oricare altul, era sublimarea frumuseții. Imediat, făcu ca
hârtia să treacă din mână în mână, până ajunse la Eugène.
„Care tânăr? Răspundeți repede!“ scrise la rândul lui Eugène primindu-l, fără
a îndrăzni să-i arunce măcar o privire, așa de emoționat era.
„În seara asta, cinați cu mine“, scrise ca unic răspuns cea care, încă din acea
clipă, știu că nu avea să se mai despartă de el, că Eugène avea să fie primul ei
pas către libertatea după care tânjea atât de mult, intrarea ei în Europa.
Băiatul se supuse ordinului fără să ezite, după cum avea să facă de atunci
înainte ori de câte ori avea ea să-și dorească.
„Sunt discipolul dumneavoastră.“
Din acea clipă, se hotărâră să nu piardă nici un minut gândindu-se că acela ar
fi putut să fie ultimul lor Crăciun, ci să-și facă planuri cu privire la ceea ce avea
să fie viața lor împreună, bucurându-se de întâlniri care iscau dorințe de amor și
le aduceau în trup senzații noi.
— Cărțile de tarot m-au ținut în viață până te-am întâlnit. Îndrăgostiții și
Magicianul îmi adevereau de fiecare dată, pe când mă aflam la Moscova, că
făceam ce se cuvine, că trebuia să aștept și un bărbat tânăr avea să-mi bată la ușă
și să mă ia cu el, că aveam să ne trasăm destinul împreună, iar Împărăteasa mă
asigura că moartea avea să se îndepărteze, îi mărturisi ea câteva luni mai târziu,
fără să-i spună că Împărăteasa se referea numai la viața ei.
Eugène o privea vrăjit, cercetându-i din ochi toate părțile trupului, luându-i
mâinile într-ale sale, mângâindu-i brațele… fără să îndrăznească să meargă mai
departe. Privindu-i, s-ar fi zis că atingerea fizică era de-ajuns, pentru amândoi, ca
să-i arunce în cea mai pătimașă relație.
În acea perioadă, Gala îi împărtăși marele ei secret, pachetul de cărți de tarot,
care, ascuns într-un săculeț roșu de catifea, o însoțise din Rusia natală, ajutând-o
să ia toate deciziile.
Astfel, printre mângâieri și prevestiri, printre cele trupești și cele
dumnezeiești, au uitat că moartea plutea deasupra capetelor lor și au încercat să-
și umple nesfârșitele ceasuri de odihnă de la sanatoriu cu lecturi în comun,
conversații, poezii, plimbări și primele flirturi. Întâlnirea cu Eugène o făcea pe
Gala să nutrească sentimente până atunci necunoscute. Viața la Clavadel începea
să capete alt sens, se vedeau zilnic, se așteptau, se urmăreau, se căutau, se luau
de mână și reușeau să născocească un scenariu mai mult decât potrivit pentru
nevinovatele lor jocuri erotice, care lăsau să se întrevadă limpede graba
amândurora de a trăi, de a nu se gândi că, pesemne, moartea îi pândea.
— Vreau să fiu poet, i se destăinui Eugène într-o zi.
— Vei fi, și încă dintre cei mai buni, dădu ea sentința fără să stea pe gânduri.
Tânărul nu mai întâlnise pe nimeni care să creadă în el în acel mod. Și începu
să se gândească că, într-o zi, ei doi aveau să fie liberi să trăiască împreună, în
afara acelor încăperi albe, cu mobila deschisă la culoare și cu un mic balcon care
oferea priveliștea palidă a zăpezii, departe de controalele săptămânale cu raze X,
de citirea zilnică a termometrelor și de verificarea stării plămânilor de către
medici.
*

Eram tineri și inocenți. Credeam în toate, visam cu ochii deschiși. Să visezi nu

te costă nimic. Fără visuri nu ajungi nicăieri. De-asta am început să visez pe-
atunci. De-asta am crezut cu tărie în ceea ce aveam să fac. De-asta, începând
din acel moment, am început să mă gândesc numai la mine însămi.
*

Fără să stea pe gânduri nici o clipă, de fiecare dată când le era cu putință, se
grăbeau să caute un loc izolat, unde să-și poată împărtăși visurile, îndepărtându-
se de atmosfera de mare transatlantic maladiv pe care o trăiau la sanatoriu. Nu
asistau la concertele de pian organizate duminica, nici la reuniunile la care se bea
ceai sau limonadă, nici la săptămânalele plimbări călare; refuzau invitațiile
celorlalți bolnavi la jocul de cărți sau la schimburile de timbre. Nu le făcea
plăcere nici măcar să se distreze cu noua invenție care ajunsese de curând la
Clavadel, un stereoscop tridimensional care dădea fotografiilor o profunzime
stranie, asemănătoare lâncezelii visătoare a vieții pe care o duceau acolo. Nu
voiau decât să se mângâie, să se sărute frenetic și totodată stângaci, să fie
împreună, să viseze la ziua ce venea, la următoarea lor zi.
Nu erau decât ei doi.
Gala și Eugène.
Eugène și Gala.
Astfel, de la confidențe și lecturi cu voce tare, trecură la primele poeme ale
tânărului poet Eugène închinate muzei sale, și cu asta la primele corecturi pe
care Gala, meticuloasă, i le sugera.
Eugène era obișnuit să-și toarne în versuri viața, emoțiile, neliniștile,
bucuriile… însă până atunci nu cunoscuse pe nimeni care, asemenea Galei, să le
citească și să înțeleagă ce voiau să spună rândurile sale. Asta i-a unit definitiv.
Tinerii, folosindu-se de iluzia și de avântul vârstei, începură să-și facă planuri
pentru a trăi împreună, departe de hotarele sanatoriului, când aveau să primească
externarea din partea medicilor.
— Acum câteva zile am observat că stăteai de vorbă cu o tânără în salon. Eu i-
am cerut lui Dumnezeu să-mi dea un bărbat pe care să-l ador și ai apărut tu. Nu
poți să mă dezamăgești, îi spuse Gala, rănită pentru prima și poate pentru ultima
dată de demonul geloziei.
— Sunt discipolul tău. Niciodată n-o să mai fie alta ca tine, îi răspunse din
nou Eugène, spulberându-i îndoielile pentru totdeauna.
Dar fericirea nu putea fi desăvârşită și, spre durerea Galei, acel duo al lor
devenea uneori un trio care se întâlnea sub privirile ostile ale lui Madame
Grindel, mama lui Eugène. Posesivă și geloasă din pricina idilei unicului fiu, nu
avea încredere într-o fetișcană care venise singură Dumnezeu știa de unde și al
cărei nume nici măcar nu figura în calendarul bisericesc. Ea călătorise la
Clavadel, ocrotindu-și singura odraslă, bolnăvicioasă și foarte răsfățată, și nu era
dispusă să-și sacrifice viața ca să-l salveze de la moarte, pentru ca, odată
vindecat, să i-l răpească o femeiușcă oarecare.
— Rusoaica asta nu poate avea decât o influență proastă, dragul meu Eugène,
îi repeta ea stăruitor, observând că fiul ei se îndepărta de ea.
— Gala e singură, are nevoie de mine, după cum și eu am nevoie de ea, îi
răspundea Eugène, neobișnuit să-și contrazică mama, dar îndrăgostit până peste
urechi.
— Ascultă-ți mama, Eugène, rusoaica te vrea pentru că ești o partidă bună.
Ține cont de ce-ți spun, eu mereu am vrut tot ce-a fost mai bun pentru tine și
sunt încredințată că ea, în schimb, nu vrea altceva decât tot ce e mai bun pentru
ea, îi repeta.
— Dar, mamă…
— Am lăsat totul pentru tine, mi-am sacrificat viața, am făcut o grămadă de
eforturi… Și tatăl tău? Oare nu te gândești la el? La câte ore a trudit ca tu să ai
tot ce-ți trebuie? Și tu cum ne răsplătești? Așa? Lăsându-te dus de nas de
rusoaica asta?
— Mamă, tu nu înțelegi, Gala e viața mea. Ea, mai mult decât oricine…
Tânărul tăcu, mama îl privea gata să izbucnească, conștientă că nu prea putea să-
i facă față rusoaicei.
— În câteva zile o să mă întorc la Paris. Nu cred că mai ai nevoie de mine
aici, îi răspunse atunci femeia.
— Nu-i vorba despre asta, mamă… eu…
— O să te-aștept, împreună cu tatăl tău. Amândoi ne dorim mai mult decât
orice pe lume să te întorci alături de noi vindecat.
Madame Grindel pierduse prima bătălie împotriva Galei. Și se hotărî să se
întoarcă la Paris, așteptând externarea fiului ei. Până la urmă, se gândi ea,
rusoaica avea să meargă înapoi la Moscova și să dispară din viața lor pentru
totdeauna; timpul și distanța aveau să rezolve restul.
Dar se înșela. Retragerea ei nu a fost altceva decât o eliberare pentru cei doi
tineri. La puțin timp după plecarea lui Madame Grindel, se organiză la sanatoriu,
pentru a petrece de carnaval, un mic bal mascat, iar cei doi, care se considerau
deja logodiți, profitară de ocazie pentru a-și face publică relația aflată abia la
început. Nemulțumiți de faptul că-și întreţineau relația prin mesaje răzlețe și
picante, pe care le schimbau între ei întinși pe câte un chaise longue, începură să
se afișeze împreună, chiar dacă o făceau cu discreția impusă de instituția în care
se aflau și cu lipsa de experiență a amândurora.
— Începând de azi vom fi o singură persoană, îi spuse atunci Gala, folosindu-
se de puterea pe care, pentru prima dată, observă că o avea asupra băiatului.
Eugène încuviință. În realitate, nimic nu i se părea mai atrăgător decât să se
lase condus de o femeie. Tânărul, fără să-și dea seama, trecea de sub controlul
mamei sale sub acela al fetei care, în acel moment, îi era logodnică. Și în acea
noapte, la petrecere, purtară aceeași mască. Pierrot și Colombina. Colombina și
Pierrot. Aceleași sprâncene încondeiate cu kohol, același chip pudrat cu alb,
aceiași pantaloni, același fes negru care le acoperea părul și aceleași gulere de
olandă… încât aproape că s-ar fi zis că sunt frați gemeni, albi și triști.
„Eugène deghizat în Gala“, a scris el pe spatele fotografiei, punând-o spre
păstrare între filele caietului în care-și scria cele mai noi versuri.
Gala și Eugène.
Eugène și Gala.
Cu neputință să-i deosebești. Care era personajul real? Și care dublura?
Simbioza începuse.
Galei i-o prevestiseră cărțile de tarot. Magicianul, Magicianul… cartea se
repeta de fiecare dată când cerea sfatul cu privire la ceea ce avea de făcut și la ce
avea să se întâmple cu ea. Arcana anunța nașterea unui nou univers, îi indica
posibilitatea de a obține orice și-ar fi propus. Trebuia să fie cu picioarele pe
pământ, știa asta, dar universul se arăta în favoarea ei, chiar dacă destinul ei –
asemenea mesei Magicianului – avea numai trei picioare. Nu doar că nu avea să
cadă, ci avea să îndure povara întregii lumi, dacă era nevoie, pentru a-și atinge
scopul. Mai mult, pe masa Magicianului se aflau acele zaruri, amintindu-i că
puterea îi era atât de mare, încât cifrele, adunate, se ridicau la 21, numărul total
al arcanelor majore ale tarotului. Eugène avea să cucerească Lumea cu ajutorul
ei, iar ea avea să se afle acolo, așa cum se afla șarpele în jurul Magicianului,
controlând totul, pentru a-și stăpâni viața definitiv.
 De aceea, zâmbi larg în ziua în care îl văzu pe Eugène alergând într-un suflet
spre camera ei.
— L-am primit! Ma belle petite fille! A sosit! îi spuse entuziasmat Eugène,
arătându-i ștampila poștei pe un pachet care tocmai îi sosise de la Paris.
— Premières poèmes, de Paul Eugène Grindel, citi ea cu voce tare, mângâind
copertele cărții și dezvelind un zâmbet larg. Dragul meu dorogoi malcik ! De-
acum ești oficial poet!
— Da, dar…
— S-a întâmplat ceva? Nu a ieșit bine?
— Nu-i vorba despre asta. E vorba de numele meu. Nu am nume de poet, se
lamentă el. Eugène Émile Paul Grindel… Nimeni nu-și va aminti de un poet cu
numele ăsta.
— Vrei să-ți schimbi numele?
— Un poet bun trebuie să fie în stare să-și aleagă propriul nume. Trebuie să
fiu eu cel care se numeşte cel care face din sine însuși altă persoană, cel care știe
cine vrea să fie. Eugène-Paul Grindel? Paul Éluard Grindel?
— Paul, răspunse ea fără șovăială, conștientă că amânarea acestei decizii n-ar
fi făcut decât să întârzie devenirea lui ca poet. Vei fi Paul Éluard.
Și, fără să stea pe gânduri, uitând că hotărâse de puțină vreme că numai el
avea să-și aleagă noul nume, decise că avea să se numească Paul, ca unchiul său,
și avea să-și ia numele de familie al bunicii din partea mamei. Și astfel, pentru el
începu o nouă viață, din care Eugène dispăru pentru totdeauna, iar Gala deveni
regina și doamna lui.
 II
MAREA PREOTEASĂ
Așteptarea inițierii

— N-am să pot trăi fără tine, îi mărturisi tânărul, apucând-o strâns de mâini și
acoperindu-i-le cu sărutări, în timp ce încerca să-și ascundă lacrimile.
— Nu va trebui s-o faci, îi răspunse Gala cu seninătate, fără a îngădui ca
lamentările să se prelungească mai mult decât era cazul. Despărțirile pline de
emoție nu erau pe placul ei.
— Ne-au externat, suntem vindecați. Ar trebui să fiu fericit…
— Și ești.
— Singur… ce-o să fac eu singur…
— Nu vei fi singur pentru multă vreme, răspunse ea, sigură pe sine.
Paul o privi.
— N-o să ne despărțim niciodată, insistă el, întristat și fără să poată evita ca
lacrimile să-i țâșnească din ochi. Îmi făgăduiești?
— Asta nu ți-o pot făgădui. Dar te asigur că ne vom revedea curând, foarte
curând.
Pe Paul, siguranța Galei îl speria, dar nu îndrăznea să se îndoiască de ea. Doar
ascultând-o reușea să se simtă ceva mai calm, inima îi bătea mai rar, palmele nu-
i mai transpirau…
— Vom fi din nou împreună, îl asigură iarăși, pe un ton care cerea încredere
în spusele sale.
Însă nici ei nu îi era limpede acest lucru, de aceea se gândea de zile în șir cum
să le explice celor din familia ei, când avea să ajungă la Moscova, că trebuia să
plece la Paris pentru a trăi împreună cu Paul și că, dacă nu făcea asta, viața ei ar
fi devenit lipsită de sens.
— Ma belle petite fille, vei veni în Franța. Sigur că vei veni în Franța! O să
trăim împreună într-o casă frumoasă la țară, pe care o vom căuta suficient de
departe de Paris încât aerul să fie curat și să nu ne afecteze sănătatea, dar
îndeajuns de aproape de oraș pentru a ne bucura de galeriile de artă, de teatre și
de librării. Vino cu mine. Nu te întoarce la Moscova… sau fă-o, dar numai
pentru a le spune părinților tăi că vei locui la Paris cu mine, îi spuse aproape
implorând-o, simțind că, dacă acel lucru nu avea să se întâmple, ceva urma să se
rupă în inima lui, dar fără certitudinea că avea să fie acceptat.
— Ce-mi ceri?
— Ceva care seamănă cu un compromis. Suntem făcuți unul pentru altul.
Amândoi știm asta, răspunse el, nesigur.
— Și din ce-o să trăim? Poezia nu ne va da o casă, nu ne va plăti mâncarea, nu
ne va îngădui să ne cumpărăm cărți, haine, sau să mergem la teatru, întrebă Gala,
care până atunci nici măcar nu se gândise să rezolve problemele materiale cu
care s-ar fi confruntat dacă se hotăra să meargă la Paris, pentru a trăi acolo.
— Voi lucra alături de tatăl meu. Voi vinde apartamente, voi face tot ce-mi
cere, cu condiția să trăim împreună. Îți promit că nu-ți va lipsi nimic.
— Mama ta nu mă iubește, tatonă Gala terenul.
— Părinții mei vor ajunge să te iubească așa cum te iubesc eu atunci când te
vor cunoaște așa cum te cunosc eu, o asigură el, convins.
Gala îl privi, știindu-se deja învingătoare în bătălia cu cea care avea să-i fie
soacră, în vreme ce un glas din mintea ei o sfătuia să aibă încredere în sine, în
viitor și să accepte voința lui Dumnezeu, care-i unise într-un sanatoriu pentru
tuberculoși. Avea s-o coste să obțină afecțiunea lui Madame Grindel și
deocamdată Paul nu avea să-și câștige existența ca poet, dar nu se îndoi de ceea
ce avea să facă mai târziu și de faptul că viitorii ei socri, dacă le-ar fi cerut
ajutorul, nu s-ar fi dat în lături să-i întindă o mână fiului lor. Așa voia
Dumnezeu. Mai mult, perspectiva de a avea o viață îndestulată la Paris era mult
mai mult decât își imaginase în ziua în care plecase de la Moscova.
— Vrei să citim o poezie de-a ta înainte să pleci? îi propuse în loc de răspuns,
fără să-și ia gândul de la ceea ce îi spuseseră cărțile.
— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, răspunse Paul recunoscător. Înțelegi
ca nimeni alta ce vreau să spun, ce am în suflet.
Nu mințea, până atunci nimeni nu-i prețuise scrierile așa cum o făcuse Gala, și
nici nu le acordase atenția cuvenită.
— Și tot ca nimeni alta mă ajuți să îndrept ce e greșit, adăugă el cu un zâmbet,
în timp ce repeta „Trupul ei e un poem galben“.
Fata zâmbi.
Pe Gala nu o speria perspectiva de a lăsa în urmă Moscova și de a renunța la
siguranța familiei pentru a se căsători cu un poet mai tânăr decât ea și a trăi într-
o țară străină. Dorința de a-și lua zborul era mult prea puternică pentru ca teama
de necunoscut s-o înfrâneze, iar ocazia care i se arăta nu putea fi irosită. Îl
cercetă pe Paul, văzându-l cum dădea paginile în căutarea unei poezii potrivite.
Trebuia să accepte propunerea care-i fusese făcută, era ca un bilet numai dus
spre Europa, fără nici un fel de restricții. Atunci îi ridică lui Paul capul cu grijă,
i-l luă între mâinile sale, mângâindu-i cu afecțiune obrajii și, în cele din urmă, își
pecetlui pactul de iubire cu un sărut grăbit pe buzele băiatului, care o privi
recunoscător.
— Voi veni la Paris, oricât m-ar costa asta. O să trăim împreună. Nimeni nu
ne va împiedica. Îți promit.
Tarotul nu se înșela. Madame Grindel nu reprezenta o amenințare. Gala
câștigase lupta, fusese de ajuns să lase lucrurile să se întâmple.
Din acest motiv, îi îngădui lui Paul s-o conducă la gară în ziua următoare. Ea
era prima care pornea pe drumul de întoarcere.
În acea dimineață, când trenul în care se suise Gala se puse în mișcare în
direcția munților elvețieni, lăsând în urmă o dâră de fum, rusoaica văzu cum
Paul, fără a-și găsi puterea să facă măcar un pas, își ațintise privirea asupra acelei
urme, nescăpând-o din ochi, până când locomotiva dispăruse la linia orizontului.
Atunci, Paul își îngădui să lase să-i curgă pe obraji niște lacrimi pe care Gala nu
reușea să le vadă și despre care băiatul știa cu siguranță că ea nu le-ar fi aprobat.
— Ma belle petite fille… se lamenta tânărul, lăsând să-i scape un suspin în
timp ce privea în zare, către un orizont unde nu mai rămăsese decât dâra de fum
lăsată în urmă de coșul trenului. Ma belle petite fille… repeta el, amintindu-și că
se sărutaseră cu câteva minute în urmă, pecetluind astfel dragostea lor eternă.
Drumul de întoarcere acasă care o aștepta pe Gala nu era ușor. Avea plămânii
vindecați, dar în inima ei pulsa promisiunea de dragoste pe care o făcuse și
siguranța că, oricât ar fi costat-o, nu avea să-și încalce cuvântul dat celui pe care
începuse să-l numească „logodnicul meu“. Trecea granița austriacă în momentul
în care puternicul Imperiu Habsburgic se pregătea de război cu Rusia. În urmă cu
câteva zile, arhiducele Franz Ferdinand fusese asasinat la Sarajevo, iar acest
lucru, care încă nu se aflase, urma să fie începutul unuia dintre cele mai mari
conflicte armate care aveau să devasteze Europa. Era aprilie și, în câteva luni,
Occidentul urma să intre în ceea ce avea să se numească Primul Război Mondial.
Dar omul e rodul împrejurărilor și, oricât de mult și-ar fi dorit tinerii să-și
impună voința și jurământul de dragoste și să-și păstreze făgăduielile de a
continua relația, acestea se văzură umbrite de izbucnirea războiului. Gala și Paul
aveau să aștepte doi ani lungi până să se întâlnească din nou.
*

— Și azi refuză să iasă din camera ei, îi explică mamei sale Lidia, sora mai
mică a Galei.
— Nu i-ai amintit că e zi de bal?
— Vrea doar să studieze franceza.
— Dar sunt câțiva pretendenți care o așteaptă. Știe?
— Ar trebui să știe, doar vin aproape în fiecare zi să întrebe de ea.
— Crește… Ar trebui să se gândească la viitorul ei, se plânse mama fetelor,
pentru care una dintre cele mai mari griji era aceea că fiica ei Gala nu părea
interesată să se logodească cu nici unul dintre tinerii care veneau s-o caute acasă.
— Cred că încă se mai gândește la acel poet francez de la sanatoriu, o lămuri
Lidia.
Antonina își privi fiica mai mică sperând că aceasta avea să-i dezvăluie mai
multe, dar Lídia ridică din umeri, dându-i de înțeles că nici ea nu reușea să
priceapă ce se întâmpla cu sora ei.
Și cu adevărat nici unul dintre membrii familiei sale nu o înțelegea. Trecuseră
deja săptămâni bune de când Gala se întorsese de la Clavadel și de atunci
rămăsese aproape toată ziua închisă în camera ei, întinzând cărțile de tarot.
Scriindu-i lui Paul și citind scrisorile care-i veneau de la Paris, părea că va sfârși
prin a deteriora hârtia tot pipăindu-le. În puținele ocazii în care ieșea din cameră,
nu vorbea decât despre viitoarea ei călătorie la Paris și despre planurile pe care și
le făcuse cu Paul.
— Fata asta… nu știu ce vrea să facă… la ce se gândește…, se plângea mama
ei. Nu-i e bine aici? Oare nu-i dăm tot ce ne cere? Nu face tot ce vrea?
Antonina se vedea dezarmată în fața voinței fiicei sale mai mari și a
complicității acesteia cu acela care, pe atunci, era soțul ei și pe care numai Gala,
dintre toți frații, îl considera tatăl ei; era singurul căruia îi făcea confidențe.
— Las-o în pace. E specială și știe asta, o apără Dimitri, ca întotdeauna, când
femeia începu să-i înșire grijile ei, în speranța că o va ajuta s-o convingă pe
Gala.
Bărbatul era mulțumit că măcar unul dintre copiii soției sale îl considera un
tată adevărat și nu se putea stăpâni să nu arate față de Gala o slăbiciune evidentă.
Gala îi asculta, închisă în camera ei. Fără să aibă chef să iasă măcar pentru a
sta de vorbă, pentru a le explica ce îi trecea prin minte și de ce nu voia să i se
forțeze mâna. Fără să aibă chef să le povestească că ceea ce, în realitate, o asfixia
– să trăiască în acea casă, cu o familie a cărei singură aspirație era ca fiicele sale
să-și găsească soți buni. Din această pricină, când îi auzea vorbind, își astupa
urechile, se așeza în pat și citea la nesfârșit, cu voce tare, ultimele poezii trimise
de Paul.
Cel puțin tatăl său, acel tată care de fapt apăruse în viața ei la destui ani după
ce se născuse, îi înțelegea dorințele. Era strict, dar Galei nu-i păsa de asta, căci și
ea detesta ca lucrurile să scape de sub control și să nu aibă ordine și finalitate.
Fie și numai pentru asta el părea capabil s-o înțeleagă, ba chiar să-i dea dreptate,
în pofida faptului că și el dădea dovadă de o oarecare reținere când venea vorba
ca ea să traverseze singură toată Europa pentru a ajunge în brațele iubitului său.
— Singurul lucru pe care ți-l cer, fata mea, este să nu te îndrăgostești
niciodată de o sticlă sau de o pipă cu opiu, îi spuse pe un ton care nu admitea
proteste. Nu există plăcere și nici viitor în nici una dintre ele, chiar dacă ar putea
părea pe dos. Odată ce te-au prins în mreje, nu mai poți scăpa, îndrăzni el să-i
mărturisească într-o zi, pe când erau numai ei doi acasă.
— Cum te poți gândi… exclamă ea surprinsă, așteptându-se ca acea
conversație să abordeze greutățile inerente unui viitor la Paris alături de Paul.
— Ascultă-mă bine. Trebuie să eviți și să faci sex cu necunoscuți: sifilisul
face ravagii în organism, într-atât încât te poate distruge. Crede-mă, i-am văzut
murind pe câțiva dintre prietenii mei în dureri inimaginabile.
Franchețea tatălui ei o surprinse chiar și pe Gala.
— Doar nu te gândești că eu…
— Și în cele din urmă, micuța mea, îi spuse el nelăsând-o să intervină, luându-
i cu duioșie mâinile într-ale sale și fără să-și ia ochii de la ea, amintește-ți că
singurul amant care poate să-ți sfâșie inima e acela de care depinzi… să nu
depinzi niciodată de nimeni, niciodată, și să lupți pentru a obține ceea ce-ți
dorești, pentru a fi tu însăți. Pentru a-ți hotărî singură drumul.
Gala îl privi zâmbind. Era limpede că acela era cel mai bun sfat pe care avea
să i-l dea cineva vreodată, și se gândea să-l urmeze până la ultimele consecințe și
întru totul. De aceea se încăpăţâna, nu voia să iasă din camera ei, nu avea să facă
asta decât pentru a pleca la Paris. I-o jurase lui Paul, logodnicul ei.
„O să ne căsătorim, voi veni la Paris, ți-am dat cuvântul și am să mi-l țin“, îi
spunea lui Paul în scrisori în repetate rânduri, făcând calcule în minte cu privire
la motivele pro și contra acestei decizii, fără a găsi nimic care să o facă să creadă
că era o idee proastă.
Astfel, sfătuită mereu de tarot, continua să-i scrie lui Paul scrisori zilnice.
Chiar știind că, din cauza războiului, dacă ajungeau nu o făceau întotdeauna cu
repeziciunea cu care ea le scria, trebuia să păstreze vie flacăra iubirii francezului.
Prin marile păduri, pe câmpii
gândindu-se la a sa iubită cu sânii dalbi.
Poeziile lui Paul îi pluteau prin minte. Își repeta de mii de ori toate versurile
lui.
— Uite. O așteptai, nu? îi spuse în sfârșit sora ei Lídia într-o dimineață,
arătându-i un plic pe care tocmai îl adusese poștașul.
Gala deschise ochii.
Sosise o scrisoare!
Aproape că își pierduse speranța de a primi vești. Trecuseră săptămâni de
când nu mai avea nici una. Focul și sângele sfâşiaseră Europa în două de
săptămâni în șir și, odată cu asta, și pe cei doi îndrăgostiți. Gala presupunea că
poșta era blocată în toate orașele în care frontul se afla prea aproape și erau
multe zile de când nu primise nici o veste. Totuși, citind scrisoarea, conținutul ei
nu s-a dovedit cel așteptat.
Paul, fericirea ei, dragostea ei, viața ei… fusese recrutat în armata franceză,
ceea ce însemna că era posibil ca vreun glonț rătăcit să-l îndepărteze pentru vecie
de ea. Din fericire, se gândi Gala, leziunea pulmonară și alte complicații ale
stării lui de sănătate aveau să-l cruțe de soarta de a fi trimis în tranșee. Și așa a
fost. Tânărul o informa că fusese trimis într-un spital aflat în apropiere de
câmpul de luptă din La Somme. Viața lui nu părea să se afle în primejdie, pentru
că nu era în linia întâi, dar… dacă avea să moară sub gloanțele dușmane fără ca
ea să fie alături de el?
Tarotul nu vorbea despre moarte, cu toate că Turnul prevestea, în repetate
rânduri, o călătorie care avea să-i schimbe din nou viața, de data asta pentru
totdeauna. Dar se temu că nu le interpretase corect și că, în realitate, o avertizau
că logodnicul ei avea să moară pe câmpul de luptă.
De aceea, chiar în aceeași zi se prezentă în fața lui Dimitri, cu brațele
încrucișate, cu obrajii arzându-i, cu ochii strălucitori și cu scrisoarea de la Paul
în mână. Nu plângea, nici măcar nu și-ar fi stăpânit lacrimile, ci doar îl anunța că
era hotărâtă să plece. Acei ochi negri, care priveau stăruitor, păreau să amenințe
că vor face o nebunie dacă nu i se făcea pe plac.
Dimitri nu-și putea lua privirea de la ea.
Nimic nu putea schimba hotărârea pe care o luase Gala. Știa că e cutezătoare,
uneori trufașă, adeseori intransigentă, și că nu avea să accepte să i se forțeze
mâna. Acele trăsături de caracter, care treceau drept nefaste în ochii majorității
muritorilor, erau pentru ea un scut pentru a înfrunta fără ezitare incertitudinile
zilei de mâine. Acel fel de a fi o făcea puternică și independentă. Lui Dimitri i-a
fost clar acest lucru pe dată.
— S-o lăsăm să plece. N-o să i se întâmple nimic rău în Europa, va ști să se
descurce. N-o mai putem ține aici. Gala nu e ca noi. Are nevoie să zboare
singură.
Și atunci o privi pe Gala și îi zâmbi. Era de-acum femeie în toată firea. Dar el
și-o aminti copiliță, când o cunoscuse, cea mai distantă dintre frații ei, și își dădu
seama cât de mult se schimbase. Cu anii, se transformase într-una dintre acele
ființe încântătoare care par uneori insolente. Ființe a căror unică intenție pare să
fie aceea de a pune mâna pe un bărbat care să le iubească cu condiția de a le
putea ocroti, dar el știa prea bine că totul era o mască pentru a-și atinge scopurile
și că în ziua aceea și-o dăduse jos. Gala nu avea nevoie de nimeni și din pricina
asta o scosese la iveală pe Gala cea matură, feroce, tenace și chiar dăunătoare.
Dacă avea să continue astfel, o să sfârșească prin a deveni una dintre acele femei
care îi chinuiesc pe bărbați, care le devorează visurile și viețile pentru a și le
însuși. Una dintre acele femei care, odată ce ai trăit cu ele, se întorc în amintirea
unui bărbat atunci când acesta se așteaptă mai puțin, când își închipuie că a uitat-
o, cerându-și partea cuvenită înapoi. Femei inaccesibile, care inspiră pasiune,
femei care, până la urmă, își conduc partenerul în numai două direcții, fie spre
doliu, fie spre nebunie. Femei care știu că viitorul le va da cheia triumfului la
care aspiră. Asemenea Marii Preotese, una dintre cărțile de tarot preferate ale
Galei. La prima vedere, o femeie claustrată, care își asumă ca atare ce îi rezervă
viitorul și care totuși clocește un ou din care, odată spartă coaja, va ieși crisalida
ascunsă înăuntru, o femeie care reușește să obțină tot ce și-a propus, tot ce
gândește, care reflectează, meditează și, odată ce a luat o decizie, merge pe acel
drum fără să șovăie. La Gala, ca și în cazul acelei cărți, cele patru puncte
cardinale se ascundeau sub Coroana ei, nu existau granițe care să-i oprească
trecerea, nu existau limite care să o împiedice să meargă mai departe, nimic nu
avea s-o țină în loc.
Însă pe atunci Gala nu știa toate aceste lucruri. Poate că nici măcar nu-și
punea problema că toată viața ei avea să fie un război între izbândă și înfrângere,
pentru a câștiga toate partidele, luptându-se neîncetat pentru a rămâne ea însăși.
Asta n-o vedea decât tatăl ei. În acel moment, era o tânără care nu se gândea
decât la visul său de a trăi alături de Paul și nimic n-o putea convinge de
contrariu, nici măcar glumele batjocoritoare ale fratelui ei Nikolai.
— Ești fată bătrână și nimeni n-o să te iubească. Nu contează unde fugi.
Nimeni n-o să se însoare cu tine.
Gala îl privi fără să-și piardă timpul răspunzându-i. Ce știa fratele ei despre
dorințele și aspirațiile sale! Parisul avea să-i cadă la picioare și avea să-și afle
ocrotirea în brațele lui Paul. Ea putea să pară o femeie neinteresată de bărbați,
dar, fără să-și dea seama, intuia că avea să sfârșească prin a-și sublima dragostea
alături de Paul în așa fel încât avea să ajungă să-l domine doar prin sex. Dacă era
nevoie, avea să-i îngenuncheze pe toți bărbații care i-ar fi ieșit în cale, cum făcea
această arcană, pentru ca ei toți s-o conducă către victorie. Da, era fecioară,
fratele ei avea dreptate, dar asta era în favoarea ei, nu cunoștea necurăția, nu
avusese slăbiciuni, nimeni nu pusese stăpânire pe sentimentele ei, pe dorințele ei,
ea singură luase acea decizie și de aceea tot ea hotărâse că sosise clipa în care să
schimbe tot ce avea pentru un viitor care să însemne cu mult mai mult. O să-și
încredințeze virginitatea, sexul, viața aceluia care avea să o ajute să plece de
acolo.
— Nimeni n-o să vrea o rusoaică isterică în Europa, insistă fratele ei cu
dispreț.
— Trebuie să plec, le spuse părinților ei, fără să dea importanță comentariilor
fraților săi, și mai citi o dată, cu voce tare, scrisoarea de la Paul. Mă așteaptă,
poate că va muri pe front înainte ca eu să ajung acolo, nu pot rămâne aici
așteptând vești. Voi face tot ce e nevoie, voi înceta să mai mănânc, dacă așa vă
pot convinge să mă lăsați să plec.
— Dar… ce-o să faci într-o țară îndepărtată, cu oameni necunoscuți, cu o
limbă pe care nu o stăpânești perfect… întrebă mama ei.
„Cum o să supraviețuiesc?“ Nici nu se gândise la asta. Atunci se îndoi pentru
prima oară de decizia ei. O să fie oare capabilă să reziste fără ajutorul părinților
ei într-o țară a cărei limbă abia dacă o cunoștea? Era oare o idee bună? Dar nu le
spuse nimic, pentru asta trebuia să ajungă mai întâi la Paris.
— O să-mi câștig existența ca traducătoare, o asigură pe mama ei, fără să se
mai gândească nici o clipă la motivele care stăteau împotriva hotărârii ei, fără să
dea dovadă de slăbiciune sau că ar sta în cumpănă. Nu-și puse nici măcar
problema că bruma ei de franceză abia dacă i-ar fi îngăduit, cel puțin la început,
să comunice clar cu soacra ei.
Părinții Galei se priviră. Hotărârea cu care vorbea de când venise de la
sanatoriu nu slăbise și nu prea lăsa loc de discuții. Era riscant, da. Urma să
traverseze o Europă aflată în plin război, dar nu era mai puțin primejdios să
rămână în Rusia. Adevărul era că situația politică de la Moscova nu era mult mai
bună decât cea de la Paris. Ambele orașe intraseră în război și nimic nu lăsa să se
întrevadă că împrejurările aveau să se îmbunătățească în nici unul din ele. Și
chiar acel conflict armat fusese cel care o făcuse să-și schimbe părerea. Gala ar fi
fost la fel de în primejdie în Rusia sau în Franța. Așadar, același război îi făcu pe
părinți să se gândească că, dacă acea călătorie era periculoasă, nu era mai puțin
primejdios să rămână acasă, plimbându-se pe străzile Moscovei, unde începuseră
luptele împotriva regimului țarist.
„Nu pot trăi fără tine, îmi e dor de tine ca de ceva absolut necesar vieții mele
pentru a merge mai departe. În fiecare zi mor mulți oameni și sunt îngropați
aproape imediat. Am nevoie de tine cum nu am avut nevoie de nimeni și de
nimic niciodată“, reciti Gala de mai multe ori ultima scrisoare a lui Paul.
Fără să stea pe gânduri măcar o clipă, îi răspunse cu hotărâre: „Soția ta pentru
toată viața“ și îi trimise scrisoarea care conținea numai aceste cuvinte. Nimeni nu
avea s-o împiedice să plece.
Câteva zile mai târziu și după ce acceptase ca mama ei să-i pregătească un
trusou pe care să-l ia cu ea la Paris, își făcu valizele, puse în ele aceleași icoane
și cărți care o însoțiseră la Clavadel și își luă rămas-bun de la familie și de la țara
de obârșie, fără să-și închipuie că acea despărțire avea să fie pentru totdeauna.
Îi trebuiseră doi ani ca să-și convingă părinții s-o lase să străbată drumul către
noua ei viață.
*

Să te gândești la munți fără să te simți vulnerabil. Să te gândești la ziua de

mâine fără să te îndoiești că vei construi ceea ce ai visat. „În noaptea asta m-
am gândit la tine și am adormit ca să te visez“. De câte ori nu mi-am spus
fraza asta. De câte ori n-am avut nevoie să o aud din gura ta… Cu câtă tărie
îți ceream să mi-o repeți… mi se pare de necrezut, cu trecerea timpului, că
acest lucru se petrece în realitate, dar uite că s-a întâmplat. Dacă nu ar fi fost
așa, nu m-aș afla aici. N-aș fi luptat împotriva părinților mei, împotriva
inerției, împotriva tuturor.
 III
ÎMPĂRĂTEASA
Credința în ceea ce fac înlătură limitele

Gala a ajuns la Paris în august 1916 cu un cufăr plin de romane rusești grele,
hainele cele mai elegante, ceva bani pe care i-i dăduse tatăl ei vitreg și fără nici
cea mai vagă idee cum să găsească o casă sau să-și caute de lucru. Dar avea
convingerea că energia ei și dorința de a trăi noi experiențe aveau să suprime
toate obstacolele chiar înainte de a se ciocni de ele.
Cu toate acestea, era singură.
În gara Saint-Lazare a întâmpinat-o un cer acoperit de nori și o umezeală care
depășea cu mult ceea ce-și imaginase, însă primirea cenușie și rece nu reuși să o
descurajeze. Rămase o vreme în picioare, în mijlocul peronului. Îi contemplă pe
hamalii din gară care mergeau de colo-colo încărcând cărucioarele cu bagaje. Le
observă pe femeile împodobite cu etole din blană de vulpe argintie, pe bărbații
cu pălării și mănuși din piele de căprioară. Ascultă glasurile emoționate ale
amanților care se îmbrățișau de revedere. Văzu familii care se reuneau și oameni
de afaceri care își strângeau mâna. În cele din urmă, se opri în dreptul grilajului
care despărțea intrarea pe peron de ieșirile care dădeau spre marele hall al
Pașilor Pierduți, unde șuvoiul de călători se îndrepta către un capăt sau altul al
gării, dând năvală spre porți, pătrunzând într-un Paris spre care ea aproape că nu
îndrăznea să pășească. Înainte de a se îndrepta spre porțile de ieșire, observă
cadranele prevăzute cu limbi nemișcate, care indicau destinațiile trenurilor, în
timp ce angajații verificau și compostau biletele. O usturau nările din pricina
funinginii lăsate în urmă de trenuri, dar nu se putea stăpâni să nu se uite în toate
părțile, fascinată de prima ei întâlnire cu Parisul. Imaginea, se gândi, nu era
foarte diferită de aceea a oricărui alt oraș cosmopolit al lumii, cu toate că era
poate ceva mai fremătătoare, dar era într-adevăr departe, și încă foarte departe,
de cea a Moscovei.
Nu cunoștea pe nimeni în oraș în afară de mama lui Paul. Madame Jeanne
Grindel, fără prea mult entuziasm, și așa cum îi scrisese logodnicul ei, o aștepta
la capătul peronului pentru a o conduce acasă. Soțul și fiul ei erau pe front și ei îi
revenea sarcina de a o lua de la gară pe Gala.
O privi cu luare-aminte. Nu-și dădea seama în acel moment dacă era cu
adevărat îndrăgostită de Paul sau dacă nu cumva tânărul era scuza perfectă
pentru a pleca din Moscova, dar îi era limpede că nu se putea aștepta la prea
mult ajutor din partea ei, socotind după figura cu care venise s-o întâmpine cea
care ar fi putut să-i devină soacră. Nu-i păsa. Gala o salută politicoasă, fără să
uite nici o clipă cât de puțin o apreciase franțuzoaica în zilele petrecute la
sanatoriu. În mod neașteptat, Madame Grindel îi oferi o îmbrățișare pe care o
simți sinceră. Franțuzoaica nu voia să recunoască, dar fusese prinsă în pânza de
păianjen pe care Gala o țesuse în jurul ei, răbdătoare și prevăzătoare, prin toate
scrisorile, până la ultima, pe care i le trimisese de la Moscova, de când aflase că
avea să se stabilească în capitala Franței:
Draga mea doamnă, vă înțeleg dragostea pentru Paul – își începea ea aproape
toate epistolele pe care i le scrisese. Pentru dumneavoastră, ca și pentru mine,
Paul e pe primul loc. Nu vă lipsesc motivele pentru a vă gândi, înainte de
toate, la Paul, iar eu, slujitoarea lui, îi urmez la rându-mi pașii și sfaturile…
Părinții lui Paul sfârșiră prin a se lăsa învinși de ceea ce presupuseseră că era
dovada limpede a sentimentelor Galei. Și, în fața declarației de dragoste a celor
doi tineri, fuseseră nevoiți să accepte ca rusoaica să se instaleze, alături de ei, în
apartamentul familiei, aflat în apropiere de Sacré-Cœur. În fond și la urma
urmei, s-o lase să intre pe terenul lor era cel mai bun mijloc de a o controla, căci
astfel își păstrau autoritatea pe care credeau că o au asupra fiului.
Ajungând acasă, soacra ei nu îi făcu complimente, dar nici nu-i băgă bețe în
roate.
— Draga mea, camera lui Eugène va fi a ta până se întoarce de pe front. După
asta, mai vedem… îi spuse pe un ton ce nu ascundea gelozia resimțită față de
relația pe care Gala o avea cu fiul ei și făcând un gest care o determină pe fată să
creadă că nu câștigase chiar atât de mult teren pe cât crezuse.
Dar rusoaica zâmbi, mulțumită. Cărțile de tarot o preveniseră. Îndrăgostiții și
Lumea, Împăratul și Judecata. Era limpede că mama lui Paul nu o aprecia și că
probabil nu avea să o facă niciodată, dar ea ieșea învingătoare. O privi și zâmbi.
Nu trebuia decât să lase să treacă timpul. Făcuse deja primul pas. Odată instalată
în casă, avea să fie greu să o mai scoată de-acolo.
Când rămase singură, se așeză pe pat și se uită cu luare-aminte prin cameră.
Era mai bine și totodată mai rău decât se așteptase. Mai bine, pentru că avea
două ferestre mari care inundau încăperea cu neliniștitoarea lumină pariziană;
mai rău, pentru că orice pas ar fi vrut să facă în afara casei trecea, în mod
obligatoriu, printr-o zonă comună din care Madame Grindel controla intrările și
ieșirile pe uşă. Totuși, nu putea să nege că era un loc primitor, în care putea să se
odihnească până când avea să hotărască ce direcție trebuia să ia viața ei și mai
ales cum să obțină banii care să-i permită să facă pasul singură.
Fără a cere ajutor, târî cufărul cu care călătorise din Rusia și îl apropie de
dulap. Patul, un birou, o bibliotecă și un mic fotoliu completau mobilierul
camerei. Madame Grindel îi explicase că aveau closet și baie în casă și, deci, apă
curentă. Din fericire, zvonurile pe care le auzise în tren, anume că pariziencele
erau celebre prin faptul că ieșeau din casele lor curate și gătite după ce se spălau
cu o mănușă cu un deget și o găleată cu apă, nu urmau să se verifice în cazul ei.
Nu avea să se spele „parțial“. Și nu era vorba doar despre asta, căci mai exista și
o țeavă lungă pentru încălzire, din tavan și până la podea, între cele două
ferestre. Nu avea să sufere nici de frig. Era mai mult decât putea să spere.
După ce își aranjă puțin lucrurile, se trânti pe pat și somiera scârțâi sub
greutatea ei. Era de numai câteva ore la Paris și nu știa ce să facă. Și în acea
clipă, fără să știe de ce, un sentiment de singurătate puse stăpânire pe ea,
provocându-i o oarecare deznădejde, până când adormi profund.
Când se trezi, își aminti că primul lucru pe care trebuia să-l facă era să îi scrie
lui Paul, pentru a-l convinge să ceară să fie transferat de pe front și să se întoarcă
acasă.
Eu nu pot trăi fără tine – îi scrise în acel moment –, de aceea știu perfect că
nu voi trăi. Așa că îți cer să rămâi în viață. Pentru mine, e mai puțin sinistru
să mor decât să trăiesc fără tine.
Începând din acel moment Gala își asumă sarcina fermă de a-l distrage pe
Paul de la război și de la ceea ce el numea datoria lui patriotică. Trebuia să-l facă
să-și dorească să plece de pe câmpul de luptă și să se întoarcă alături de ea. O
sarcină pentru care conta pe un aliat foarte bun: viitoarea ei soacră. „Dragul meu
soț“, se gândi. Da, așa trebuia să își înceapă toate scrisorile începând din clipa
aceea. Numai în felul acesta Paul nu ar fi uitat de promisiunea făcută.
 Dragul meu soț,
Poate că nu ți-ai dat seama de ceea ce am făcut și continui să fac pentru tine.
Ți-am dedicat întreaga-mi viață, spiritul meu, sângele meu. Nu orice femeie
ar face lucrul ăsta. Nu orice femeie ar risca să traverseze o Europă aflată în
război pentru a fi alături de dragostea ei eternă, abandonându-și familia.
Dacă nu te întorci, va fi ca și cum m-ai respinge pe mine, propria mea viață.
E primejdios să mă înscriu ca voluntară printre infirmiere, dar o voi face
dacă nu mă iubești după cum îmi doresc eu și după cum merit. Și, cum nu am
curajul de a mă sinucide brusc, aceasta va fi forma de a o face puțin câte
puțin. Aștept să te întorci curând alături de mine.
La Somme, câmpul de luptă unde fusese trimis Paul, se afla la doar o zi de
drum de Paris; în pofida apropierii de capitală, era una dintre zonele de război în
care se duceau cele mai crâncene lupte împotriva armatei germane. Éluard, care
nu suferise de pe urma nici unuia dintre bombardamentele de până atunci, pentru
a o mulțumi pe Gala, obținu o permisie la câteva zile de la sosirea ei. Soarta făcu
ca militarii francezi aflați în fruntea armatei să se arate îngăduitori cu privire la
vizitele ocazionale pe care le primeau soldații.
Corespondența îi ținuse uniți, dar trecuseră doi ani de când se despărțiseră și
se sărutaseră pentru ultima dată, și erau dornici să se vadă, să se atingă… Éluard
fusese cel mai afectat, războiul și separarea îl transformaseră pe poet dincolo de
orice închipuire:
Tunurile bubuie fără oprire… În ultimele trei zile am primit, tratat și evacuat
aproape patru mii de răniți. Și în ce hal erau! Cimitirul e ticsit! Răniții sunt în
viață printr-o minune. Războiul ăsta nu e altceva decât o mare mizerie. Acum
avem un nou spital mobil pentru operații, nu facem altceva decât să tăiem și
iar să tăiem. Trăim în mijlocul morții și al năpastelor.
Gala trăise totul cu mai multă detașare. Paul nu era visul unei tinerele
capricioase, ci pașaportul ei pentru a fi ea însăși, și de aceea făcu tot posibilul ca
să se impună în fața bolii lui, a separărilor, a respingerilor de către familie… În
plus, refuză să se gândească la diferențe, la religie, la limbă, la culturile lor
diferite, căci nimic nu putea reprezenta un impediment pentru a-și ține relația la
adăpost. De aceea, războiul nu era nimic altceva decât un obstacol care putea
sfârși prin a distruge planurile ei de viitor.
Totuși, nu doar că manevrele Galei de a-l convinge să plece din armată nu
funcționau după cum şi-ar fi dorit, dar părea că Paul o ținea tot pe-a lui. Astfel că
ceru transferul voluntar în infanterie, în linia întâi. Era limpede că poetul voia să
schimbe seringile și bandajele de prim ajutor pe o pușcă și o baionetă.
Ne vom căsători înainte de termenul prevăzut. Astfel vom evita problemele cu
care te-ai putea confrunta având cetățenie rusă.
Îi scrise Paul Galei, ca o compensație pentru faptul că intrase în infanterie.
Citind aceste cuvinte, Gala zâmbi, mulțumită. În acel moment, soacra ei primea,
la rându-i, o scrisoare cu instrucțiuni privitoare la nuntă.
Curând, din familia noastră va face parte un nou membru. Sunt sigur că veți fi
la fel de mulțumiți ca și mine. În vederea nunții noastre, vom profita de prima
mea permisie. Nu vreau să existe nici o problemă, nici ca nunta să mai fie
amânată. Amândoi suntem dornici să ne unim, să ne aparținem unul altuia.
Ultimele vești pe care le am de pe front mă fac să nu fiu prea optimist cu
privire la sfârșitul războiului. De aceea, profitând de zilele mele de permisie
la Paris, m-am hotărât să mă căsătoresc.
Vestea căzu ca un val de apă rece peste casa familiei Grindel.
Trebuie să faceți tot ceea ce e necesar pentru asta… Mamă, aranjează ca
nunta să fie anunțată și ocupă-te să cumperi o rochie pentru Gala, ajut-o cu
tot ce are nevoie… Ea și cu mine suntem majori și suntem logodiți de ani de
zile, știm ce facem și ce vrem. Uniunea noastră nu va face rău și nu va aduce
prejudicii nimănui.
Dar lucrurile nu se opreau aici.
„De acord, ne vom petrece luna de miere doar în acele două zile amărâte și
scurte – încuviință Gala fără tragere de inimă –. Dar vom fi numai noi doi, toată
ziua și toată noaptea. Nu vom ieși pentru nimic în lume din cameră sau o vom
face, poate, pentru vreo oră, pentru o plimbare plăcută. Nu vom vedea pe nimeni.
Nu vom vorbi cu nimeni. Vom fi numai tu și cu mine. Bine, și încă ceva,
singurul lucru pe care ți-l cer este să ne cununăm la biserică“.
„La biserică?“, rămase Paul surprins.
„E începutul vieții noastre în comun – îl asigură tânăra, convinsă –, un
moment foarte important pentru mine, și vreau ca Dumnezeu să îl
binecuvânteze. Nu trebuie să facem nimic înainte de a fi binecuvântați de
Biserică și de Dumnezeu.“
Chiar în ziua în care Paul le mărturisea părinților lui decizia luată, Gala auzi
uşa casei trântindu-se și glasul profund al socrului ei răsunând în hol.
— Au înnebunit! striga el întruna.
Din camera ei, își imagină cum, supărat, își scotea paltonul gros, îl lăsa pe
unul din taburetele de la intrare și, agitându-se ca un urs, traversa încăperea cu
pașii lui neregulați pentru a se îndrepta spre locul unde se aflau cele două femei.
— Fac ceva pe sfânta împărtășanie și pe iezuiți! tună viitorul ei socru de
îndată ce intră.
Era limpede că acceptase împotriva voinței lui ca Paul să fie catehizat și să
primească prima împărtășanie urmând sfatul Galei, dar nu era dispus să facă și
alte sacrificii. În casa lui, fără a se putea numi anticlericali, fuseseră întotdeauna
în afara Bisericii. În acea clipă, prin hotărârea luată, fiul lui nu făcea decât să dea
un pas înapoi.
— Mie, spuse Gala cu o privire fermă, cum făcea ori de câte ori voia să se
bage de seamă că nu era dispusă să-și schimbe părerea, îmi e indiferent dacă sunt
ortodoxă sau catolică, cu condiția să rămân credincioasă. Toți oamenii de pe
Pământ, din lume, au un singur Dumnezeu, iar Dumnezeu acceptă toate religiile.
Și El e cel care trebuie să ne binecuvânteze dragostea, iar noi să-l cinstim și să îi
mulțumim pentru vindecarea lui Paul și pentru că nu i s-a întâmplat nimic rău în
acest război.
Nu era dispusă să-și schimbe părerea. Cu atât mai puțin după ce făcuse cel
mai greu pas, acela de a-și convinge logodnicul, lucru pe care deja îl obținuse.
Da, fusese nevoită să-i amintească câteva dintre momentele cele mai intime pe
care le trăise alături de ea, „vreau să te sărut din nou peste tot, dar avem nevoie
de binecuvântarea divină“, insista în repetate rânduri în scrisorile ei.
Paul, aflat pe front, le citea și le recitea, visând în fiecare noapte că face
dragoste cu Gala de nenumărate ori și într-o mie de feluri, dornic să se bucure
numai el de trupul celei care avea să-i devină soție:
„Nu m-am sărutat niciodată cu nici un bărbat, îi disprețuiam pe toți când
trăiam în Rusia. Tarotul îmi spunea să aștept. Eram pe punctul de a cunoaște un
bărbat care avea să mă copleșească cu totul. Și așa am făcut“, îi mărturisi într-o
zi lui Paul, care nu putea să-și scoată aceste cuvinte din minte.
„Te sărut și te binecuvântez“, îi scrise în chip de concluzie la toate scrisorile
începând de atunci și până în ziua în care se cununară la biserică.
În timp ce el, prin rândurile așternute, îi vorbea Galei despre actele lui
„murdare“ din intimitate și își încheia scrisorile cu „te acopăr de sărutări“.
*

În acea zi de 21 februarie 1917, Gala nu se uită în oglindă când se trezi. Se

hotărî s-o facă după ce se va fi îmbrăcat cu rochia pe care mama ei i-o pusese în
trusou. Se îndoi până în ultima clipă cu privire la ceea ce avea de făcut, dar în
cele din urmă refuză să se îmbrace cu rochia oferită de soacra ei, chiar dacă știa
că asta presupunea să o înfrunte din nou, și se hotărî să o folosească pe cea adusă
din Rusia. În timp ce se îmbrăca, îl auzea pe Paul, în spate, în toaleta de lângă
camera lor, cum se spăla pe față și pe mâini înainte de a-și pune sacoul, cu
gesturi lente. Când a fost gata, de-acum în fața oglinzii, îi păru rău că nu își
probase rochia mai devreme. Cum îi plăcea să își modifice hainele pe care le
purta, i-ar fi dat, fără doar și poate, un aer mai personal, ba chiar unul mai
franțuzesc, care să nu scoată în evidență ceea ce era: o rusoaică albă.
Se privi în oglindă și acceptă cu plăcere ceea ce vedea, cu toate că pielea îi
strălucea orice ar fi făcut. Nu reușise să nu fie afectată de umezeala din Paris.
— Ești fecioara cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată, îi șopti Paul
apropiindu-se de ea, în timp ce o mângâia pe gât.
Gala zâmbi și îi întoarse mângâierile.
— Din noaptea asta, voi înceta să mai fiu, pentru tine, îi murmură în ureche,
cu un surâs pe jumătate ștrengăresc.
Trebuia să facă în așa fel încât Paul să nu-și ia ochii de la ea. Când aveau să-și
facă apariția, la braț, în biserica Saint-Denys-de-la-Chapelle, era sigură că soacra
ei nu avea să fie de aceeași părere. Acea rochie de tafta, închisă la culoare, de un
verde care bătea în negru, cu gulerul și manșetele din dantelă albă, cu buzunare
mari aplicate în partea de jos, și mânecile încrețite, mai degrabă decât să o
transforme într-o mireasă demnă de admirație, o făceau să pară îmbrăcată pentru
o zi de doliu. În pofida faptului că, iar ea știa prea bine asta, de obicei nu era ales
verdele – culoarea destinului, a speranței, dar și a magiei și a vrăjilor – nu l-ar fi
schimbat pentru nimic în lume pe albul tradițional. În schimb Paul, cu haina lui
de soldat, era desăvârșit pentru a primi sfânta taină a căsătoriei.
— Nu există coincidențe, spuse ea cu voce tare. Totul se întâmplă cu un
motiv.
— Cu mine vorbești? o întrebă Paul.
— Nu-ți face griji, sunt lucruri de-ale mele… răspunse Gala, dându-și seama
că vorbise cu voce tare.
 Atunci se uită din nou în oglindă. Zâmbi. Își trase mânecile lungi, verzi, până
sub coate, în așa fel încât să nu se vadă decât o porțiune de piele, și străbătu
holul, îndreptându-se spre uşă.
Gala avea douăzeci și doi de ani, iar Paul, douăzeci și unu când, la scurtă
vreme de când pășiseră în biserică, auziră din gura unui preot ortodox:
— Doamne Dumnezeule, acoperă-i cu slavă și cinste.
După care preotul le așeză pe cap două cununii.
Atunci, Gala puse o verighetă pe degetul inelar al lui Paul, sub privirea atentă
a unui preot catolic, aflat de cealaltă parte și a persoanelor care participau la
slujbă: mirele, părinții lui Paul și patru martori. Nimeni din Rusia nu venise
pentru a asista la ceremonie. Gala era singură în fața lumii, orfană înainte de
toate și înaintea tuturor, dar asta nu părea să reprezinte o problemă, ca și cum ar
fi intuit că viața ei avea să fie astfel întotdeauna, să se înconjoare de persoane
străine care să o facă să se simtă în compania cuiva, deși era singură, și care să îi
dea suficientă forță pentru a fi ea însăși și a nu se vedea nevoită să disimuleze în
fața nimănui și a nimic.
— Acum, da, îi spuse Gala lui Paul când verighetele erau deja pe degetele lor,
sunt a ta pentru totdeauna.
Acasă, ca dar, îi aștepta un pat nou.
— Înalt și plușat, solid și moale, aici vom trăi și vom muri împreună, spuse
Paul arătându-i surpriza pe care o pusese la cale.
Cu toate acestea, Paul nu era pregătit pentru exuberanța și inventivitatea
sexuală a celei care era de-acum soția lui. Se aștepta să dea peste o tânără
fecioară rușinoasă și în acea primă noapte, dar ardoarea primei întâlniri, surprins
de niște jocuri sexuale care i se părură prea puțin potrivite pentru o începătoare,
îi reproșă că învățase trucuri de la un alt bărbat.
— Disprețuiește-mă și insultă-mă, dar… nu am decât dragostea mea și dorința
ca tu să mă posezi cu totul. Nu există murdărie în gândurile și în părerile mele,
nici în realitate, nici în viața ori în sentimentele mele. Dacă fac totul cu tine,
chiar și lucruri care ți-ar putea părea ciudate, e pentru că te iubesc. Totul este
pur, frumos, corect și niciodată până acum nu m-am culcat cu nici un alt bărbat.
Paul o privi și avu încredere în ea, după cum avea să facă mereu, începând de
atunci.
Când se încheie scurta lui permisie, trebui să se întoarcă pe front, iar Gala, din
nou în camera ei unde, în cele din urmă, își anunță familia cu privire la căsătorie.
 Mult iubitul meu tată,
Sper că totul e bine acasă, în ciuda amenințării bolșevice care, după cum
citesc în ziare, e tot mai mare.
Îți scriu cu toate că nu știu cum să îți exprim în cuvinte fericirea pe care o
simt, aceea de a mă afla în Europa, alături de cel care e de-acum soțul meu.
Eu, ca toate rusoaicele, încerc să îl ajut în toate. Adeseori, chiar îi sunt model
și o fac pe secretara în tot ce se referă la partea practică a vieții noastre,
pentru că el e cu totul cufundat în lumea creației, în muncă. Sper că ai primit
ultimele lui poezii, pe care ți le-am trimis în urmă cu câteva săptămâni. El nu
e în stare să se ocupe de mărunțișurile zilnice și aici intervin eu pentru a-l
ajuta, cu toate că nici eu nu sunt prea pricepută la treburile cotidiene. Trăim
ca toți artiștii, muncim pentru ceea ce e mai important: posibilitatea unui
talent de a se exprima. Nu știm să trăim altfel.
Îți trimit toată afecțiunea mea.
Fiica ta care te iubește,
Gala

Închise plicul și ieși la plimbare.

Era din nou singură. Paul se întorsese pe front, iar ea nu suporta să rămână
acasă cu soacra ei. Nu voia să se închidă între patru pereți, Parisul se deschidea
la picioarele ei. Se plimbă fără țintă pe străzi și se opri pe bulevardul Operei.
Rămase pe loc, privind în depărtare. Bulevardul se întindea în fața ei, trasând o
diagonală care ajungea la palatul Luvru. Ce ironie! Își oprise privirea asupra
acestei clădiri, rămășiță a unei monarhii fragile, prin care regele Franței voise să
dispună de un drum direct care să-l ducă la locul lui preferat de distracție. Însă
monarhia franceză dispăruse de multă vreme, așa cum țarii tocmai o făceau, în
acele momente. Totul se prăbușea, dar ei nu îi păsa, își atinsese scopul: era
măritată.
Cu toate acestea, Paul se întorsese la cei pe care îi numea „soldați adevărați“.
La nimic nu slujiră amenințările soției, nici șantajul emoțional în care ea juca
rolul femeii proaspăt căsătorite care se simte abandonată. Paul voia să lupte pe
front.
Dacă mă iubești, vei rămâne în viață, pentru că eu fără tine aș fi ca un plic
gol. Viața mea e a ta, îi repeta ea insistent în scrisori.
Scrisorile erau singura formă pe care o cunoștea pentru a încerca să-l oblige să
se întoarcă. Astfel, Gala merse mai departe cu subterfugiile amoroase în
epistolele ei. Îi explica lui Paul că simțea o legătură psihică și se îngrijora atât de
mult pentru siguranţa lui încât abia dacă mai putea să doarmă, îi interpreta
șirurile de cărți pe care le întindea la mare depărtare și insista că erau înțesate de
semne de rău augur… Nu sluji la nimic. Atunci își schimbă tactica și, împotriva
felului ei de a fi, se gândi să se apropie de mama lui Paul, pentru a și-o face
aliată. Poate că împreună aveau să reușească să-l convingă pe Paul să se întoarcă
acasă.
Începu prin a se îmbrăca cu hainele lui Paul, cu puloverul lui verde, cu câteva
sacouri…
Profită de ocazie pentru a-i croșeta lui Paul o căciulă de lână pentru iarna care
se apropia și îi trimise mostre de material din noua ei rochie roșie, neagră și aurie
pe care și-o croia pentru a fi frumoasă când avea el să se întoarcă. Dar Madame
Grindel, cu Paul plecat de acasă, era prea tristă și nu se apropie de nora ei.
 IV
ÎMPĂRATUL
Văd slăbiciuni fără a deveni slabă

Trecuseră multe zile, prea multe, de când Gala era singură și plictisită la Paris.
Își petrecea orele cu nasul lipit de fereastră, suflând pe geam pentru a-l aburi, așa
cum făcea când era mică și desena forme, lăsându-și degetele să alunece în timp
ce îl aștepta pe tatăl ei să se întoarcă de la muncă. Când învață cineva să aibă
răbdare? Cu timpul? Îmbătrânind? Ea nu avea să îmbătrânească niciodată. Nu
avea să îngăduie asta. Cât despre răbdare… trebuia să inventeze formule pentru
a disimula faptul că nu făcea parte din calitățile ei.
Nu voi avea niciodată înfățișarea unei casnice, îi mărturisi într-o scrisoare lui
Paul, după ce se privise o bună bucată de vreme în oglindă, mulțumită de
rezultatul pe care îl obținuse în acea dimineață; voi fi o adevărată coquette
parfumată și îmi voi face manichiura. Voi citi mult. Voi face orice, dar nu voi
avea aspectul unei femei care nu e ea însăși. Mama mea mă numea prințesa
cu bobul de mazăre, pentru că nu am făcut nimic, niciodată, nici măcar
pentru mine. Dar pentru tine voi face tot ce va fi nevoie. Vei vedea, când te vei
întoarce, vei trăi în casa cea mai curată și mai ordonată pe care ai visat-o
vreodată. Cu toate că detest treburile casnice, pentru că nu aduc nimic, mă
lasă fără vlagă și nu oferă beneficii, spre deosebire de munca bărbaților, care
aduc bani în casă. Totuși, înțeleg că trebuie să le fac, pentru că mie murdăria
îmi repugnă.
În pofida bunelor intenții, după-amiezile pe care le dedica ordinii și curățeniei
i se păreau interminabile. Singura ei scăpare era să iasă și să se plimbe și, la
întoarcere, să întindă cărțile de tarot, pentru a vedea ce îi rezerva viitorul. Voia
să se bucure de acel oraș, chiar dacă nu era întotdeauna sigur. În anumite zone,
Parisul era mult mai aproape de câmpul de luptă decât ceea ce fusese Kazanul.
Între timp, iar ea știa bine asta, în jurul ei exista un alt Paris. Un Paris pe care
ea tânjea să îl cunoască, dar la care încă nu avea acces și pe care, deocamdată,
numai cărțile anticipaseră că avea să îl cunoască și să facă parte din viața ei.
Aceleași cărți o anunțaseră că în viața ei avea să pătrundă creaţia și că forţa ei de
seducție înnăscută avea să compenseze lipsa de experiență și să o apropie de
genii.
Dar pentru moment nu găsea ceea ce căuta. În repetate rânduri dădea peste un
Paris în care intelectualii, artiștii se uneau pentru a se implica în conflictul pe
care-l trăia Europa, luptau împotriva nemților, își petreceau timpul instalând
rețele de camuflaj pentru marile tunuri, conduceau ambulanțe transportându-i pe
bolnavii care soseau de pe front, colaborau cu armata croind uniforme, sau scriau
comunicate înflăcărate către soldații care se aflau în linia întâi. Un Paris în care,
prin ziare, citeai anecdote despre bărbați care luptau împotriva barbarilor,
alternând cu anunțuri privitoare la dispozitive capabile să transforme apa
mocirloasă din tranșee în apă potabilă.
Dar nu era acesta Parisul pe care îl căuta Gala.
Ea voia Parisul noilor curente în modă și artă, cel al boemei, cel al petrecerilor
exclusiviste, cel al artiștilor care ieşeau din tipare, al literaților care gândeau cu
voce tare, al creatorilor veniți din toate părțile lumii… Știa că există, deși nu
reușea să întâlnească acest grup al creatorilor de frumusețe. Dar avea să-l
întâlnească, avea să aștepte ca acest oraș să pătrundă în ea, să o cucerească, să-i
primească botezul și să-l boteze, să lase energia să-i țâșnească năvalnic din
picioare, pentru a se întoarce înnoită. Atunci, abia atunci, frumusețea avea să se
apropie de ea fără ca ea să trebuiască nici măcar să meargă s-o caute.
Între timp, Éluard, aflat pe front, continua să fie indignat de măcelul zilnic din
spitalul de campanie. Până într-atât încât sfârși prin a se refugia în literatura
pacifistă, ignorând văicărelile din scrisorile mamei sale, care îl puneau în temă
cu privire la plimbările, ieșirile și claustrările Galei, încercând să-l convingă că
nu era femeia pe care și-ar fi dorit-o pentru fiul ei. Era evident, rusoaica continua
să nu le fie pe plac soților Grindel, dar Gala hotărâse deja că puțin îi păsa de
asta.
Nu te supăra, dragostea mea, căci nici eu nu o fac, și îmi pun talentul în
serviciul războinicului – îi scrise lui Paul. Când te vei întoarce, voi fi pentru
tine o curtezană irezistibilă, o să mă găsești cu manichiura făcută, parfumată
și cu rochii noi. Crede-mă, fac totul ca să-ți plac! – se scuza în scrisoare. Nu
sunt cochetă din viciu, nici pentru că aș fi risipitoare. În pofida a ceea ce ai
 auzit despre mine. În pofida a ceea ce ar spune mama ta.
Madame Grindel se încăpățâna să creadă că rusoaica nu era o soție bună
pentru fiul ei; de aceea, Gala înțelese că, orice ar fi făcut, relațiile cu soacra ei nu
aveau să se îmbunătățească.
Paul, fiul meu, preaiubitul meu fiu, crede-mă când îți spun că Galei nu par a i
se bătători mâinile cu treburile casei. Ar trebui s-o vezi cum se plimbă pe
stradă, în căutare de frivolités total nepotrivite pentru soția unui soldat care
se sacrifică pentru patria lui. O femeie cinstită nu se plimbă fără țintă pe
străzi, asta o fac numai prostituatele și femeile ușoare.
— Trebuie să mergi la cumpărături sau altundeva. Nu știu, unde vrei…
Femeile trebuie să stea acasă sau să iasă şi apoi să se întoarcă, cel puțin aici, în
Franța, îi repeta ea Galei.
Gala, care nu era dispusă să se certe de fiecare dată când ieșea pe stradă, se
despărțea de soacra ei zicând simplu:
— Ies, mă duc la cumpărături.
Și închidea ușa în urma ei, fără să se uite înapoi, fără să aștepte să i se
răspundă.
Ceea ce îi plăcea cu adevărat era să hoinărească. Să se plimbe pe străzi fără
țintă. Căutând pictori, poeți… încercând să vâneze frumusețea pe care știa că
avea să o găsească pe una dintre străzile orașului de pe Sena. Îi plăcea să se
simtă liberă, să privească forfota de pe străzi. Să simtă că se afla cu adevărat la
Paris. Să se plimbe pe bulevardul Raspail, să tragă în piept aroma castanelor
coapte vândute în cornete de hârtie; să se îndrepte spre Boulevard du
Montparnasse, cu cafenelele ticsite ai căror clienți erau răspândiți pe terase,
încălzindu-se la mangaluri; să treacă pe lângă Café Dome, fără să se oprească,
știind că nu-și putea permite să comande acolo nici măcar o modestă café crème;
să meargă cu mâinile în buzunare ca să nu-i înghețe; să se apropie de o cafenea
cu un meniu ieftin și să mănânce ceva, așezată în fața unei ferestre care să-i
îngăduie să vadă lumea plimbându-se; să descopere grupuri de studenți care își
frecau mâinile, lângă mangalurile de pe terase, cu cărțile și caietele de notițe
deschise în față și să se întoarcă acasă plină de Paris și de parfumul lui, simțindu-
se tot mai franțuzoaică. Între timp, în minte, dădea formă planurilor ei de viitor,
tânjind după fiecare lucru pe care îl vedea, dar fără să poată cumpăra nimic,
chiar dacă avea intuiția secretă că, într-o zi, va obține tot ce voia.
 Plimbări, escapade, fugi care nu făceau altceva decât să ascundă realitatea: nu
se simțea în largul ei acasă. Așa că își propuse să o facă pe Madame Grindel să
revină asupra părerii ei, chiar dacă ar fi trebuit să renunțe la a mai fi ea însăși
pentru o vreme. Și când menajera lipsi câteva zile, Gala fu prima care își suflecă
mânecile și sări să o ajute la treburile casei. Nu suferea dezordinea, nu suporta ca
în jurul ei să nu fie curat lună. Mulțumită de decizia luată, se grăbi să i-o
comunice lui Paul:
Îți mărturisesc, dragostea mea, că, deși am ajutat-o pe mama ta, detest
muncile casnice. Nu sunt una dintre acele femeiuști care vor să-și irosească
puterile în treburile zilnice. Vreau să fac o muncă asemănătoare cu cea pe care
o fac bărbații, care să-mi permită să-mi cumpăr cărți.
Între timp, rușii începeau să fie la modă în Europa… Succesul lor luase
naştere la începutul secolului, când baletul lui Serghei Diaghilev impresionase
Occidentul prin îndrăzneala lui și insolitele combinații de ritmuri și culori. Din
fericire, anii de război nu înăbușiseră gustul pentru fantezie și exotism, atât de
caracteristic capitalei franceze. Însă acum se schimbase puțin, iar cei care
ajungeau la Paris erau comercianți, muzicieni, ba chiar și soldați. Toți fugeau de
revoluție și în Franța se considera patriotic să cumperi bonuri rusești de război,
pentru a ajuta armata țaristă. Nimic nu scăpa de înrâurirea slavă, nici măcar
moda. De aceea, Gala se hotărî să devină creatoare de modă sub tutela lui
Madame Grindel, care era croitoreasă. Numai că soacra ei respinse ideea. Nu o
vedea pe Gala capabilă să lucreze la nimic care presupunea disciplină. La asta se
adăugau refuzurile familiei sale prin alianță, iar Gala sfârși prin a o detesta
definitiv pe mama lui Éluard, hotărând să nu mai facă nimic, niciodată, pentru a-
i intra în voie. Picătura care umplu paharul căzu în ziua în care descoperi că
aceasta trăgea linii cu creta pe borcanul de marmeladă ca să afle câtă mânca ea.
Asta m-a făcut să-mi ies din minți. Nouă, rușilor, ne place să mâncăm
marmeladă la ceaiul de după-amiază. E o femeie meschină – îi mărturisi
tatălui ei într-o scrisoare.
Cincisprezece zile mai târziu, Gala primi o scrisoare în care acesta, după ce o
sfătui să aibă răbdare, îi explica că țarul Nicolae al II-lea abdicase și că, datorită
schimbărilor de guvern, pierduseră micile economii pe care se baza familia.
Veștile pe care le primea de-acasă erau proaste. Cum să se întoarcă într-un loc în
care nu mai erau bani nici pentru a-i hrăni pe toți membrii familiei? Asupra
Rusiei planau nu doar mari schimbări, ci și un dezolant război civil despre care
nu se știa cum urma să se termine. Portretele țarului și ale familiei sale
dispăruseră din vitrine și de pe pereții tuturor caselor. După abdicarea țarului, în
numele lui și al fiului său, fratele acestuia, marele duce Mihail, renunțase la tron
în favoarea poporului. Începând din acel moment, un guvern provizoriu numit de
Duma de stat își luase sarcina de a redacta o constituție în care toți cetățenii erau
considerați egali. Egali? Cum să fie ea egală cu altcineva?
Nu mă voi întoarce în Rusia. Nu-l voi lăsa singur pe Paul. Voi rămâne aici, în
Europa, la Paris, voi munci oriunde va fi nevoie, dar nu voi face nici un pas
îndărăt. Nici nu mă voi separa de soțul meu. Un război nu e de ajuns ca să mă
facă să-mi schimb părerea.
„Mă interesează mai puțin Revoluția Rusă decât ceea ce se întâmplă pe
frontul franco-german“ îi mărturisi ea lui Paul în aceeași scrisoare în care îl
informa că ceruse permisiunile necesare pentru a-l vizita.
De curând primise vești că îl transferaseră la spitalul din Amiens, căci suferea
de o bronșită, iar boala putea să îi provoace din nou gravele leziuni care, cu ani
în urmă, îl trimiseseră la Clavadel.
*

Frontul nu era una dintre destinațiile la care visa Gala. De când își aducea
aminte, avusese mereu repulsie față de urâțenie, ca și față de mediocritate,
obtuzitate, muncile casnice, lipsa de confort, boală și murdărie, și se părea că în
acel loc se întâlneau cele mai intime neplăceri ale ei. Dar pricepuse imediat că
aproape nimeni din jurul ei nu-i împărtășea iritarea și se hotărî să o ascundă.
Merita efortul să facă pe soția îngrijorată.
Perioada petrecută pe front a fost mai rea decât își imaginase. Nu întotdeauna
poți controla ceea ce se petrece în jur și ghinionul, după chiar spusele ei, făcu ca
toate aceste lucruri pe care le respinsese întotdeauna să apară pe propriul ei trup.
Se întoarseră amândoi la Paris, profitând de o scurtă permisie a lui Paul.
Totuși, ceva nu mergea cum s-ar fi cuvenit. Trupul ei continua să îi trimită
semnale că lucrurile se schimbaseră. De mai multe zile era conștientă că i se
întâmpla ceva. Menstruația i se oprise, sânii i se umflaseră, simțea o ușoară jenă
în pântece și nu reușea să se odihnească bine. În cele din urmă, spre marea ei
nemulțumire, nu mai avu îndoieli.
— Sunt însărcinată, îi mărturisi ea tristă soțului ei, căutând mângâiere și,
poate, o soluție la problema ei.
— Asta e minunat, răspunse Paul imediat, fără să observe figura decepționată
pe care o avea soția lui.
Gala îl privi fără să știe cum să continue conversația. Îi spusese cu adevărat că
era minunat ceea ce urma să li se întâmple? Când vorbiseră ei despre a avea
copii? În care din scrisorile pe care și le trimiseseră îi pomenise dorința de a avea
descendenți, de a fi mamă? Ce nevoie era de asta? Ce nevoie era ca altcineva să
apară în viața lor? Și, ce era mai rău, ea, care controla totul, cum avea să poată
controla trecerea acestor nouă luni prin trupul ei, prin viața ei?
— Dacă zici tu… răspunse, resemnată.
— Nu ești mulțumită? Fericită? Se va naște rodul iubirii noastre… o asigură
Éluard, care radia de fericire.
— Îți mărturisesc că nici măcar nu m-am gândit că mi s-ar putea întâmpla așa
ceva. Ar trebui să fiu? spuse Gala ca și cum ar fi fost vorba de un grav
prejudiciu.
Erau ani de când presupusese, mai degrabă uşurată decât resemnată, că
gravele ei probleme respiratorii aveau să îi afecteze și alte părți ale trupului,
împiedicând-o, printre altele, să devină mamă.
— Va fi micuțul nostru…
— Va fi… desigur, asta va fi…
Răspunse astfel și privi în jur căutând mângâiere fără a o afla. O masă, un
scaun, o bibliotecă și un fotoliu erau mobilele pe care le avea Gala în camera
destinată cuplului, într-o casă care nu era a ei, cu niște socri care nu o înțelegeau,
fără o slujbă care s-o poată ține departe de ei, cu un soț care putea fi ucis pe front
în orice clipă și, mai presus de toate, cu niște speranțe de a-și schimba viața și
drumul care nu aveau să se împlinească, cel puțin nu imediat… Cum să se simtă
în largul ei la aflarea veștii că pântecele urma să îi îngreuneze toate activitățile
cotidiene și s-o urâțească pe zi ce trecea? Și după asta? Unde ar fi pus un bebeluș
grăsun și urâcios? Cum aveau să reușească să-și păstreze spațiul personal fără ca
balele, mucii și fecalele să umple totul, transformându-le camera într-o cocină în
care să nu se poată odihni? Ce avea să se întâmple cu plimbările lor? Ce avea să
se întâmple cu plecările și întoarcerile ei, pentru a scăpa de soacră în timp ce
Paul se afla pe front? Cum avea să scape de această năpastă? Dar, mai ales, ce
avea să se aleagă de ea, de viața ei? Trebuia să înceapă să se gândească la o altă
persoană ori de câte ori voia să facă ceva? Trebuia să lase pe planul al doilea
nevoile ei, plăcerile ei, dorința ei de a învăța, de a cunoaște oameni? Ce avea să
fie, în acest caz, independența pe care o căutase când plecase de la Moscova?
În acea clipă știu cu certitudine că nu avea să fie mamă decât o singură dată.
Să ai copii te îmbătrânea și îți mânca timpul, iar ea nu voia ca nici unul dintre
aceste două lucruri să mai facă parte vreodată din viața ei.
— Mama mea o să ne ajute, ai să vezi. O să fie încântată când va primi vestea,
o lămuri de îndată Paul, presupunând că la asta se gândea Gala.
— Sigur va crede că îmi îndeplinesc îndatoririle de mamă, femeie și soție.
Ceva prin care, în sfârșit, să-i demonstrez că îmi respect obligațiile, în pofida
faptului că sunt rusoaică, răspunse ea pe un ton care nu lăsa loc la îndoieli cu
privire la antipatia pe care o nutrea față de soacra ei și pe care credea că Paul nu
o observase.
— Draga mea… nu spune asta. Ea nu vrea decât tot ce e mai bun pentru noi și
faptul că vom avea un copil e o veste bună pentru toți.
Gala preferă să tacă, poate că n-ar fi trebuit să facă acel comentariu. Pentru că
realitatea era că detesta faptul de a fi trebuit să dea acea veste, aproape la fel de
mult cum îi displăcea să fie însărcinată și să fie nevoită să locuiască și să
depindă de socrii ei. Dar nu putea face nimic. Sarcina își urma cursul, la fel ca
viața ei, iar ea avea să fie în continuare lefteră, așa că nu avea încotro și trebuia
să înfrunte faptul că urma să devină mamă. Cel puțin putea să caute să se țină
departe de soacra ei pentru câteva luni. Până la nașterea bebelușului. Paul era în
continuare pe front, iar ea, chiar dacă obţinea ceva bani dând lecții de rusă, din
când în când, unor copii din cartier, îi cheltuia de cum îi primea.
— Ai putea vorbi cu tatăl tău pentru a obține măcar sprijinul să-mi pot închiria
o căsuță în apropiere de locul unde vei fi trimis în lunile cât sunt gravidă.
— În Normandia?
— Ar fi bine.
— Dar o să fii singură. Dacă ți se întâmplă ceva?
— Voi ști să am grijă de mine, tu ocupă-te doar să o închiriezi.
În realitate, nu era o idee proastă. De când aflase că va fi tată, Paul încerca să
scape de pe front ori de câte ori putea și, dacă ar fi avut-o pe Gala aproape, asta
i-ar fi înlesnit escapadele. Obligațiile lui militare, care înainte erau primele pe
lista lui de angajamente, trecură pe al doilea plan, iar copilul lui și Gala deveniră
principala lui preocupare.
— Bunica mea locuieşte în zonă, cu o mătușă necăsătorită.
— Alte rude?
— Te vor ajuta, o să vezi.
 Femeile, spre deosebire de mama lui Paul, nu doar că aveau să se îngrijească
de ea, dar nici nu aveau s-o deranjeze cu treburile zilnice, așa cum făcea soacra
ei.
Și la ele locui Gala, în pofida faptului că soacra sa, care ar fi preferat să o țină
sub observație, se opunea. În cele din urmă, pe 11 mai 1918, într-un peisaj rural
din Normandia, venea pe lume Cécile, după o naștere fără probleme, asistată de
cele două femei și de un medic.
— De-acum, dacă vrei, putem s-o lăsăm pe fetiță cu mama ta și să călătorim
numai noi pentru câteva zile, îl anunță Gala pe Paul când acesta a fost lăsat la
vatră, în pofida faptului că micuța nu împlinise încă patru luni.
Paul preferă să nu se certe cu Gala și îi acceptă propunerea. Chiar dacă acea
călătorie nu dură pe cât de mult și-ar fi dorit Gala. Cu toate că putură lipsi câteva
săptămâni, se văzură nevoiți să revină la realitate, la Paris, adică la activitățile
imobiliare ale lui Paul, care le ofereau bani și independență. Și odată cu ele se
întoarseră melancolia și indiferența pe care ea le simțea față de tot ce trăia alături
de fiica ei, cu excepția artei și a dorinței de a-i cunoaște pe cei care reprezentau
avangarda din Europa, noii creatori de frumusețe.
— Ies, ți-o las pe Cécile, îi spunea ea zilnic soacrei sale înainte de a pleca să
hoinărească prin oraș.
Și se plimba din nou prin Paris, unde intuia că exista ceva care o aștepta, într-
un ungher, ceva pe care deocamdată nu putea să-l prindă. O simțea în aer. Ceva
nou, pe care ea nu-l cunoștea, prindea formă în jurul ei. Presimțea că o nouă
forță artistică se năștea chiar atunci și că, dacă nu se grăbea, avea să treacă pe
lângă ea și să piardă șansa de a prinde acel tren. O fiică n-o putea împiedica să
obțină frumusețea. Astfel, hotărî că cel mai bun mod de a se întâlni cu
participanții la noile mișcări artistice era prin intermediul poeziilor lui Paul și ale
prietenilor pe care acesta și-i făcuse de când începuse să fie cunoscut ca poet.
— Trebuie să participăm la următoarea întâlnire, trebuie să îi revedem.
Tarotul mă vestește că nu trebuie să lăsăm să ne scape șansa asta, o spune foarte
clar, suntem țintuiți locului, nu putem sta să așteptăm, fără să facem nimic. Uite,
îi spuse arătându-i cartea Diavolului. Trebuie să încercăm lucruri noi și să
scăpăm de piedica pe care o reprezintă Împăratul.
Gala știa prea bine că Împăratul, deși era asociat cu stabilitatea, îi ținea
departe de visurile lor și îi împiedica să înainteze. La ce slujea stabilitatea? La
prea puțin, în afară de faptul de a-i face mai burghezi și mai mediocri. De aceea,
nu exista figură pe care să o deteste mai mult din tot tarotul. Pentru ea, nu era
vorba de stabilitate, ci de lașitate, de drumul deja trasat, de a se mulțumi cu ceea
ce aveau, de a repeta viața pe care o duseseră părinții lui, iar înaintea lor bunicii
lui și bunicii bunicilor lui. Mai mult, pe carte, ridurile formau pe gâtul
Împăratului litera E, de la Eugène, iar Eugène dispăruse de câțiva ani și ea nu-i
putea permite să se întoarcă. Da, era adevărat că imaginea confirma stabilitatea
economică obținută de curând, dar ce însemna asta în realitate, dacă nu era ceea
ce voia ea, ceea ce visa ea?
— Nu vreau să trăiesc așa. Vreau să termin cu toate astea, să caut alte țeluri.
Să nu ne plecăm fruntea. Să ascultăm mesajele fără cap și coadă care ajung în
Franța din alte țări, să descoperim acele frumoase poezii eliberate de rimă, de
orice arhetip. Să fii din nou poetul care erai, să nu te mulțumești… Să îi cunoști,
să îi cunoști pe toți, iar ei să te cunoască pe tine.
— Abia dacă am schimbat câteva vorbe cu ei, răspunse Paul, nu prea convins
de argumentele soției sale, chiar dacă și el se simțise ispitit de acele mișcări noi
și de persoanele care le însufleţeau.
— Ei trebuie să te cunoască pe tine, insista ea, sigură pe sine. Dar nu doar
Breton, oricât de bune ar fi poeziile lui. Trebuie să mergi mai departe. Tzara,
Duchamp, Picabia… cu toții sunt maeștri în căutarea frumuseții, care vor să
surprindă ordinea în dezordine, să găsească arta absolută prin poeziile lor, să
distrugă tot ce avem pentru a dobândi libertatea… tu trebuie să le demonstrezi că
ești egalul lor!
Gala știa: nu avea altă misiune în viață decât să cultive ideea de frumos, să
satisfacă pasiuni, să-i simtă, gândească și construiască pe ceilalți; Paul știa și el
și, fără a fi convins, se lăsa purtat de ea. Trăia ca să-i facă să ajungă atât de sus
pe cât credea ea că meritau, cu condiția, asta da, să rămână alături de ea, și tot ea
era cea care stabilea graniţele pe care nimeni nu le putea depăşi. Ei, cei aleși,
trebuiau să se arate credincioși, fideli, chiar devotați fetei cu ochii de culoarea
alunei, căreia într-o zi un medic îi spusese că s-ar putea să fie schizofrenică, dar
care înțelesese imediat că nu era bolnavă, ci era pur și simplu diferită. Poate din
această cauză se izolase, crescuse în mijlocul adulților, între Moscova și Kazan,
și în acea epocă începuse să se manifeste obiceiul ei de a citi o carte pe zi, cu
toate că pasiunea, adevărata ei pasiune, erau cărțile de tarot. Rod al întâmplării
sau al propriului destin, aceste cărți îi preziseseră adeseori viitorul cu acuratețe,
iar acum îi arătau din nou drumul de urmat.
— Dar cărțile astea…
— Sunt cele care ne călăuzesc.
 Paul se îndoia, dar știa, ca și Gala, că trebuia să facă ceva. Valurile de libertate
și revoltă care veneau din exterior erau aceleași pe care le simțise el când, în plin
război mondial, se apucase să scrie poezii pacifiste. Poate că soția lui avea
dreptate și trebuiau să facă un pas mai departe și să înceteze să se mai
mulțumească cu liniștea în care se instalaseră.
— Uite, și ei combină realul cu imaginile și simbolurile din vise pentru a-și
crea operele. Nu sunt eu nebună. Aceleași vise despre care îmi vorbesc arcanele
sunt cele pe care le plăsmuiesc în paginile și pe pânzele lor. Nu e de ajuns să-i
vezi când și când în câte un local, trebuie să mergi la întâlnirile lor. Se opri. Îl
privi, adăugând: Nu. Mai bine mergem împreună.
— Nu știu dacă e o idee bună să vii cu mine, răspunse Paul timid, știind, din
rarele ocazii în care se întâlnise cu ei, că grupul nu prea tolera prezențele
feminine și că Gala nu avea să fie tipica femeie discretă care să se țină în umbră.
— Zi-mi și mie de ce.
— Se pare că nu prea sunt obișnuiți cu femeile…
— Ele nu participă? întrebă pe un ton oarecum defensiv.
— Nu voiam să spun asta. Doar că… părerile venite din afară nu sunt
întotdeauna bine-venite.
— Ei, haide, acuma o să rezulte că la întâlnirile astea femeile nu sunt altceva
decât refugiul războinicului și că nu-și pot exprima nici măcar o părere. Dar nu
sunt ei cei mai moderni din Paris?
— Mă rog, într-un anume fel, mai degrabă sunt cei care riscă cel mai mult.
— Atunci va trebui să am grijă de vestimentația mea. Nu suport privirile
alea…
— Ce vrei să spui?
— Știi prea bine. S-ar părea că prietenilor tăi nu doar că nu le place ca femeile
să își exprime părerea, ci și, aș zice, că nu s-au bucurat niciodată de o femeie. Nu
fac altceva decât să mă mănânce din ochi, dacă ar putea, s-ar culca cu mine.
— Ma petite… ce tot spui!
Paul știa că era adevărat și, de fapt, asta îl făcea să fie mândru. Acea
personalitate slavă, ochii aceia negri, aerul acela misterios pe care i-l dădea
accentul rusesc, pe care nu se străduia să și-l ascundă. Dar nu numai atât… fără
să i-o mărturisească Galei, el știa că poartă o parte din vină pentru faptul că toți o
priveau cu ochi lacomi. În portofelul lui, purta mereu una sau două fotografii ale
Galei, goală și în poziții dintre cele mai seducătoare și nu ezita să le arate oricui
i-o cerea.
 Și le făcuse nu demult, într-un studio din Montparnasse. La Paris aterizase
Man Ray, un fotograf american, care se întâlnise cu ei într-un bar. Ea era singura
femeie de-acolo, în acea zi.
— Mă numesc Gala, se prezentase ea de îndată ce aflase că americanul era un
geniu al imaginii.
— Am vorbit cu Paul… îi explicase Man, timid. Fizicul dumneavoastră,
chipul… cred că aparatul de fotografiat vă adoră. V-ar deranja dacă ați participa
la o sesiune de fotografie?
— Ați vorbit cu Paul despre ce aș putea face? îl întrebase, surprinsă. Prietene
Ray, cred că nu ați vorbit cu persoana potrivită, îi răspunsese foarte serioasă, dar
nu fără cochetărie, lăsându-l pe american oarecum contrariat.
— Pardon? Cu cine?…
— Eu sunt singura persoană care v-ar putea autoriza să mă fotografiați așa
cum ați dori; soțul meu nu are prea multe de spus în privința asta.
— Nu știam…
— Nu vă scuzați, e de ajuns să nu repetați greșeala și să mă întrebați direct pe
mine data viitoare, când veți avea nevoie de ceva al meu. Când vreți să ne vedem
pentru sesiune?
— Vedeți… nu v-am spus totul. Mi-ar plăcea ca fotografiile să fie… cum să
zic, cam fără haine.
— Am presupus asta, altfel nu l-ați fi consultat înainte, închipuindu-vă că
soțul meu e stăpân pe trupul meu. Dar v-am spus că nu era nevoie, că v-ați
înșelat. Voi fi la dispoziția dumneavoastră când veți dori, nu trebuie să mă
consult cu nimeni cu privire la deciziile legate de viața mea.
Și așa începuseră sesiunile, iar corpul Galei scosese la iveală întregul erotism
pe care fotograful îl întrezărise, dând astfel naștere, prin mijlocirea acelui trup de
femeie, unor imagini care erau senzualitate pură. Paul, încântat de rezultatul
sesiunii, sfârșise prin a purta mereu cu sine, în portofel, o fotografie cu Gala
goală, pe care o lăsase să circule printre prietenii săi, arătându-le-o nu pe soție, ci
pe amantă.
— Atâtea teorii despre dragoste și se pare că singura care are curajul să
demonstreze că o face fără probleme ori complexe sunt eu…
Da, avea dreptate, se gândi Paul, dar nu era numai asta, mai era și forța ei,
prezența ei, ochii aceia, atitudinea… Gala îngrozea. Poate nu profita de pe urma
acelor lucruri, din câte aflase de la amicii lui, care vorbeau pe ascuns despre ea,
dar nu se putea nega că toate acestea îi dădeau un aer diferit de al celorlalte
femei. Ceea ce ei îi slujea ca să păstreze o aură de zeiță distantă, pe care ceilalți
începură să o invidieze.
— Ma petite, ar trebui să vorbim despre asta, sugeră Paul.
— Da, poate că ai dreptate, în fond eu sunt umila ta servitoare, răspunse
totodată cu cochetărie, gândindu-se că totul se întâmpla prea repede chiar și
pentru ea. Vom face, în parte, după cum vrei tu. Lasă-mă să vin la întâlnirile
astea, îți promit că nu am să intervin, doar voi asculta cu atenție ceea ce se
vorbește. Avem nevoie să îți ia în serios opera, să te sprijine, să își dea seama că
nu ești un oarecare, ci cel mai de seamă exponent al noilor tendințe poetice. Îi
voi observa și astfel îți voi putea spune părerea mea când ajungem acasă.
— Ma petite…, spuse Paul în timp ce, aproape inconștient, își ducea mâna la
portofel pentru a mângâia delicat cu degetele o fotografie a Galei goală, pe care
i-o făcuse Man Ray, și se gândea la André Breton și la cum se erijase acesta în
conducător al grupului și reprezentant de frunte al poeziei. Ma petite…
 V
MARELE PREOT
Să începi însoțit și să termini…

Se trezi devreme. Se răsuci de câteva ori în așternut și auzi cum soacra ei se

ridica din pat pentru a o liniști pe Cécile.
Micuța era un copilaș neliniștit și nu dormea niciodată peste noapte fără să se
trezească.
Dar ea preferă să nu se miște, ca să nu își dea seama ceilalți că era trează.
Astfel, nu trebuia să răspundă dacă era strigată. Îi era de-ajuns că dimineața se
ocupa s-o îmbăieze și s-o îmbrace, cu tot ce presupunea asta pentru Gala:
posibilitatea de a lua o mie de boli.
Așteptă.
O auzi pe soacra ei umblând. Îndreptându-se spre camera fetiței și vorbind cu
ea pentru a o domoli.
În scurt timp, o liniște deplină se pogorî din nou asupra casei.
Era obosită. Viața de femeie căsătorită o istovea în asemenea hal, încât în
multe seri nu avea chef nici măcar să iasă din casă; Paul, în schimb, avea, iar
când se întorcea, euforic, după ce se distrase cu prietenii săi, o trezea întotdeauna
și îi istorisea ce făcuse și cu cine. În acea perioadă, Paul începu să îi fie
necredincios și să-i povestească toate infidelitățile sale. O făcea fără răutate, doar
pentru a-i împărtăși lucrurile intime, pentru a-i explica soției sale detaliile pe
care voia să le pună în practică împreună cu ea. La început, sinceritatea lui o
dădu peste cap, dar preferă să nu spună nimic. Ce însemna să îi fie necredincios,
în fond? Să se culce cu alte femei fără consimțământul ei? Ea era la curent cu tot
ce se petrecea, ore, zile, nume… și nu avea intenția de a-l împiedica pe Paul să
continue să facă acele lucruri. Persoanele nu erau proprietatea nimănui, iar ea era
de-acum măritată. Mai mult, succesul avea să vină, ea adulmeca asta, o intuia, și
puțin îi păsa de celelalte femei, care nu erau decât capricii pasagere; știa că el nu
avea să se îndrăgostească de ele niciodată.
 — Trebuie să fim părtași la ceea ce s-a pus în mișcare și care se numește
avangarda artistică, îi repetă ea lui Paul, care, pe jumătate adormit, se întinse
pentru a se dezmetici. M-ai auzit?
— Despre ce vorbești? bâigui el.
— Trebuie să te aibă mai mult în vedere în cadrul grupului; altfel, nu vom
reuși să facem ca lumea să îți cunoască și citească poeziile. Ai impresia că nu
există decât un singur poet, care se numește André Breton.
— Dragă! André e un geniu.
— Nici pe jumătate cât tine, îl asigură ea, convinsă.
— Și ce ai în minte? o întrebă, de-acum aproape treaz, fără să vrea să o
contrazică.
— Mâine voi organiza o cină. Îi vom invita pe toți. Trebuie să îi convingi să-ți
publice poeziile în Littérature. În revista asta publică toți, în afară de tine.
Breton… Aragon… Picabia… Tzara… îți vor cere s-o faci, vei vedea. E deja
stabilit, nu te uita așa la mine, să vină toți la noi acasă. Dacă trebuie să stai la
taifas cu ei sau să mergi să te-mbeți cu ei, o vei face. Dacă e nevoie, va trebui
chiar și să împarți cu ei vreo femeie a străzii… Trebuie să înceteze să se mai
gândească la tine ca la un poet care aspiră să fie citit, tu ești unul dintre cei mai
buni poeți care există astăzi la Paris.
— Gala, ma petite… ei nu…
Paul nu avea siguranța Galei. Pentru ea era limpede, știa pe unde trebuie să
meargă, ce trebuiau să facă pentru ca poeziile lui să primească, în sfârșit,
recunoașterea pe care credea ea că o merită.
— Nu mă deranjează, nu sunt geloasă, știi deja asta. Ce e pe primul loc,
rămâne pe primul loc, iar acum trebuie să avem grijă de poezia ta. Pentru mine e
suficient dacă nu te îmbolnăvești de sifilis.
— Nu, ei nu ies să caute femei. E ca și cum nu i-ar interesa decât femeia lor.
Gala îl privi cu uimire. „Modernii din Paris“, se gândi ea cu dispreț. Nu mai
conta, o să vadă ei doi cum o să-i convingă. Ea știa doar că lucrurile înaintau
într-un ritm mai lent decât cel dorit și că trebuia să rezolve acest lucru. Paul, în
ciuda îndoielilor sale, începuse să țină legătura cu ei, dar era limpede că nu
suficient. Dacă pe plan personal reușise să-l convingă să caute o casă departe de
socrii ei, de ce să nu o fi făcut și pe plan profesional?
— Cu două cărți de poeme publicate nu se poate întreține o familie. A sosit
clipa să îi ceri ajutorul tatălui tău. Fie ne dă mai mulți bani, fie va trebui să te
apuci să lucrezi mai mult timp cu el, puținele ore pe care le petreci la lucru nu
sunt suficiente, îi spuse lui Paul la scurtă vreme după nașterea lui Cécile.
— Ma petite… dar… atunci… poeziile mele?
— Eu am să te-ajut, am să bat la mașină textele. O să ți le corectez în timp ce
tu lucrezi, așa vei putea să stai mai mult la birou.
Nu purtară nici o discuție.
Paul o privi și acceptă decizia ei. Și după ce vorbi cu tatăl său, ca să îi dea o
slujbă care să presupună mai multă responsabilitate la agenția imobiliară, începu
să plece în fiecare dimineață, devreme, către firma familiei.
Fusese însărcinat să se ocupe de noile loturi pe care urma să se construiască la
periferia Parisului și, pentru a scăpa de plictiseala treburilor cotidiene, se ocupa
de botezarea străzilor din noile cartiere cu nume de poeți: Lautréamont,
Apollinaire, Baudelaire… numai el înțelegea mesajul, dar era de-ajuns pentru a
evita lehamitea pe care i-o produceau zilele de lucru. Munca lui Paul alături de
tatăl său, deși foarte îndepărtată de aspirațiile lui literare, îi recompensa cel puțin
din punct de vedere economic. Datorită lui putuseră pleca din căminul părintesc
și se mutaseră într-un apartament aflat în centrul Parisului, împreună cu micuța
Cécile.
— Banii ăștia ne vor prinde bine, îi spuse Gala, adăugând: Și poate că
prietenii tăi, poeții, vor începe să ne privească cu ochi buni. E bine să fii boem,
dar e și mai bine să poți bea o șampanie de calitate. Te asigur că nu se vor da în
lături de la asta.
În pofida presupunerilor lor inițiale, Madame Grindel acceptase cu ușurință
schimbarea locuinței și nu îi trebuise mult ca să se ofere să aibă grijă de fetiță
când ar fi avut ei nevoie, lucru care pe Gala o liniști. Putea continua să se ocupe
de propria-i persoană ori de câte ori avea nevoie, lucru care se întâmpla, din nou,
zilnic. Soție, mamă și bunică perfectă, Madame Grindel nu putea fi mai diferită
de Gala, căreia nu doar că îi repugna universul domestic cotidian, ci o scârbea
de-a dreptul, provocându-i migrene. Paul știa că există un singur lucru de care nu
putea scăpa, cineva trebuia să aducă bani în casă pentru a-i fi pe plac rusoaicei,
pentru a o copleși cu daruri și a o lăsa să iasă să-și facă cumpărăturile prin oraș.
De când își văzuse împlinit visul de a se căsători cu Paul, Gala nu-și mai dorea
altceva decât să poată dispune de bani după bunul-plac, iar banii să-i îngăduie să
se apropie de frumusețe, prin poeziile lui, și cumpărând antichități. Așa încât,
conștientă de primejdiile rutinei, nu putea lăsa să-i scape ocazia ca, prin Paul, să
atingă alte țeluri pe care nici măcar ea însăși nu le cunoștea, dar despre care
intuia că există.
 — Lui Breton nu cred că îi place luxul, preciză Paul, care își amintea perfect
una din ultimele conversații purtate în cadrul grupului.
Cu toții erau de acord într-o privinţă, nimănui nu-i convenea să repete modelul
pe care îl avea acasă. Trebuiau să înceapă să opună o rezistență delicată societății
în care le fusese dat să trăiască. Vârstnicii cu principiile lor burgheze li se păreau
idioţi și ei trebuiau să își asume sarcina de a le schimba, dar asta nu însemna,
după părerea Galei, să nu se bucure de un oarecare lux.
— O să-i placă, crede-mă. Mai repede decât te aştepți, vor începe să vină să ia
cina la noi acasă, chiar și fără să-i invităm. Și atunci, da, le vom putea cere ceva
în schimb.
— Ce vrei să spui? o întrebă Paul cu timiditate, știind că Gala nu le era
simpatică prietenilor lui.
Rusoaica, personalitatea ei slavă, independența ei, toate produceau frică. Nu o
voiau la întâlnirile lor. Pe câtă simpatie și venerație simțeau față de Paul, pe atât
de multă neîncredere le inspira Gala.
— Nu-ți face griji, de asta mă ocup eu, îi răspunse și, pentru a evita
prelungirea discuţiei, îl sărută pe buze. O s-o duc pe Cécile la părinții tăi și pe
urmă o să dau o raită prin anticariate, să văd dacă au adus ceva. Piesele astea ne
vor face bogați într-o zi și, până atunci, ne vom bucura de ele în casă.
La început, Paul nu reușise să înțeleagă obsesia pe care părea să o aibă Gala
față de obiectele vechi. Nu era împotrivă ca el sau Gala să cheltuiască bani,
trăiau mult mai bine decât oricare dintre prietenii lui, își putea permite să nu facă
nimic toată ziua dacă ar fi avut chef, dar, în pofida acestui lucru, i se părea că
iese prea mult în fiecare zi ca să cumpere câte ceva. Chiar dacă, după părerea
rusoaicei, orice lucru cumpărat avea să-și sporească valoarea în câțiva ani.
Cu timpul, Paul avea să ajungă să împărtășească interesul soției sale pentru
antichități și, cu toate că nu se gândea ce ar fi putut face cu ele în viitor, se
bucura să le cumpere și să-şi descopere noi talente.
— În câteva zile mergem pe Coasta de Azur, acolo vom putea cumpăra câte
ceva. Am aranjat cu ai mei să rămână cu fetița și să ne luăm o mică vacanță.
Paul știa că trebuia s-o distreze pe Gala, pentru că altfel i-ar fi scăpat printre
degete. Știa că rusoaica nu era ca soțiile prietenilor lui, nu avea să aștepte,
binevoitoare, să se întoarcă el acasă noaptea, cu mâncarea pregătită și cu Cécile
culcată în pătuțul ei. Nu, soția lui nu era așa. Încă de la nașterea fiicei lor trăiseră
momente de plictiseală în cuplu. Poate că obligațiile părintești își spuneau și ele
cuvântul, dar își și întrerupseseră escapadele, plimbările spontane, fără planuri
dinainte stabilite, atât de frecvente înainte de nașterea lui Cécile.
— Poate mergem la cazinou, sugeră Gala.
Pentru ea, Coasta de Azur însemna cazinoul, nu mai exista nimic altceva. Nu
de mult, Gala învățase să joace la jocuri de noroc și o pasionau. În realitate, zona
respectivă îi oferea toate distracțiile: cazinoul și întâlnirile sporadice cu alți
bărbați. Ieșea din hotel îmbrăcată cu un taior elegant, cu o fustă cu talie înaltă,
strânsă chiar sub sâni, cu o pălărie cu boruri largi, mănuși de piele, pantofi de
piele întoarsă deschiși la culoare, împodobiți cu un lănțișor și o capă de blană pe
umeri. Atunci uita de toate. Și de tablouri, și de pietrele vechi, și de mobilele
frumos sculptate; putea petrece ore în șir în spatele unei mese, fără să-și dea
seama că soarele răsărea din nou. Jocul o îmbăta. Chiar și atunci când pierdea,
era convinsă că avea să câștige următoarea partidă, sau pe cea de a doua zi.
Chelnerul le umplea paharele cu șampanie, şi cu cât pierdeau mai mult, cu atât
mai multă șampanie curgea în pahare, iar ei cheltuiau, în numai câteva zile, toți
banii pe care Paul îi câștigase în câteva luni. La ivirea zorilor, se întorceau la
hotel, gata să o ia de la capăt în ziua următoare.
— Mâine vom câștiga, îl asigura Gala în fiecare seară.
Dar pierderile depășeau orice limită. Și Madame Grindel, neobișnuită să se
cheltuiască bani fără măsură, urmărea cu atenție cum fondurile se micșorau zi
după zi.
Prea mulți bani cheltuiți. Întoarce-te acasă.
Textul telegramei primite de Paul în acea dimineață nu lăsa loc la îndoieli,
părinții lui nu aveau să mai tolereze asemenea risipă.
— Mie-mi place să joc, îi răspunse Gala.
— Dar, Galușka… am și eu obligațiile mele… trebuie să ne întoarcem la
Paris, nu le pot cere părinților mei să mai facă și alte eforturi, nu ar înțelege,
explică tânărul.
— Părinții tăi sunt niște egoiști, răspunse ea fără să stea pe gânduri.
— Draga mea, au făcut un mare efort să obțină banii pe care-i au acum, multe
ore de muncă, multe zile în care au dormit pe apucate, și se tem…
— Dar oare tu nu muncești? Nu te duci în fiecare dimineață la biroul ăla
amărât, împreună cu tatăl tău? Te-ai plâns vreodată?
Paul preferă să curme discuția. În fond, el se plictisise deja pe Coasta de Azur,
cu toate că Gala se bucura de împrejurimi, de plimbări, de a nu face nimic și de
joc și se arăta surâzătoare și fericită ca nicăieri în altă parte.
— Vom pleca peste câteva zile.
— Te-ai putea întoarce numai tu, îi sugeră Gala, iar lui Paul i se păru nimerit
aşa. Eu vreau să cunosc mai mulți oameni, conchise ea.
Atunci avu loc prima lor separare. Se întâmplă fără ca ei să-și dea seama, și
amândoi o acceptară cu naturalețe, așa cum acceptau mereu schimbările care le
afectau cuplul. De ce să rămână împreună dacă fiecare dintre ei era capabil să se
distreze separat? De ce să nu facă și ea ceea ce până atunci făcuse el?
— Făgăduiește-mi că ai să-mi povestești până în cele mai mici detalii, îi ceru
Paul la despărțire, conștient de faptul că Gala era pregătită să-și petreacă nopțile
cu alţi bărbați.
— N-am să-ți ascund nimic.
Paul o privi mulțumit. Erau doi, și orice era permis, cu condiția să spună
fiecare ce affaire avusese. Asta era singura regulă.
— Și pe urmă, ma petite, mi-ar plăcea să-l convingi pe unul dintre ei să mă
lase cândva să te privesc bucurându-te. Crezi că ar fi posibil?
*

Între timp, la Paris se țineau lanț expozițiile și întâlnirile artistice. La

întoarcerea celor doi, cuplul pătrunse în cercul artistic după care jinduia atât de
mult rusoaica. Cu toate că, odată intrați în el, pe Gala nu o convinse.
— Trăiesc prea aplecați asupra lor înșiși, sunt incapabili să recunoască
genialitatea, îi mărturisi Gala lui Paul într-o zi, dând primele semne de
dezaprobare la adresa grupului restrâns al suprarealiștilor.
— Schimbă lumea artei! îi apăra Paul.
— Asta își imaginează.
— Chiar crezi asta?
— Muritorii ăștia de foame nu vor schimba lumea artei. Nu sunt geniile care
se pretind a fi, îi răspunse Gala.
Iar acest lucru sfârși prin a o plictisi pe Gala. Pentru ea, viața devenise
supărătoare și începea să-și piardă interesul, avea nevoie să caute ceva care s-o
umple cu totul, așa cum o umpluse Paul când îl cunoscuse la sanatoriu. Pe
atunci, tânărul chiar i se părea un poet interesant, inovator… dar anii treceau și,
oricât de mult căuta, nu îl mai găsea în Paul pe acel băiat bolnav, cu o imaginație
debordantă, care o atrăsese atât de mult. Aproape fără să-și dea seama, dispăruse
acea credință oarbă pe care o avusese cu mulți ani în urmă, începea să se
îndoiască că efortul merita osteneala. Poate din acest motiv ieșea și se întâlnea
cu toată lumea, încercând să cunoască oameni noi. Avea nevoie de ceva care s-o
umple din nou, cu totul, și Gala știa că nu avea să găsească acel ceva nici între
pereții apartamentului ei, nici îngrijindu-și fiica. Trebuia să iasă pe stradă, să
călătorească în alte orașe, să-și împartă patul cu alți bărbați. Tarotul o anunțase,
nu de puține ori, trebuia să treacă dincolo de cărarea bătătorită, să lupte pentru a
atinge acel ideal. Și dacă până atunci Paul fusese însoțitorul desăvârșit, acum i se
părea că sosise clipa când trebuia să caute alte trupuri, alte minți pe care să le
lumineze. Flacăra lui Paul începea să pălească, iar asta reprezenta o problemă
pentru Gala.
Și astfel, tot ieșind din casă, într-o seară, perechea asistă la o expoziție de
collages a unei tinere speranțe în artă, după spusele tuturor. Tânărul se numea
Max Ernst. Puține lucruri se știau despre el în afară de faptul că era un artist
german care făcea parte dintr-o mișcare nu prea convențională, dadaismul, care
începuse să aibă câțiva adepţi în Europa.
Acea noapte era cu totul deosebită. Toți aşteptau să asiste la inaugurarea
expoziției La mise sous whisky marin și să cunoască un tânăr despre care vorbea
toată lumea. Dar, spre dezamăgirea ei, nu se întâlniră cu artistul. Acesta fusese
nevoit să rămână la Köln, pentru că nu avea documentele în ordine. Era neamț,
iar nemții, după război, se transformaseră în dușmanii națiunii franceze, în așa-
numiții boches. Și le era interzisă intrarea în țară. Pentru Breton și prietenii săi,
principala provocare fusese tocmai să încerce să îi expună lucrările într-o galerie
pariziană. Les collages ajunseră ascunse în pachete mici, iar Breton și Aragon își
luară sarcina de a le pregăti și înrăma.
— E păcat că nu-l avem aici. E unul dintre cei mai buni, fără îndoială,
comentă Paul privindu-i de mai multe ori tablourile, în timp ce făcea gesturi care
arătau că era contrariat de faptul că protagonistul nu putuse participa la
inaugurare.
Expoziția fusese gândită ca o provocare. Organizatorii îi întâmpinară pe
invitați cu strigăte animalice, înconjurați de femei care purtau corsete, capete de
leu pe trupuri omenești, copaci țâșnind din spinări de cai. Fără îndoială, arta se
înnoia cu pași uriași. Dar dintre toți, numai soții Éluard își permiteau preţul ei.
— Poate reușim să mergem să-l cunoaștem și să cumpărăm direct de la el un
tablou, sugeră Gala, văzând în asta șansa de a ieși din Paris. La fel cum văzu că
frumusețea pe care o căuta ea se afla dincolo de granițe…
Paul se arătă entuziasmat de propunere și îi făgădui Galei că va vorbi cu
părinții lui pentru a obține banii necesari unei călătorii în Germania.
În cele din urmă, în acea toamnă, Paul și Gala ajunseră la Köln, unde se
întâlniră cu Max, cu Lou, soția acestuia, și cu copilul lor. Încă din prima zi,
seratele lor se prelungiră până în zori, purtând cu toții conversații interminabile
despre viitorul artei. În cadrul uneia dintre aceste întâlniri, Paul și Max se
hotărâră să scrie o carte împreună, convinși de faptul că, deși abia se
cunoscuseră, erau de fapt ca frații.
Dar nu îi unea numai arta. Puțin câte puțin, aproape fără ca ceilalți să-și dea
seama, farmecul Galei începea să-și facă efectul asupra germanului. Între timp,
Paul, fără să simtă primejdia care se apropia, vorbea despre el ca despre cel mai
bun prieten, făcându-i totodată un portret suprarealist:
— Fiul unui surdomut și al unei oarbe, e normal. Are treizeci și unu de ani, un
trup frumos, ochii albaștri, o aluniță pe partea dreaptă a conștiinței și alta,
identică, pe sânul stâng. A moștenit de la tată talentul de copist, de la mamă,
fecioria și de la fiu, o grămadă de bani.
Cu toate că erau foarte diferiți, aproape la poluri opuse, între cei doi bărbați se
produsese un magnetism imediat, pentru că amândoi simțeau arta la fel. Paul,
liniștit, politicos și răbdător, cu o înfățișare bolnăvicioasă, iar Max imprudent și
nebun, părând mai degrabă un campion de tenis decât un artist damnat.
Împreună, vorbind despre experiențele lor din timpul războiului, își dădură
seama că stătuseră față în față în tranșee și că, probabil, schimbaseră focuri de
armă.
— Ar trebui să ne revedem, sugeră Gala odată întorși la Paris, intuind că Ernst
era, pesemne, salvarea de care avea nevoie. Ce scuză mai bună decât să-i ducă
câteva exemplare din Répétitions?
— Poate am reuși să începem altă carte, răspunse Paul cu însuflețire, răsfoind
câteva pagini din prima lucrare pe care o publica împreună cu prietenul lui.
Și așa făcură.
La scurt timp după aceasta, împreună cu Cécile, călătoriră în Germania, căci
cele două familii voiau să-și petreacă vacanța împreună. Flacăra era deja aprinsă
și nopțile, mai degrabă decât să vorbească despre artă, comentau disparițiile, tot
mai puțin discrete, ale căror protagoniști erau Gala și Max. Lui, mare, blond, cu
o înfățișare de viking, nu-i trebui mult pentru a uita farmecul și gingășia lui Lou
și căzu pradă întunecimii Galei.
— Paul, asta nu poate continua așa. Nu vezi ce se întâmplă?
Lou, destul de dezorientată, încerca să schimbe cursul lucrurilor.
 — Trebuie să înțelegi că-l iubesc pe Max mult mai mult decât pe Gala. Sunt
prieteni, buni prieteni, poate ceva mai mult de atât. Ce contează? răspunse
enigmatic francezul, lăsând să se înțeleagă că în curând urmau să aibă o relație în
trei și că asta nu reprezenta nici o problemă.
— Ești orb! Prietenia asta poate să ne termine pe amândoi.
— Pe amândoi? Nu cred, dragă Lou.
— Dar… își arătă Lou surprinderea. Nu-ți dai seama că Gala se bucură că ne
distruge relația?
Paul nu o luă în seamă. Cât de puțin îi păsa lui de celelalte cupluri, fiind
îndrăgostit până peste urechi de Gala și de jocurile amoroase pe care ea le
stabilea!
— Ar trebui să vorbești cu el, se impuse categoric Tzara, care ajunsese acolo
de curând.
— Nu știi ce înseamnă să fii căsătorit cu o rusoaică, prietene! îi răspunse Paul,
fără să-i mai dea alte explicații.
Tzara era un mentor, dar numai în chestiuni lirice și estetice, căci în ordinea
lumească a lucrurilor se afla la ani-lumină distanță de modul de gândire al lui
Paul și al Galei.
Se prefigura un timp al schimbării. Ceva care, în ochii nu atât de modernilor
prieteni ai lui Paul, prea puțin obișnuiți cu ușurătatea amoroasă a cuplului, sfârși
prin a se transforma într-o situație incomodă.
— Puțin ne pasă de ceea ce fac, sau de cine cu cine se culcă, dar de ce această
Gala trebuie să transforme tot ce se află în jurul ei într-o dramă dostoievskiană?
— Dramă? Ea e fericită, iar eu la fel, văzând-o pe ea. Problemele le aparțin
celorlalți, îi asigura Paul. În plus, cu prietenii trebuie să împarți totul, îi lămurea
poetul pe toți cei care erau dispuși să-l asculte.
— Chiar și femeia?
— Chiar și femeia, răspundea el sincer.
Nu era o dragoste obișnuită, Gala știa asta. Căpăta aproape accente de incest.
Max și Paul se iubeau ca frații. Pictorul și poetul făcuseră aproape un pact de
sânge la puțin timp după ce se cunoscuseră, iar ea se bucura de asta. De ce
trebuia să-i pese ei de asemenea lucruri? Stătea deja de prea mult timp alături de
un bărbat care nu o mai surprindea, de la care nu putea aștepta mai mult… Nu
avea dreptul să încerce noi aventuri? Să pătrundă în alte lumi? Să se bucure
alături de alți bărbați?
— Poate că și eu, fără să știu, sunt o femeie pentru doi bărbați, nu doar Paul
un bărbat pentru mai multe femei, îi explică lui Max într-o zi.
În acel moment, îi era limpede ce își dorea. Să vadă, să împartă, să încerce alte
guri, alte trupuri, alte buze, să surprindă și să se lase surprinsă.
— Având în vedere că ai deja o fiică, te poți lipsi de bărbat, răspunse el, fără
să acorde mai multă importanță acelei afirmații.
— O fiică? îl întrebă ea, mirată. Cécile e fiica tatălui ei… eu sunt liberă, m-am
născut liberă și liberă vreau să rămân!
Max o cercetă cu privirea. Ce bine îi înțelegea Gala sentimentele de
respingere a societății, a familiei, chiar și a propriei persoane, și cât de diferită
era de Lou! Întunecimea Galei, promisiunea unor nopți nestăvilite, caracterul
sordid pe care-l promitea uneori câștigară în fața inocenței lui Lou, care nici
măcar nu acceptă să vadă ceea ce era inevitabil și se agăța de fiul său, rodul
iubirii ei cu Max, ca și cum acesta ar fi fost colacul de salvare care avea s-o
scape de la înec. Dar să se agățe de copil nu i-a fost de prea mare ajutor.
— Într-o zi am să mă întorc să vă văd, acum trebuie să plec cu Gala, îi spuse
Max în cele din urmă lui Lou.
— Dar… e măritată! Ce-o să se întâmple cu Paul? Și cu noi?
— Să se întâmple? N-o să se întâmple nimic, asta e clar. Deocamdată tu te
poți întoarce la tine acasă, la familia ta. Gala e pentru amândoi, ea a stabilit așa și
nouă ni se pare un lucru bun.
— Dar copilul… eu…
Lou nu era în stare să reacționeze.
— Vorbește cu ai tăi, întoarce-te la ei.
— Max… nu pot, nu ne poți lăsa… părinții mei m-au alungat când m-am
măritat cu tine, știi asta…
— O s-o scoți la capăt, vei învăța. Eu trebuie să plec la Paris, e vorba de arta
mea, de mine… Tu nu poți înțelege asta.
— E vorba de ea. Rusoaica te-a otrăvit, spuse Lou cu lacrimi în ochi,
înțelegând să pierduse lupta.
Se întoarseră toți trei la Paris. Max trecu granița cu pașaportul lui Paul, pentru
că i se interzisese să iasă din Germania, iar Paul o făcu câteva zile mai târziu, cu
o copie a aceluiași document, pe care o primise după ce anunțase pierderea lui.
Odată ajuns la Paris, pictorul se instală în casa prietenilor săi. Începând din acel
moment, viața plăcută.
Gala era amanta oficială a lui Max, fără ca asta să fie o problemă pentru nici
unul dintre ei. În fiecare dimineață, Paul lua trenul pentru a se duce la muncă la
Paris, la agenția imobiliară, să câștige banii din care să trăiască îndestulat toți
trei. Între timp, Max picta cu măiestrie tot mai multe pânze al căror motiv
principal era trupul gol al Galei, ochii, sânii, șoldurile… Neobosit, până când
sfârși de pictat tabloul La belle jardinière, un nud enigmatic al Galei cu sexul
acoperit de un porumbel care prevestea nopți de amor.
Max era un prieten amuzant, un artist cu năluciri neliniștitoare, mult mai mult
decât fusese Paul în ultima vreme. Acesta, în pofida faptului că avea o relație de
mulți ani cu Gala, nu fusese în stare să prețuiască toate farmecele ei de femeie
cochetă, schimbătoare, care avea nevoie să fie surprinsă în fiecare zi. Ernst,
dimpotrivă, o transformă.
— Amorul liber înseamnă să o iubim pe Gala și să învățăm s-o împărțim, îl
asigură Paul, punându-și pentru prima oară problema că poate aceea era singura
modalitate de a o păstra alături de el.
Éluard sfârși prin a o sacrifica pe seducătoarea lui soție în entuziasmul
generos față de prietenul lui și a o împărți cu el, cu toate că se simțea tot mai
mult a cincea roată la căruță. Treptat, starea lui sufletească se schimbă. Îi căută o
slujbă prietenului său, pentru ca acesta să poată să-și plătească măcar
cheltuielile, dar mai cu seamă pentru ca să stea departe, pentru câteva ceasuri, de
Gala. Max începu să lucreze ca meșteșugar într-o fabrică. Făcea mici obiecte
tipic pariziene pentru a le vinde turiștilor. Turnul Eiffel, Arcul de Triumf,
scrumiere, farfurioare…
— Te-ai întors deja? îl întrebă Gala pe Max într-o dimineață.
— Nu mai pot continua. Nu pot să muncesc într-o fabrică, pictând toată ziua
figurine. Pur și simplu, nu mai pot.
— Dar…
— Paul o să-nțeleagă. Ce face el e diferit.
Gala îl privi. În realitate, nu era foarte diferit, nici lui Paul nu-i plăcea să
lucreze la agenția imobiliară a tatălui său, dar avea să-l convingă ea că în privința
lui Max făcuse o greșeală, că geniile nu pot fi închise într-o fabrică.
— Nu-ți face griji, îi spuse Gala, îmbrățișându-l cu căldură. Nu-ți face griji.
Zău așa, hai să ne bucurăm de libertatea pe care tocmai ți-ai câștigat-o, îi sugeră
ea, trăgându-l de mână și țintuindu-l cu o privire seducătoare, în timp ce se
îndreptau spre dormitor.
Serile, Paul se întorcea acasă înaintea lui Max. Gala îl aștepta în grădină, cu
Cécile jucându-se prin preajmă. Dar din acea zi totul se schimbă. Întorcându-se
de la muncă, liniștea care-l întâmpină era prea apăsătoare. Fiica lui alerga prin
fundul grădinii și nici nu băgă de seamă că el se întorsese, iar el, deodată, se
încruntă, surprins de acea tăcere. Intrând în casă, un zgomot ciudat îi atrase
atenția. Se concentră pentru a-l găsi. Era ca și cum cineva s-ar fi mișcat pe furiș.
Se opri când auzi foșnetul unor cearșafuri, un scârțâit de mobilă și niște gâfâieli.
Veneau dinspre dormitor.
Cu toate că intuia ce putea să fie se hotărî să se apropie pentru a arunca o
privire. Urcă scara care ducea la odaia unde dormea Max. Ușa dormitorului era
deschisă. Se uită înăuntru și se opri brusc, mut de uimire. Inima îi bătea cu
putere și urechile îi țiuiau. Gala zăcea într-o rână, printre cearșafuri, cu gâtul
arcuit și capul dat pe spate. Avea ochii închiși și gura întredeschisă în timp ce
gemea. Alături de ea, Max, cu pelvisul lipit de al ei într-o legănare ușoară, se
mișca ritmic. Trecuseră săptămâni de când Gala nu mai voise să facă dragoste cu
el și nu-i mai permitea să intre în camera pe care o împărțea cu Max.
Acea imagine îl răpuse.
*

În acea zi l-am simțit pe Paul ieșind, nu voia să facă zgomot ca să nu-l auzim.
Îmi imaginez că atunci și-a dat seama că nu era capabil să mai accepte mult
situația. Max și cu mine… împreună, uniți, formând o singură ființă… gelozia
îl mânca de viu. Situația îi aluneca printre degete.
 VI
ÎNDRĂGOSTIȚII
Existența altcuiva care sunt eu

Zilele treceau și realitatea înconjurătoare continua să fie foarte diferită pentru

cei doi și pentru restul intelectualilor cu care se întâlneau și care treceau drept
suprarealiști în toate cenaclurile din Paris. Breton și întregul grup erau tot mai
aproape de a stabili ceea ce aveau să fie principiile călăuzitoare definitive ale
grupului și erau tot mai cunoscuți. Îi interesa mult subconștientul și foarte puțin
ceea ce era trupesc, motiv pentru care Gala nu se simțea prea în largul ei în
cadrul grupului. La întâlnirile lor, își cercetau zilnic posibilitățile în ședințe la
care fiecare își descria visele și apoi organizau altele, de psihanaliză colectivă, în
care își explicau totul.
— Vrei să mergem cu ei? întrebă Paul, vrând să înceapă o discuție.
Lipsiseră pentru câteva luni, dar Gala continuase să fie interesată de întâlnirile
care aveau loc în cercul suprarealiștilor, cu toate că se vedeau tot mai rar cu ei.
— Cu cine? răspunse ea. Se gândi că nu putea vorbi cu Paul despre cum se
simțea, despre faptul că avea nevoie să se simtă din nou vie și cu el nu mai avea
această senzație.
Paul nu era persoana potrivită. Fusese bine în anii din urmă, dar acum deja nu
mai era, acum avea nevoie de ceva diferit. Până și grupul de artiști de care se
înconjura o decepționase.
— Azi e o ședință de hipnoză.
Asemenea ședințe erau frecvente. Noile cercetări realizate în domeniul
psihiatriei îi apropiau de lumea viselor, de oniric, cum nu-și imaginaseră
niciodată până atunci că avea să se întâmple, și întreg grupul era fascinat.
— Vrei să mergem?
— Mi-ar plăcea.
Așa că se hotărâră să meargă. Unul dintre ei avea să fie hipnotizat, în timp ce
ceilalți, atenți, urmăreau procesul subconștientului pentru a capta arta ieșită din
cuvintele lui, care țâșneau ca răspuns la o serie de întrebări aleatorii. Astfel
plăsmuiau manifestări artistice.
În acea seară, Robert Desnos, tot poet, a fost însărcinat să se lase hipnotizat și
să-i răspundă lui André Breton.
— Cel care-ți dă mâna e Ernst. Îl recunoști?
— Da.
— Max Ernst.
— Da.
— O să trăiască mult?
— Da.
— Ce va face?
— Se va juca cu nebunii.
— O să fie fericit cu nebunii?
— Întrebați-o pe femeia îmbrăcată în albastru.
— Cine e femeia îmbrăcată în albastru?
— Cea de acolo.
— Ce? Unde acolo?
— Turn.
Atunci o arătă pe Gala. Și adăugă:
— Vei avea trei lumânări de ceară în trei culori.
Ea nu știa pe atunci, dar precizarea respectivă, avea să-și amintească peste
timp, făcea referire la cele trei iubiri pe care Gala urma să le aibă de-a lungul
vieții.
— Și?
— În toate va fi muza lor.
Dar viața își urma cursul și perechea, formând de-acum un trio oficial
împreună cu Max, locuia într-un apartament nu prea mare. De aceea, Paul
acceptă cu bucurie cadoul pe care i-l făcu tatăl lui: casa din Eaubonne, lângă
pădurea din Montmorency, unde mai fuseseră, în câteva ocazii, să petreacă
împreună câteva zile.
Soţii Éluard se mutară acolo. Ernst îi urmă. În această casă se manifestară
efectele acelui triunghi amoros pe care-l prevăzuse tânăra Gala cu ani în urmă, la
Clavadel, și pe care Éluard îl suporta tot mai greu, fără a reuși să-și scoată din
minte scena amoroasă la care, până la urmă, singur se hotărâse să participe ca
spectator. Ce altceva putea face decât să continue jocul? Altminteri ar fi putut
chiar să sfârșească prin a o pierde pe Gala.
 Erau prea îndrăgostiți Max și Gala? Aveau să-l excludă până la urmă din
propria lui casă? Era clar că Gala se bucura, ca niciodată până atunci, de puterea
pe care o exercita asupra celor doi bărbați în același timp și profita de asta.
Tălpile, genunchii, picioarele… mereu încerca să formeze un triunghi cu cei doi,
în timp ce șoptea obscenități cu voce joasă și clară, controlând relația. Mâinile se
încolăceau pe trupuri, sânii ei erau frământați, şi astfel lua naştere uniunea a doi
dintre ei în tremorul a două corpuri, iar ea zâmbea, fericită și extaziată.
— Oricât încerc, tot nu-mi place să am spectatori, îi spuse într-o zi Max Galei,
profitând de faptul că Paul se dusese la muncă. Poetul era singurul care se ținea
deoparte, privind scenele, fără a participa.
Max, care la început acceptase fără probleme pactul ciudat făcut de Gala și
Paul, începea să se simtă enervat că nu era singur, în centrul atenției rusoaicei.
— Nu e doar un spectator. A privi e modul lui de a face parte din noi doi, îi
aminti Gala.
— Tot nu îmi place, o asigură.
— E soțul meu.
— Poate din cauza asta.
— Nu fi idiot, răspunse Gala, desfăcându-i șlițul de la pantaloni. N-oi fi vrând
să fiu numai a ta.
— Ba și asta, adăugă fără a se opune propunerii pe care o făceau mâinile ei.
Gala, fără să vorbească, îl prinse de șolduri și îl împinse în perete, sugerându-i
din priviri și gesturi să o pătrundă. „Nu pot fi a unui singur bărbat. Nu vreau să
aparțin nimănui“, se gândi, dar nu o spuse. La ce bun să vorbească, de vreme ce
sexul era cea mi bună cale de a pune capăt discuției. Max tăcu și începu să se
miște energic, nu slujea la nimic să raționeze, în fond și la urma urmei, acea
situație nu era rațională.
Când termină, Max se întoarse cu spatele. Se simțea slăbit și scârbit. Ea făcuse
tot așa cum voia. Profitase din nou de el când hotărâse ea. Nu-i plăcea să i se
poruncească, dar nu putea evita ca asta să nu-l excite, așa cum se întâmpla și cu
Paul. Chiar dacă începutul excitării sexuale era, pentru francez, lent și neliniștit,
în timp ce, pentru el, era un val de nestăvilit. Unde aveau s-ajungă? Care avea să
fie următorul lucru pe care femeia îl va cere și pe care ei aveau să-l accepte fără
să comenteze? De câtă putere se bucura Gala asupra lor?
Numai pictura îl ajuta pe Ernst să-și petreacă ziua evitând să se gândească la
relația pe care o avea cu Gala și care nu era așa cum își dorea el. De aceea, se
hotărî să acopere cu desene interiorul locuinței: sufrageria, dormitoarele, băile,
peste toate trecu penelul său și, după câteva luni, casa soților Éluard părea o
bijuterie strălucitoare. Paul, pe de altă parte, se simțea tot mai exclus, într-o casă
în care nu întotdeauna se întorcea ca să doarmă. Baruri, localuri de noapte, femei
la fel de frumoase și de ușoare pe cât erau de necunoscute, și nopți de sex rapid,
pentru a încheia ziua pe canapeaua din salonul oricăruia dintre prietenii săi,
copleșit de o tristețe și o melancolie care nu-l lăsau să scrie și îl împiedicau să
reacționeze, și care sfârșiră prin a fi mai puternice decât și-ar fi închipuit. Când,
în ziua următoare, se întorcea acasă, o făcea știind că în acel moment nu avea să
găsească pe nimeni acolo.
Deocamdată, Gala nu considera necesar să aleagă între cei doi bărbați. Ea se
simțea bine. Era regină. Pentru ea, viața se scurgea liniștit în casa din Eaubonne,
făcând ce-i aducea plăcere. Avea bani suficienți pentru a-și satisface toate
capriciile, doi bărbați care o ascultau fără să crâcnească și o fetiță care se
obișnuise să nu se apropie ca să nu-și deranjeze mama și care rămânea cu ochii
la ea de la distanță, implorând din priviri să i se dea atenție, dar fără să
reușească. Mai mult, casa era suficient de mare ca să trăiască toți patru acolo
aproape fără să se vadă. La primul etaj se afla dormitorul matrimonial, camera
lui Cécile și baia. La al doilea, un atelier, cu niște ferestre mari ce dădeau spre
nord, pentru ca Max să poată picta, fără a fi deranjat, tablouri enorme și,
împrăștiate prin toată casa, antichitățile care o făceau să viseze și în domeniul
cărora deveniseră colecționari experți, grație strădaniei Galei.
S-ar fi zis că această viață de amor în trei îi satisfăcea toate nevoile, dar Paul,
care era pe punctul de a împlini treizeci de ani, simțea că situația avea să-i
provoace o criză existențială.
— A plecat, îi spuse Gala lui Max într-o noapte, când acesta intră în salon.
— Cine?
— Paul, cine altcineva!
— Trebuia să se întâmple, răspunse el, schițând un zâmbet care nu-i scăpă
Galei. Acum suntem numai tu și cu mine. Să ne bucurăm.
— Am nevoie să se întoarcă. Soacra mea are să vrea să se ocupe de Cécile
dacă fiul ei nu e aici, iar eu voi rămâne în curând fără bani.
— Dă-i timp, banii pe care i-a luat nu vor ține veșnic.
— Probabil. Dar cărțile îmi cer să merg după el, îi spuse lui Max, arătându-i
tarotul.
— Nu va trece mult și va da un semn de viață. Se va întoarce.
Și așa se întâmplă. Dar priceperea Galei de a prezice, în majoritatea cazurilor,
ceea ce avea să se petreacă, ținea mai degrabă de capacitatea sa de a cunoaște
oamenii decât de abilitățile ei de ghicitoare, care nu funcționau întotdeauna.
Câteva zile mai târziu, Paul, singur şi deprimat, îi scria tatălui său:
Dragă tată, eu am îndurat destul. Plec în călătorie. Renunț la toate afacerile
pe care mi le-ai încredințat până acum… Nu cere să-mi fie luată urma nici de
către poliție, nici de către detectivii particulari. Dacă am să întâlnesc
vreunul, am să mă asigur că nu mă va mai deranja. Iar asta va fi dăunător
pentru onoarea și bunul tău nume.
În general, cel mai bun lucru pe care îl poți face este să le spui tuturor că
am suferit o hemoragie întorcându-mă de la Paris și că acum mă aflu într-o
clinică. Mai târziu poți să le povestești că mă aflu într-un sanatoriu din
Elveția.
Fă tot ce poți pentru Gala și pentru Cécile.
În timp ce Paul era în Pacific, Gala și Max plecară în vacanță în Germania,
lăsând-o pe Cécile cu bunica ei, convinși de faptul că lui Paul i-ar fi prins bine să
se întoarcă într-o casă pustie înainte de a reveni la rutina zilnică, dar nu s-a
dovedit a fi așa.
— Și acum?
— Mama lui mă asigură că nu-i va mai trimite bani. Am reușit s-o fac să se
ocupe de Cécile, dar spune că Paul n-are decât să-și poarte singur de grijă.
Trebuie să rezolv situația asta, nu poate sta acolo, pretextând că are nevoie de
timp de gândire, în timp ce-mi cere să vând opere de artă.
— Și ce-ți pasă?
Gala îl privi pe Max. Sigur că îi păsa. Cumpăraseră acea colecție împreună.
Amândoi negociaseră piesele și fuseseră conștienți de valoarea pe care urmau s-
o aibă cândva. Banii nu fuseseră doar ai lui Paul, ci și ai ei, ale ei fuseseră
intuiția și efortul ei de a dobândi fiecare piesă, iar fuga lui nu făcea altceva decât
s-o ruineze, așa că trebuia să-l găsească și să-l aducă din nou la Paris.
— Voi vinde o parte din colecția lui pentru a merge să-l caut. Trebuie să
înceteze să se mai poarte ca un copil. Încep să obosesc din cauza acestei situații.
Paul promisese că avea să se întoarcă la Paris. Dar când sosise, singur,
demoralizat și fără bani, se dusese direct la gara din Lyon, de unde luase un tren
care-l dusese pe coastă, apoi se îmbarcase spre Antile, Panama, Tahiti, Noua
Zeelandă, Java, Singapore, Saigon și Ceylon. S-ar fi zis că-și însușise, aproape
fără să-și dea seama, principiile de bază ale suprarealismului: să lase totul și să
plece unde-l poartă drumul.
— La Saigon?
— Dacă e la Saigon, acolo voi merge, răspunse sigură pe ea, căci știa prea
bine că nu aveau să o sperie nici călătoriile, nici vapoarele, nici distanțele.
Max rămase cu ochii țintă la ea. Avea să meargă cu ea, nu cunoștea acea parte
a lumii, nu-l deranja că avea să-l revadă pe Paul… și acea schimbare avea să-i
slujească drept inspirație pentru a picta.
— Când plecăm?
— Ne întoarcem azi la Paris și, în mai puțin de o săptămână, plecăm.
Să-ți alegi perechea, tovarășul de drum. Am ajuns să cred că e ușor. Chiar și
hazardul putea să aibă un rol în ecuație, putea să fie de partea mea.
Naivitatea îți joacă feste. Inima te face să iei decizii cu care rațiunea nu e de
acord și când, în fine, cea din urmă își recapătă controlul, trebuie să privești
tot înainte și să faci o schimbare, urmându-i sugestiile.
*

— Bună dimineața, ma petite, spuse Paul când o văzu trezindu-se și se apropie

pentru a o săruta.
Le trebuise puțin mai mult de o lună ca să se întoarcă din Vietnam, și aceea
era prima noapte petrecută acasă, odată desfăcut triunghiul care durase doi ani.
La Saigon, Max se hotărâse să-și continue drumul singur, în căutarea inspirației
pentru operele sale. Trioul se încheiase pentru că imaginația lui era secătuită și
avea nevoie de aer proaspăt. Între timp, pentru Paul și Gala, Parisul redevenise
orașul lor.
În acea dimineață, ea îl cuprinse de mijloc și îl strânse la piept, sărutându-l cu
o patimă care lui Paul i se păru mai mare chiar decât cea pe care și-o amintea din
primele zile petrecute la sanatoriu. Faptul că Max se hotărâse să rămână singur
în Pacific i se păruse un semn bun lui Paul, care își recuperase teritoriul. Apele
se întorceau în matcă, la acele zile din sanatoriul de la Clavadel: Paul și Gala,
Gala și Paul.
— Haide! Asta e mai mult decât speram la ora asta a dimineții, comentă el, cu
un zâmbet larg. Va trebui să plec mai des, ca să mă dorești atât de tare.
Gala îl țintui cu privirea.
— Dacă mai pleci fără să m-anunți, n-o să fiu eu cea care să te caute din nou.
O s-o trimit pe mama ta, împreună cu Cécile, și voi refuza să te revăd, ameninţă
ea și se așeză, părându-i rău imediat că se arătase prea înflăcărată.
Paul încercă s-o îmbuneze, dar ea nu îi lăsă de ales. Dorința dispăruse.
Continua să îl privească în timp ce el își bea cafeaua, întrebându-se dacă într-
adevăr voia să-și petreacă restul vieții alături de el, dacă acele luni în care
trăiseră separat eliminaseră lehamitea pe care o simțea față de relația lor și
slujiseră la a o întări. Dacă ceea ce i se păruse irezistibil unei tinere care ieșea
pentru prima oară în lume continua să i se pară atrăgător femeii care se simțea
mai degrabă franțuzoaică decât rusoaică.
Relația lor dura de peste zece ani și i se părea tot mai mult că, în pofida
suișurilor și coborâșurilor, începea să se obișnuiască cu compania lui… totuși,
nu putea să nu se gândească cât de bine se simțea experimentând în alte paturi,
cu alte trupuri, ori de câte ori putea. Cu toate că relația cu Paul nu cădea
niciodată în rutină, nu putea să evite acel gust a ceva prea cunoscut, care nu-i
mai făcea nici o plăcere. Nu avusese multe relații, dar fuseseră suficiente pentru
a-și da seama că monotonia o plictisea, că dorea să simtă și să se simtă dorită în
moduri diferite și de către trupuri diferite. Da, îi plăcea Paul, simțul umorului de
care dădea dovadă și stilul lui de gentleman. Și era adevărat că aveau pasiuni
comune, pe amândoi îi interesau arta și literatura până la obsesie, cu toate că, de
ce-ar fi negat, spre deosebire de soțul său, uneori interesul ei avea mai degrabă
de-a face cu banii pe care i-ar fi putut câștiga decât cu arta în sine. Și atunci
asculta argumentele lui Paul, aproape întotdeauna absorbit de motivele și
modalitățile procesului creator și mai cu seamă de direcția în care se îndreptau
toate acelea. Se stimulau reciproc, în pat și în afara lui, formau o echipă bună,
dar era tot mai mult o echipă de lucru și tot mai puțin una sufletească.
— Nu voi mai rezista mult, îi mărturisi atunci. Cred că nu voi mai putea
continua multă vreme așa. Am nevoie de ceva diferit în viața mea.
Paul o privi îndelung.
— Ma petite… o să călătorim.
— Nu am chef să continui așa. Nu știu ce vreau, dar știu ce nu vreau. Și acum
nu vreau ceea ce am.
— Gala, m-am întors, sunt aici, n-o să mai plec…
— Nu-i vorba despre asta, e faptul că… trebuie să mă gândesc. Mi se
învârtește capul și nu știu nici cine sunt, nici încotro mă-ndrept.
— Și Cécile? răspunse el, agățându-se de fetiță.
— Mama ta va ști să aibă grijă de ea.
 Viața nu se oprea pentru nimeni și pentru nimic. Gala știa asta foarte bine. Nu
era de-ajuns să simtă lehamite pentru a-și schimba cursul vieții, trebuia să
acţioneze. Și dacă pierdea ceva prin această schimbare? Se gândi pentru o clipă,
dar nu avu timp să reflecteze asupra acestei chestiuni, pentru că mai erau și
bolile amândurora, care, din când în când, le aminteau că se aflau în continuare
acolo, în trupurile lor, chiar dacă acestea erau mai bine ţinute sub control decât
în tinerețe, și băteau din nou la ușa plămânilor lor, cerând atenția care nu le mai
fusese acordată de mult.
Împotriva dorinței Galei, prezentul o obliga să rămână pe loc și în timpul verii
se văzură nevoiți să se mute pentru câteva luni la sanatoriul din Arosa, în
Elveția, căci sănătatea lui Paul era din nou șubredă. Gala se plictisea alături de
Paul, iar prezența fiicei ei o irita. Numai câinele ei, Jouk, o făcea să râdă. Și
pretextul stării plămânilor săi îi permise să plece de lângă ei pentru câteva zile.
Călătoriile erau singura formă pe care Gala o găsise de a fugi de viața ei
plictisitoare. Avea nevoie de libertate, de bani, de haine și bărbați–bărbați care să
o facă să uite că viața pe care o ducea nu era cea pe care o căutase. Astfel, profita
de ocazie ca să aibă întâlniri sporadice în camerele de hotel unde se caza. Erau
amoruri ușoare și comode, pe care își cheltuia banii trimiși de Paul fără să stea
pe gânduri și cu regularitate, și cu privire la care îi dădea cuvenita socoteală
soțului ei. Cu toate acestea, cu cât mai lungă era absența Galei, cu atât mai
erotică devenea corespondența primită de la Paul, care dormea acum singur la
Eaubonne și simțea că se prăbușește casa pe el:
Iubita mea petite belle:
Tocmai am avut un vis minunat, unul dintre acele vise diurne în care emoțiile
fizice îți lasă, la trezire, toată partea dorinței erectă, iar dorința pe care o
tragi după tine, odată treaz, se aseamănă plăcerii visului. Se făcea că eram
întins pe un pat, alături de un bărbat pe care nu sunt sigur că îl pot identifica,
dar un bărbat supus, visător pentru totdeauna și dintotdeauna tăcut. Îi întorc
spatele și tu vii să te întinzi lângă mine, îndrăgostită, și mă săruți pe buze
încet, foarte încet, iar eu îți mângâi pe sub rochie sânii fluizi, atât de vii. Și
foarte încet, mâna ta trece pe deasupra mea, în căutarea celuilalt, și o așezi
pe sexul lui.
În acea iarnă, Paul merse cu Cécile la Seelisberg, unde se instalase Gala,
pentru a-și petrece toți trei vacanța împreună. După câteva zile, Gala se plictisi
să mai stea cu ei și plecă singură, departe de Paul. Numai așa își recăpăta pofta
de a râde, cheful de viață. Atunci căuta din din nou bărbați arătoși, îi descoperea,
îi devora și îi abandona în scurt timp. Nu conta decât ea, ce altceva ar fi putut
conta, pe amanți, odată folosiți, îi decapita.
— Să călătoresc, să plec, să vin… nici măcar asta nu mă mai amuză. Am
nevoie de alte lucruri…, îi mărturisi ea lui Paul, într-una dintre acele reîntâlniri
care durau de fiecare dată tot mai puțin.
— Iubito…
— Arosa, Paris, Berlin, Paris… și până la urmă, ce rămâne? În realitate, nimic.
Mereu mă-ntorc și, la întoarcere, ce rămâne… orașul ăsta, din nou orașul ăsta,
Parisul, care deja nu mă mai interesează. Orașul, cu oamenii lui, aparține unei
părți din viața mea pe care nu o mai simt ca fiind a mea. Nici măcar acum, când
știu că Breton a oficializat ceea ce numiți voi suprarealism și că te include ca
membru de seamă al grupului. Acum nici măcar nu mi se mai pare nou, ba chiar
simt că știam, de multă vreme, tot ceea ce el descrie ca inovator și care, în
realitate, nu aduce nimic nou.
— Nu pricep ce spui. Sunt moderni, totul e nou, suntem…
— Nici nu ar mai trebui să mai asistăm la întâlnirile lor. Să-i uităm…
— Dar eu trebuie să mă întorc la ei…
— Fă-o… de fapt, ai dreptate, îi spuse, arătându-i una dintre cărțile de tarot pe
care o luase la întâmplare din pachet. Uite, se pare că vei avea noroc, curând se
va apropia de tine o tânără cu care vei face dragoste. Nu te grăbi, știi bine că nu
sunt geloasă, după cum la fel de bine știi că tarotul nu minte. Profită, bucură-te,
pe mine au reușit să mă vlăguiască și să mă facă să-mi pierd interesul. Nu mă
mai atrage modul în care caută ei frumusețea, trebuie s-o caut în altă parte.
Paul o ascultă pe Gala, știa că avea dreptate. Ei nu-i păsa de trupurile altor
femei de care, în nopțile în care a sa petite fille nu i se afla alături, se bucura. Dar
nu putea să nu se gândească la Gala, pentru că lui îi păsa de faptul că mai existau
și alți bărbați:
Aș vrea ca tu, complet goală, cu picioarele încolăcite în jurul meu, să îmi
săruți pieptul și după aceea să mă masturbezi, nu vreau pe nimeni altcineva
decât pe tine. Nu te iubesc decât pe tine. Dacă te iubesc, ceea ce vreau este să
fac dragoste cu tine, teribil de mult. Și să te țin în brațe, să te ling peste tot, să
te strivesc, să te fac mai moale, mai dură decât orice, mai umedă, mai caldă,
mai ușoară. Limba mea e în gura ta, în sexul tău, sexul meu te împodobește cu
 spermă. Se află în mâinile tale, pe pântecul tău, pe sânii tăi, pe chipul tău,
nebunește de viu și ne vom mângâia din nou, ne vom săruta, ne vom pătrunde.
Vreau să te iubesc mai mult ca niciodată.
Între timp, Gala, singură, se instală la Hôtel du Parc în Locarno și găsi o
veveriță pe care o adoptă ca animal de casă. Gala cea frivolă, cea ușoară, își
continuă viața rătăcind prin hoteluri; nu mai număra lunile în care se afla departe
de Paris, nu-i păsa. Pălării, rochii, pantofi, femeia-copil se distra, iar soțul nu
avea obiecții.
Obosise să se plimbe, dar ideea de a se întoarce la Paris cu Paul și Cécile îi
repugna și mai mult. Curând, totul avea să se sfârșească, i-o spunea tarotul. Nu
trebuia să mai aștepte mult timp pentru a hotărî ce să facă cu restul vieții ei.
Deocamdată se afla într-un limb al său, unde nu făcea altceva decât să se bucure
de lucrurile care-i plăceau. Fără ca nimeni să-i stabilească programul sau ritmul,
dar și fără să găsească pe nimeni și nimic care s-o atragă suficient pentru a-și
stăvili dorința frenetică de a căuta frumusețea.
În acea dimineață continuă să se plimbe până când dădu colțul străzii și intră
în hotel. Era mic și fără pretenții. În ultimele rânduri când îi ceruse bani lui Paul,
acesta începuse să se plângă de faptul că afacerile nu erau atât de prospere ca în
trecut și preferase să sacrifice luxul în schimbul prelungirii călătoriei cu câteva
zile. Ajungând în dreptul intrării, auzi strigătul ascuțit al portarului:
— Mademoiselle!
Bărbatul, un rus care, ca și ea, trăia în afara țării de baștină, se chinui să
pronunțe fiecare silabă; chemând-o, sfârși prin a o face pe un ton care părea
acuzator, ca și cum i-ar fi amintit că știa că nici unul dintre bărbații care
trecuseră prin camera sa nu era, în realitate, soțul ei. Gala zâmbi, nimic nu-i
făcea mai mare plăcere decât să se simtă acuzată de cei pe care ea îi ignora.
— Ați primit o scrisoare, îi spuse și ridică plicul, lăsându-l cu delicatețe pe
masa de la recepție, și se retrase în penumbra cabinei sale pentru a-i observa
reacția.
„Paul“, se gândi ea, „din nou Paul“, știa prea bine că era de la el. Cine
altcineva să-i fi scris scrisori în fiecare zi? Totul era ca atunci când aveau
douăzeci de ani… Nu se schimbase deloc. Nu progresa, crescuse cât de mult
fusese în stare alături de ea, dar de-acum nu avea să o mai facă, pentru că ea nu
mai aștepta acele scrisori plină de dorință.
 Având în vedere că tu îl ai pe B. și pe alții care vor veni, eu nu-mi pot stăpâni
singurătatea. Fac dragoste prea des.
Vino înapoi, întoarce-te la mine. Nu mă gândesc decât la tine. Te acopăr cu
sărutări.
Paul nu mai dormea singur și continua să-i povestească ei, căreia îi păsa cel
mai puțin, cu toate că stăruia mereu că asta nu-l mulțumea. Despărțirea sporea
durerea de a iubi sau de a fi iubit, dar ea nu simțea nimic. Dragostea dispăruse,
făcând loc căutării celuilalt, a vieții ei, a frumuseții…
În vară, Paul se hotărî să închirieze un apartament pe strada Becquerel din
Paris, să-l mobileze complet și să umple dulapul din dormitor cu rochii
cumpărate de prin cele mai bune magazine din Paris, pentru a o impresiona pe
Gala la întoarcere:
Gala, sora mea, amanta mea, prietena mea, scrisorile tale îmi plac nespus. Te
iubesc în continuare, ești singurul și cel mai mare mister pentru mine.
Misterul trupului tău, atât de frumos, atât de tânăr, lipit de al meu, un trup
care se oferă întotdeauna. Te iubesc, nu iubesc pe nimeni în afară de tine și
plăcerea ta. Întoarce-te, vino. Acasă avem toate lucrurile noastre și vom
putea călători, dar putem și să ne întâlnim și să facem dragoste, cele mai
unite două ființe de pe pământ îi vor anula pe toți ceilalți. Vino, vino,
frumoasa mea, făptura cu care sunt una, Gala, Galușka. Am să-ți trimit mai
mulți bani. Anunță-mă când vii. Voi fi fericit.
Era un apartament foarte scump, în apropiere de Sacré-Cœur, de unde te
bucurai de una dintre cele mai frumoase priveliști asupra Parisului. Paul se
gândea că apartamentul avea s-o ajute pe Gala să-și dorească să fie din nou cu el,
sătulă cum era să locuiască la Eaubonne, unde toți pereții din casă erau pictați de
Max Ernst, de la care nu mai primiseră nici o veste. În așteptarea unui răspuns la
scrisoarea sa, Paul își punea lucrurile în ordine, se ocupa de fiica lui și își
continua relațiile cu cei care se autointitulau deja suprarealiști, dar Gala nu se
implica în nimic. Câtă vreme Gala nu se întorcea alături de el, erau zile de
mișcare, de noi aventuri amoroase, de poezii, de întâlniri ale grupului… într-un
cuvânt, nu renunță la viața lui nocturnă.
Într-o noapte, la Tabarin, o boîte la modă în cartierul Pigalle, Camille
Goemans, un poet belgian care avea o galerie de artă, îi prezentă lui Paul o
tânără speranță a picturii, care avea douăzeci și cinci de ani: Salvador Dalí. Paul
îl privi surprins, mustața pe care o purta era la fel de fină ca urma unui creion.
Avură o scurtă conversație, care, alături de o mostră a picturii sale, îl făcu să îşi
spună că tânărul avea să devină o promisiune în câțiva ani.
— Vino să mă vezi în atelierul meu de la Cadaqués, îi ceru imediat Dalí, cu un
accent înspăimântător.
— Îți iau invitația în serios, răspunse Éluard, sigur pe sine. Vom veni să ne
petrecem vara la tine. Acum ceva vreme discutam cu Gala, soția mea, unde am
putea să ne petrecem câteva zile din vacanța de vară, și Spania ar fi un loc
perfect pentru noi trei; vom veni cu Cécile, fiica noastră.
 VII
FAETONUL
Înaintarea către succes

Cadaqués, 1929

Traversară munții din apropierea coastei catalane în direcția Cadaqués, într-o

mașină mică. Nu mai ieșiseră toți trei din Paris de multă vreme. Hotărâseră ca
fetița să-i însoțească și să nu rămână cu mama lui Paul, în pofida faptului că Gala
știa că Cécile avea să fie o povară în timpul călătoriei.
Fiica ei fusese întotdeauna o piedică pentru ea, chiar din clipa în care aflase că
era însărcinată. Măcar să fi fost băiat…
În ziua stabilită, plecară din Paris știind că drumul nu era doar anevoios, ci și
primejdios. Auziseră vorbindu-se de starea proastă a șoselelor din Spania. Se
îndreptau către o țară înapoiată, care avea prea puțin de-a face cu prospera
Europă din care veneau și, în plus, Paul conducea destul de prost. Dar nu stătură
pe gânduri, orice era mai bun decât să rămână la Paris între patru pereți, unde
începuseră să respire un aer stătut.
— Ține-ți mâinile relaxate, îi porunci Gala lui Paul, pe un ton acru.
— Ma petite, nu pot să fac nimic, răspunse el, strângând volanul cu putere,
pentru a-și controla tremurul mâinilor. Doar ne-a spus medicul că s-ar putea
întâmpla așa ceva, că medicamentele pe care trebuia să le iau erau foarte
puternice și că probabil aveau să mă lase cu sechele.
— Și stai și tu locului, mormăi ea către fiica ei, care se suia și cobora de pe
banchetă, jucându-se în partea din spate a mașinii. Chiar nu puteți să stați liniștiți
amândoi până ajungem? V-ați vorbit să-mi stricați călătoria?
În ultima vreme, Gala își pierdea răbdarea din orice, cu toate că știa că
tremurul lui Paul era involuntar, că era un efect al medicației, pe care până atunci
nici nu-l băgase în seamă; acel tremur, la care se adăugau căldura, praful
înecăcios, țârâitul cicadelor, Cécile care se foia agitată… toate astea nu făceau
decât să-i sporească nervozitatea și să îi dea o stare de proastă dispoziție, care nu
o părăsise de când plecaseră din Paris. Părea că acea călătorie nu avea să se
sfârșească. Mai mult, pentru a complica și mai tare lucrurile, îşi reproşa că
cedase şi o luaseră cu ei pe Cécile. Copila moștenise sănătatea șubredă a
părinților și nici nu îi plăcea să călătorească, iar pe drum se simți incomodată și
plictisită, foindu-se, luându-și o față supărată, întrebând din cinci în cinci minute
la ce oră aveau să ajungă sau zicând că-i era rău. Gala nu era deloc convinsă că
fusese o idee bună să nu-i ceară soacrei ei să rămână cu fetiţa. Chiar dacă era
sătulă să o folosească pentru a o controla și a-i critica plecările și venirile. Astfel
încât, oricât de mult ar fi incomodat-o fiica ei, sfârși prin a spune că o prefera
alături de ea, decât să trebuiască să discute cu Madame Grindel, în pofida
faptului că trecerea anilor mai domolise relația lor.
La o bună bucată de vreme de când lăsaseră în urmă frontiera franceză, după
ce traversaseră trecătoarea din Le Perthus, văzură ivindu-se, ceva mai jos de
locul unde se aflau, câmpia Empordà. Ținutul acela părea învăluit de un nimb
format din holde de grâu, dar celor trei li se păru că nu prea avea strălucire,
amintindu-şi de culorile bogate din zona franceză de graniță, de vița-de-vie și
caișii ei, de piersicii încărcați de rod, de migdalii și roșcovii aflați la poalele
muntelui acoperit de violete, și de lanțul muntos al Pirineilor, care se sfârșeau în
vale. Numeroasele serpentine și peisajul mineral i se părură monotone și prea
puțin prietenoase Galei. Sătucurile păreau trăsături şterse de penel, în timp ce
linia orizontului se gârbovea, devenind mai austeră și mai cenușie, pe măsură ce
înaintau.
În cele din urmă, printre pliurile munților, apăru și sătucul către care se
îndreptau: Cadaqués. Senzația care-i stăpânise de-a lungul întregii călătorii
fusese că trebuiau să treacă prin mai multe încercări înainte de a ajunge la
destinație, ceea ce se adeveri cu vârf și îndesat după ce lăsară în urmă viile,
pădurile de măslini și stejari. Urcară în sfârşit pe creasta unui munte șistos, la
capătul căruia se treziră în fața unui fel de pată cubistă de case albe. Mai târziu
au aflat că, de-a lungul veacurilor, oamenii din Cadaqués construiseră terase din
piatră, aproape la fel de înguste ca niște trepte, pentru a profita de zonele joase
ale muntelui.
Până în urmă cu puţină vreme, satul Cadaqués fusese izolat, vreme de secole,
pe uscat și era accesibil doar de pe mare; faptul că acum se putea ajunge acolo cu
mașina era un fel de miracol pe care nici măcar locuitorii de pe aceste meleaguri
nu se bizuiau. În realitate, aflându-te în acel loc, aveai senzația că era un sat cu
vocație de insulă și că îi plăcea să stea ascuns, la poalele unui munte inaccesibil.
Cu toate că era vară, vântul de pe culmi biciuia mașina, sporindu-le senzația
de nesiguranță. Din când în când, se ivea câte un stejar uscat, vlăguit și înclinat,
sau câte un țăran care lucra pământul. Galei nu îi plăcu ariditatea peisajului din
Cadaqués, care i se păru aproape la fel de descurajantă pe cât era căldura. De
ambele părți erau munți purpurii sau negri, care se repezeau către mare fără a se
lăsa atinși de ea.
— Nu pare prea primitor, bombăni Gala.
— Dragă, așteaptă puțin, răspunse Paul în vreme ce se plimbau printre străzile
în pantă, pavate cu pietre șlefuite de apa mării.
Se opriră și admirară porțile pictate cu albastru, casele pescărești albe, florile
cățărătoare de pe fațade… văzură cum se schimba lumina peste zi, transmițând
seninătate… totul părea să-i placă lui Paul.
— Să căutăm hotelul despre care ne-a vorbit Salvador. Cum se numea?
— Cel mai bine ar fi să întrebăm pe cineva, ca să nu pierdem vremea
căutându-l.
— Miramar, cred că se numea Miramar.
— Lasă-mă să mă uit! răspunse Gala, scoțând din buzunar o hârtie mototolită,
pe care erau scrise numele și adresa hotelului.
— Nu va fi greu să-l găsim, nu e o aşezare mare.
Atunci, în depărtare, văzură o biserică impunătoare care ieșea în evidență,
contrastând cu marea, ca și cum ar fi fost prora unei strălucitoare corăbii de
pescuit. Situată la capătul unei livezi de măslini în formă de amfiteatru și al unui
golf, se bucura de o poziţie de invidiat. Părea să urmărească o stâncă neagră
care, ca o aripă de rechin, ieșea din golf.
— Da, n-ar trebui să fie complicat să-l găsim. În fond și la urma urmei, e
singurul hotel din sat.
Câteva minute mai târziu, fără să fie nevoiți să vorbească cu nimeni, dădură
peste o clădire de stuc alb, construită pe o plajă cu pietricele, pe a cărei placă de
la intrare se putea citi: Hotel Miramar.
— Etajul al doilea, anunță Paul arătându-i cheile soției sale, după ce vorbise
cu recepționerul.
— Nu ne vom simți în largul nostru, răspunse Gala.
— Draga mea, așteaptă și vei vedea, încercă el s-o liniștească.
— Când mergem la plajă? Putem să facem baie? îi întrerupse fetița.
— Vrei să încetezi să mai pui întrebări? Avem timp să facem baie. Acum
haide să mergem să vedem vila de lux despre care zice taică-tu că ne așteaptă
două etaje mai sus, adăugă ea, ironică.
Din nefericire pentru toți trei, Gala avu dreptate. Camerele nu erau prea
confortabile și nu aveau nici apă curentă, nici lumină electrică.
— Aici nu putem sta prea mult. Țara asta se află la ani-lumină distanță de
Franța. Pare un sătuc primitiv. Ce-o să fac eu diminețile? Și dușul meu?
— O să rezolvăm, ma petite, vei vedea. Poate că Salvador ne va oferi o
alternativă.
— Câtă încredere ai în prietenul tău, pe care abia dacă l-ai văzut de vreo două
ori, când îmi închipui că vă îmbătaserăți cu alcool sau cu absint. Nu știu cum de
m-am lăsat convinsă să vin aici să-mi petrec vacanța. Nu știu, zău așa!
— O să mergem la plajă, o să bem, o să mâncăm… o să ne simțim bine, ma
petite, vei vedea. Iar clima asta o să-ți facă bine la plămâni, o să ne facă bine. În
plus, nu e numai Salvador, mai sunt și soții Magritte, soții Goemans…
— Ăștia sunt cei care îți țin companie la bețiile tale din fiecare noapte?
Gala avea dreptate, era beat în seara în care-l cunoscuse pe pictorul catalan și
tot atunci îl abordase și Goemans. Petrecea o bună bucată de vreme în
bordelurile pariziene cu lumină cernută, unde prostituatele zăceau într-o rână
așteptând câte un client care nu venea întotdeauna și unde el se lăsa în voia
simţurilor în nopțile în care avea nevoie să fie mângâiat, chiar dacă era vorba
despre mângâieri plătite. Goemans se apropiase de el pentru a-l arăta cuiva care
intra în acel moment, însoțit de o tânără îmbrăcată în negru.
— Ăsta e poetul suprarealist, îi spusese Goemans lui Salvador prezentându-i-l
pe Paul. Ar trebui să-l lași să-ți cumpere un tablou; are, în plus, un ochi foarte
bun când vine vorba de a descoperi tinere talente în pictură.
— În realitate Gala, soția mea, e cea care are ochiul cel mai bine format pentru
a descoperi geniile, îl lămuri de îndată Paul.
Acea scurtă prezentare fusese cea care-l făcuse pe tânărul catalan să adauge
imediat:
— Să vină și ea cu voi vara asta la casa tatălui meu, spusese, întinzându-i
mâna.
Da, nu-și amintea ca discuția să fi fost mai lungă. Tânărul îl invitase aproape
fără să-l cunoască, dar tocmai acest impuls îl făcuse să se gândească că e un
personaj interesant, cu toate că nu reușea să-și amintească motivele pentru care
crezuse asta: stridența vestimentației lui, gesturile histrionice… cu siguranță
Gala avea dreptate, fuseseră cu toții beți, pentru că nu-și amintea prea multe din
cele petrecute în noaptea respectivă.
— Bine măcar că nu e și Breton aici. Îl detest. Ar fi fost cireașa de pe tort ca
să îmi amărască zilele, punctă Gala.
— Goemans e un tip cumsecade, în galeria lui îi face mereu loc unuia dintre ai
noștri.
Tot ce-şi dorise Paul, atunci când primise invitația, era să-și petreacă vacanța
în familie și cu bani puțini, ceea ce i-ar fi ajutat să-și salveze relația, stricată ca
urmare a unui lung șir de infidelități trecătoare din partea amândurora și care
sfârșiseră prin a-i transforma în doi străini. Pe urmă, de câteva luni, finanţele nu
mergeau suficient de bine pentru a-și putea permite un lux prea mare sau
călătorii spre destinații îndepărtate. De aceea, când Salvador le propusese să vină
să-și petreacă vara la Cadaqués, nu stătuse pe gânduri.
Spania avea un avantaj exotic, care-l atrăsese imediat. Se afla atât de aproape
de Franța, încât francezii nu-i dădeau atenție. Altă opțiune ar fi fost să meargă în
Bretania și apoi în Elveția, împreună cu prietenul său André Breton și cu familia
acestuia, dar renunțase de îndată la idee, după ultimele confruntări ale acestuia
cu Gala și după ce se erijase în liderul cel mai de seamă al suprarealiștilor. Mai
mult, Gala tocmai urmase un tratament la Arosa și prefera să schimbe aerul.
— Haide să vedem dacă dăm de Salvador. Domnișoară, sunteți atât de
amabilă să mă luați de braț? o întrebă Paul cu şarm pe fiica lui, care se agăță de
brațul tatălui ei, vizibil mulțumită, și își privi mama aşteptând să facă şi ea la fel.
Dar Gala era mai preocupată să găsească casa familiei Dalí decât să-și
privească fiica și să încurajeze ceea ce ea considera că sunt maimuțărelile lui
Paul.
— După cum spune în scrisoare, casa de vară a familiei Dalí e destul de
departe de sat, zise ea prost dispusă, citind indicațiile pe care le trimisese
Salvador. Nu știu dacă e o idee bună să mergem pe jos.
— Atunci vom lua mașina, răspunse imediat Paul. Sunt sigur că e o priveliște
splendidă a golfului în formă de semicerc, cred că merită osteneala să facem un
ultim efort. În plus, Salvador mi-a spus că se bucură de un mic golf privat.
*

Casa familiei Dalí era albă, înconjurată de eucalipți și mușcate roșii și se

înălța, solitară, în fața unei plaje acoperite cu plăci de ardezie neagră și nisip fin.
Înaintară cu mașina până unde le permitea drumul înțesat de gropi. Parcară și
văzură, în capăt, un grup de persoane.
 — Uite! Ți-am zis, strigă Paul. Acolo sunt.
— Nu știu cine sunt, comentă laconic Gala.
— Ba da, dragă, îi cunoști aproape pe toți. Haide!
— Fă-mi favoarea de a merge încet, ca să apuci să-mi spui și mie cine sunt.
— Uite, îi arătă el, calm. Cei doi din dreapta sunt René Magritte și soția lui,
Georgette; sunt cei îmbrăcați în alb.
— Măcar e un pictor bun…
— În față sunt soții Goemans. Îți aduci aminte de ei? Și vezi, au deja
costumele de baie pe ei, apa trebuie să fie minunată, adăugă Paul satisfăcut,
privindu-și fiica.
— Putem să facem baie? întrebă fetița imediat.
— Nu știu cum ți se pare ție, dar eu nu cred că au răsuflat ușurați văzându-ne
venind.
— Ce vrei să zici?
— Și cine e cel care gesticulează, în picioare?
— Facem baie? insistă fetița.
— Ai răbdare, Cécile, nu fi nesuferită. M-ai scos din minți. Marea nu pleacă
de aici. Stai liniștită, o să facem baie altă dată, răspunse Gala făcând un gest de
enervare către copilă.
— E Salvador. O să-ți placă de el. Sau, cel puțin, sunt sigur că nu te va lăsa
indiferentă, o asigură Paul, încercând să-i distragă atenția Galei de la Cécile,
pentru ca fetița să se poată apropia de apă.
Înaintară către grup și văzură că Salvador nici măcar nu le observase prezența.
Era prea însufleţit să dea nişte explicații din care ei nu prinseră decât finalul.
— Dacă ați putea vedea ce-mi trece prin cap chiar acum, spunea el către cei
din grup, mișcându-se cu studiată teatralitate și fără să le dea atenție nou-
veniților, ați înțelege de ce râd și ați râde mai mult ca mine. Foarte bine, spuse el
gesticulând și verificând ca toată lumea să fie atentă la el. Imaginați-vă în
continuare o mică bufniță sculptată, așezată pe capul lui… o bufniță destul de
stilizată, cu excepția feței, care trebuie să fie foarte realistă. Înțelegeți ce vreau să
spun? insistă, însoțindu-și vorbele de un râs care tuturor li se păru prea teatral.
Bine, imaginați-vă acum că pe capul bufniței se află o mizerie, propriile mele
excremente! Auziți? Pe capul bufniței se află excremente mele!
Dacă Dalí ar fi încercat, deliberat, să-i facă o mai proastă impresie Galei, n-ar
fi reușit acest lucru într-un mod mai eficient decât prin acel râs isteric și acele
aluzii scatologice. Tot ce ura Gala mai mult pe lume era umorul scatologic, îi
repugna la fel de mult ca murdăria, iar acum mai și era plină de praf, în urma
acelui drum obositor.
Gala îl privi pe Paul și, fără ca ea să scoată un cuvânt, el înțelese imediat ce
însemna acea privire.
— Noi ne retragem, voiam doar să vă salutăm. Suntem foarte obosiți după
drum și trebuie să ne odihnim. Ne vedem în după-amiaza asta, spuse și se ridică
pentru a-și lua rămas-bun.
— Da, mergem să ne facem siesta, adăugă Gala și se ridică fără să spună la
revedere. Între timp, la urechea lui Paul, adăugă: Călătoria asta a fost o greșeală
teribilă. Nu cred să fiu în stare să înghit multe tâmpenii din partea lui Salvador,
care mi se pare insuportabil și antipatic și, dacă îi dă înainte cu umorul ăsta
scatologic și cu râsetele astea isterice, eu însămi am să-i spun să tacă.
De îndată ce ajunseră la mașină, închise ochii, nu voia decât să se întoarcă la
hotel, să se întindă pe pat și să se odihnească cât îi cerea trupul. Nu, era limpede,
nu fusese deloc o idee bună să facă acea călătorie, categoric nu.
Dar se aflau deja acolo și trebuiau să se vadă din nou cu el. Chiar în acea zi, la
căderea serii, Gala și Paul se reîntâlniră cu soții Goemans și Magritte pe terasa
unei cafenele, la umbra copacilor și lângă plajă.
— Avem nevoie să termine tablourile acelea. De-asta suntem aici, le mărturisi
celor doi Camille Goemans, destul de îngrijorat.
— Nu le-a pictat? se miră Paul.
— De cinci luni ne rugăm de el și nu face decât să ne amâne. Dacă nu le
termină cât de curând, nu știu în ce măsură va mai avea loc expoziția lui de la
Paris, cu puținul material pe care ni l-a arătat până acum nu putem umple nici
măcar o jumătate de sală, explică comerciantul de opere de artă nu fără
amărăciune, în timp ce-și amintea, îngrijorat, că făcuse deja o ofertă de trei mii
de franci pentru opera lui Dalí și că încă nu văzuse nici un tablou.
— E în noiembrie, știți? Mai e atât de puțin până atunci, interveni soția lui,
întărind că se aflau în mare grabă.
— Problema nu e că nu lucrează, pentru că o face, ci că e în stare să petreacă
ore în șir, zile chiar, completând un mic colț al unei picturi. Ca și cum diferența
dintre o operă de artă nemaipomenită ca a lui și o banală operă de artă a oricărui
alt pictor ar consta în minuțiozitatea de care dă dovadă, care îl face să-și petreacă
zile întregi îmbunătățind ceea ce a terminat deja.
— Cu siguranță în asta constă diferența, i-o tăie Gala lui Goemans, înțelegând
pe dată că universul lui Dalí se mișca pe alte făgașuri decât al celorlalți și
gândindu-se că, totuşi, poate avea ceva în comun cu al ei.
— Acum treci de partea lui? Nu ai spus că ți se pare insuportabil și antipatic?
zise Paul, surprins de răspunsul Galei.
— Nu spun nici acum altceva, doar că o operă de artă neterminată nu e o
operă de artă, pronunță ea sentința.
— Asta ca să nu pomenesc de faptul că e în stare să-și petreacă ore în șir
pictând niște izmene murdare de excremente, cărora le adaugă mereu detalii și
care nu au nimic de-a face cu tablourile de expoziție, insistă Goemans,
presupunând că astfel va atrage repulsia celor prezenți.
— Așa e suprarealismul, interveni atunci Paul.
— Doar n-o să-mi spui acum că niște izmene pătate înseamnă artă, comentă
scandalizată Georgette.
— Ba sigur că înseamnă, răspunse Gala imediat, privind-o cu un aer de
superioritate. E mai suprarealist decât orice lucru pe care-l socotești tu
suprarealist.
Auzindu-se, Gala își dădu seama că personajul numit Salvador începea să
devină, pentru ea, oarecum atrăgător. Izmene murdare, sigur că da. Asta era artă,
cu toate că ea ar fi preferat să nu aibă respectivul model prin preajmă și, în loc de
izmene, să fie alt articol de vestimentație, dar asta era artă, iar el, probabil, era un
geniu.
— Ei bine, mie mi se pare că e ceva infantil, insistă Georgette.
— Ție ți s-o fi părând așa, dar nu ai dreptate. Nu-i așa, René? îl întrebă Gala
provocator pe Magritte.
— Mă rog, ba da, într-o anume privință…, răspunse bărbatul, văzându-se
încolţit de cele două femei.
— Nu, prietene, greșești foarte tare, soția mea are, fără discuție, dreptate. Asta
înseamnă artă și cel care nu înţelege nu e, probabil, un artist adevărat, adăugă
Éluard, pe care intervenția Galei îl făcu să se gândească că, alături de el, se afla
din nou acea fată tânără de la Clavadel. Că acea escapadă de la Cadaqués fusese,
probabil, o idee mai bună decât părea la început.
— Treaba e că băiatul ăsta, cum îl numește tatăl lui, stă închis ore întregi în
atelierul său. Se pare că se trezește foarte devreme ca să lucreze, dar realitatea e
că nu avansează și de fiecare dată când îi vorbim despre expoziție, schimbă
subiectul.
— Zice că răsăritul de soare de la Cadaqués îl inspiră.
— Și măcar dacă ar fi doar atât, dar mai e și obsedat să devină la fel de faimos
ca Picasso, pe care nici măcar nu îl cunoaște personal, dar știe că a vorbit frumos
despre unul dintre tablourile lui.
Dezbaterea a fost întreruptă de sosirea neașteptată a lui Dalí. Tânărul venea
dinspre plajă gesticulând, făcând mișcări exagerate care se bucurară de atenția
dorită. Era îmbrăcat cu niște pantaloni albi și strâmți, proaspăt călcați, o cămașă
de mătase cu pieptar, pe care își etalase un colier de perle false și o brățară de
plasă metalică. Avea părul dat cu pomadă, după moda dandy a epocii, și se
bărbierise cu meticulozitate. În realitate, părea mai degrabă un dansator de tango
decât unul dintre localnicii pe care-i întâlneai pe stradă. Afectat, extravagant, ba
chiar ușor efeminat în mișcări, la prima vedere nu părea un pictor.
Gala își îndreptă atenția către picioarele lui și fu surprinsă să observe că
încălțările sale făceau o ciudată concesie modei oamenilor din sat, ignorând cu
totul estetica… sau poate că nu. Purta o pereche de espadrile negre cu șireturi
care se legau pe gambă.
— Se numesc vigatanes, o lămuri imediat Dalí pe Gala, dându-și seama că-i
privea încălțările, uimită. Pot să-ți fac rost de o pereche.
— Mulțumesc, răspunse Gala, surprinsă de ofertă, fără să-l lămurească însă
dacă îi accepta sau refuza propunerea.
În tot acest timp, el continua să meargă de-a lungul plajei fără să se oprească
să stea de vorbă. Înainta cu pași semeți pe nisip, strălucitor, umflându-se în pene
pentru ceva ce numai el știa. Cămașa de mătase și perlele le împrumutase de la
sora lui. Pe plajă, îi salută de departe pe niște pescari care-i răspunseră, la rândul
lor, la salut. Bărbații nu îl priveau cu uimire. Era clar că locuitorii din Cadaqués
erau deja obișnuiți ca Dalí, fiul prosperului notar din Figueras, să poarte acele
straie ciudate și să se comporte în acel mod, dar Gala și ceilalți adunați acolo
rămaseră surprinși.
— Cine nu-l cunoaște ar zice că are îndemânarea unui dansator profesionist de
tangou argentinian, în stare să cucerească cu fiecare pas pe care-l face, cu fiecare
mișcare.
— A cunoaște e sinonim cu a afla, iubito. Și ai încă multe alte lucruri de aflat
despre el.
Ceea ce surprindea cel mai tare era că la început nu vorbea și părea foarte
timid și introvertit, în timp ce afișa acel aspect dezinhibat în fața lumii. Și,
contrar oricăror așteptări, era o gazdă bună, mereu atent ca invitaților săi să nu le
lipsească nimic. Le dădu să guste din bunătățile locale, inclusiv din mâncarea lui
preferată, aricii de mare. În timp ce ceilalți stăteau de vorbă și se împrieteneau, el
bea un lichid gălbui, privind în jur tot timpul și, fără ca restul să cunoască
motivul, izbucnea dintr-odată în râs. Un râs atât de violent și de zgomotos, încât
de multe ori nu se putea opri. Privindu-l, tuturor li se părea că se comporta ca un
idiot, până când își dădură seama că băutura cu care își tot umplea paharul era
Pernod Fils și presupuseră că absintul își făcea efectul asupra lui Salvador.
— Cadaqués e un sat de pescari, căutători de corali, contrabandiști și
vrăjitoare, îi explică Salvador Galei, vorbind rar și gesticulând mult, vrând parcă
să intrige prin cuvintele sale. Când te plimbi pe străzile lui, ai senzația că
locuitorii au o mai puternică legătură cu marea decât între ei.
— Uneori e mai bine să nu ai legături cu oamenii, răspunse ea tranșant și
continuă să meargă.
*

În acel moment nu știam ce spun. De ce zisesem că nu trebuie să ai legături

cu oamenii, când eu îmi dorisem dintotdeauna asta? Atunci nu m-am gândit,
dar era limpede că și Salvador mă influența. Vreau să cred că nu în aceeași
măsură în care l-am influențat eu pe el.
*

În acea dimineață, în fața șevaletului, zgomotele matinale îi abătură atenția de

la amintirea scurtei conversații pe care o purtase cu Gala, dar care-l mișcase cu
totul: o cheie care se răsucea în broască, sunetul clopoțeilor care venea dinspre o
turmă de oi ce trecea pe drum, plescăitul cadențat al vâslelor unui pescar,
valurile care se izbeau ritmic de stânci și conversația însuflețită dintre invitații
săi, așezați sub fereastra camerei lui, care stăteau de vorbă râzând… totul îi
amintea lui Salvador că era așteptat. Dar nu voia să coboare înainte să afle cum îi
putea impresiona pe toți, dar mai ales pe Gala, așa că se gândea de ore întregi
cum să facă. În cele din urmă, se hotărî să-și sfâșie cămașa de mătase și să-și
întoarcă de dos costumul de baie. Uitându-se în oglindă, se convinse că nu era
suficient pentru a ieși în evidență, ci mai degrabă ar fi trecut drept un excentric
neîngrijit și nu era asta ceea ce căuta pentru a atrage atenția invitaților săi.
Atunci, se rase la subsuori până-i dădu sângele, apoi se tamponă cu apret de rufe.
Încă nemulțumit, se unse pe păr cu clei de pește și cu căcăreze de capră,
hotărând că era mai bine aşa, decât să folosească apă de colonie; în cele din
urmă, își puse o mușcată roșie după ureche. Apoi se uită în oglindă.
— Acum da, spuse cu voce tare, simțindu-se pregătit să se alăture Galei și
celorlalți, dar, în ultima clipă, se pierdu cu firea văzând-o așezată cu spatele
dincolo de pervazul ferestrei.
De acolo, imaginea femeii așezate pe nisip, în fața mării, arătându-și spatele
gol, depășea orice altă închipuire pe care o avusese vreodată cu privire la vreo
femeie. Nu era doar una dintre fetele pe care le mai zărise, era o zeiță. Niciodată
până atunci nu văzuse pe nimeni ca ea. Acea frumusețe androgină îl dăduse peste
cap doar privind-o. Imaginea îi fu de ajuns ca să-și dea seama că simte ceva ce
niciodată până atunci nu simțise, pentru nici o femeie, și că asta îl îngrozea și îl
fascina la fel de mult.
— Cum de mi-am putut petrece toată ziua de ieri alături de ea fără s-o
recunosc, fără să bănuiesc nimic? strigă în atelierul lui pustiu, fără ca nimeni să-l
poată auzi, în timp ce, nervos, se mișca de colo-colo, fără să aibă curaj să
coboare pe plajă. „Cum să ies așa acum pentru a-i întâmpina? Înfățișarea mea e
lamentabilă, nici n-o să-mi arunce o privire“, își spuse, uitându-se în oglindă și
căindu-se că își alesese asemenea veșminte.
În minte îi veni, atunci, o întâmplare de când avea șapte ani. Atunci, în singura
perioadă în care fusese la școala municipală din Figueres, excentricul lui
profesor, Esteban Trayter, îi invitase pe elevi la el acasă. Voia să le arate copiilor
din sat o serie de aparate moderne pe care le cumpărase în timpul ultimei sale
călătorii la Paris. Dintre toate obiectele, cel care îl fascinase cel mai mult pe
Salvador fusese o cutie pătrată care conținea un fel de teatru optic. Era un
dispozitiv foarte simplu, cu patru oglinzi mici, așezate astfel încât să permită
mișcarea imaginilor din dreptul fiecărui ochi, puse una lângă alta în așa fel încât,
odată montate, să dea un efect tridimensional desenelor. Toți fuseseră vrăjiţi
văzând imaginile.
În ziua aceea, Trayter, din câte își amintea Dalí, adusese cu el și o fată din sat.
În aparatul cu pricina, sau mai bine spus, prin el, alunecau niște peisaje rusești,
cu zăpadă, și printre acele secvențe, o copiliță rusoaică, într-o sanie. Acea fată îi
rămase pe retină până când, mai târziu, într-o zi în care ningea zdravăn în
Figueres, văzuse în depărtare o fetiță rusoaică care alerga pe străzile orașului, ca
și cum s-ar fi rătăcit. Salvador voise să se apropie ca să stea de vorbă cu ea, dar
nu fusese capabil să-și învingă rușinea și să o salute și simțise aceeași teamă pe
care o simțea acum gândindu-se la Gala. Soarta i-o scosese din nou în cale pe
acea fetiță. Salvador era sigur că acea amintire îi revenise în memorie pentru că
era vorba despre aceeași fată care se odihnea acum sub fereastra lui. Era ea,
Gala, acea copilă care îi dispăruse de sub ochi pentru a reapărea acum, era sigur
de asta.
Acea femeie în toată firea avea cu zece ani mai mult decât Salvador. Ceea ce,
departe de a fi o problemă, reprezenta un avantaj pentru pictor, pentru că ei avea
să îi permită să ia toate acele hotărâri pe care, oricât de simple ar fi fost, el nu era
în stare să le ducă la bun sfârșit. Era limpede că experiența ei de viață îi situa la
poli opuşi, iar asta i se părea lui Salvador o șansă. Mai mult, la cei douăzeci și
cinci de ani ai săi, era încă virgin, ceea ce după toate aparențele părea un
neajuns, numai că intuise imediat că Gala era singura care l-ar fi putut înțelege și
i-ar fi rămas alături.
Dar în acea clipă, în acea dimineață, bărbatul chipeș, subțire ca o trestie, cu un
trup tot numai fibră care, fără a fi slab, părea atletic, era înfricoșat. Până-ntr-atât,
încât de mai multe ori încercă să-și schimbe înfățișarea, să-și pieptene cu grijă
părul negru, să lase ca pielea lui netedă și bronzată să-i dea aerul unui tânăr
atrăgător, ca să ascundă că era, de fapt, un băiat temător și sfios, neobișnuit să
aibă de-a face cu femeile.
— Cum o să reușesc să-i atrag atenția? își tot repeta el.
Abia reușise să se hotărască cu privire la modul în care avea s-o facă:
comportamentul lui straniu avea să fie cel care urma să o determine pe Gala să-i
acorde atenție.
În acea dimineață soții Magritte, soții Goemans și un prieten nou-sosit al lui
Salvador, Luis Buñuel, surprinși de starea de spirit a pictorului, se gândiră că
probabil, dacă Dalí era atât de nebun după Gala, numai ea l-ar fi putut convinge
să-și reia lucrul. De când veniseră, încercaseră totul, dar fără succes. Nici măcar
Luis, prietenul în care avea cea mai mare încredere și cu care lucrase, în ultimele
luni, cot la cot la un scenariu de film, nu putea să-l calmeze, să-l facă să se așeze
și să lucreze. Regizorul de film, care-l cunoștea de pe vremea când se afla la
Madrid, la Reședința Studenților1, ajunsese cu două zile în urmă la Cadaqués, cu
singura intenție de a-l convinge pe Salvador să scrie împreună scenariul unui nou
film care avea să se numească Vârsta de aur. La obligațiile sale legate de galeria
soților Goemans se adăuga, acum, şi scrierea scenariului.
1. Residencia de Estudiantes a fost înființată la Madrid în 1910 și a fost primul centru cultural din
Spania, unde au fost găzduite, de- a lungul anilor, personalități ale vremii: Federico García Lorca, Luis
Buñuel, Juan Ramón Jiménez, Manuel de Falla, Paul Valéry, Albert Einstein, Marie Curie, Igor Stravinski
și alții. (n.tr.)

În cele din urmă, în timp ce Salvador continua să fie măcinat de îndoieli și

nesiguranță cu privire la modul în care să se apropie de Gala, ceilalți se reuniră
în acea după-amiază la Es Llané, plaja care se afla aproape de casa familiei Dalí.
Fără îndoială, era reduta perfectă unde să se simtă bine și să stea de vorbă
liniștiți, pentru a hotărî cum să-i pună lui Salvador toate problemele.
— Trebuie să facem ceva, nu putem continua așa. Așteptând ca într-o bună zi
să se trezească și să facă ceva din cele promise, dacă are chef. Trebuie să mă
ajutați, altfel nu vom reuși să organizăm expoziția, se lamenta Goemans.
— Salvador își pierde mințile, iar noi, cu toții, trebuie să-l salvăm de nebunie,
insista şi soția lui.
— E alt om, e transformat. Soția asta a ta l-a înnebunit, spuse Luis mânios,
dovedind împotriva rusoaicei o ranchiună care îi surprinse pe toți. Am venit la
Cadaqués doar ca să vorbim despre scenariul filmului, iar el știe asta, și încă nu
am reușit s-o fac. Vorbește necontenit despre Gala.
De curând, după succesul cu primul lui film, Câinele andaluz, la care
Salvador participase ca scenarist, amândoi se gândiseră să pornească un nou
proiect, iar ideea era să-l finalizeze în acea vară. Acum se bazau chiar și pe un
mecena care era de acord să finanțeze viitorul proiect, iar Buñuel nu voia să
piardă acea șansă.
Paul îl privea pe Buñuel mirat. Îi cunoștea reputația de regizor suprarealist,
dar nu știa că Dalí lucrase la rândul lui la scenariu. Mai mult, nici măcar nu
observase ca Dalí să-i fi dat atâta atenție Galei, convins cum era de faptul că
soția lui, chiar dacă nu era câtuși de puțin un exemplu de fidelitate, nu avea să
piardă nici trei minute cu catalanul, pe care-l considera prea efeminat pentru
gustul ei. Asta fără să mai pună la socoteală zvonurile privitoare la sexualitatea
lui Dalí, care transpăreau din toate conversațiile și scoteau în evidență faptul că-l
interesau mult mai puțin femeile decât bărbații.
— Nu-ți face griji pentru Gala, Luis. Salvador o fi un geniu, dar nu e un
bărbat care să o poată interesa pe ea, îl lămuri Paul, văzându-l îngrijorat. Și se
pare că femeile nu se numără printre pasiunile lui Salvador.
Dar lucrurile stăteau cu totul altfel, iar Buñuel, care-și cunoștea prietenul și
capacitatea acestuia de a-și schimba părerea cu aceeași ușurință cu care se
schimba direcția vântului, o știa prea bine.
— Ce s-a întâmplat cu ceea ce am stabilit, anume că scriem un nou scenariu
după ce filmăm Câinele andaluz? îi tot repeta aragonezul lui Dalí.
— Ai văzut-o? I-ai observat fesele, ochii, mersul? Tonul susurător al vocii?
răspundea Salvador privind-o vrăjit pe Gala, fără să ia în seamă cuvintele lui
Buñuel.
— Mă urmărești? Trebuie să începem să lucrăm, insista Luis iar și iar.
— Ce pot să fac, Luis, ca să-mi dea atenție? Nu înțelegi, o iubeam dinainte de
a o cunoaște, explica pictorul, cu patos.
Buñuel era în pană de idei și avea nevoie de Dalí, aproape la fel de mult pe cât
avea și Goemans, dar nu reușea să-l facă să nu se mai gândească la Gala, care
părea să nu-și dea seama de obsesia pe care o făcuse pictorul pentru ea. Continua
să facă zilnic lungi plimbări pe plajă, aproape dezbrăcată, ignorând bârfele pe
care le provoca ori de câte ori ieșea în compania catalanului.
Până la urmă, într-o zi, obosit să nu primească răspuns de la prietenul lui, Luis
îl luă cu el să dea o raită prin Cap de Creus. Voia să încerce să-i facă pictorului o
propunere fermă de lucru și i se păru că, îndepărtându-l de toți și vorbind cu el
între patru ochi, era cea mai bună modalitate pentru a reuși.
— Am sunat-o pe Lídia și ne-a pregătit o barcă. Unul dintre fiii ei ne va însoți,
spuse aragonezul, încredințat că era ultimul lucru la care putea recurge și că
urma să aibă efect.
Buñuel cunoștea slăbiciunea lui Salvador pentru fiica celei care fusese
vrăjitoarea cea mai renumită din zonă, Lídia Sabana, și pentru copiii acesteia.
Astfel încât deduse că o plimbare cu barca împreună ar fi fost bine primită. Poate
că în larg, departe de toate, avea să-i fie mai ușor să trateze chestiunea legată de
scenariu.
— Lídia, draga mea Lídia și acei copii frumoși ai ei, înzestrați cu harul demn
de invidiat al nebuniei, răspunse Salvador, schimbându-se la față. Ce n-ar face ea
pentru mine! Să mergem, să n-o facem să aștepte. Cu vrăjitoarele nu te joci!
Și se suiră în ambarcațiune. Marea era liniștită și te puteai bucura de una
dintre cele mai frumoase priveliști ale coastei din câte puteau exista.
— Privește, spuse Luis, arătându-i un grup de turiști care se zăreau în
depărtare din barcă și care moțăiau sub niște umbrele, vrând să îl ia pe departe
înainte de a aborda tema care, de fapt, îl adusese acolo.
— E cel mai frumos peisaj din lume, îl asigură Salvador fără să șovăie.
— Ai dreptate, peisajul ăsta e demn de Sorolla. Nici un alt pictor nu ar putea
plăsmui un spectacol atât de grandios ca acela care se vede de-aici, comentă
Buñuel fără să se gândească.
Auzind asta, Salvador îl țintui cu privirea aproape fără să clipească și începu
să gesticuleze, mișcându-se ca și cum ar fi vorbit, dar fără să scoată un cuvânt,
ca și cum i-ar fi rămas ceva în gât. Până când, în cele din urmă, scoțând aerul
afară, spuse aproape şuierând:
— Cum de ți-a trecut prin minte să spui asemenea gogomănii despre niște
stânci atât de frumoase? N-ar fi trebuit să vin cu tine! Plimbarea asta cu barca a
fost o greșeală! Ar fi trebuit să rămân pe plajă! strigă el, din cale-afară de iritat.
— Dar… ce-i cu tine?
— Cineva care e în stare să-l pomenească pe Sorolla în prezența mea, cineva
care să-l considere un pictor bun, cu greu ar putea să prețuiască arta, arta mea!
Cu cineva de genul ăsta nu pot să-mi împart geniul scriind un scenariu!
Și, foarte supărat, îi ceru lui Buñuel să ducă barca la mal, pentru că nu voia să
mai stea nici o secundă.
— Ești orb? Natura pe care o vezi aici nu are nimic de-a face cu desenele
jalnice ale unui pictor de mâna a treia, care nu merită nimic altceva decât
disprețul nostru. Și tu te numești suprarealist? Tu vorbești despre artă?
— Dar tu? răspunse Luis imediat, fără să se lase impresionat, înțelegând în
sfârșit ce anume stârnise furia prietenului său. Oare nu vezi în ce te-ai
transformat în zilele din urmă? Parcă ai fi un câine în călduri, tot timpul ești în
spatele Galei. Așa vrei tu să scrii scenariul unui film care va fi totul pentru
suprarealism? Asta e maniera în care creezi tu artă? Lăsându-te dus de nas de o
femeiușcă care abia dacă îți dă atenție?
Barca se opri brusc pe nisipul de la mal. Acolo se aflau cu toții, aşteptând
nerăbdători să afle cum fusese discuția pe care o purtaseră cei doi. Cu toate
acestea, când, în depărtare, îi văzură certându-se și auziră strigătele lor, ghiciră
imediat ce era mai rău. Luis nu doar că nu reușise să-l facă pe Salvador să se
implice în planurile lui, ci se mai și ivise un conflict între ei.
— Tu, numai tu ești vinovată pentru toate! îi strigă Luis Galei, foarte supărat,
de îndată ce ajunseră la locul de pe plajă unde se aflau prietenii săi. Și am să te
omor! O s-o fac cu mâna mea! Și o porni în goană în direcția femeii pe care,
prinzând-o, o apucă de gât și o trânti pe jos, strângând-o cu ambele mâini.
Gala, înspăimântată, nu avea putere să se opună. Cécile, lângă ea, speriată,
striga și plângea, neștiind ce să facă pentru a-și ajuta mama, până când o rupse la
fugă printre stânci, ajungând să se refugieze alături de nevasta unui pescar, care
se uita la scenă cu gura căscată. Între timp, soții Goemans se apropiară imediat
încercând să-i despartă, căci toți cunoșteau prea bine atacurile de furie ale lui
Luis. La mijloc, Dalí, împietrit, se uita la strania pereche care se zbătea pe nisip,
fără să știe cum să reacționeze. Atunci, îngenunche pe nisip, implorându-l pe
Luis să nu o ucidă, în timp ce murmura, timid:
 — Las-o, e o zeiță, e zeița mea… n-o atinge, nu-i face rău…
— Rusoaica asta îmi strică munca, nu vă dați seama? E răutatea întruchipată,
strigă Luis Buñuel, odată ce-l despărțiră de ea. Nu aveam de gând s-o omor,
voiam doar să-i iasă limba printre dinți, e o viperă!
— E o femeie magnifică! exclamă Dalí îngenuncheat pe nisip, trăgându-se
teatral de păr și fără să înțeleagă prea bine ce se întâmplase. Nu-i face nimic!
Las-o! Nu mai pune mâna pe ea! continua pictorul să suspine, odată despărțiți
cei doi.
— Domnilor, purtați-vă frumos, strigă atunci Lídia, apropiindu-se cu pași
mari. Să te lupți cu femeile nu e lucru demn de un bărbat.
— E o vrăjitoare, răspunse furios Buñuel.
— Și ce dacă, îl puse ea la punct, în timp ce o ajuta pe Gala să se ridice, în
stupoarea generală a tuturor celor de față. Obținuse un asemenea succes
schimbând nici două propoziții.
— Mulțumesc, bâigui Gala.
— Mierea e mai dulce ca sângele, domnule Buñuel. Țineți cont de ce vă zic. E
mai dulce, repetă ea.
Buñuel se uită la ea, își scutură nisipul de pe mâini și se îndepărtă, furios, în
direcția casei lui Dalí.
— Femeia asta o să ne omoare pe toți. E o ciumă! se auzeau strigătele lui în
depărtare. O să ne înfunde, o să vă înfunde pe toți! L-a înnebunit, l-a înnebunit
cu totul pe Salvador!
Chiar în acea după-amiază, ceva mai liniștiți, ceilalți membri ai grupului
hotărâră, în cele din urmă, că Gala trebuia să fie cea care să vorbească cu
Salvador.
— Nimeni altcineva nu-l poate scăpa de nebunia în care trăiește. Trebuie să-l
aduci pe calea cea bună, exerciți asupra lui o atracție pe care n-o mai are nimeni,
îi spuse Paul Galei, punându-și pentru prima oară problema că, poate, o arunca
în brațele unui bărbat care ar fi putut s-o îndepărteze pentru totdeauna de el.
— Să-l aduc pe calea cea bună? Încotro? întrebă Gala, mirată.
— Către Buñuel, trebuie să scrie scenariul pentru următorul film, și către
Goemans, ca să termine de pictat tablourile pentru expoziția care a fost aranjată.
Se pare că Salvador nu poate face nimic altceva decât să se gândească la tine, o
lămuri Paul.
Gala îl privi, mulțumită. Din nou apuca ea frâiele, ei îi cereau asta, fără ea, știa
prea bine, n-ar fi reușit să-l facă pe Salvador să redevină docil și muncitor.
 — Ești sigur, Paul? întrebă cu un amestec de mândrie și de satisfacție. Nu faci
decât să-mi vorbești despre el, despre eleganța și talentul lui… E ca și cum ai
încerca să mă împingi în brațele lui. Și nici măcar nu-l cunosc. Ce aștepți de la
mine?
— Galușka, știi bine că te iubesc atât de mult, încât nu-mi pasă dacă te împart
cu alți bărbați. Știi asta, ai știut-o mereu. Am încredere în tine. Deși cred că, de
data asta, nu va fi nevoie să-ți pui la bătaie toate farmecele, va fi de-ajuns să-i
dai puțină atenție, Salvador nu are nevoie de mai mult din partea femeilor, din
câte mi s-a zis.
Așadar, despre asta era vorba? Pentru toți era limpede că numai ea putea juca
o carte importantă în favoarea lor, că era cea care putea îndruma geniile și că
acum îi revenea sarcina de a-l călăuzi pe Dalí.
 VIII
JUDECATA
Echilibrul și perfecțiunea nu sunt simetrice

Zilele trecură și se părea că Salvador era din nou liniștit, dedicându-se picturii.
Cu toate acestea, Luis se hotărâse să-și facă bagajele. Era limpede că nu aveau să
scrie împreună nici un scenariu și prefera să nu piardă vremea. Între timp,
ceilalți, ceva mai încrezători că aveau să se întoarcă la Paris cu câteva din
tablourile promise de pictor, încercau să nu stârnească nici o discuție care să-l
enerveze. Stăteau la soare, se plimbau, vorbeau despre lucruri banale, se uitau la
pescari cum își încărcau plasele în bărcile lor colorate… Noaptea, se adunau pe
plajă ca să stea de vorbă și să bea, în timp ce, în depărtare, luminile
ambarcațiunilor semănau cu mustățile peștilor ieșiţi din adâncurile mării.
Treptat, Dalí începu să-și reintre în rutină. Se trezea devreme și lucra în
atelierul lui până îi auzea venind pentru a face prima baie a dimineții după micul
dejun… Într-o dimineață, apăru pe plajă purtând o cămașă largă pe care, după
cum ținu să-i lămurească, chiar el și-o croise. Toți erau întinși pe nisip,
bucurându-se de soare și de zgomotul valurilor. În mod clar, Salvador își
recuperase însuflețirea și poftă de lucru.
— Dragi prieteni, îmi doresc să vă simțiți bine.
— Te-ai trezit acum? întrebă Paul, dându-și seama că nu-l văzuse toată
dimineața.
Dalí îl privi și zâmbi. Vru să slobozească unul din hohotele lui de râs
histrionice, dar se stăpâni, amintindu-și că ultima oară i se păruse că Gala îl
privise ca și cum l-ar fi disprețuit.
— Dragă prietene, răspunse gesticulând plin de emfază, în timp ce se plimba
de colo-colo, adevărul e că în fiecare zi iau micul dejun, mă îmbăiez, pictez,
mănânc, dorm… și pe la ora șapte încep să mă joc de-a Dalí, explică el și arătă
spre ceasornicul bisericii pentru a-și întări explicația cu un zâmbet triumfător.
Gala se gândi că sosise clipa să se apuce de treabă. Îl cercetă cu luare-aminte,
până atunci nu observase că fața lui avea un aer intelectual, mult mai interesant
decât ar fi putut vreodată să aibă Paul, iar asta, fără îndoială, îi prevestea un
viitor mai mult decât promițător. Poetul, după părerea Galei, atinsese deja
punctul maxim al operei lui, iar asta o făcea să se plictisească avându-l alături.
Salvador, pe de altă parte, în mod cert avea să devină un geniu, dacă se lăsa
călăuzit de persoana potrivită. Fără putință de tăgadă, avea să devină mai faimos
decât oricare dintre bărbații cu care fusese până atunci și mai mult decât oricare
dintre cei care se aflau atunci pe plajă. De aceea se ridică și îi făcu semn să o
urmeze.
— Eu? întrebă Salvador mirat, uitându-se în jur.
Gala îl privi și, fără să-i răspundă, încuviință din cap, se ridică și începu să
meargă pe plajă în direcția unui mic golf din apropiere. Dalí se apropie de ea
până când, fără să scoată un cuvânt, se luară de mână și continuară să meargă.
Simțindu-i mâna tremurătoare, Galei îi păru rău că se gândise că era detestabil
când îl văzuse pentru prima dată și deveni tandră. Trebuia să îi arate toată
căldura de care era în stare pentru a relaxa situația și a-i câștiga, astfel, atenția.
Ce-i păsa ei de scenariile de film sau de expoziții, dacă nu reușea mai întâi ca
Salvador să țină seama de tot ce i-ar fi spus ea? Trebuia să înceapă să îl
cucerească pe bărbatul din el pentru a afla până unde l-ar fi putut mânui.
— Dacă vrei, mâine putem să ne vedem din nou pe plajă, îi spuse ea fără să
adauge altceva, așezată pe nisip și privind în zare.
Dalí șovăi, nu era pregătit pentru o asemenea invitaţie, făcută în acel mod.
— Ai vrea?
— Asta-ți spun.
— Atunci așa să fie, îi răspunse și, fără ca ea să se miște din poziția în care se
afla, se ridică în tăcere de pe stânca unde se așezase și se îndreptă spre casă,
schițând un zâmbet pe care, dacă Gala l-ar fi văzut, l-ar fi catalogat drept infantil.
Ceilalți nu îl mai revăzură pe Salvador în acea zi, dar se întâlniră cu Gala.
— De acord, o să vorbesc cu el mai pe îndelete, le promise ea. O să mai facem
o plimbare. Am o singură condiție să vă pun, îi lămuri Gala la întoarcere.
— Condiție? întrebă Goemans, mirat.
— Cineva trebuie să-i spună acestui catalan histrionic să-și controleze râsul
isteric, dacă nu, nu voi mai fi în stare să mă plimb alături de el.
Gala știa cât de puțin puteau face ceilalți în această privință. Știa și că numai
ea era capabilă să-l controleze. O întrebaseră toți la întoarcere dacă era nebun.
Ce știau ei despre nebunie! Salvador era special până într-atât, încât numai
cineva ca el fusese în stare, când îi vorbiseră despre nebunie, să răspundă ceva
care-l apropia de genii: „Diferența dintre mine și un nebun este că eu nu sunt
nebun“. Și avea dreptate. Gala înțelesese imediat în ce consta „nebunia“ lui – era
obsesia lui pentru pictură, pentru detaliu, pentru că nu poți picta visele doar în
tușe groase, trebuie să le înfățișezi în cele mai mici detalii, și toate acestea se
aflau în mintea lui, nu trebuia decât să-l ajute să le scoată afară, pentru ca
frumusețea să fie prinsă în toate pânzele sale, fără excepție.
*

Să joc rolul mamei unui băiat de peste douăzeci de ani. Asta am făcut. Fără
asta, Salvador n-ar fi ajuns cel care a fost. O maternitate exclusivă, pentru
care am sfârșit prin a-mi da viața. Cécile? Nu, ea nu avea nimic de-a face cu
grija pe care i-o arătam bărbatului-copil, care nu a crescut niciodată. Pe
atunci, ea nu mai era pentru mine decât fiica lui Paul.
*

— Mie-mi place asta, satul ăsta, oamenii lui, străzile lui. Nu știu dacă vreau să
plec de aici… îi mărturisi Salvador, ștergându-se pe mâini de cămașă. Asta ca să
nu mai pomenesc faptul că e singurul loc din lume unde poți mânca sardine bând
șampanie Bollinger.
Salvador radia. Oricine-l cunoștea, știa că în viața lui se petrecuse ceva care-l
schimbase, altfel niciodată nu și-ar fi pus problema să nu mai locuiască la
Cadaqués.
— Se pare că ți-ai schimbat cămașa, observă Camille, ca și cum ar fi vrut să-i
facă un reproș.
— Pânza e mai groasă decât cea de dimineață, are decolteu și mâneci largi.
— Îți dă o înfățișare feminină dintre cele mai atrăgătoare, răspunse Gala, care,
chiar în acea clipă, își dădu seama că sărise în apărarea lui fără ca el să fi avut
nevoie de ea.
— Hainele surorii mele mă avantajează mai ales după-amiaza, de-asta le port
atunci și le las pe ale mele pentru dimineață, explică el, răsucindu-se pe călcâie
într-o piruetă completă, pentru a le îngădui celorlalți să-i admire veșmintele, ca
și cum ar fi fost un manechin.
Doar dacă îl priveai, și era limpede că Dalí se iubea pe sine mai mult decât
orice pe lume, și nu doar atât, ci și că nu lăsa nimic la voia întâmplării.
Spectacolul lui de cochetărie o confirma tot mai mult. Fără îndoială că petrecuse
ore în șir în fața oglinzii, oricât de mult ar fi vrut să ascundă asta, înainte de a se
prezenta astfel în fața oaspeților lui. Gala rămase cu ochii la el și îi trecu deodată
prin minte că ceea ce vedea în el era însăși imaginea ei reflectată și se sperie de
propriile-i gânduri. Din nou se vedea pe sine în altcineva, ca într-o oglindă, iar
de data asta nu era vorba despre Paul.
Salvador și Gala se aflau pe plajă și stăteau la soare. Bucurându-se de peisaj,
de Cap de Creus. La fiecare câteva secunde, lumina farului mătura locul, ritmic.
S-ar fi zis, privindu-i de departe, că Salvador părea să calce pe urmele Galei. Se
ridicară în același timp, se priviră și, fără să scoată o vorbă, începură să meargă.
În cele din urmă, împreună, porniră la drum, îndepărtându-se de grup,
îndreptându-se spre labirintul de terase aflat dincolo de livezile de măslini.
Ajungând în micul golf ales, rămaseră o bună bucată de vreme tăcuți,
bucurându-se de ritmul pe care li-l imprimase plimbarea pe plajă și lăsându-și
picioarele goale să fie acoperite de nisip și de apa mării.
— Voiam să-ți vorbesc despre tabloul tău Jocul lugubru, îi spuse Gala în cele
din urmă, amintindu-și perfect imaginile din care transpăreau represiuni sexuale,
masturbare vinovată, teamă de castrare, scatologie, neliniște, coprofagie… L-am
privit cu atenție și cred că ar trebui să eviți ca fascinația ta pentru excremente să-
ți pună stăpânire pe operă, căci vei deveni ridicol.
— Titlul l-a dat Paul, răspunse timid pictorul, vrând să se scuze pomenindu-l
pe soțul ei, dar știind că scatologia avea să rămână mereu în opera și în viața lui.
— Nu-ți vorbesc despre titlu. Nu mă asculți, îi răspunse ea nu prea energic,
pentru a verifica mai întâi dacă Salvador era sau nu deschis la critici. Vreau, am
nevoie să fii sincer cu mine, să mă asculți, să mă iei în seamă. Simt că vom
începe ceva care ar putea deveni măreț, dar trebuie să pot avea încredere în tine.
Dacă toate aceste „lucruri“ se referă la viața ta, fac parte din ea, nu putem avea
nimic în comun, pentru că mie mi se par respingătoare. Mai mult, dacă încerci să
te folosești de tablourile tale ca să faci prozelitism și propagandă pentru tine
însuți, pentru viața ta, riști ca opera să-ți slăbească considerabil și să o reduci,
astfel, la un document psihopatologic. Se va spune că ești nebun, și nu geniul
care crezi tu că ești și pe care toată lumea trebuie să-l admire. Se vor uita la
tablourile tale și te vor trata ca pe un dement, pentru că pictura ta ar putea părea
opera unui smintit, conchise ea.
Gala îl luă de mână, dar nu-i părea rău pentru ceea ce îi spusese. Știa că arta
lui Salvador putea merge mult mai departe, îi depășea cu vârf și îndesat pe toți
acei pictori care se autointitulau suprarealiști, nu se îndoia deloc de asta, dar linia
care despărțea nebunia de artă și arta de nebunie era foarte subțire, iar ea trebuia
să știe dacă Salvador era capabil să se mențină între cele două fără să treacă
dincolo de ea. De fapt, nu voia să-l sperie, ci să-l liniștească, să se gândească la
ceea ce făcea și să mediteze la ceea ce tocmai îi spusese. Cu toate acestea,
contrar celor așteptate, mustrarea îi provocă o nouă convulsie de râs isteric.
— Ai intuiția unui medium, strigă Salvador, exultând, ridicându-se și
plimbându-se încoace și-ncolo. Ai înțeles sensul exact al picturii mele. Atât de
inexplicabil pentru ceilalți…! Pentru tine pare să fie o carte deschisă, dar eu nu
sunt nebun, nebuni sunt ceilalți. Și începu să râdă cu un râs diferit, vesel, semn
că era fericit.
Gala îl privi. Avea să aibă mult de lucru pentru a-l cizela pe Salvador și a-l
conduce în direcția despre care știa că e cea corectă.
— Măcar am reușit să te fac să-ți schimbi râsul. Cel din primele două zile mi
se părea de-a dreptul insuportabil.
— O să-mi schimb râsul, părul, hainele pentru tine, o să schimb tot ce vrei,
dar rămâi alături de mine pentru totdeauna, îi ceru el. Singurul lucru pe care nu-l
pot schimba sunt tablourile mele, lasă-le să vorbească, să ne povestească ce sunt
eu, chiar ceea ce nici măcar eu nu cunosc din mine.
— Te ascunzi în spatele desenelor? întrebă ea surprinsă, amintindu-și că poeții
făceau exact contrariul.
— Las să se vadă ceea ce vreau, fără ca oamenii să întrevadă nici măcar pe
jumătate ceea ce gândesc cu adevărat. Pictura îmi e de folos ca să fug și să mă
ascund, fără ca ei să știe asta. Nu e un semn de frivolitate, ci teama de cataclism,
de abis, de a mărturisi groaza pe care o simt descoperind ce se află de fapt
înlăuntrul meu.
— Micuțul meu, nu-ți fie teamă. Eu sunt aici, îi spuse ea și, așezați pe o
stâncă, îi luă capul în mâini, ca și cum ar fi fost o mamă protectoare care încerca
să-și liniștească odrasla. Salvador era asemenea lui Paul la începuturi, fragil,
nesigur, răsfățat, ocrotit, un copil care nu reușea să crească în umbra tatălui. Nu
te teme, noi n-o să ne despărțim niciodată. Dar va trebui să mă asculți, și încă
mult, pentru că numai așa vei atinge gloria pe care o meriți, iar tu știi bine că
meriți cea mai înaltă glorie, îl asigură Gala.
Salvador o privi satisfăcut. Poate că rusoaica avea dreptate. Poate că avea să
reușească să-l schimbe, ba chiar poate că ar fi ajuns să-l liniștească, dar nu avea
să reușească să dea la o parte ceea ce fusese dintotdeauna. Și atunci îi vei în
minte o imagine a lui, de când era copil, ascunzându-se de slujnice în căutarea
celor mai neobișnuite locuri unde să-și depoziteze excrementele. Își aminti de el
alergând, urmărit de servitoare, care nu reușeau niciodată să-l găsească, până
când dibuia o cutie de pantofi, o zaharniță ori un sertar pe care le folosea ca
ascunzătoare pentru fecalele sale. O privi pe Gala, zâmbi, dar nu se simți în stare
să-i povestească acea amintire.
Totuși, predicțiile Galei deveniră realitate. Și începând din acel moment,
relația lor încetă să mai fie o misiune imparțială de compasiune pentru a-i ajuta
pe un comerciant de artă și un regizor de film. Devenind noul ei proiect personal
și, cine știe, poate chiar și de cuplu. Puțin câte puțin, începură să devină o
singură ființă. Era ceva de dincolo de ei, observa deznădăjduit Paul, care nu
putea face nimic altceva decât să-și alunge gândurile jucându-se cu Cécile.
Copila nu înceta să pretindă atenție din partea mamei sale, deși aceasta nu i-o
acorda niciodată.
Nu trecu multă vreme și observară că Gala dispărea în fiecare după-amiază în
compania lui Dalí, pentru a-și face plimbarea obișnuită printre golfurile de pe
plajă. Rutina era aceeași. Porneau la drum și, la scurt timp după asta, se evaporau
spre linia orizontului, de unde nu se mai întorceau decât multe ceasuri mai
târziu, fără a lăsa să se bănuiască nimic din ce se întâmplase.
— Nu ești îngrijorat? îl întrebă în cele din urmă Georgette pe Paul, într-o
după-amiază.
— De ce?
— Gala, Salvador… dispariția lor pentru atâtea ore…
— Nu, răspunse acesta, privind-o pe femeie nu prea convins că spunea
adevărul. Doar sper că ea nu va suferi, zâmbi el resemnat.
Dar era limpede că Gala nu suferea, luase în mână frâiele a ceea ce era
Salvador. Astfel, comportamentul lui Dalí părea să se înrăutățească de fiecare
dată când se afla alături de cei din grup, ca și cum nu și-ar fi găsit locul printre
prietenii săi, și se liniștea doar când era alături de Gala, pe care începuse s-o
considere ca fiind acea partea lipsă a ființei sale.
Între timp, răbdarea lui Éluard se sfârșea. O iubea pe Gala, da, și nu-i păsa de
faptul că ea avea relații cu cine voia, nu-i păsase de asta până când n-o începuse
pe cea cu Max Ernst, dar asta trecuse, iar acum… poate că nici acum nu
calculase corect până unde era dispus să-și împartă soția. Trecuse puțină vreme
de când germanul dispăruse din viața ei și nu știa dacă era dispus să suporte un
triunghi în aceleași condiții. Era cert că, în acel caz, spre deosebire de altele, nu
era vorba despre sex, nici despre situații picante; păreau bizare relațiile care se
desfășurau între soția lui și artistul spaniol. Nici măcar nu se simțea excitat
observând actele de servilă devoțiune ale lui Dalí față de Gala, cum i se
întâmplase în alte ocazii, văzând-o pe Gala întreținând relații cu alți bărbați.
Poate că tocmai asta îl îngrijora. Pentru că era limpede că se simțea, ca niciodată,
gelos din pricina tot mai marii lipse de intimitate cu Gala.
— Dar nu vă culcați împreună? Nu aveți relații?
— Noi? Eu cu Salvador?
— Păi cu cine altcineva? Dispăreți ceasuri întregi. Ce faceți? Despre ce
vorbiți?
— Salvador are țeluri mai înalte…
— Ma petite, în cazul ăsta…
Gala îl privi îndelung. Tăcu pentru un răstimp care lui Paul i se păru nesfârșit,
până când, în cele din urmă, răspunse:
— E un geniu, Paul, Salvador e un geniu care încă nu a fost descoperit, cum
erai tu la Clavadel, când te-am cunoscut. Trebuie să-l ajut. Trebuie să lase să
urce la suprafață tot ce poartă înăuntrul lui.
Dar Paul nu mai rezista și puse punct. Răbdarea pe care o avea față de Gala
scăzuse destul de când aceasta formase o pereche, în propria lui casă, cu Max.
Nu era în stare să mai suporte nici măcar pentru o singură zi relația dintre ea și
Salvador.
— Draga mea petite fille, a sosit clipa să ne întoarcem la Paris.
— Cât de grăbit ai devenit dintr-odată! răspunse Gala, surprinsă.
— Amintește-ți că încă nu am semnat actele pentru noul apartament. Și că
trebuie să mă ocup de clienții care mă așteaptă, nu sunt vremuri potrivite pentru
a-i lăsa de izbeliște. Avem nevoie de banii ăștia, nu ne mai prisosesc ca în alte
timpuri și trebuie să începem să vindem câte ceva din colecția noastră.
— Să vindem?
— Dacă vrem să călătorim în continuare din când în când, nu există altă
soluție.
— Cred că voi mai rămâne aici o perioadă, răspunse Gala, care hotărâse, de
câteva zile, că problemele despre care îi vorbea soțul ei nu erau și ale sale, iar
cărțile de tarot nu încetau să repete că alături de Salvador avea să-și găsească
viitorul.
— Aici? întrebă Paul, uimit.
— Da. Vara nu s-a încheiat, iar Salvador îmi place…
— Atunci va trebui să rămâi cu Cécile, spuse el, încercând să-i pună condiţii.
 — De acord, în cazul ăsta ne vedem peste câteva zile. În realitate, Cécile nu
prea are nevoie de mine, doar cât să coboare pe plajă și să facă o baie, răspunse
ea, lăsându-l pe Paul în cameră cu vorbele încă pe buze și făcându-și bagajele.
Paul o privi plecând. Gala lui nu mai era aceeași. În doar câteva zile se
produsese metamorfoza fără ca el să-și dea măcar seama. Acea parisienne cu
părul scurt, cu unghiile date cu ojă roșie, taioarele haute couture și pantofi
asortați era acum o femeie îmbrăcată în pantaloni scurți și cămașă, încălțată cu
espadrile și cu unghiile neîngrijite.
 IX
EREMITUL
Sunt luni care trec ca anii și ani care trec ca lunile

„Ochii tăi, gura ta, părul tău, sânii tăi, părul tău pubian, fesele tale, sexul tău,
mâinile tale care nu părăsesc niciodată ceea ce masturbează…“
Gala citea cu voce tare scrisoarea pe care tocmai o primise de la Paul. O făcea
pe îndelete, savurând fiecare cuvânt, apăsând cuvintele, oprindu-se intenționat în
timp ce le dădea un accent franțuzesc cadențat, dar fără să-și piardă accentul
rusesc care le făcea și mai sugestive, dacă acest lucru era cu putință. Nu era ceva
involuntar, ea nu lăsa nimic la voia întâmplării; își cunoștea la perfecție
resorturile vocii și efectul pe care îl avea tonul ei asupra lui Salvador și nu stătea
pe gânduri să le folosească pentru a-și condiționa răspunsul.
— Ce citești?
— O scrisoare pe care am primit-o de la Paul.
Salvador zâmbi auzind răspunsul.
— De ce zâmbeşti?
— Mi-am imaginat că e de la el, dar prin asta nu mă surprinde mai puțin.
Sosesc scrisori una după alta. S-ar zice că soțul tău nu știe să trăiască fără tine și
are nevoie să-ți scrie în fiecare zi.
— Asta pentru că nu știe ce să facă. E în continuare îndrăgostit, spuse ea, fără
să dea prea mare importanță faptului. Nu reușește să priceapă că voi rămâne aici,
cu tine, pentru totdeauna. Bietul meu Paul… Uneori cred că își amintește de
povestea mea cu Max și despre cum m-am întors la Paris cu el… și probabil
crede că sfârșitul relației mele cu tine va fi asemănător. Poate că e vina mea și nu
ar trebui să plec și să mă întorc de atâtea ori, ci să rămân aici pentru câteva
luni…
— Mica mea Gala, îți mărturisesc să nici eu nu aș înțelege dacă te-ai despărți
de mine.
Salvador îi aruncă o privire complice și continuă să se uite la ea, așteptând să-
și întoarcă privirea, dar ea era prea interesată de scrisoare pentru a se uita în
ochii lui.
— În orice caz, să lăsăm lucrurile așa cum sunt, deocamdată ne merge bine.
Avem nevoie de un loc în care să stăm când mergem la Paris, iar casa lui e în
continuare deschisă pentru noi, răspunse ea ridicându-și, în timp ce se gândea că
făcuse bine părăsindu-l pe Max Ernst. În fond și la urma urmei, nu ar fi ajuns să-
i împlinească așteptările; era limpede că Salvador avea s-o facă.
— Privind astfel lucrurile…
— E singura formă în care le putem privi, nu crezi?
— Măslina mea, îmi faci o favoare? Mi-ai putea citi scrisoarea cu voce tare,
așa cum numai tu știi s-o faci? spuse el în cele din urmă, nevrând să dezbată și
mai mult niște chestiuni materiale care nu-i făceau plăcere. Știi cât de mult mă
excită scrierile soțului tău… mai ales dacă se referă la sexul tău, la ceea ce ți-ar
face, la ceea ce faceți atunci când sunteți împreună, la tine, adăugă el.
Soarele începea să se ascundă dincolo de linia orizontului, încet, liniștit.
Cobora lăsându-i să se bucure de ultimele lui raze pe nisipul din Cadaqués.
Atunci, Gala zâmbi, în fine, iar Salvador se hotărî să lase deoparte caietul și
creionul cu care schița un nou desen, așteptând ca Gala să-i facă hatârul de a citi.
Ca întotdeauna, ideile țâșneau nebunește din mintea lui, în dezordine, creând o
harababură în care se amestecau imaginile cele mai nepotrivite, asociații care îl
înspăimântau și care continuau să rămână acolo, laolaltă, zvârcolindu-se
înăuntrul lui până când reușea să le dea formă pe pânză sau pe hârtie, pentru a
evita să se lase terorizat de ele. Nu-și amintea când începuse să i se întâmple
asta, presupunea că dintotdeauna. Copil fiind, uneori, avea atâtea coșmaruri, și
atât de înfricoșătoare, încât nu putea să doarmă. Dar acum, din fericire, exista
Gala. Numai ea avea darul de a face să-i dispară fricile, de a reuși să despartă
întunericul de lumină, iar aceasta, amestecată cu visele lui făcea să țâșnească
imaginile. Cu Gala, visul lui se liniștise treptat, până când aproape că reușise să
adoarmă imediat. O privea, știa că imaginile înspăimântătoare erau acolo și că
acolo aveau să rămână pentru totdeauna, dar de asemenea știa că, dacă ea i se
afla alături, reușea să le dea formă.
Salvador se așeză pe nisip, gata să o asculte.
— Sigur, iubitule! Dacă pe tine te excită scrisorile lui Paul, știi deja şi cât de
mult mă excită pe mine să ți le citesc.
Gala se întinse cu gesturi seducătoare, lăsând să i se întrezărească trupul
acoperit numai în partea de jos. Era conștientă de fascinația pe care spatele și
sânii ei o exercitau asupra lui Salvador. Și fără să-și dea seama, dădea dovadă de
o modernitate de care nici măcar ea nu era conștientă. De departe, cu excepția
cuiva foarte perspicace, nu se distingea dacă cei care stăteau de vorbă erau doi
bărbați sau un bărbat și o femeie întinși cu fața în jos pe nisip. Trupul Galei era
atletic, aproape masculin, dar când se ridica în picioare, fesele ei, în perfectă
armonie cu șoldurile, o arătau feminină, până-ntr-atât încât era greu să-ţi iei ochii
de la ea.
Frumoasa mea copilă adorată,
Scrisoarea ta din această noapte mi-a făcut tare bine. Dacă nu-ți e greu,
scrie-mi mult și des. De când ai plecat, trec printr-o criză absurdă de
melancolie. Sunt plin de tine. Nu vorbesc, nu mă gândesc decât la toată viața
noastră, la dragostea noastră, la măreția noastră. Dorm destul de rău: am
atâtea vise cu tine, așa cum tot alături mi te simt și de fiecare dată când mă
trezesc, mai mare, mai delicată, mai vie ca niciodată, dar inaccesibilă.
Ești singura mea dragoste. Mă gândesc la tine. Stai liniștită.
Să mă gândesc la tine e singurul lucru capabil să mă neliniștească. Poate
că din pricina asta o fac în fiecare clipă a absenței tale. Te doresc atât de
mult, încât îmi pierd mințile. Mor numai la gândul de a te reîntâlni, de a te
vedea, de a te atinge, de a te săruta… Vreau ca mâna ta, gura ta, sexul tău să
nu se despartă niciodată de sexul meu. Când te vei întoarce, ne vom masturba
pe stradă, la cinematograf, cu fereastra deschisă… În dimineața asta m-am
masturbat cu gândul la tine. Imaginația mea nu obosește să o facă. Nu știi cât
de dor îmi e de tine. Mor de dragoste pentru tine. Totul la tine e frumos, ochii
tăi, gura ta, părul tău, sânii tăi, părul tău pubian, fesele tale, sexul tău,
mâinile tale care nu părăsesc niciodată ceea ce masturbează, acel spațiu
dintre coapsele tale, aproape de sexul tău, umerii tăi…
Te distrezi?
Te simți bine?
Te vei întoarce curând la mine?
Te ador.
Cécile îți trimite multe sărutări și întreabă de tine. Iar eu, eu te ador.
Nu știi cât de mult mi-ar plăcea să fiu cu tine, acolo, oriunde te-ai afla!
Cum aș face dragoste cu tine! Nu vreau decât să fac dragoste cu tine. Nu mă
gândesc decât la asta. Celelalte au fost doar distracții, amatorism pur, iar
acum nu mai sunt nici atât.
 Înainte de a isprăvi de citit scrisoarea, Gala știu că nu mai era nevoie să
continue să citească. De câtăva vreme, Salvador nu mai era atent la cuvintele ei.
Atinsese orgasmul.
Ascultând-o, pictorul începuse să se atingă așa cum făcea mereu, privind către
un infinit pe care numai el îl vedea. La scurtă vreme, încetă să mai fie atent la ea,
pentru a se concentra asupra propriului său trup. Gala nu știa ce să creadă. În
ziua în care se cunoscuseră, încercase să facă dragoste cu ea și nu putuse.
— Penetrarea îmi provoacă teamă și silă, îi mărturisise cu oarecare pudoare la
puțin timp după ce o cunoscuse, fără să știe care avea să fie răspunsul Galei.
— Asta se va schimba, îl asigurase ea. Vei arde de dorința de a te afla în
brațele mele și în mine.
Dar nimic nu se schimbase, cel puțin nu în acele luni, iar Galei îi era încă greu
să priceapă acea formă unică în care Salvador era în stare să se bucure, să-și
satisfacă dorințele sexuale, concentrându-se asupra lui însuși și lipsindu-se de ea
în acele momente de maximă desfătare trupească, care până atunci, cu alți
bărbați, fusese întotdeauna partea fundamentală.
Avea să fie mereu așa? Avea să se schimbe cu timpul? Până la urmă, avea să
se poată bucura alături de el și cu el cum o făcuse cu alții? Avea să dea uitării
nopțile petrecute alături de Paul, de Max, de atâția alții de al căror nume nici
măcar nu-și mai aducea aminte? Avea să învețe să trăiască fără acele relații?
Fără să vrea să-l întrerupă pe Salvador, se așeză cu fața la mare și se gândi la
Paul. Avea chef să-l vadă, să facă dragoste cu el. Îi era dor de el, fără ca asta să
presupună întoarcerea la relația lor. Nu era dispusă la asta. Trecuseră săptămâni
de când nu mai făcuse dragoste cu nimeni. Nu se despărţise de Salvador, de
teamă ca acesta să nu aibă coșmaruri care să-l împiedice să lucreze. Și-l imagină
pe Paul singur, în apartamentul din Montmartre, vizavi de Sacré-Cœur. Îl alesese
și-l aranjase doar cu gândul la ea, cumpărase mobilă, patul, ba chiar și câteva
rochii… Și-l imagină acolo, citind și recitind scrisoarea pe care o ținea în mână,
înainte de a o băga în plic pentru a i-o trimite. Cu siguranță plânsese deasupra
hârtiei înainte de a-i trimite scrisoarea, întrebându-se cum ajunseseră în acea
situație, ce se întâmplase cu ei, cu promisiunile de loialitate veșnică, cu acea
dragoste despre care amândoi crezuseră că va trece dincolo de luni și de ani și că
avea să-i țină uniți pentru toată viața.
— O să te iubesc mereu, ma belle petite fille.
— N-o să ne despărțim niciodată, dorogoi malcik.
Dar se despărțiseră.
 Timpul vlăguiește relațiile.
Ea fusese cea care hotărâse aşa.
În vara în care-l cunoscuse pe Salvador știuse că sosise momentul în care
trebuiau să meargă mai departe singuri. Fiecare pe drumul său. Să încheie acea
iubire împărtășită de care se bucurau de mai bine de cincisprezece ani. Ruptura
aceasta nu semăna deloc cu celelalte. Ea pornea dintr-o dragoste șubrezită care,
fiind pusă la încercare prin mii de infidelități acceptate reciproc, sfârșise prin a
uza relația, până când o distrusese cu totul, grăbindu-i sfârșitul.
Nici ea nu știa unde rămăseseră toate acele lucruri, nici ce avea să facă
începând de atunci, știa doar că relația ajunsese într-un punct mort. Atunci, și-l
imagină din nou pe Paul, cu scrisoarea deja încheiată în mână și cu acei frumoși
ochi albaștri înecați în lacrimile care i se prelingeau încet pe obraji. Îl zări
ștergându-și-le cu dosul palmei, cu acea mână delicată, fină, care-l făcea să pară
un dandy. Presupuse că el se străduise să nu lase nici o urmă de lacrimă pe
scrisoare. Nu era nevoie ca ea să afle de tristețea lui, se gândise, pesemne. Sau
da?
Poate că, la început, Paul crezuse că era o modalitate bună de a o înduioșa, că
s-ar fi simțit măgulită dacă ar fi primit scrisori pline de cuvinte șterse de
lacrimi… Dar în cele din urmă renunțase, n-ar fi mers. O cunoștea suficient de
bine ca să știe că Galei nu-i plăceau cei care pierdeau. Câteva lacrimi n-ar fi
reușit s-o facă să se milostivească de el. Dintr-odată, Paul, în timp ce scria, își
imaginase probabil că ea avea să se întoarcă la el. Așa, pur și simplu, pentru că-l
iubea mai mult decât orice. Mereu fusese așa. Asta era, trebuia doar să-i dea
timp. Să-i lase loc pentru a putea zbura în altă direcție, în altă companie, alături
de alți bărbați. Cum se întâmplase cu Max și cu atâția alții. Câteva luni de amor,
câteva săptămâni, alteori câteva zile de pasiune, de nebunie, poate doar câteva
ore și apoi se întorcea acasă. Să se unească din nou, să-și împărtășească
experiențele trăite, să facă dragoste cu aceeași pasiune ca prima oară. Gala
presupuse că Paul o considera la fel de slabă cum era când o cunoscuse la
Clavadel, dar alungă imediat acest gând din minte, ea nu era acea fiinţă fragilă.
Acea imagine nu era reală, iar el știa prea bine asta. Gala ascundea în sine o
fortăreață, o hotărâre care o făcea capabilă să obțină lucrurile în care credea fără
să se abată nici măcar cu un centimetru de la drumul stabilit, care nu o lăsa să
șovăie. Aceeași hotărâre care, la numai optsprezece ani, pe când era singură și
bolnavă, o ajutase să pornească într-o lungă călătorie prin vestul Rusiei și
Imperiul Austro-Ungar, până ajunsese în Elveția, unde trebuise să-și vindece
plămânii atinși de ftizie. Nu se arătase nici atunci slabă și nu avea să o facă nici
acum.
— Cât timp a trecut de la acele zile, își aminti Gala cu voce tare, fără să-și dea
seama că Salvador era alături de ea și că se aflau pe plaja din Cadaqués, tolăniți
pe nisip.
Din fericire, catalanul era prea ocupat cu mădularul său ca să dea atenție
comentariilor ei, care trecură neobservate. „Cât timp a trecut de când Paul a
devenit dorogoi malcik al meu, iar eu, a sa belle petite fille“, continuă ea să se
gândească, de data asta în sinea sa. De când plecase de la Moscova trecuseră mai
bine de cincisprezece ani, iar acum se afla acolo, la Cadaqués, împreună cu
Salvador. Distanța dintre Rusia și Spania era la fel de mare ca aceea dintre Paul
și Salvador. Ce diferiți erau! În vreme ce Salvador continua să se ocupe de el
însuși, fără să dea atenție nimănui în afara propriului său trup, bucurându-se de
contactul cu mâinile sale, de plăcerea obținută mângâindu-se singur, Paul ar fi
devorat-o cu sărutări și ar fi practicat cu ea tot felul de jocuri sexuale, unindu-și
trupurile până când s-ar fi topit într-o singură ființă. Dar ea trebuia să preia
frâiele, Faetonul nu i-o putea spune mai clar. Doi cai, vehicul și călăreț,
îndreptându-se spre succes. Fără trecut și fără viitor, singurul posibil era
prezentul.
Prin urmare, împături scrisoarea și se îndreptă spre baraca pescărească unde se
instalaseră de curând. Cât de diferit era Cadaqués de Paris, ce diferit era totul de
cum își imaginase ea, se gândi, și rămase cu privirea ațintită în depărtare, spre
șoseaua pe care venise pentru prima oară în aceste ținuturi catalane. Se uita de-a
lungul unui drum pe care mașina șerpuise, străjuită de arbuști.
Nu se scursese nici un an de când străbătuse pentru prima dată acele ţinuturi în
direcția celui mai estic sat din Spania, și încă din acele zile avusese senzația că
urma să trăiască acolo pentru tot restul vieții ei. „Iar Salvador continuă să se
pipăie singur, ca și cum ar fi un adolescent vrăjit, și mă privește cu niște ochi
sticloși, ca și cum nu m-ar cunoaște, ca și cum ar fi prima oară când mă vede și
s-ar fi îndrăgostit de mine“, se gândi Gala. Și se răsuci, pentru a verifica dacă
presupunerile ei erau adevărate și dacă Dalí își ajungea pentru a găsi plăcerea.
Dar lucrurile se schimbaseră până într-atât, încât nici Paul nu mai era tânărul
înstărit care fusese cândva și nu putea să-i mai ajute ca în trecut. Criza pe care o
trăia lumea în America de Nord începea să ajungă şi în Europa.
Aici e frig și totul e trist. Nu am mari speranțe că voi putea veni să te văd,
 pentru că banii… banii lipsesc. Și mă căznesc degeaba să-i obțin. Când voi
avea, îți voi trimite, dar trăiesc foarte rău, cu fluctuații, la voia întâmplării.
Totuși, dacă ai nevoie, telegrafiază-mi, o să vând ceva, orice, pentru orice
sumă. Dar dacă nu trebuie neapărat, aș prefera să nu se afle că sunt așa de
strâmtorat. Te acopăr cu sărutări.
Gala se hotărî atunci să se întoarcă la Paris pentru câteva zile. Trebuia să
verifice personal dacă lipsa de bani de care se plângea Paul era reală, dacă nu era
vorba despre soacra ei, care, prin diferite vicleșuguri, îi ascundea economiile. Și
îl instală la Paris şi pe Salvador, care la sfârșitul lui octombrie inaugura o
expoziție la galeria Goemans. Aveau să se întâlnească apoi în casa lui Paul.
Și așa se întâmplă. Dalí ajunse în Gare du Nord aducând cu sine mai multe
picturi pentru galerie, printre care se număra și Marele masturbator. Era nervos,
metroul îl îngrozea, așa încât luă un taxi care să-l ducă la cea mai bună florărie
din Paris.
— Vreau trei mii de trandafiri, îi spuse vânzătorului într-o franțuzească destul
de stranie.
— Pardon? se miră bărbatul.
— Sunt pentru soția mea.
— Monsieur… trei mii…
— Pune-mi-i pe toți cei de aici, se învoi în cele din urmă Salvador, înțelegând
că realitatea și ceea ce mintea lui stabilea ca fiind real aveau prea puțină legătură,
și ieși din florărie clătinându-se, cu buchetele, tablourile și valizele, îndreptându-
se spre Galeria Goemans.
— Salvador! Ce faci aici? întrebă Paul, care se afla la galerie.
— Tablourile… șovăi el, arătându-i cu greu tot ceea ce căra.
— Gala te așteaptă acasă, îi spuse Paul, luându-i-le din mâini și însoțindu-l
din nou la ușă.
— Măslina mea… e bine?
— Da, da, e foarte bine, dar nu rămâne înțepenit aici, te așteaptă, iar Galei nu-
i place să fie lăsată să aștepte. Eu rămân aici cu tablourile, haide, nu-ți face griji,
îi explică Paul, deschizându-i ușa și ajutându-l să iasă.
Apartamentul din Becquerel, cumpărat cu gândul că avea să reunească
familia, le sluji de fapt drept adăpost Galei și lui Salvador în primele zile
petrecute împreună la Paris. Paul rămase pe dinafară. Camera ovală pe care Paul
o împodobise cu grijă avea o măsuță de toaletă Art Déco și o oglindă în mijloc.
Pe ea, poetul îndrăgostit scrisese o frază: „Cu o singură mângâiere, te pot face să
strălucești precum cea mai luminoasă zi“. La nimic nu slujiră bunele intenții,
priveliștea asupra clopotelor de la Sacré-Cœur le spori bucuria noilor amanți.
— Uite, Gala, Paul ți-a umplut dulapul cu rochii de mătase. Are un gust
desăvârșit! exclamă Salvador, surprins de toate detaliile la care se gândise poetul
pentru Gala, în pofida faptului că rusoaica îi spusese că nu avea de gând să se
întoarcă la el.
Gala deschise una dintre ușile dulapului și văzu mătasea rochiilor făcând ape.
Nu, deocamdată avea să-l lase pe Paul să creadă că poate se va întoarce la el într-
o zi, nu era nevoie să-i spună clar că nu se gândea s-o facă. Salvador era un
geniu, ea știa prea bine asta, dar nu avea bani. Și fără bani nu se putea trăi:
— Încă se mai poartă ca și cum ar fi soțul meu, îl lămuri Gala, atingând
fiecare rochie.
— Dar… nu îl deranjează că eu sunt aici? întrebă Salvador, uimit.
— De ce să-l deranjeze? Viața mea e a mea.
Salvador o privi, în mod clar Gala era plină de surprize.
— Vrei să-mi pun una dintre rochiile astea? îl întrebă ea cu cochetărie.
— Pe care vrei tu, Măslina mea, dar grăbește-te, că ne aşteaptă mulți prieteni,
îi spuse, fără să dea prea multă atenție gătelilor ei și mai degrabă preocupat de
floarea pe care voia să i-o așeze după ureche și pe care nu reușea să o fixeze.
— Vor aștepta, nu-ți face griji, toți vor să te cunoască.
Salvador făcu o figură mirată. Pe el? Nu era obișnuit să fie primit de străini și
nu se simțea în largul lui printre persoane pe care nu le cunoștea.
— Aș prefera să mă plimb alături de tine pe străzile Parisului, să nu dau
drumul mâinii tale la petreceri, să asist ca o umbră a ta la fiecare vernissage în
parte…
— Micuțul meu Dalí… nu te speria, nu-ți fie teamă… eu voi fi cu tine.
Gala îl privi cu un zâmbet liniștitor. De când se întorsese de la Cadaqués, de
fiecare dată când se afla în compania suprarealiștilor lăuda picturile lui Salvador,
până într-atât încât, tot auzind asta, Breton se arătase intrigat şi de arta lui, dar și
de personaj. Îi trebuiseră săptămâni ca să-i convingă pe toți de geniul lui
Salvador, dar reușise. Dovada era că nu lipsea nimeni de la întâlnire. Faptul că
însuşi Breton se afla în salon, așteptând să-l cunoască pe catalan, era indiciul cel
mai clar că voia să-l recruteze în mișcarea lor. Sigur că se afla acolo și Luis
Buñuel, care tocmai fusese admis în grup, iar asta îi provoca furie Galei, dar se
petreceau prea multe lucruri bune ca să-i dea vreo atenție acelui personaj ridicol,
mult prea plin de sine, și pe care soarta voise să-l cadorisească cu premiera
Câinelui andaluz într-o sală comercială. Succesul fusese atât de răsunător, încât
aragonezul primise elogii din toată lumea, cu toate că nimeni nu uitase că
jumătate din meritul filmului îl dădea scenariul lui Salvador. Pentru ea era cât se
poate de limpede. Avea să-l ignore fără probleme pe cineast, în fond și la urma
urmei, se gândi Gala, toți cei care se aflau la ea acasă voiau să vadă expoziția
operelor lui Dalí, al cărei vernisaj urma să aibă loc peste câteva zile. Prin urmare,
Salvador trebuia să-i convingă că era un geniu și că ei trebuiau să-i cumpere un
tablou.
Cu toate acestea, planurile nu se îndepliniră. Cu două zile înainte de
inaugurarea expoziției, cei doi amanți nu mai putură suporta atmosfera din Paris
și fugiră din oraș, pentru a petrece câteva zile departe de toți și de toate.
 X
ROATA NOROCULUI
Suprarealismul se vinde prost și e scump

La cincisprezece zile după ce se întorseseră la Paris, Gala și Salvador părăseau

din nou orașul.
Aveau nevoie să fie singuri, să se cunoască, să înțeleagă cum era fiecare. Să
învețe despre gusturile, obiceiurile și fobiile celuilalt… De data asta rămaseră în
Franța, la un hotel din Carry-le-Rouet.
— Paul se va sătura de noi.
— De noi?
— Să-i tot cerem, să avem nevoie de banii lui pentru a trăi. În plus, niciodată
nu vom putea să-i înapoiem tot ce ne-a împrumutat și, pe lângă toate astea, tu…
— Salvador, ocupă-ți mintea cu arta, eu îmi voi lua sarcina de a mă îngriji de
cele de zi cu zi, nu-ți face probleme, îl liniști Gala minimalizând importanța
chestiunii și fără să-i explice că șederea lor de două luni la acel hotel era plătită
tot din banii lui Paul.
Gala profitase de sentimentul de vinovăție al lui Paul; de acea dată, nu le
putuse oferi găzduire în casa lui, care era încă în reparații, ceea ce îi obligase să
se cazeze într-un apartament prost, lucru care, fără doar și poate, dăunase
sănătății soției sale.
— Când ajungem, intrăm în cameră și nu mai ieșim de-acolo, îi spuse Gala lui
Salvador cu un zâmbet pe buze. Astfel vei putea termina tabloul pe care-l ai în
minte.
— Te referi la Omul invizibil?
— Da!
De câteva săptămâni, Salvador vorbea despre acea pictură. Ideea îi venise într-
o seară, citind o carte despre Egiptul antic. Prin el, voia să-și exorcizeze toate
temerile și să le transpună pe pânză. De aceea hotărâse Gala ca ei doi să plece
din Paris, ca el să poată să picteze în liniște. Își puseră calabalâcul într-una din
mașinile pe care le-o dăduse Éluard și porniră către acel mic hotel aflat în
mijlocul câmpului. Odată ajunși, Gala hotărî că aveau să stea cu storurile lăsate,
cu un morman de lemne pentru șemineu, câteva cărți, picturi, pânze și un
șevalet. Cu ele, simțeau că au mult mai mult decât și-ar fi putut dori. Deschideau
ușa doar cât să le strecoare mâncarea o slujnică. Ei doi, împreună, singuri, fără
nimeni altcineva care să-i întrerupă torentul creator lui Salvador, care trebuia să
termine câteva comenzi. Acolo, pentru prima dată, Gala simți că Salvador îl
înlocuise pe Paul cu totul, iar cărțile de tarot i-o confirmară.
În acele zile, împreună sub o pătură și în fața șemineului, Gala hotărî că sosise
momentul să-și scoată bluza, scoțându-și la iveală sânii mici. Dalí, fără un
cuvânt, o privi cu o figură întrebătoare. Ea încercă, atunci, să-și apropie buzele
de ale lui. Salvador se trase la o parte, cu gestul unui cățeluș speriat, timid,
neajutorat. Fără să îndrăznească nici măcar s-o atingă.
— Iubita mea… începu el să spună, în timp ce trăgea peste el pătura care până
atunci îi acoperise pe amândoi, încercând să o transforme într-o barieră.
— Nu-i nimic, nu-ți face griji, îl întrerupse Gala, înțelegând că nu putea
continua, că Salvador nu era încă pregătit să aibă de-a face cu o femeie.
— Gândește-te că sunt animalul tău de casă, de companie…
— Știu… răspunse ea, resemnată.
— Și dacă te-ai mângâia tu singură? începu el timid. În felul ăsta… eu m-aș
putea bucura de o imagine magnifică.
În acea zi, Gala se văzu nevoită să înceteze să-l mai privească fără a-i
răspunde. Nu pentru că nu ar fi putut să se masturbeze în prezența lui Salvador,
pentru ea asta nu reprezenta o problemă, ci pentru a-și ascunde uimirea și a-și
domoli dezamăgirea în fața unei situații cu care nu se mai confruntase până
atunci. Animal de casă, de companie? Să se atingă singură având alături un
bărbat care ar fi putut-o satisface?
— Salvador…
— Am nevoie de tine mai mult ca niciodată, mai mult decât de oricine
altcineva. Dar nu-mi cere să fac ceva cu trupul tău, n-aș ști cum… mă rog, n-aș
putea, spuse el plecând capul, îngrozit.
— Sper ca asta să fie suficient ca să îmbătrânim împreună, răspunse ea cu
seninătate.
— O să fie, Măslina mea, o să fie, replică el destul de timid.
În acea noapte, Gala înțelese că avea să fie pentru totdeauna muza lui, că
începând din acea clipă avea să o picteze obsesiv, în sute de posturi diferite, și să
semneze alături de ea cele mai bune tablouri ale sale, dar că niciodată nu o va
face femeia lui. Îi repugna prea mult tot ceea ce era fizic, în mintea lui erau prea
adânc întipărite imaginile consecințelor bolilor cu transmitere sexuală, pe care
tatăl lui îl lăsase să le vadă în mod strategic, pentru ca el să îndrăznească s-o
atingă. Nu, nici măcar Gala nu scăpa de asocierea cu aceste imagini.
— Unde mergi? o întrebă Salvador, mirat că Gala se îmbrăca, îndreptându-se
spre ușă.
Temperatura de afară continua să fie scăzută, nu prea propice plimbărilor, mai
ales având în vedere sănătatea precară a Galei.
— Mă duc în grădină, o să mă bucur de ce a mai rămas din soare. Trebuie să-i
scriu lui Paul, să-i spun unde suntem, ca să stea liniștit. În fond și la urma urmei,
el a fost cel care ne-a plătit călătoria. E mai bine să nu fie îngrijorat pentru noi,
să știe că ne aducem aminte de el. Va trebui să ne întoarcem la Paris la un
moment dat și vom avea din nou nevoie de ajutorul lui.
Dalí nu răspunse, se uită în zare cu un aer absorbit, apoi se îndreptă către
paleta lui de culori și începu să picteze. O nouă idee îi dădea târcoale prin minte.
— Trebuie să păstrez flacăra aprinsă, știi doar, avem nevoie de bani, se
justifică Gala fără ca nimeni să i-o fi cerut. Tu continuă să pictezi. Când ne vom
întoarce la Paris, va trebui să-i dăruim câteva tablouri, avem nevoie de bani.
— De și mai mulți bani…
— Nu, îl întrerupse înainte ca el să fi terminat ce avea de spus, acum nu, dar
cine știe dacă nu vom avea nevoie de ei peste câteva luni.
— Ai dreptate. Tu ai mereu dreptate. Nu mă lași niciodată, Măslina mea. Nu
știu ce m-aș face fără tine.
— Nu-ți face griji. N-am să te las. N-am să te las niciodată.
Iubita mea petite belle,
Te doresc atât de mult încât îmi pierd mințile, mor numai la gândul de a te
revedea. Sexul tău îmi acoperă fața, îl devorează pe-al meu, mă copleșește cu
frumusețea ta, învălui totul în frumusețea ta, în geniul tău. Totul la tine e
frumos. Mă îmbată gândul la fiecare părticică din trupul tău.
Te acopăr cu sărutări.
Recitind ultima scrisoare a lui Paul, Gala zâmbi. Continua să fie cuprins de
dragoste pentru ea și, din fericire, de data asta nu spunea nimic despre fiica ei.
— N-ai pictat nimic? întrebă surprinsă când se întoarse în cameră, după ce
recitise scrisoarea și scrisese un răspuns destul de succint. Salvador se afla în
continuare în fața șevaletului, nemișcat.
— Ba da, ba da, nu atât cât prevăzusem, dar privește acest desen.
Și Salvador îi arătă o foaie desenată în creion, pe care schițase camera în care
se aflau în acel moment, și în centrul ei se vedeau ei doi, chirciți, îmbrățișați pe
podea și înconjurați de grămezi de lemne.
— Iubitule, ar trebui să te gândești mai mult la tablourile tale, îl mustră ea cu
duioșie. Desenele astea nu se vor vinde la fel de repede ca o pictură și, dacă
totuși acest lucru se va întâmpla, vor fi puțini bani la mijloc. Pe mine mă ai deja
lângă tine, lasă-ți imaginația să te poarte spre alte locuri prin intermediul
tablourilor tale, scoate afară tot ce păstrezi ascuns în minte și îți dă târcoale până
când aproape că te înnebunește, nu-ți lăsa mintea să se odihnească – îi răspunse
și, fără alt cuvânt, se așeză pe pat, scoase cărțile de tarot din poșetă și începu să
le întindă. Exact lucrul de care aveam nevoie! Un bărbat cu bani ne dă târcoale,
iubitule, nu știu dacă suntem pe drumul cel bun, pentru că nu e de încredere.
Luna și Marele Preot, e limpede! îi explică lui Salvador arătându-i cărțile, iar
acesta ridică din umeri.
— Și?
— Nu sunt vești bune, răspunse ea laconic și continuă să consulte cărțile o
bună bucată de vreme. Arcanele nu au ieșit în ordinea în care ar fi trebuit să iasă
pentru a ne putea bucura.
Gala îl privi pe Salvador și îi păru rău de îndată că îi spusese ce prevesteau
cărțile cu adevărat. Ar fi trebuit să își îndulcească spusele. Catalanul, cu toate că
nu cunoștea prea bine tarotul, avea respect pentru domeniul ezoteric și când,
după ce ea întreba tarotul, iar acesta nu anunța vești bune, se umplea de
nesiguranță și de temeri care sfârșeau prin a-i afecta pictura.
*

Chiar în clipa în care Gala, alături de Salvador, întindea cărţile de tarot în acea
cămăruță de hotel, destinul a vrut ca Éluard să o întâlnească pe Nush pe străzile
Parisului. Fata părea un copil abandonat, cu niște ochi ca luna plină. Paul nu știa,
dar tânăra eșuase ca actriță în toate încercările sale și rămăsese singură,
hoinărind, așteptând să găsească pe cineva la care să se poată refugia.
Era în primăvara lui 1930, la câteva luni de când Gala își începuse relația cu
Dalí, iar poetul se simțea singur, mai singur ca niciodată.
— Nu poți să stai în casă, lamentându-te, să ieșim și să dăm o raită, îi spuse
prietenul lui, René Char, într-o seară. Să ne distrăm, să căutăm femei, să ne
jucăm cu ele, să ne bucurăm de sex cum am făcut-o şi-n alte rânduri, să nu ne
mai gândim la trecut, să ne gândim la ziua de astăzi, la clipa prezentă.
Lui Paul îi era dor de Gala, mult mai mult decât și-ar fi imaginat când se
hotărâse să se întoarcă de la Cadaqués, fără să știe că aceea fusese despărțirea
definitivă. Când avea să se întoarcă? Ce hotărâse cu privire la Salvador? Ce avea
să se întâmple cu viața lui? „Vreau să fii fericită alături de Salvador“, îi scrisese
într-una dintre ultimele scrisori. Dar fusese oare sincer? Voia cu adevărat ca
Gala să fie fericită, sau dorea din tot sufletul ca ea să se întoarcă în brațele lui,
obosită de acel personaj straniu care purta espadrile, făcea duș rareori și se
îmbrăca uneori cu hainele surorii sale? Nu mai știa ce să creadă. Melancolia
făcea loc disperării, vedea foarte limpede, iar asta nu avea să se termine deloc
bine.
În cele din urmă ieșiseră să se plimbe pe bulevardul Haussmann, în apropierea
Galeriilor Lafayette. Străzile forfoteau de lume la ultimele ceasuri ale serii. Se
vedeau mulți bărbați care, ca și ei, ieșiseră în căutare de companie pentru o
noapte. La un colț de stradă, o fată neajutorată, așezată pe caldarâm, părea să se
uite la toți trecătorii.
— Tu cine ești? o întrebă Paul, sărind în lături, pentru că aproape se
împiedicase de ea.
Imediat, își luă cea mai șarmantă figură de cuceritor obișnuit să abordeze
femeile și, pentru prima oară, pentru o clipă, uită de Gala, atras de inocența care
se citea pe chipul fetei.
— Iertați-mă… răspunse ea timid, încercând să se ridice, nu mi-am dat seama
că aș putea deranja dacă stau aici.
— Să deranjezi? Nu, nu deranjezi, o lămuri René.
Era limpede că fata era destul de rătăcită, îi privea cu ochi speriați și cu o
figură flămândă. Era îmbrăcată ca o actriță, cu o rochie lungă, încălțată cu
pantofi cu toc cui și purta o pălărie împodobită cu o pană neagră de corb, frumos
machiată… Dar în mod sigur era nemâncată, de o subțirime pe care hainele nu
reușeau să o ascundă.
— Spune-mi, copilă, cine ești și ce faci aici? stărui el.
Deși timidă, îi spuse până la urmă că se numea Nush și că se afla acolo pentru
că nu avea adăpost și nici de lucru. Nu avea unde să locuiască altundeva decât pe
stradă. Le povesti în continuare că părinții ei erau saltimbanci și că ea crescuse
într-un circ, unde ajunsese să fie trapezistă. Apoi, când copilărise, se dusese la
teatru și, cu toate că la optsprezece ani jucase într-o piesă de Strindberg, nu fără
a se bucura de un oarecare succes, după cum le spuse cu mândrie și cu un
zâmbet, acel triumf nu-i slujise la nimic. După aceea, nici un regizor nu se
arătase prea interesat de talentul ei, de aceea ajunsese să joace la teatrul de
varietăți, dar nici acolo nu avusese noroc.
— Dar ești minunată. De ce ești singură? Cum de nu te-a observat nimeni? se
miră Paul.
Auzind acestea, fata se gândi că dăduse din nou peste bărbatul nepotrivit. Toți
o abordau la fel, cu aceleași priviri și lăsând să se ghicească aceleași intenții. Și,
pe jumătate speriată, pe jumătate timidă, se ridică încet și o luă la pas,
îndepărtându-se de cei doi domni. După scurt timp, iuți pasul până când aproape
că o rupse la fugă în direcția metroului. Avea picioarele lungi și zvelte, și era atât
de ușoară, încât părea că dansează când mergea pe trotuar. Cei doi prieteni,
grăbiți, se priviră și o ajunseră din urmă, împiedicând-o să plece.
— Haide, nu pleca și vino să bei ceva cu noi! Nu-ți facem nimic. Uite, chiar
aici. Paul arătă către terasa unei cafenele. Vezi? Cafeneaua e peste drum, între
rue Chaussée d’Antin și bulevardul Haussmann, aproape de metrou, la nici zece
metri de-aici. Mănânci ceva, bei ceva cald și pe urmă, dacă vrei, dispari din nou
în tunelurile de la metrou.
Fata stătu în cumpănă, domnii păreau simpatici și inspirau încredere, dar…
atâția bărbați îi inspiraseră încredere și înainte… cu atâția se înșelase până
ajunsese pe stradă… încât credea că i se va întâmpla același lucru, iarăși și iarăși.
— Mi-e foame, spuse.
— Vom mânca ceva, răspunse Paul pe un ton hotărât.
Nici Paul și nici René nu erau în stare să-și ia ochii de la ea, vrăjiți de acea
tânără cu buze subțiri, date cu ruj violet, care, în sfârșit, acceptase să îi
însoțească. Devoră imediat cei doi croasanţi pe care-i comandase.
— Vorbește-ne despre tine. Noi suntem Paul și René, și suntem poeți. Am
ieșit să facem o plimbare pe străzi și hazardul a vrut să ne întâlnim cu tine, se
prezentară ei, surâzători.
Nush îi privi surprinsă. Poeți? Avea să se întoarcă în lumea artiștilor, care-i
dăduse atâtea bătăi de cap? Îi privi. Ochii lor erau prea limpezi, privirea prea
senină pentru a se gândi că și ei ar fi putut-o înșela.
— De fapt, mă numesc Maria Benz, spuse ea mai relaxată și cu un pronunțat
accent german. Și am douăzeci și trei de ani, dar toată lumea îmi spune Nush.
Privirea ei era dulce și rugătoare, ca a unei copile mari și abandonate, care nu
primise niciodată afecțiunea meritată. Aproape fără să-și dea seama, Paul se
îndrăgosti de ea pe loc. Suavitatea ochilor ei, a chipului ei, era atât de diferită de
duritatea pe care o vedea zilnic în ochii Galei, încât privirea lui Nush i se păru un
luciu de apă, o plută de salvare în mijlocul oceanului înfuriat în care își trăia
viața. Fata continuă să vorbească, povestindu-le întâmplările vieții sale, iar cei
doi prieteni pricepură de îndată că viața ei era suprarealism pur, strada, teatrul,
fotografiile cu ea goală, iubirile nefericite, sărăcia mizeră și, în final, șiroaiele de
lacrimi.
— Trebuie să plecați! Taxi! strigă René, hotărât, la ieșirea din cafenea. Când
mașina opri, deschise portierele din spate și îi împinse pe cei doi înăuntru, fără
un cuvânt. Duceți-i pe rue Becquerel, la numărul 7!
În seara aceea începuse o nouă poveste de iubire pentru Paul. Cu toate că
prezența lui Nush nu avea să acopere cu totul absența Galei, totuși, în mare
măsură, avea să o domolească. Ea nu reprezenta o rivală pentru cea care era încă
soția poetului, deși avea să fie, într-adevăr, o bună companie, precum și cea care
avea să-și asume sarcina de a-l ajuta să trăiască mai departe dragostea în cuplu.
Între timp, Nush învăța să se plimbe printr-un apartament plin de mobile vechi
și de tablouri și se bucura de toate, extaziată. Ea, care niciodată nu mersese la
școală, care niciodată nu citise cărți, deși își dorea din tot sufletul s-o facă, se
simți uluită în fața tuturor acelor lucruri pe care le avea sub ochi. Nu avea să-i
pară rău că își petrecuse acea noapte împreună cu poetul.
— Să lăsăm deoparte toate aceste haine. Am să-ți cumpăr unele noi. Toate
astea sunt ale Galei, soția mea. Se află aici pentru când se va întoarce… acum
trăiește cu Salvador. Un prieten.
Ea îl privi fără să știe ce să spună și se hotărî să nu-i pese.
— Ești căsătorit?
— E o poveste lungă, dar nu-ți fie teamă, n-o să dai peste ea, locuiește în
Spania, o lămuri el.
În ziua următoare, Gala primi scrisoarea lui Paul. Poetul nu se putea stăpâni în
nevoia lui de a împărtăși, cu cea pe care încă o mai socotea soția lui, aventurile
sale amoroase, după cum făcuse întotdeauna.
Am cunoscut-o pe Nush. O să-ți placă.
Cred că nu voi găsi niciodată o companie mai bună decât a ei. Știi? Acum îmi
dau seama că problema mea e că mi-e foarte teamă să fiu singur. Sunt atât de
obosit, mă simt atât de sărac… îmi e atât de dor de tine.
 Te doresc și nu te uit.
Nush îl observa pe acel bărbat înalt și slab. Părea lent și nervos în același
timp. Se uita cum îi scrie femeii care, în urmă cu numai câteva săptămâni,
dormise în patul în care dormise și ea în acea noapte. Paul îi înțelese imediat
privirea și i-o întoarse liniștind-o, arătându-i din ochi că nu avea de ce să se
teamă. Dându-i să înțeleagă că Gala avea să fie mereu acolo, alături de ei, dar că
și ea va avea un loc în acea casă. Nush, obișnuită să iasă cu bărbați care aveau
relaţii oficiale, hotărî că avea timp să afle toată povestea și nu mai întrebă nimic.
Se simțea bine. Paul îi transmitea seninătate. Putea ajunge să-l iubească. Puține
lucruri mai contau în acel moment.
— Mi-ar plăcea să-mi explici totul într-o zi.
— Am să-ți explic, fetița mea flămândă, am să-ți explic. Vom merge să-i
vedem, pe Gala și pe Salvador. O să-i cunoști pe amândoi, o să-ți placă.
Vom veni la Cadaqués.
Vreau s-o cunoști pe Nush. Ea mă iubește și de aceea mă lasă liber să fiu cu
tine, vom putea face dragoste. Draga mea petite belle fille: o s-o iubești la fel
de mult ca mine. Femeia pe care o iubesc nu e nici neliniștită, nici geloasă, și
te va iubi la rândul ei. Nush înțelege că de multe ori nu sunt în stare să fac
dragoste cu ea, pentru că mă gândesc că fac dragoste cu tine. Numai cu tine
am chef s-o fac în fiecare zi, în fiecare noapte, la orice oră.
Suntem foarte mulțumiți de invitația pe care ne-ai trimis-o. Explică-mi pe
îndelete cum aș putea să vin să vă văd, împreună cu Nush, pentru câteva zile,
spune-mi unde sunteți acum și de ce anume ai nevoie. Doar o favoare, mi-ar
plăcea să am fotografii cu tine făcând dragoste. Și voi face dragoste cu tine în
fața lui Nush, care va trebui să se masturbeze și tot ce mai vrei tu.
Nush continua să-l privească și văzu că pe geamul oglinzii de la măsuța de
toaletă era scris, deși cam șters din cauza timpului, cu ruj: „Cu o singură
mângâiere, te pot face să strălucești precum cea mai luminoasă zi“, și în clipa
aceea se hotărî că, dacă avea să rămână alături de el, să nu atingă nimic în casa în
care începuse să trăiască. Trebuia să respecte trecutul lui Paul și să învețe să
trăiască cu el, relația nu ar fi funcționat altfel. Prin urmare, lăsă la locul lor toate
mobilele și obiectele, ba chiar se îngriji de câinele Galei, pe care aceasta nu-l
luase la Cadaqués, și începu să-i organizeze agenda lui Paul. Înțelegea că nu
trebuia să rivalizeze cu nevasta lui Paul, fapt pe care-l acceptă fără probleme.
Viața era și așa suficient de complicată pentru a căuta explicații și a emite
pretenții, iar el părea un bărbat cumsecade. Mult mai cumsecade decât oricare
dintre cei care se perindaseră până atunci prin viața ei.
La sfârșitul lui august ajunseră la Cadaqués.
Francezul o anunțase din timp pe cea care îi era încă soție că avea să vină cu
Nush și așa făcu. Paul visa să facă dragoste în trei, ba chiar ar fi acceptat să
privească de pe margine la o aventură pe care ea ar fi putut s-o aibă cu Salvador
și cu mica lui Nush. Ajunseră însoțiți de René, singurul dintre prietenii lui pe
care Gala îl suporta. Se gândeau să petreacă câteva săptămâni acolo, dar nu îi
ceruseră încă părerea Galei.
— Nu mai puteți rămâne aici. Dacă ați face-o, Salvador și-ar pierde
concentrarea, spuse Gala la scurtă vreme după sosirea lor, părându-i aproape rău
că nu-i spusese lui Paul că ar fi preferat să nu vină.
Dar se hotărî să profite de acea călătorie, să nu piardă șansa de a-i spune lui
Paul ce credea despre situația lor și despre cum considera ea că ar fi trebuit
rezolvată.
— Paul, am un cadou pentru tine, îl anunță Gala.
— Pentru mine? răspunse el, surprins. Se aștepta de la orice din partea Galei,
dar, judecând după expresia pe care o avea când îi spusese asta, i se păru că avea
să fie cea mai mare surpriză din viața lui.
— M-am hotărât să îți redau libertatea. Vom divorța imediat, anunţă ea pe
tonul celui care face un dar neașteptat, însă știind că era un cadou otrăvit.
Cuvintele căzură asupra lui ca un duş rece.
— Să divorțăm? Dar nu te gândești să te întorci? O să rămâi cu Salvador
pentru totdeauna?
Nush, alături de ei, îi privea uimită.
— Paul…
— Dar pot aștepta, am făcut-o și în alte dăți, știi că pentru mine asta nu e o
problemă. Cât ai nevoie. Gesticula, se plimba de colo, colo. Chiar așa, da, chiar
așa, cât ai nevoie.
— Nu mai am nevoie de timp. Te anunţ că-ți dăruiesc libertatea. Cărțile de
tarot îmi spun în fiecare zi că nu trebuie să mai aștept.
— Ma petite belle fille… răspunse el și îi dădură imediat lacrimile.
— Gândește-te, e mai bine pentru tine așa. Gândește-te la Nush, o să vă puteți
căsători.
— Dar eu vreau să fiu căsătorit cu tine…
 — Paul…
— Și Cécile? Ce se va-ntâmpla cu ea?
— Există mama ta, nu?
— Dar ea e bunica, tu ești mama ei. De tine întreabă când nu te vede!
— E mare, va înțelege. Îi va fi mai bine cu bunica, răspunse Gala și se hotărî
să curme discuţia. De ce s-o mai lungească, dacă hotărâse deja ce avea de făcut.
*

La scurtă vreme după întoarcerea la Paris, Paul primi o scrisoare prin care era
înștiințat că Gala începuse formalitățile de divorț, așa cum îl anunțase la
Cadaqués.
— Nu putem rămâne aici, îi spuse Paul lui Nush în loc de explicații.
— Aici unde?
— Aici, în casa asta. Apartamentul l-am închiriat gândindu-mă la Gala. La noi
doi. Ca să locuim aici împreună… mă rog, în orice caz, era pentru ea. În plus…
poate că va avea nevoie de el când va veni la Paris împreună cu Salvador.
Nush nu făcu nici un comentariu. Se mărgini la a-l îmbrățișa pe Paul care,
aproape fără să-și dea seama, începu să plângă.
— Vom merge unde vrei tu, răspunse atunci tânăra, în timp ce încerca să-l
consoleze. Singurul lucru pe care mi-l doresc este să trăim împreună, iar tu să te
simți bine, să fii fericit.
— Mai mult, adăugă Paul, încercând să se liniștească, Gala și-a asumat
întreaga vină în procesul de divorț. Nu va primi bani. Nimic. O să aibă nevoie de
mine. Salvador nu vinde suficiente tablouri pentru a-și acoperi cheltuielile.
Curând au fost nevoiți să se revadă la tribunal. Realitatea își urma cursul.
— Mi-am părăsit soțul ca să trăiesc cu amantul, îi spuse judecătorului. Nu
vreau decât să-mi recuperez libertatea pentru a mă bucura de ea alături de un alt
bărbat.
— Vreți să mai invocați ceva? Să cereți o pensie? Custodia fiicei
dumneavoastră?
— Nu vreau decât să fiu eu cea care-și ține în mâini frâiele propriei vieți.
Banii și fata pot rămâne la soțul meu.
Judecătorul constată adulterul, îl scuti pe Paul de răspunderi financiare, stabili
că Cécile avea să rămână în grija tatălui și semnă hotărârea de divorț la data de
15 iulie 1932.
— Începând de acum, sunteți liberă să hotărâți ce faceți și cu cine, doamnă.
 *

Reușisem. „Sunteți liberă“, mi-a spus acel judecător. Habar nu avea el cât de
importante erau aceste două cuvinte pentru mine. Liberă am plecat din Rusia
și am sfârșit prin a fi legată. Nu știu cum s-a întâmplat, nici măcar nu au fost
niște legături dureroase, impuse, ci mai degrabă apăsătoare, neplăcute.
Trebuia să le curm și am făcut-o.
 XI
FORȚA
Spiritul și trupul cer bani

Organizând cu hotărâre viaţa lui Salvador, Gala reușise ca picturile să curgă

neîntrerupt din penelul său, în pofida faptului că la Paris nu era capabil să
păstreze aceeași disciplină ca acasă. Însă constanța, răbdarea pe care i-o arăta
Gala erau providențiale; nu obosea și nu renunța la strădaniile ei. Era mereu
prezentă, în fața sau în spatele pânzei, amintindu-i lucruri, încurajându-l,
făcându-i sugestii… Fără a se despărți de pictor nici o clipă, de multe ori ea era
cea care făcea primul pas, pregătea culorile, curăța pensulele, alegea pânzele, ba
chiar se gândea la ramele viitoare…
La început, Dalí fusese destul de contrariat de regulile legate de program pe
care le stabilea Gala, dar sfârși prin a-i fi recunoscător pentru presiunea pe care o
făcea asupra lui. Pentru asta, de multe ori, dar și ca pedeapsă pentru a-l face să
recupereze timpul pierdut, îl lăsa singur acasă și îi interzicea să iasă.
— Când mă întorc de la cinematograf, trebuie să fie gata, îi spunea Gala ferm.
Nu mai poți amâna, expoziția va fi inaugurată peste mai puțin de zece zile.
— Am putea ieși împreună, iar după asta…
— Salvador, mă duc numai eu. Nu poți pierde timpul, e musai să-l termini
chiar azi. Mâine trebuie să-l prezint cumpărătorilor.
Într-o seară, după ce rămăsese o vreme nemișcat în fața ușii pe care tocmai
ieșise Gala, fără să știe prea bine ce să facă, se hotărî să mănânce ceva mai întâi.
Așezat la măsuța din bucătărie, rămase absorbit privind o bucată grasă de brânză
camembert. Înainte de venirea Galei, în fața pânzei, imaginația fantastică a lui
Dalí înfăptuise minunea și, câteva ore mai târziu, o aștepta pe iubita lui pentru a-
i arăta niște ceasuri pe jumătate topite pe care le desenase și care aveau să fie
recunoscute în întreaga lume drept unul dintre simbolurile suprarealismului.
— Crezi că, peste trei ani, vei uita această imagine? o întrebă el neîncrezător,
căutându-i aprobarea.
 — Nimeni nu o va uita niciodată. Nici în trei ani, nici în trei secole, răspunse
Gala cu convingere.
— Persistența memoriei, ăsta e titlul tabloului.
— Desigur, nici nu putea fi altul, îl aprobă Gala surâzătoare și îl mângâie ca
pe un copil.
— Înduioșați, extravaganți, solitari și paranoico-critici, așa se vor simți toți cei
care îi vor admira frumusețea. Așa mă simt eu acum, dădu verdictul, fericit,
Salvador.
Gala reușise să-și atingă din nou scopul. Înaintea ei se afla o nouă operă a
geniului care era, fără îndoială, Salvador Dalí, și acest lucru reieși, la scurtă
vreme după aceea, din criticile publicate prin ziare și din comentariile
prietenilor.
După expoziție, în acea vară, se întoarseră amândoi la Cadaqués.
— Vom merge până la gara de la graniță și, odată ajunși acolo, vom porni mai
departe în căruțe trase de catâri.
— Căruțe? întrebă Gala, surprinsă.
— Măslina mea, e singurul mod de a ne asigura că tot ce luăm cu noi o să
ajungă întreg în Spania.
— Dar… ce se va spune despre noi?
— Nimic, iubita mea Gala, nu se va spune nimic. Toată lumea mă cunoaște.
Vor veni să ne ia copiii Lídiei, le-am scris o scrisoare. În fond și la urma urmei,
ea știe mai bine ca oricine cum se ajunge la cabana ei din Port Lligat.
Gala nu mai spuse nimic și se uită în jur, la insectele ciudate care stăteau
îngrămădite în cutii de sticlă, la lămpile ce semănau cu nişte măşti de oţel la
cărțile cu turnuri și palate minunate, la schițele care nu aveau să ajungă niciodată
tablouri și, firește, la picturile lui deja isprăvite. Cât avea să dureze să le scoată
pe toate pentru a ajunge la gară?
— Port Lligat e o alegere potrivită pentru lunile cele mai calde, Măslina mea,
vei vedea. Plămânii tăi nu vor suferi, o asigură Salvador, fără să dea prea mare
importanță gesturilor neputincioase pe care le făcea Gala în vreme ce se plimba
printre obiectele pe care trebuiau să le transporte.
Și așa a fost.
Sănătatea fizică a Galei și cea mintală a lui Salvador au fost hotărâtoare şi
călătoria s-a făcut fără a i se mai căuta nod în papură, iar ei s-au bucurat imediat
de clima din zonă. În acea perioadă a anului, căldura se instala pe coastă și se
prelungea cu câteva săptămâni mai mult decât în alte locuri. Vara se înveșmânta
în flori sălbatice, purpurii și galbene. Munții de pe coastă nu mai erau o cetățuie
de piatră, interzisă și izolată, ci se înfățișau stropiți cu culoare. Dar nu conta cum
era vremea, pentru Gala exista un singur loc unde să se așeze: în fața șevaletului.
Era vorba de un șevalet din lemn, rotativ, care-i însoțea mereu în călătoriile lor.
În timp ce Salvador picta, Gala se ocupa de treburi mai puțin alese, dar la fel
de necesare în momentele respective. Astfel, rusoaica aducea apă de la cea mai
apropiată fântână, înfrunta invazia muștelor și furnicilor, făcea ordine în haosul
desenelor, al paginilor smulse din reviste de știință, în picturile și pensulele de
care se înconjura Salvador și făcea de mâncare. Numai uneori trebuia să lase
totul baltă și să dea fuga la Salvador: de fiecare dată când intra o lăcustă. Trebuia
să-l salveze. Lăcustele îl îngrozeau pe catalan și, dacă vreuna ajungea să se așeze
lângă el, puteau trece săptămâni până când să picteze din nou, un lux pe care nu
și-l puteau permite.
Tatăl pictorului asistă, supărat, la instalarea lor la Port Lligat, dar, în ciuda
dificultăților cărora trebuiau să le facă față, nici pentru Gala, nici pentru
Salvador acest lucru nu reprezentă o problemă. În mintea lui tot persista insulta
pe care fiul său o proferase la adresa soţiei lui și nu era dispus să-l ierte, cel puțin
nu câtă vreme continua să-și împartă viața cu acea rusoaică imorală care se
aciuase pe lângă el. „Uneori scuip, ca să mă amuz, pe portretul mamei mele.“
Cum i se năzărise lui Salvador să rostească o asemenea frază? Și nu numai asta,
dar ce fel de femeie își alesese Salvador, dacă era în stare să-și abandoneze fiica,
iar asta după ce se despărțise de soț?
Dalí nu își imaginase niciodată că vorbele sale nu aveau să fie corect înțelese
de către familie, că ceea ce, pentru el, nu fusese altceva decât una dintre ieșirile
sale, ar fi pus în primejdie ceea ce, până atunci, fusese cercul lui de apropiați.
Ruptura îl duruse mult și nu reușea să o înțeleagă. De aceea, seara, când termina
de pictat, se așeza să contemple de pe faleză, cu nostalgie, casa albă a tatălui său,
sperând că-l va vedea mișcându-se în depărtare.
— Pare o bucată de zahăr… vezi?
— De gheață, dar cu apă curentă, adăugă Gala, foarte prost dispusă.
Rusoaica nu pierdea nici un prilej să-i reamintească lui Dalí că familia lui,
nimeni altcineva, era cea care îi obligase să-și cumpere o colibă pescărească
părăginită la Port Lligat pentru a trăi acolo, împiedicându-i să se instaleze comod
la Cadaqués.
— Poate…
— Haide, vino să facem baie, sugeră Gala, vrând să-i distragă atenția lui
Salvador.
Rusoaica, având trup ca de băiat nu prea musculos, le deconcerta pe femeile
care se îmbăiau și pe localnicii care le ieșeau în cale, iar asta îl fascina pe Dalí.
Gala, conștientă de ambiguitatea pe care o provoca, nu se obosea să o corecteze,
ba mai mult, în anumite cazuri, chiar o accentua, purtând pantofi bărbătești și
pantaloni lungi sau scurți, și lăsându-și sânii minusculi la vedere. Mai mult, în
acea perioadă încetă să-și mai încrețească părul, alegându-și o tunsoare potrivită
mai degrabă pentru un tinerel, decât pentru o femeie de aproape patruzeci de ani.
Însă, nemulțumită numai să dea naștere la bârfe privind înfățișarea ei, în
fiecare zi inventa noi forme de a se afla în centrul atenției: dându-și jos hainele și
aruncându-se goală în apă, chemându-l pe câte unul dintre pescarii din zonă ca
să-i însoțească până la golfurile din Cap de Creus, ba chiar făcând dragoste pe
nisip sau mâncând în aer liber pește la grătar sau cotlete de miel cu rozmarin
proaspăt cules. Orice idee, oricât de năstrușnică, era bine-venită.
Uneori, în timp ce vâsleau fără grabă, Dalí îi arăta Galei cum, în mintea lui,
stâncile se metamorfozau treptat, de multe ori sfârșind prin a face parte din
visele lui și fiind, cu timpul, ajungeau să fie transpuse pe pânză:
— Uite! Un înger care se transformă în cămilă… nu! E un leu.
Îi explica toate acestea gesticulând și strigând ca un copil, și o făcea cu o
asemenea vehemență, încât s-ar fi putut crede că le atingea cu adevărat.
O clipă mai târziu, se emoționa din nou în fața altei stânci.
— Măslina mea, privește acolo! Norul ăla seamănă cu un vultur, uite, uite…
parcă s-ar transforma în cocoș…
Rusoaicei îi plăceau aceste idei ale lui Salvador, și nu doar ele. Era limpede
că, în ochii ei, erau o dovadă de genialitate, infinit mai mare decât cea pe care
restul muritorilor ar fi reușit să o atingă vreodată.
Dar nu erau întotdeauna singuri, numai ei doi. Uneori coborau spre sud, spre
gospodăria unui bun prieten de-al lor, José María Sert, un pictor catalan al cărui
prestigiu era recunoscut și care, pe atunci, trăia alături de cea de-a doua soție a
sa, Roussy, cu care se mai întâlneau și la Paris uneori.
Sert era foarte bogat. Și adesea îi lua pe Dalí și pe Gala să facă împreună
croaziere de-a lungul coastei, când nu împărțea cu ei casa și mâncarea. Ceea ce
pentru soții Dalí era un festin: însemna că aveau mâncare caldă în acele zile.
Uneori erau obligați să mănânce, zile în șir, arici de mare, într-atât de precară era
situația lor economică pe atunci. Cu toate că se simțeau bine în compania lor,
cuplul o fascina și o deranja pe Gala în egală măsură. Tânăra soție rusoaică a lui
Sert reușea s-o scoată din pepeni.
— Fătuca asta e cea mai proastă imagine pe care noi, rușii, o putem oferi.
Cine ar crede că e îndrăgostită de José María? Cum să nu te gândești că noi,
rușii, suntem niște parveniți în căutare de averi, dacă o asculți vorbind pe ea?
— Iubita mea, ce contează? José María e fericit.
Gala prefera să nu mai discute. În fond și la urma urmei, când ajungeau la
Sert, îi aștepta o căsuță care-i îngăduia lui Salvador să picteze, iar ea, care în
acea vreme descoperise cât de amuzant era să iasă singură cu pescarii din zonă,
putea să facă escapade ori de câte ori avea ocazia, fără să se ferească. În acele
golfuri, Gala descoperi plăcerea de a face sex într-o barcă, sau de a se apropia de
plajele izolate, aproape inaccesibile, unde petrecea ceasuri întregi fără să
trebuiască să-i pese de gura lumii și nici de bărbatul ei, lăsând doar nisipul și
valurile să o contemple. Dalí era prea ocupat să picteze, iar ea, căreia îi plăcea
prea mult să facă dragoste, reușea să uite de el în acele zile.
Nu-i fusese ușor, dar în cele din urmă reușise să accepte nu doar relația
specială pe care Salvador o avea cu sexul, ci și faptul că aceasta nu avea să se
schimbe. Atunci hotărî că acest tip de relații erau perfecte pentru a menține
cuplul unit și, fără să se sfătuiască cu Salvador, începu să caute destul de asiduu
legături sporadice cu bărbați cu care să întreprindă mici croaziere amoroase. Se
opreau cu barca în larg și înotau către un golf ascuns, unde găseau locuri suave și
calde în care puteau să se întindă și să se bucure de trupurile lor. Uneori, Gala se
întorcea acasă cu vreun homar sub braț, care căzuse într-una din capcanele ei în
timp ce făcea dragoste, și pe care apoi îl găteau.
— Homar cu ciocolată! Cât de bine mă cunoști, azi vom mânca mâncarea mea
preferată…
Astfel, Gala evita explicațiile privitoare la infidelitățile ei, cu toate că nu prea
era nevoie s-o facă. Realitatea era că Dalí nu avea nici o problemă în legătură cu
aventurile iubitei sale. Mai mult, în câteva rânduri îi răsplătise pe pescari ca să-i
facă să păstreze discreția, dăruindu-le desene semnate de el, bani sau arvunindu-i
pentru a face câte ceva prin casă. Îl scuteau pe el de neplăcerea de a-i repeta
Galei că nu era încă pregătit pentru sex.
Dar nu mai puteau rămâne pe litoralul catalan, oricât de bine s-ar fi simțit
acolo; nu era locul potrivit pentru a face bani, trebuiau să se întoarcă la Paris și
să expună tablourile lui Dalí în galeriile cele mai prestigioase.
— Privește, îți dai seama? Cadaqués devine tot mai mic în depărtare, îi
explica Salvador Galei, așezat de-a-ndoaselea în mașina care-i ducea spre Franța.
Îți dai seama de măreția peisajului? Călătorul care iubește acest sat nu poate să
nu se uite îndărăt, aruncând o ultimă privire prietenoasă de rămas-bun. Eu am
făcut mereu același lucru, m-am uitat în urmă, bucurându-mă de priveliștea
satului Cadaqués până în ultima clipă. Cu privirea țintuită asupra acestei șosele,
a acestor curbe, a acestui peisaj… Ca și cum, prin asta, nimic nu mă va despărți
de el. Dar nu e așa, știu, Măslina mea, știu. De îndată ce am plecat de-acolo, am
știut că hotărârea mea e irevocabilă, că nu o să mai duc dorul acestui sat, că
vreau să mă întorc cu tine la Paris și, acolo, să încep o nouă viață. Cine știe cât
timp va trece până să ne întoarcem acolo, îi mărturisi Salvador, nervos, Galei.
Ea îl privi.
În realitate, nu părea îndurerat, nici măcar nu se putea deduce, din privirea și
gesturile lui, că ar fi fost trist pentru că se îndepărta de satul lui. Se hotărâse să-și
schimbe viața. Și, mai degrabă decât un sentiment de dezrădăcinare, avea o
senzație de eliberare, ca și cum destinul i-ar fi oferit o nouă șansă care să-l ducă
pe calea spre succes, spre emancipare. Lăsa în urmă bunurile sale – tablourile,
cărțile, desenele și teancurile de scrisori pe care uneori nici nu se deranjase să le
citească.
— Bine faci. Nu slujește la nimic să te gândești la trecut. Iar acum, la treabă!
îl încurajă Gala printr-un zâmbet, odată ajunși la Paris, în timp ce-i arăta un
exemplar din La Révolution surréaliste, unde, pentru prima dată, apărea numele
catalanului pe lista oficială a artiștilor care făceau parte din această mișcare.
— Ia te uită! Văd că Buñuel e și el pe listă, spuse cu mirare Salvador, care nu
mai avea de multă vreme vești de la prietenul lui.
— Da, răspunse Gala cu o expresie nemulțumită. L-au adăugat și pe el, dar
sper că nu va fi nevoie să ne întâlnim.
Ranchiuna pe care o avea Gala față de Buñuel, după încercarea acestuia de a o
strânge de gât pe plaja de la Cadaqués, nu se potrivea cu sentimentul pe care îl
încerca Dalí, care aproape uitase acea întâmplare și nu îl considera doar un geniu
pe aragonez, ci îl și socotea prieten. Salvador o privi și nu ținu să adauge nimic,
cu toate că presupunea că pe el îl incluseseră în grup datorită lui Luis, care le
dusese fotografii cu tablourile sale și le vorbise despre opera lui, în lunile în care
el nu putuse să se afle la Paris. Aragonezul se purta cu Dalí așa cum făcuse
întotdeauna, ca și cum Gala nu ar fi existat.
— Uite, au reprodus Adecvarea dorinței și Plăcerile iluminate, comentă
Salvador fericit, în timp ce răsfoia revista.
— Da, alegerea acestor tablouri e potrivită, și au inclus și scenariul complet al
Câinelui andaluz. Vezi? răspunse Gala satisfăcută, arătându-i pagina cu pricina.
Se pare că, în sfârșit, francezii vor ține seama de voi doi.
— Haide, dă-mi-o, lasă-mă să citesc, strigă Salvador țopăind emoționat pe
lângă ea, asemenea unui copil căruia i se refuza o bomboană. „Publicarea acestui
scenariu în La Révolution surréaliste este singura pe care o autorizez“, citi el
solemn, cu gesturi largi care-l imitau pe aragonez. „Câinele andaluz nu ar exista,
dacă nu ar fi suprarealismul. Un film reușit, asta gândește lumea care l-a văzut.
Dar ce pot face împotriva celor care adoră tot ceea ce e nou, chiar și atunci când
noutatea în cauză atentează împotriva convingerilor lor celor mai profunde?
Împotriva maselor de imbecili care consideră frumos sau poetic ceea ce, în
realitate, nu e altceva decât o disperată și pătimașă incitare la crimă?“ continuă
Salvador să citească și, în cele din urmă, rămase pe gânduri. Bineînțeles, Luis nu
se sfiește să vorbească pe șleau.
— Pe-asta o să o plătească. Ca de altminteri și pe altele, îl asigură Gala. Nu îi
poți insulta pe cei care apoi trebuie să treacă pe la ghișeul de bilete, fără să mai
punem la socoteală faptul că va trebui să caute mereu finanțare pentru filmele
lui. Nu e prea inteligent să muști mâna care te hrănește.
— O să caute o altă modalitate de a o obține, cum a făcut acum cu Noailles,
nu-ți face griji.
— Da, însă noi, cel puțin, ar trebui să fim mai prevăzători, încă nu avem niște
venituri stabile. Nu vreau să fii asociat cu el. Cel puțin nu câtă vreme ceea ce
spunem ar putea dăuna vânzării tablourilor tale. Uite, îi spuse înmânându-i un
plic, deschide-l și vezi cine îți scrie.
Dragul meu prieten Salvador,
Cunoscând dificultățile financiare prin care treci în acest moment și faptul că
multe dintre operele tale se află în mâinile prietenului nostru comun Camille
Goemans, află că, în curând, el va închide galeria. Cu toate acestea, cred că
ar trebui să reacționezi înainte ca vestea cu privire la închiderea galeriei să
devină publică și să vorbești cu el pentru a reuși (pentru că nu e, încă, ruinat
cu totul) să-l faci să-ți cumpere măcar un tablou, înainte de a ți le înapoia pe
toate și a-și lichida afacerea.
Cam atât, sper ca informația să-ți fie folositoare.
Nădăjduiesc să te văd curând.
Cu prețuire, prietenul tău, vicontele de Noailles
 — Ți-am spus, tarotul nu păcălește pe nimeni: există un bărbat care urmărește
să ne facă rău.
— Dar, iubito… în cărți apare un bărbat oacheș, iar Noailles e palid și aproape
chel.
— Mă rog, trebuie să știi să interpretezi cărțile, doar înainte de a cheli avea
păr, argumentă Gala. În orice caz, nu prea avem alternative, îl asigură Gala după
ce reciti scrisoarea pe care tocmai o primise Salvador. Dacă Noailles îți scrie asta
înseamnă că, fără a o spune fățiş, ceea ce vrea e să-l înlocuiască pe Goemans.
— Vrei să zici că…?
— Sigur că asta vreau să zic, dar mi se pare că va trebui să iau eu hățurile.
— Tu?
— Să facem lucrurile cum trebuie. Mai întâi, du-te să vorbești cu Goemans și
caută să-l faci să-ți cumpere un tablou. La întoarcere, am să-ți spun la ce m-am
gândit și vom vorbi apoi cu Noailles.
— Dar… cum să-i cer așa ceva lui Goemans? S-a purtat foarte bine cu mine…
Gala începuse să se îmbrace în timp ce vorbea cu Salvador. Privind-o, s-ar fi
zis că puțin îi păsa de ceea ce îi spunea el, că ei îi era limpede ce avea de făcut, și
nu doar atât, ci și că știa când și cu cine. Dar el nu păru să dea importanță acestui
fapt.
— Salvador, dragule, e ușor. Nu trebuie să faci altceva decât să reușești să-i
înmoi sufletul. Nu uita că tu vei fi unul dintre cei mai mari pictori din istorie, cel
mai mare, ca să fim preciși, și nu ai nici măcar un adăpost. Asta e! Spune-i asta!
În cazul ăsta, sinceritatea ar putea fi în avantajul nostru, să știe că avem nevoie
de bani. Între timp, eu am să-i cer lui Noailles douăzeci de mii de franci ca să
plătim baraca aceea care-ți place atât de mult, de la Port Lligat. Lídia îți va fi cu
siguranță recunoscătoare că îi plătim cu banii jos, ceea ce am făgăduit. Mai mult,
am putea-o repara, făcând-o mai locuibilă decât e acum. Nu va fi nevoie ca ea să
ne-o cedeze, o vom cumpăra. Tatăl tău nu te vrea la Cadaqués? îl întrebă ea
foarte serioasă, privindu-l cu niște ochi care îl vrăjeau mereu pe Salvador. Atunci
noi vom locui în sătucul alăturat, iar tu vei putea munci fără să te gândești la
problemele de zi cu zi, ce te împiedică să pictezi întregul univers pe care-l ai în
minte și care e mai suprarealist decât tot ceea ce a făcut vreodată oricare dintre
șarlatanii ăștia care-și vând operele prin galeriile de aici!
— Dar eu…
— Tatăl tău greșește că te tratează așa și se va căi. Spune-i lui Noailles,
continuă ea, fără să acorde atenție figurii uimite pe care o avea Salvador
ascultând-o și fără să-i dea ocazia să reacționeze, că, în schimb, îi vei trimite un
tablou de dimensiunile pe care le dorește.
Salvador nu era întotdeauna capabil să-i vorbească Galei, să-i spună ce gândea
cu-adevărat. Părea că îl încearcă o senzație, un presentiment cum că poate dacă
ar fi făcut-o, s-ar fi rupt vraja acelei uniuni indestructibile de care, în realitate,
încă nu era pe deplin convins. Fusese mereu expert în a atrage atenția, chiar în a
se contrazice, dar nu cu ea. Gala îl depășea cu totul. Să curteze o femeie nu
făcuse niciodată parte din universul lui și asta îl paraliza. Acum, cu o femeie
alături, îi era teamă și rușine totodată, dar intuia că nu trebuie să i se opună.
— Lasă, voi merge eu! În fond, sunt mai convingătoare decât tine. Tu apucă-
te să pictezi, avem nevoie de mai multe tablouri. Și, când poți, du-te să-i vezi pe
soții Noailles. Ah, și mă gândesc să vorbesc cu Breton, sunt sătulă ca, de fiecare
dată când coborâm garda, să profite și să nu te includă în nici una dintre acțiunile
lor. Nu ţine seama de tine!
Gala îl privi ca pentru a se asigura că Salvador înțelesese bine ceea ce îi
spusese. Se întorseseră la Paris și încă nu vizitaseră pe nimeni. Oamenii aceia o
dezgustau. În realitate, dacă ar fi depins de ea, nu le-ar fi adresat nici un cuvânt,
asta dacă nu s-ar fi gândit că, la un moment dat, ar fi fost poate nevoie să recurgă
la ei…
— La Paris, obișnuia ea să îi explice lui Salvador, scuzându-se și trecându-se
în planul doi, toți mă privesc așteptând să îi surprind, iar eu nu am nimic să le
ofer. Tu ești cel care are.
— Dar Gala, Măslina mea, tu ai multe să le spui, așa cum îmi spui mie.
— Nu, nu te păcăli singur. De când sunt cu tine mă simt fericită, nu am chef
să mă aflu în preajma nimănui altcuiva, numai de nu ar trebui să mă tot asigur că
ne vor da bani. Cei care au bani nu sunt decât niște burghezi lacomi și prefer să-i
țin la distanță.
De aceea, în multe zile nici nu ieșea din casă. Zilele se scurgeau aidoma. De
dimineață, odată treziți, rămâneau în pat amândoi, unul lângă altul, lăsând timpul
să curgă. Iar noaptea goleau sticlele de șampanie, după ce Salvador își petrecea
după-amiezele pictând, în timp ce Gala îl supraveghea.
— Cheltuim fără încetare, îi spunea Salvador ori de câte ori deschideau câte o
sticlă, și nu câștigăm nimic. Trebuie să ne gândim la asta.
— Da’ de unde! îi răspundea Gala. E și așa suficient de neplăcut că nu avem
bani. Asta ar mai trebui, să ne lipsim și de alte lucruri! O să avem bani. Să
profităm de faptul că Paul are.
 Treceau zilele, săptămânile, și de multe ori nici nu ieșeau în lume. Gala nu
uita, ei doi fuseseră primiți cu o tăcere scandaloasă în timpul uneia dintre vizitele
făcute grupului de suprarealiști, și nu voia să fie respinsă din nou. În timp ce
Salvador accepta acest lucru ca un filozof, Gala se simțea rănită.
— Oamenii nu se bucură că suntem împreună, spunea Gala.
— Draga mea, e doar închipuirea ta.
— Nu, nu este. Ei cred că stăm toată ziua fără să facem nimic.
— Uneori, numai uneori, e adevărat, Măslina mea!
— Lenea e mama tuturor viciilor, dar viciul e tatăl oricărei arte. Iar tu ești un
artist. Ceea ce ei numesc lene e de fapt artă, creație. Mintea nu se poate odihni.
Pe urmă îl privea, cumpănind dacă decizia luată era sau nu nimerită. Nu știa
prea bine cu cine se hotărâse să-și împartă patul și de ce o făcuse. Era limpede
că, în dragoste, Salvador nu avea experiență. În pat, Gala îl făcea să tremure, se
înroșea din cauza propunerilor ei pline de imaginație, la care el nu îndrăznea să
răspundă și se mărginea la a-și ascunde capul sub cearșaf.
— Nici nu poți să-ți închipui cât de multă frică îmi provoci, spunea când ea se
apropia, întinzându-i o mână temătoare.
Gala, obișnuită cu bărbații și cu bucuria oferită de nopțile de plăcere, încerca
să-l târască spre extaz, fără a reuși.
— În dragoste, nu trebuie să te dezlănţui dintr-odată. Nu te teme. Încet, încet,
fără grabă, îl liniștea ea în fiecare noapte fără a reuși, nici măcar o dată, să facă
dragoste cu el.
— Privește fără să atingi, îi tot repeta Salvador Galei. Ăsta va fi secretul
nostru.
— Știu, Salvador, răspundea Gala resemnată, aproape pe punctul de a renunța
la luptă.
— Când eram mic, doica pe care o aveam îmi spunea o poveste, începu el să
istorisească. Se numea Păpușa cu nasul de zahăr.
În timp ce-l asculta, Gala își imagina scenele. Nu doar pe cea din poveste, ci și
pe aceea în care apărea micuțul Salvador, privind-o pe doica lui iubită cu ochi
dornici de povești, cu cearșaful tras până sub bărbie. Patul, în mijlocul camerei
enorme, avea o noptieră alături, pe care se afla portretul fratelui său mort,
amintindu-i zilnic că el nu era adevăratul Salvador, ci doar o copie a celui care
plecase înainte de vreme.
— În fiecare zi erau aduse în preajma lui trei dintre cele mai frumoase fete din
ținut, continuă să povestească Salvador. Din turnul cel înalt, regele le contempla
și șovăia mult timp înainte de a o alege pe cea care avea să-și petreacă noaptea în
patul regal, alături de el. O împodobeau cu cele mai alese veşminte și bijuterii,
iar ea trebuia să doarmă, sau să se prefacă, toată noaptea. Regele nu o atingea,
doar o privea. Să privești e suficient. E mult. E totul, dădu verdictul Salvador,
isprăvindu-și povestea.
Gala ieși să se plimbe, lăsându-l pe Salvador să picteze liniștit. O ploaie
măruntă cădea peste Paris. Sfârșitul iernii avea să fie mai rece decât își
imaginaseră, iar Galei nu îi făceau bine umezeala și temperaturile scăzute. Se
opri pe o stradă, puțin mai sus de boutique-ul lui Coco, și privi unul din
felinarele care o luminau, proiectând un halou de picături care dădea un aer
fantasmagoric magazinului. În acea clipă înțelese, nu puteau să trăiască în
continuare acolo, trebuiau să plece, să caute alt loc, ea știa că sănătatea nu i-ar fi
îngăduit să suporte prea multe luni cu temperaturi ca acelea. De ceva timp,
dimineața, simțea aproape zilnic cum pieptul și plămânii îi cereau din nou să le
dea atenția pe care de multă vreme nu le-o mai acorda. Trebuiau să se instaleze
definitiv pe Costa Brava.
Intrând în micul apartament pe care-l închiriaseră în apropierea gării, pe o
străduță din Montparnasse, simți că frigul de afară o însoțea și în casă. Salvador,
străin de starea ei, o aștepta euforic, înconjurat de obiecte neverosimile care
depășeau cu mult modernitatea unora dintre suprarealiști, care treceau dincolo de
tot ceea ce aceștia ar fi fost în stare să viseze. Masa din bucătărie era plină de
desene cu manechine de plastic acoperite de pești colorați, pantofi prevăzuți cu
arcuri, îmbrăcați în sâni care înfloreau pe spate, unghii artificiale cu oglinzi…
obiecte care aveau sens în universul lui.
— Tocmai am văzut noile haine ale lui Coco, spuse ea. Fără îndoială, sunt
superbe.
— Ți-am spus. Se pare că nu au egal la Paris.
— Și nu doar atât, cred că ea a schimbat silueta femeilor și eu nu mai pot să
mă îmbrac, în continuare, cu hainele pe care le-am adus din Rusia și le-am
modificat, și care mai nou se destramă.
— Paul are un dulap cu rochii noi pe care ți le-a cumpărat. Nu ți-am zis asta
mai demult?
— Ba da, dar numai la gândul că mă întorc în apartamentul ăla… nu știu…
voi merge, dar nu am chef acum să-i văd nici pe el, nici pe Cécile, nici pe Nush.
Deși recunosc că apariția acestei fete m-a scutit de multe bătăi de cap. Cine-ar fi
zis că, în sfârșit, Paul o să găsească pe cineva care să aibă grijă de el… Dar mă
rog, o să rămân la el câteva zile.
— Poate că…
— Lasă. Acum, ceea ce contează e să ne mișcăm. O să-mi cumpăr haine altă
dată. Nu putem rămâne aici, adăugă ea fără să-l lase să continue.
— Unde aici? o întrebă Salvador surprins, privind încă absorbit masa pe care
se aflau ultimele lui creații.
— Aici, în această cămăruță plină de igrasie, la Paris. Paul ne va da bani, îl
asigură ea, fără să ia în seamă întrebarea.
— Ce bani?
— Cei de care avem nevoie ca să plecăm în călătorie.
— În călătorie? Și expozițiile? Și comercianții de artă?
— Nu mai putem rămâne multă vreme, nici sănătatea mea, nici opera ta nu ne-
o îngăduie. Departe de aici vei avea mai mult timp pentru pictură, ne vom simți
mai bine. Eu mă voi odihni, iar tu vei lucra fără să te deranjeze nimeni și nimic.
— Dar…
— Nu-ți face griji, o să vorbesc cu Paul. Niciodată n-a refuzat să-mi dea bani.
Nu va mai trebui s-o facă decât pentru scurtă vreme, până când toată lumea va
vorbi despre tine ca despre unicul pictor al suprarealismului și, crede-mă, nu va
mai trece mult până atunci. Mai repede decât îți închipui, la expozițiile tale nu va
mai rămâne nici un tablou pe pereții galeriei. Tu nu te gândi la nimic, pictează
doar, îi răspunse ea sigură pe sine, în timp ce-i ținea capul între palme de parcă
ar fi fost un copil. Eu am să mă ocup de toate, ca întotdeauna.
— De acord, răspunse el, va fi așa cum dorești. Nu știu ce-aș face dacă nu te-
aș avea lângă mine. Dar, înainte să pleci, uită-te la asta.
Și îi arătă o schiță.
— Ia te uită! Eu sunt?
— Sigur că da, va fi un tablou enorm, am totul aici, aici! îi spuse făcând
gesturi exagerate și arătând spre cap. Monument imperial al femeii-copil, așa l-
am intitulat! Tigri, lei, un orizont difuz și stâncile din Cap de Creus, iar pe fundal
golful din Es Cayals, unde ți-am mărturisit dragostea mea. Cine altcineva să fie
cea mai mare, singura mea sursă de inspirație!
Era primul tablou în care Salvador o imortaliza pe Gala, și nu avea să fie
ultimul. „O iubesc pe Gala mai mult decât pe mama mea, mai mult decât pe tatăl
meu, mai mult decât pe Picasso și chiar mai mult decât iubesc banii, vă asigur“,
răspunsese el ferm la încercarea de șantaj a tatălui său, care îi propusese să uite
jignirea veche, cu condiția ca el să renunțe la rusoaică.
 Salvador ar fi vrut să îi explice că se gândise să-i dea formă aproape din
aceeași zi în care ea se întorsese la Paris, după prima lor perioadă petrecută la
Cadaqués. Că exact în clipa aceea începuse să se gândească cum să transpună pe
pânză ceea ce simțise pentru ea. Că acea stalactită gigantică, Cap de Creus și
golful din Es Cayals erau locurile în care îi destăinuise dragostea lui, că din
această pricină ele înfloreau înlăuntrul lui, alături de bustul gol al femeii iubite.
Și tot din această cauză, în preajma ei, se buluceau spectrele amenințătoare care-l
însoțiseră mereu, chipuri ale căror guri întredeschise și ai căror ochi ieșiți din
orbite lăsau să se întrevadă un apetit sexual obscen; mâini deschise acoperindu-și
fața de rușine; gâtlejuri de lei feroce, cu colți monstruoși. Dar nu îi spuse nimic.
O privi, zâmbi, își dădu seama imediat că rusoaica înțelesese tot și continuă să
retuşeze câte un detaliu de pe pânză, în timp ce Gala, fără să piardă nici un
minut, începu să strângă lucrurile de care aveau nevoie în călătorie.
Până la urmă, îi ceru mai mulți bani lui Éluard, dar, când să îi cheltuiască, se
văzură nevoiți să își schimbe planurile. La una dintre frecventele vizite la doctor,
acesta descoperi că Gala suferea de o tumoare fibroasă, care creștea.
— Trebuie să te operez, îi spuse el tranșant.
În acea iarnă, la Paris, în timp ce Gala se afla în sala de operație, Dalí
străbătea străzile frenetic, dezorientat, speriat… Era cu putință să moară? Avea
să-l lase singur? Salvador își construise întreaga viață în jurul Galei, reușind să
depășească multe temeri grație limpezimii ei ferme, convingerii ei că destinul
amândurora, împreună, avea să fie sublim și, deodată, totul se prăbușea.
Ajunsese chiar să creadă că Gala era talismanul lui împotriva morții. Și dacă ea
murea în timpul operației? Toată acea catedrală de încredere, construită cu atâta
grijă, s-ar fi dărâmat. Depindea de ea în toate privințele: mâncarea,
cumpărăturile, biletele de tren, vânzarea tablourilor lui, ba chiar alegerea
hainelor pe care le purta. Dalí nu se putu hotărî s-o viziteze la spital; posibilitatea
ca Gala să moară îl teroriza prea mult.
Gala nu doar că supraviețui operației, ba chiar, ieșind din spital, se simți mult
mai bine decât înainte. Totuși, la scurtă vreme după aceea a fost programată
pentru o a doua intervenție, care nu avea un pronostic la fel de bun. Fusese găsită
o a doua tumoare, de data aceasta pe uter, și nu exista altă posibilitate decât să i
se facă o intervenție chirurgicală destul de agresivă. În acel moment, Salvador
avea douăzeci și șase de ani, iar Gala cu zece ani mai mult și știa deja că
niciodată nu avea să mai poată fi mamă.
Dar nu erau numai vești proaste, căci, la scurt timp după ieșirea din spital,
aflară că planul lor dăduse roadele așteptate, iar Salvador primi un cec cu suma
pe care i-o ceruse vicontelui de Noailles. Imediat, îi răspunse printr-o scrisoare:
Dragul meu prieten,
Îți mulțumesc nespus pentru cecul pe care tocmai l-am primit. Îți datorez un
tablou pe care îl vei putea alege dintre cele pe care le voi face anul viitor.
Sunt foarte emoționat la gândul că pot cumpăra cu acești bani o mică baracă,
datorită ție mi-am rezolvat problemele legate de locuință. Nu te îndoi de
faptul că te voi ține la curent cu activitatea mea.
Primește din partea mea cea mai sinceră recunoștință, iubite domnule de
Noailles.
— De-acum putem să ne gândim să mergem în străinătate, spuse Gala,
satisfăcută. Și, când doctorul mă va externa, peste câteva zile, ne vom întoarce la
Cadaqués.
— La Port Lligat, Măslina mea! La Port Lligat! Acum avem o casă a noastră,
ținu să precizeze Salvador.
— De acord, dar înainte ne vom ocupa de toate problemele pe care le mai
avem de rezolvat la Paris, încuviință Gala.
 XII
SPÂNZURATUL
Răbdarea e răsplătită

Împinse cu putere ușa boutique-ului de la numărul 31, de pe strada Cambon.

Pătrunzând înăuntru, Gala rămase surprinsă de faptul că spațiul era mai larg și
luxos decât s-ar fi putut bănui dacă te uitai doar la vitrina de pe acea stradă
îngustă, unde era situat. Magazinul se afla în cartierul prin excelență comercial al
Parisului, la câțiva metri de hotelul Ritz. În acel moment, erau acolo trei tinere
care le întâmpinau pe cliente, conversând cu însuflețire. Coco, proprietara, era
așezată în spate, într-o parte, la o masă mică, pe jumătate ascunsă de un paravan
și cu capul plecat, verificând niște hârtii. Auzind clopoțelul de la ușă, își înălță
capul.
— Bună ziua, spuse pe un ton autoritar Gala, intrând.
— Bună ziua, răspunseră în cor tinerele, făcându-i și un semn de salut.
Una dintre ele se apropie cu intenţia de a o întreba ce dorește.
— O caut pe domnișoara Chanel, spuse femeia, fără să-i dea timp să deschidă
gura.
Atunci, neștiind ce să facă, fata îi arătă, din cap, locul în care se afla Coco.
Toate știau că domnișoarei nu îi plăceau vizitele la boutique, în afară de cele ale
clientelor dispuse să cheltuiască bani. Tinerele schimbară priviri între ele. Cine
era, oare, nou-venita care întreba de patroană?
— Bună, Gala, răspunse Coco apropiindu-se de ea pentru a o saluta, fără să
mai aştepte ca vânzătoarea s-o anunțe. Mă bucur că ai venit. Acum vreo două
zile, Misia mi-a spus că vei trece pe-aici.
— Se pare că la Paris nu există nici o îndoială: dacă vrei să te îmbraci bine,
există o singură persoană căreia să i te adresezi, îi răspunse ea, zâmbind.
— Îmi face plăcere să aud asta.
— E adevărat. Oriunde m-aș duce, se pomenește doar numele tău, însoțit de
comentarii măgulitoare privitoare la creațiile tale, ori de câte ori întreb cine este
cea mai bună creatoare de modă din oraș, adăugă ea, lingușitoare. Așa că nu m-
am putut stăpâni să nu te vizitez, conchise cu un zâmbet pe care creatoarea de
modă nu știu cum să-l interpreteze.
— Și eu am auzit vorbindu-se mult despre voi doi în ultima vreme. S-ar zice
că Dalí va face suprarealismul mai suprarealist decât e, răspunse ea pe un ton
care putea lăsa să se înțeleagă că nu se afla chiar ea în spatele acelor comentarii.
Se pare că orice apariție a lui Salvador provoacă discuții, dincolo de mediul
artistic.
— Și o va face în continuare, draga mea, nu te îndoi de asta, răspunse Gala pe
un ton categoric, în timp ce se uita încoace și-ncolo prin magazin, ca și cum ar fi
căutat o intimitate imposibil de obținut cu toți angajații acelui boutique, care îi
urmăreau mișcările.
Coco îi întinse o mână fermă, sigură, și rămase surprinsă că și Gala o salută cu
aceeași fermitate, căci era obișnuită cu femeile care mai degrabă îi lăsau pe
bărbați să controleze salutul și își lăsau mâna într-a ei cu delicatețe. Fără putință
de tăgadă, era adevărat tot ce auzise despre ea: rusoaica nu semăna deloc cu
femeile fragile cu care era obișnuită să trateze la boutique. Nici cu acele rusoaice
care veneau acolo, dispuse să se lase protejate de primul bărbat care se oferea.
De îndată ce o vedeai, ai fi zis că lucrurile erau limpezi pentru ea. Chiar prea
limpezi.
— Ce te-aduce aici? o întrebă, făcând un gest prin care o invita să o însoțească
în interiorul boutique-ului, pentru a se putea îndepărta astfel de privirile și mai
cu seamă de urechile indiscrete.
— Am nevoie de ceva diferit. Până acum, eu însămi mi-am modificat rochiile,
adăugând câte ceva, îi explică arătându-i fusta și bluza pe care le alesese pentru
acea ocazie, și care aveau o bordură de altă culoare față de restul materialului.
Dar acum trebuie să mă îmbrac altfel. N-am timp de pierdut făcând pe
croitoreasa, trebuie să mă concentrez asupra lui Salvador, dar în același timp nu
mă pot îmbrăca la Paris așa cum o fac la Cadaqués, în pantaloni și cu o cămașă
albă. Ieri am ieșit cu Misia și mi-a spus că noul „stil Chanel“ mi s-ar potrivi de
minune, așa că iată-mă aici.
Coco o privi, ascunzându-și zâmbetul pe care i-l provocase recomandarea
prietenei ei Misia, și încercând, totodată, să facă în așa fel încât un gest al ei, căci
fusese contrariată la vederea hainelor purtate de Gala, să treacă neremarcat. Nu-
și putea da seama exact, dar s-ar fi zis că erau toate însăilate din bucăţi luate de
la haine diferite, dar că urmăreau să nu lase să se observe prea tare acest lucru.
Cu toate că asta nu le răpea din originalitate, ceea ce franțuzoaica nu putu să nu
aprecieze. Era limpede însă că avea nevoie de o schimbare de stil. Rămânea de
văzut dacă rusoaica avea să se lase sfătuită.
— Draga de Misia vorbește întotdeauna bine despre mine, răspunse ea pentru
a-și abate gândurile de la veșmintele purtate de cea care promitea să devină o
viitoare clientă și pe care intuia că nu va fi ușor să o mulțumească.
— Ai o aliată de nădejde în ea, o asigură, arătându-și din nou zâmbetul
enigmatic. Presupun că îți face rost de un număr impresionant de cliente.
Apropo, cum îi merge? Ieri eram prea mulți la cină pentru a o întreba, dar, cu
toate că ea nu mi-a spus nimic, toată lumea comentează că e pe jumătate
cufundată într-o depresie. Nu suportă prea bine ideea că e din nou singură.
— Bine, draga mea, eu aș spune că e bine. Încet, încet își depășește
indispozițiile. Relația lui Sert cu Roussy a afectat-o mai mult decât și-ar fi
imaginat.
— Nu trebuie să-i lăsăm pe bărbați să ne controleze sentimentele ori dispoziția
sufletească. E de necrezut că nu-i e clar acest lucru, replică Gala, care nu părea
să dea prea mare importanță spuselor lui Coco, și continuă să se uite în toate
părțile, mișcându-se încoace și-ncolo printre umerașe. Hainele tale trebuie să-mi
dea forță. Nu vreau ca nimeni, privindu-mă, să creadă că sunt o femeiușcă fragilă
care stă alături de un bărbat pentru a-i satisface toate capriciile, obișnuită să își
modifice fustele și bluzele în intimitatea bucătăriei. Am nevoie de feminitatea
mea, dar și de ceea ce presupun principiile eleganței masculine. Pentru a face
afaceri, trebuie să reușesc să-i fac să mă respecte. Sunt sătulă să se vorbească
despre mine ca despre „soția lui cutare“. Eu nu sunt nevasta lui Éluard, sunt
Gala, iar acum am ajuns perechea lui Salvador Dalí și cel mai bun agent de artă
al lui.
Rusoaica vorbea gesticulând tot timpul, în vreme ce se plimba printre
oglinzile, manechinele și umerașele din acea parte a boutique-ului. Coco o
privea, cântărindu-i gesturile și mișcările. Gala se opri pentru a se uita cu atenție
la jachetele marinărești cu nasturi auriți, la beretele care semănau cu cele purtate
de marinarii din Cutty Sark, la câteva jerseuri care i se păreau atât comode cât și
plictisitoare… Între timp, Coco se opri în dreptul unui umeraș pe care era
atârnată acea petite robe noire despre care Gala auzise atâtea. Ea știa că acea
rochie făcuse furori din prima zi în care începuse s-o vândă. Acea rochie simplă,
dreaptă, din crep negru, cu mâneci lungi și strâmte, care venea până sub
genunchi, părea să se fi transformat într-o uniformă pentru orice femeie care
voia să fie elegantă fără a atrage atenția. Galei, din prima zi în care o văzuse, i se
păruse cam insipidă, dar preferă să nu facă nici un comentariu.
— Negrul e antidotul prostului gust, îi spuse Coco imediat, văzând că se
oprise la acea rochie, gândindu-se că o interesa, și profită de ocazie ca să îi arate
un sacou din tweed care putea fi completarea ideală la acea rochie. Dar să ne
întoarcem la ce vorbeam, de ce anume ai nevoie? Cine trebuie să te respecte?
— Atât pe mine, cât și pe Salvador, trebuie să ne respecte pe amândoi,
răspunse ea, foarte supărată. Grupul de suprarealiști. Sunt sătulă. Se pare că le-a
fost suficient că Salvador le-a desenat cea mai bună copertă pe care au văzut-o în
viața lor pentru Al doilea manifest suprarealist, nici măcar nu sunt în stare să ne
fie recunoscători. Sunt invidioși și îl dau la o parte de la aproape toate acțiunile
lor. Și pe deasupra, pe mine nu mă lasă să particip la întrunirile lor. Așa că
trebuie să caut bani și sponsori.
— Asta nu are prea mult de-a face cu faptul că ești femeie.
— Te înșeli, draga mea, se întâmplă tocmai pentru că sunt femeie. Le e teamă
de mine.
— Poate că…
— Nu, poate că nimic! Se pare că Breton și gașca lui s-au hotărât să mă
trateze ca pe o simplă însoțitoare, ca și cum aș fi una dintre acele femeiuști fără
gură și fără creier, și de asta nu-mi îngăduie să asist la întâlnirile lor, iar eu nu
sunt dispusă să-i las să se comporte așa cu mine. Treaba lor cum procedează cu
femeile lor, dar nu vor face același lucru cu mine. Și, în plus, am senzația
neplăcută că nu-l prețuiesc suficient pe Salvador, nu știu ce poate el să devină. Și
cred că asta îi face rău.
Lui Coco i se păru contradictoriu ceea ce auzea.
Elogiile la adresa operei lui Dalí nu conteneau, în acele zile, în capitală. Cum
s-ar fi putut ca tocmai tovarășii lui să ignore acel fapt? Se gândi imediat la Elsa
Schiaparelli și își aminti o anecdotă despre creatoarea italiană de modă. „Există o
poezie a croitoriei, un dadaism al croitoriei și un stahanovism al croitoriei, cel al
doamnei Schiaparelli, care își prezintă rochiile în fabrici“, le răspunsese ea celor
din același grup într-o zi pe când luau cina împreună și voiseră s-o dea drept
exemplu de modernitate în modă.
„Ce și-o fi imaginat italianca? Cum de îndrăznise să o provoace, deschizându-
și un magazin la doi pași de boutique-ul ei? Ce-și închipuiseră ei când o
dăduseră drept exemplu de modernitate în domeniul modei?“ Da, și ea se temuse
de întâlnirile cu suprarealiștii, dar poate că nu era o idee bună să vorbească
despre asta. Soarta voise ca soția unuia dintre cei mai buni pictori la Paris să bată
la ușa ei, iar ea s-o îmbrace. Italianca, nu încăpea îndoială, nu putea face nimic.
— Relațiile stranii de supunere și devotament pe care bărbații din gruparea
suprarealistă le mențin cu nevestele lor nu mă vor afecta, insista Gala, ca și cum
asta era singura chestiune la care se putea gândi. Mi-au spus-o cărțile, știi?
Tarotul o spune în mod clar.
— Tarotul? Coco o privi surprinsă.
— Draga mea, tarotul e totul, pentru că știe totul. Fără el, eu nu aș fi nimic, îi
mărturisi Gala în timp ce, cu un gest enigmatic, își deschidea poșeta pentru a-i
arăta pachetul de cărți învelit într-o bucată de mătase. Iar el m-a asigurat că
există cineva care ne vrea răul, cineva care se află în preajma noastră, iar acest
cineva nu poate fi decât Breton.
Tarotul… mereu tarotul. Mai întâi îi spusese ordinea literelor dintr-un
document, apoi ora la care urma să sosească o telegramă, la ceva vreme după
aceea mistica culorilor și simbolismul numerelor îi oferise indicii despre cum să
acționeze, tarotul, mereu tarotul… În cele din urmă, ajunsese să îi influențeze
constant hotărârile, dobândea greutate pentru ea în clipele premergătoare luării
oricărei decizii. Cărțile îi dădeau explicații perfecte cu privire la prezent, trecut
și, mai ales, la acel viitor care o îngrozea atât de mult.
Gala observă expresia surprinsă a lui Coco. Ea știa că folosirea tarotului nu
era bine văzută printre cei din clasele rusești înstărite, dar puțin îi păsa ce
vorbeau despre ea. În realitate, se gândi, nu prea se schimbase mare lucru din
vremurile în care forma zațului de cafea în ceaşcă hotăra soarta unui imperiu. De
ce să nu consulte tarotul dacă putea fi folositor? Cărțile dădeau explicații dintre
cele mai sigure.
În acel moment, Gala se întoarse printre amintiri cu mulți ani în urmă, peste
douăzeci, pe când încă se afla la Moscova, alături de părinții ei.
Într-o seară în care se plimbase singură pe străzile orașului, se hotărâse să
meargă pe jos până acasă, gândindu-se la cum avea să fie viața ei, încotro avea
să-și îndrepte pașii, ce îi rezerva viitorul. La un moment dat, dinspre celălalt
capăt al străzii, văzuse o țigancă apropiindu-se de ea. O femeie în vârstă, cam
adusă de spate, cu capul acoperit de un batic și cu un zâmbet care neliniştea. Îi
făcuse de departe un semn să se apropie.
— Frumoaso! Lasă tristeţea și dă-mi mâinile. Intuiesc că nu prevestesc decât
izbânzi, îi spusese și, luându-i mâna dreaptă, zâmbise după ce se uitase la câteva
linii.
 — Adevărul e că… bâiguise Gala timid, încercând să-și elibereze mâna, dar
fără a opune prea multă rezistență.
— Știam eu! Intuiția nu m-a păcălit niciodată. Am ghicit de la distanță. Ai o
lumină, o aură, ceva, nu trebuie decât să te vadă omul. O să fii importantă, o să
ajungi departe, toată lumea o să vorbească despre tine, dar…
— Dar ce? Ce altceva mai vedeți? o întrebase atunci, destul de îngrijorată de
acele ultime cuvinte.
— N-o să fii tu însăţi prea uşor. Bărbații sunt răi însoțitori pentru femeile care
au succes, draga mea copilă. Ai răbdare, nu dispera, dar să-ți aduci aminte că
numai tu te vei putea ajuta, făcând în așa fel încât să fie ei cei care triumfă prin
tine.
Gala o privise. Nu era sigură că ceea ce îi spusese era cu adevărat de bun
augur, dar se simțea bine. În fond, ea știa că nimeni altcineva decât ea însăși nu
putea străbate drumul acelei vieți. Ea mersese întotdeauna singură, dar pentru
asta trebuia să alunge fantomele trecutului. Și de aici venea convingerea ei. Nu
voia să i se întâmple ceea ce i se întâmplase mamei sale. Să fie înconjurată de
copii care nici nu o băgau în seamă, căutând mereu protecția unui soț, de teamă
să nu rămână singură.
Stând în fața țigăncii, prin mintea ei treceau mii de întrebări fără răspuns.
Strânsese cu putere din pleoape ca să le facă să dispară, dar fără succes. Ce
trebuia să facă pentru a-și schimba viața, fără a avea suficienți bani? Ce speranțe
existau să aibă parte de o viață mai bună? Trebuia să plece din Moscova, din
Rusia?
— Mulțumesc, femeie cumsecade, îi răspunsese, schițând un zâmbet fără a
îndrăzni să-i mai pună vreo întrebare, și vârâse mâna în poșetă pentru a-i da
câteva monede. Uite!
— Dumnezeu să te răsplătească! exclamase bătrâna recunoscătoare și
cotrobăise într-unul din buzunarele enorme ale șorțului, căutând ceva. Ia inelul
ăsta. Poartă-l mereu. O să-ți aducă noroc.
Și femeia dispăruse aproape fără ca ea să-și dea seama. Dacă nu ar fi fost
inelul pe care-l ținea în mână, ar fi putut să creadă că totul fusese rodul
imaginației sale. Dar inelul era în palma ei. Îl privise și îl așezase pe degetul
inelar de la mâna stângă. Cine știe, poate că avea să-i aducă noroc.
Țiganca avusese dreptate. Era singură. Cu toate că nu dormea singură în nici o
noapte, dacă se uita adânc în inima ei, se simțea singură. Dar cel puțin reușise să
îndrepte lucrurile spre schimbare, Salvador era reflexia ei perfectă, era ea însăși.
 Cărțile nu se înșelau și explicau, în parte, acest sentiment pe care-l avea
rusoaica, cu toate că se abținea să vorbească despre el. Învățase să treacă sub
tăcere multe lucruri pe care le gândea. Imprudența, impulsivitatea nu făceau
decât să-i asigure dușmani de care nu avea nevoie.
— Cred că ar trebui să te străduiești să fii tu însăți, îi spuse, în cele din urmă,
Coco, mișcând din cap ca și cum astfel i-ar fi alungat amintirile.
— Uneori, când stau de vorbă gândindu-se că noi ne distrăm flecărind, eu sunt
atentă la conversațiile lor. Și îi aud spunând că suntem toate niște isterice, că
acționăm irațional, că nu trebuie să ne bage în seamă… Și atunci, când văd că ne
tratează ca pe niște copile aflate în trupuri de femeie și ne împiedică să fim
independente, mă ridic și plec, îi explică Gala.
— Vă lasă pe planul al doilea, conchise Coco.
— Mă rog, pe al doilea, pe al treilea… Sâni, mame, soții… nu le slujim decât
ca o completare a visurilor lor erotice, cu condiția să nu fi ajuns să avem copii,
iar jumătate dintre femei nu știu nici măcar ce înseamnă să te bucuri să faci
dragoste cu cel de lângă tine până ajungi lipsită de vlagă, așa cum știu eu. Ei își
caută doar propria satisfacție.
Ascultând-o, era neîndoielnic că ar fi fost absurd să aibă cineva pretenția ca
Gala să joace acest rol. Coco știa că nici una dintre ele nu fusese menționată în
manifest, iar ele, după ce îl citiseră, sfârșiseră prin a accepta acest lucru fără prea
multe probleme, tratându-i pe bărbaţi ca pe niște genii și așezându-se să asculte
în liniște ce spuneau Breton și tovarăşii lui, aproape ca și cum ar fi fost o
profesiune de credință. Dar Gala era diferită. Ea nu voia să facă nimic, dar
controla totul, cel puțin tot ce o putea afecta în mod direct, și nu avea intenția să
lase lucrurile aşa. De aceea lui Breton, care se erijase în conducător al grupului,
și care, la un moment dat, se gândise poate să o transforme în muză, când văzuse
cum sărea peste trepte, cum emitea judecăți și opinii care uneori puteau să-l facă
să șovăie pe unul dintre membrii grupului, îi păruse rău și preferase să o
îndepărteze.
— Și acest Breton, acest André, de mult ce a predicat l’amour fou, a ajuns un
reprimat, adăugă imediat Gala.
— Draga mea…
— Nu ți-ai dat seama? N-ai văzut? Toate restricțiile moraliste pornesc de la el
și, fără să conștientizeze, apără chiar contradicțiile mișcării suprarealiste.
— Dar… toate femeile care au mers întotdeauna la întruniri?
— Ele? O fac în calitate de muze, călăuze, copilițe, sfincși… nu te lăsa
păcălită, dacă vreuna dintre ele o să expună vreo părere sau va face ceva fără să-
și țină de mână soțiorul, o vor expulza. Oricând vrei pot să-ți dau câteva texte
despre „informațiile privitoare la sexualitate“, sunt toți niște reprimați.
Era limpede că nici unul dintre bărbații din gruparea suprarealistă nu era
capabil să-și înfrunte soția, de aceea se mulţumiseră a le lăsa în afara grupului,
sau a le transforma în simple ascultătoare, în pofida faptului că multe dintre ele
erau capabile să inoveze la fel de mult sau chiar mai mult decât consorții lor. Dar
toate acceptaseră acest plan secund, cu excepția Galei. Ea nu era dispusă să fie
eclipsată.
— Breton nu vrea altceva decât soții supuse și mame devotate… de aceea nu
reușesc să-mi fac un loc în cadrul grupului. Vorbesc, îmi exprim părerea,
comentez, sugerez… și sunt singura, de aceea mă privesc cu neîncredere, de
aceea îmi interpretează greșit dorințele, pentru că le e teamă de mine, ei cred că
există ceva dincolo și nu pricep că dincolo de Gala e numai Gala. Nici Paul, nici
Max, nici măcar Salvador, ci numai Gala.
Coco o asculta zâmbind și se gândi că și ea fusese nevoită să lupte împotriva
acestor prejudecăți. Cu toate că nu putea să nu-şi spună că ea, în fond și la urma
urmei, dobândise singură respectul celorlalți, bazându-se de profesia ei,
neatârnată de brațul nici unui bărbat. Chiar dacă, uneori, fără ajutor nu ar fi
reușit să-și continue munca, banii fuseseră întotdeauna ai ei.
— Ai venit la locul potrivit, draga mea, lasă-te în seama mea, îi răspunse
atunci și se gândi că Gala trebuia să-și pună un costum și să nu mai divagheze pe
marginea a ceea ce credeau ceilalți despre ea. Era drept că femeile care adoptau
roluri masculine își demonstrau masculinitatea, după cum i se întâmplase și ei,
dar în fond era un joc. Ceea ce ieșea cu adevărat la iveală era o chestiune
importantă, anume că feminitatea era o mască ce putea schimba fusta cu un
pantalon, dar şi masculinitatea era la fel.
— Știu.
— Eleganța hainei înseamnă libertate de mișcare și este putere, iar tu trebuie
să te poți mișca liberă.
— Exact, deși principala mea problemă e acum alta.
— Spune-mi, răspunse Coco, dispusă s-o asculte cu atenție.
— Timpul îmi va da dreptate, dar deocamdată, e suficient să mă ajuţi să arăt
bine. Trebuie să impun respect și credibilitate când sunt privită. Vreau să încetez
a mai fi rusoaica săracă îmbrăcată în zdrențe. Am să mă ocup singură de modul
în care mă mișc. Am hotărât că, dacă următoarea expoziție a lui Salvador nu
merge cum am prevăzut, să străbat străzile încercând să-i vând operele, iar
comercianții de artă nu sunt… cum să-ți spun… nici cu toții moderni, nici nu
riscă atât cât ar trebui. Nu spun ei că hainele tale sunt ceea ce e Ford pentru
mașini? Ei bine, eu am nevoie de o caroserie bună. De motor mă voi ocupa eu.
— Te văd hotărâtă.
— Trebuie să iau multe decizii pentru Salvador, pentru noi doi, pentru viitorul
nostru.
— Ce vrei să zici?
— Zilele trecute, la una dintre petrecerile la care am asistat, multe femei care
se aflau acolo m-au privit zâmbind pe furiş.
— Draga mea, ni se întâmplă multora dacă nu intrăm agățate de brațul
potrivit. La Paris există noțiunea de clasă, și e foarte greu să dărâmi bariera ori
să fii lăsat lase să sari peste ea.
— Știu, majoritatea sunt niște analfabete care aspiră ca soții lor bogătași să le
copleșească de atenții, dar tocmai pe ei trebuie să-i conving să cumpere opera lui
Salvador, și nu voi reuși niciodată dacă ele nu mă iau în serios și le spun soților
lor să cheltuiască altfel banii. Așa că trebuie să am un stil care să le fie pe plac,
trebuie să mă privească și să vadă o femeie serioasă, respectabilă, nu o rivală
care ar putea să le ia locul în pat când ele pleacă în călătorie. Am nevoie, avem
nevoie de banii soților lor! Trebuie să mă îmbraci cum te-ai îmbrăca pe tine dacă
ai vrea să închei o afacere mare, pentru că eu încă mai trebuie să o pun pe
picioare pe-a mea.
— Văd.
Coco o analiză cu atenție și nu se îndoi nici o clipă că avea să obțină ceea ce
își propusese. Era foarte deșteaptă. Cu toate că vorbea fără încetare, părea să se fi
gândit deja la tot ce urma să spună. Asemenea multora din cercurile pe care le
frecventau, s-ar fi zis că reușea să intre în legătură cu persoanele cele mai
interesante, știind că, mai devreme sau mai târziu, ar fi putut avea nevoie de ele
pentru a supraviețui, sau că ar fi putut profita de pe urma lor într-o anumită
privință. Ca și cum nu ar fi făcut nimic spontan. Dacă se apropia să te salute în
toiul unei petreceri, era ceva dinainte calculat. Dacă vorbea despre cutare sau
cutare personaj, mai târziu îți spunea sau cerea ceva legat de el. Deocamdată,
voalat, insinuase că, neavând bani, nu avea să plătească hainele pe care urma să
le ia. I se mai întâmplase. Coco știa că nu trebuia să vorbească direct cu
clientele, mai cu seamă cu cele în fața cărora ar fi cedat dacă i s-ar fi spus că
respectivul obiect era prea scump. Gala nici măcar nu se deranja să lămurească
așa ceva, nu-și pusese problema să plătească.
— Zilele trecute, în casa soților Sert, continuă Gala, s-a spus că o femeie
elegantă trebuie să poată merge la piață fără să provoace râsul casnicelor.
— Cine râde are întotdeauna dreptate, draga mea, ținu să precizeze, sigură pe
sine, Coco.
— Exact. Femeile astea sunt casnice cu bani și, deocamdată, nu trebuie să
râdă de mine. Mai încolo o să fiu eu cea care râde de ele, dar acum nu trebuie să
știe asta.
Coco o privi. Rusoaica era cu adevărat specială. Chiar mult mai mult decât i-o
descriseseră prietenii comuni. Când avea să-i povestească Misiei despre vizita pe
care tocmai o primise și despre conversația purtată, cu siguranță că și ea urma să
aibă o reacție imediată de respingere.
— Moda care nu se face pentru mase nu e modă, pentru că moare la naștere,
răspunse. Dar aceeași modă ne face diferite unele de altele. Iar tu vrei să
demonstrezi că ești diferită. Lasă-te pe mâna mea; şi i-o întinse pentru a-și lua
rămas-bun, în timp ce o conducea spre ieșirea din boutique.
*

— Văzând străzile și bulevardele, petrecerile și aniversările pe care le avem

aici, la Paris, mi se pare imposibil ca, în America, lumea să o ducă atât de rău pe
cât se spune în ziare, nu credeți? comentă Coco, cu câteva bolduri în gură pentru
modificările de care avea nevoie rochia pe care o proba Gala.
Lui Coco nu-i plăcea să lucreze direct cu oamenii, prefera să facă semne pe
rochii și apoi să rămână singură, în atelierul ei, însoțită cel mult de una dintre
croitoresele sale. Dar uneori trebuia să cedeze, mai ales dacă era vorba despre
Misia sau despre Gala, care în ultima vreme veneau mai des ca de obicei să stea
de vorbă cu ea și o priveau până își termina lucrul. Așa că nu avu încotro și se
apucă să coasă, în timp ce întreținea conversația.
— E o treabă care va dura câteva luni, în America se află toate, puterea,
banii… noi credem că Europa e buricul lumii, dar buricul e la ei, mai devreme
sau mai târziu ne vom da seama de asta. Noi nu vom mai zăbovi mult până să
traversăm Atlanticul, trebuie să-l conving pe Salvador că a călători nu e sinonim
cu a muri înecat. E ca un copil! glumi ea, fără să-și ascundă un hohot de râs.
Dacă ați vedea cum e Spania! Trebuie să plecăm de-acolo. O să-mi ia ceva
vreme până să-l conving, dar o să reușesc, pentru că, dacă va fi vreodată prețuit
în vreo țară după cum merită, atunci aceea nu este, cu siguranță, țara lui și nici
aceasta nu va fi. E plină de invidioși exilați, care nu încearcă decât să se pună în
centrul tuturor, și de francezi care cred că, fără ei, arta va muri. Va trebui să mai
aștept puțin. Salvador e prea atașat de familie, dar nu vom întârzia prea mult.
Chiar dacă se pare că aici recesiunea pe care o traversează americanii nu va
ajunge cu aceeași forță, cu siguranță vom îndura câteva răbufniri, iar atunci vom
lua vaporul.
Gala avea dreptate.
Marțea neagră americană, provocată de prăbușirea bursei de pe Wall Street,
urma să ajungă în Europa, la Paris, chiar dacă asta avea să dureze mai mult de un
an, în pofida faptului că, încă de la început, fusese limpede că Europa nu avea să
fie la fel de afectată. Între timp, în ciuda acestui impas economic, în Orașul
Luminilor lumea continua să se bucure de efectele așa-numitei Belle Époque, de
petreceri, balet, teatre, de proiecții cinematografice la care publicul asista
masiv… S-ar fi zis că orașul acela nu era doar capitala Franței, ci și că se
transformase în centrul lumii culturale și economice și că puterea lui de a-i
strânge laolaltă pe artiști nu avea să dispară niciodată.
Dar grijile imediate ale celor trei femei erau altele. În câteva zile urmau să
asiste la un bal mascat la care, după cum se zvonea pretutindeni, avea să
participe crema societății pariziene. Nu puteau pierde timpul, trebuiau să se
îmbrace pentru acea ocazie.
— Nu-mi vine să cred că m-am legat la cap să fac costumele astea. Nu-mi
plac nici măștile, nici rochiile pompoase de petrecere. Mă simt de parcă
altcineva ar fi făcut tiparele astea pentru mine, iar participanții la petrecere ar
veni ca niște clovni la un circ din care fac și eu parte, fără a avea deloc chef. Ar
trebui să se prezinte purtând cele mai bune haine, dar ei preferă să se îmbrace ca
niște fantoșe, se plângea Coco.
Arunca resturile de material, în timp ce aşeza, cu mare atenție, cutele rochiei
Galei.
— Draga mea, ar trebui să te gândești că acolo va fi toată lumea bună, iar asta
îți convine. Boutique-ul tău e cunoscut, dar ambițiile tale sunt mai mari, și o
petrecere e o vitrină ca oricare alta pentru a privi și a te lăsa privit. În realitate, e
mai bună decât oricare alta, aș spune, preciză Misia; le contempla pe amândouă
dintr-un fotoliu comod, așezat într-un colț al atelierului lui Coco, pe care
prietena ei îl cumpărase pentru ea.
— E-adevărat, începi prin a face o rochie pentru Cleopatra și cine știe dacă
toate cele care o văd nu vor veni la magazinul tău să-și cumpere haine.
 — În plus, adăugă Misia, e mai bine să profiți, după cum ai auzit, cu siguranță
că mai devreme sau mai târziu o să vină recesiunea și pe meleagurile astea, va
trebui să avem bani puși deoparte. Fără să spun mai mult, știi ce-am auzit
vorbindu-se azi la cafenea? Un chelner îi spunea altui chelner că tocmai auzise
de la un client întors în Europa că acolo micile afaceri care trăiesc exclusiv din
importuri nu mai vând, de cincisprezece zile, nici măcar un costum Chanel fals.
Cu asta ți-am zis tot.
— Draga mea, tu știi mai bine ca oricine că eu sunt încântată să fiu copiată!
exclamă Coco fără să țină seama de previziunile sumbre.
— Da, dar îți place și mai mult să ți se cumpere hainele.
— Poate că ai dreptate, reflectă ea, capitulând. În realitate, sunt deja câteva
săptămâni de când mă gândesc la asta. Unde ne va duce criza? Și poate că a sosit
momentul să creez şi altfel de haine, care să fie mai accesibile pentru toată
lumea, sau voi rămâne fără clientelă.
— Da, între cei care se gândesc că nu e bine să cheltuiești în vremuri de
austeritate și cei care nu o pot face…
— Exact, am vorbit deja la o fabrică de la Londra și le-am cerut o estimare a
cheltuielilor, precum și să includă piqué, dantelă, organdi și tul. Materiale
economice și uşor de spălat… nu e altă soluție. S-ar zice că până și cei care au
bani nu îi cheltuiesc, ca și cum, în perioada asta, a fi bogat se consideră a fi o
vulgaritate.
Pentru a participa la petrecere, Daisy Fellowes, gazda, le ceruse invitaților să
se deghizeze într-un personaj cunoscut. Coco, în cele din urmă, înțelese șansa pe
care i-o oferea evenimentul și croi pentru prietenele ei costumele care să le
transforme în cele mai puternice împărătese sau în actrițele și balerinele cele mai
provocatoare. Și, făcând un ultim efort, se hotărî să-și dedice ultimele săptămâni
întâmpinării tuturor bărbaților tineri care trecuseră pe la boutique, dornici să se
deghizeze, la rândul lor, în cele mai faimoase femei din Paris.
Toată lumea știa că petrecerile lui Daisy Fellowes erau memorabile; atât prin
invitații aleși, cât și prin durata și splendoarea lor. Nu exista nici o petrecere care
să se poată compara cu ale sale. Mai mult, era garantată apariția în ziare, care,
încet, încet, începeau să arate cum trăiau acei artiști despre care vorbea toată
lumea, dar pe care deocamdată puțini îi cunoșteau.
Artă, dans, spectacol, gastronomie… Daisy nu voia să lase să-i scape nimic.
Ea, înzestrată pentru muzică, cânta la orgă și la pian, iar uneori chiar îndrăznea
să picteze și voia să se laude cu toate acestea la ea acasă, înaintea celui mai
strălucitor cerc artistic parizian. Iubea, în realitate, toate artele și situația ei
economică mai mult decât strălucită îi îngăduia să dea petreceri la care îi invita
pe toți cei care o admirau.
Daisy trăia fericită, după un divorț sonor, alături de un nou soț care-i permitea
tot soiul de escapade sexuale, atât în văzul lumii, cât și în umbră, ceea ce îi
transforma în perechea perfectă. El prefera bărbații, iar ea, femeile. Odată făcut
pactul înainte de nuntă, la scurtă vreme începuseră să construiască un hotel
particular și îl însărcinaseră pe José María Sert să se ocupe de decorațiunile
pentru marele salon de muzică. Începând din acel moment, clădirea devenise
centrul marilor petreceri de la Paris, iar Misia, una dintre invitatele fidele la
aceste petreceri, la care mergea, întotdeauna, însoțită de prietena ei, Coco.
Cu prilejul acestei petreceri, sosiră toate trei – Gala, Coco și Misia, la ceva
timp după venirea celorlalți. Daisy îi saluta pe invitați dintr-un colț al salonului
enorm, iar ele, vrând să lase să treacă o vreme înainte de a se apropia, se
îndreptară spre celălalt salon.
— Draga mea Suzanne, ești mereu atât de elegantă, spuse Misia când dădu
nas în nas cu tânăra bijutieră la modă în acea perioadă. Tânăra purta un colier
uriaș făcut chiar de ea, în care se amestecau cristalul de rocă și coralul.
De câteva luni, ea și creațiile ei originale începuseră să se transforme în semne
distinctive purtate de cei care nu îngăduiau să treacă pe lângă ei ceea ce era nou.
Atârnau pe brațele și la gâtul femeilor celor mai inactive și înstărite de la Paris,
ca un semn de fineţe și modernitate, în pofida faptului că mergeau împotriva
curentului epocii. Suzanne Belperron credea atât de mult în rolul ei în lumea
artei boemei pariziene, încât nu își semna niciodată creațiile. Repeta insistent, de
fiecare dată când era întrebată, că stilul ei era cea mai bună semnătură, pricină
pentru care chiar ea le înmâna clientelor tot mai numeroase din salonul de pe
strada Châteaudun. Bijuteriile ei fuseseră concepute și aprobate de ea însăși și
respectau cu sfințenie crezul ei. Era convinsă că originalitatea creațiilor sale le
făcea ușor de identificat și că, prin urmare, nu era nevoie să le semneze.
— Scumpele mele, ce bucurie să vă văd! răspunse.
Îmbrăcată într-un chimono negru și elegant, de mătase, cu imprimeuri florale
colorate și atrăgătoare, și jucând rolul unei june împărătese dintr-o îndepărtată
țară asiatică, se părea că tânăra creatoare de bijuterii roșise la auzul vorbelor
Misiei.
— Zilele astea o să te trec pe la tine ca să-mi faci o bijuterie, o anunţă aceasta.
— Nu trebuie decât să-mi spui. Am să creez pentru tine una fără egal, îi
răspunse și se despărți de ele.
— Bijuteriile ei vor dura puțin, spuse Coco de îndată ce o văzu îndepărtându-
se, dar atât de tare, încât, cu siguranță, Suzanne o auzise înainte de a se depărta.
— Ar trebui să fii mai cordială, o mustră Misia.
— Ar trebui să creeze bijuterii, chestiile astea pe care le face acum se vor
demoda rapid, dădu Coco verdictul.
 XIII
MOARTEA
Să rupi cu trecutul și să pornești la drum

Miercurea, grupul din care făcea parte Paul organiza la Paris niște întâlniri
care primiseră numele de „sesiuni de investigație sexuală“. La ele, Gala venea de
mână cu Salvador, iar Paul apărea însoțit de Nush. Relațiile se normalizaseră. La
început, Gala încercase să împiedice prezența altei femei, pentru a fi ea singura
care dădea tonul, pe când Salvador rămânea tăcut și liniștit alături de ea, aproape
fără să îndrăznească să deschidă gura; asta dacă nu i se năzărea vreo fantezie
care era de obicei scatologică, căci atunci începea să vorbească tare și chiar să
strige, lăsându-i pe toți cei din asistență cu gura căscată. Dar cel mai adesea nu o
făcea, lăsând-o pe Gala să-i copleșească pe participanți cu amănunte precise
privitoare la isprăvile sale sexuale și la amanții ei. Atenți la explicațiile Galei,
toţi simțeau repulsie față de acea obsesie a lui Dalí pentru excremente, tot atât de
tare pe cât se simțeau atrași de practicile erotice cu care se împăuna Gala. Dar
nimic nu era întâmplător, Gala știind că, prin povestirile ei, nu făcea altceva
decât să stimuleze imaginația lui Salvador pentru viitoarele lui picturi. Mai
târziu, succesul de care se bucura catalanul în toate cercurile artistice a făcut ca
multe modele să asiste, încântate să îi pună în practică fanteziile.
Dar cei doi nu fuseseră întotdeauna bine primiți, iar lui Paul nu-i fusese deloc
ușor să-și convingă prietenii să-i lase să participe.
— Nu credeţi că ar trebui să-l chemăm pe Dalí? repeta Paul insistent, fără prea
mult succes. Nu e mereu la Paris și am putea profita de zilele astea ca să-l
includem în investigații. Sunt sigur că răspunsurile lui vor fi dintre cele mai
sugestive, sublinia Paul, fără a fi prea convins că prietenul lui, André, care se
erijase în lider al acestor întruniri, avea să îi accepte propunerea.
— Nu, nu vreau să asiste la nici una dintre sesiuni, răspunsese Breton,
înfuriat. Sunt sătul de spaniolul ăsta care se plimbă prin localurile noastre și
merge la expoziții cu aerul că ne face un mare hatâr.
 — Haide…
— Am spus nu și gata cu vorba. Treaba ta ce relații ai cu ei doi; o să te
otrăvească, rusoaica aia otrăvește pe oricine se află în preajma ei, îi spuse el lui
Paul, privindu-l foarte supărat. Ce ai tu de împărțit cu Gala e problema ta și
relațiile pe care ai hotărât să le ai cu ea te privesc doar pe tine. Fă ce vrei, chiar
dacă mie nu mi se pare în regulă, dar câtă vreme voi mai fi eu aici, printre
suprarealiști, nici Gala și nici Dalí nu vor lua parte la întrevederile noastre mai
mult decât e necesar.
— Cred că asta e ceva ce ar trebui să decidem cu toții.
— Asta eu hotărăsc și nimeni altcineva, spuse Breton categoric. Nu-mi pică
bine. Rusoaica ta nu-mi pică bine. E ceva în felul ei de a fi, de a ne privi, de a ne
trata, chiar și atunci când nu spune nimic și rămâne, pe parcursul întregii
întâlniri, așezată în capătul salonului. E ceva care mă face să nu am încredere în
ea.
Dar decizia lui Breton nu se văzu sprijinită de ceilalți și Gala asistă la alte
câteva întâlniri, alimentând, prin prezența ei, repulsia pe care acesta o simțea față
de ea.
Totuși, lui Salvador și Galei nimic nu le mai atrăgea atenția la Paris, așa încât
se hotărâră, din nou, să se întoarcă în Spania. În pofida faptului că Gala era
conștientă că, înainte de a se putea instala la Port Lligat, aveau de rezolvat câteva
probleme, dintre care multe erau pur administrative. Casa nu era pregătită pentru
a locui acolo cât de cât confortabil. Baraca în care urmau să stea, și pe care încă
nu o putuseră plăti cu totul, nu oferea nici măcar condițiile minime pentru a
putea locui în ea, nici măcar modest, și amândoi știau asta.
De la Paris, Gala tocmi un tâmplar care să facă modificările necesare pentru
ca, în vară, să se poată muta acolo. Încet, încet, se transformă într-un spațiu
locuibil, grație banilor lui Noailles și câtorva schimbări în minuscula și unica
încăpere care avea să le servească drept locuință și care, în cele din urmă, deveni
salon, dormitor, bucătărie și atelier. Nu le mai lipsea decât un șevalet, cele
trebuincioase pentru a picta, câteva piese de mobilier moderne, la mâna a doua, o
sobă cu gaz și obiectele de care Salvador nu se putea despărți în nici una din
casele în care locuia: un fluture încastrat în sticlă, o colecție de insecte și un
morman de cărți, numai bune să rupă spinarea celui care ar fi încercat să le care.
Dar casa nu era suficientă pentru ca ei să fie liniștiți, căci sănătatea Galei
continua să fie șubredă.
— A trecut mai bine de un an de la pleurezie şi se pare că nu sunt încă
vindecată complet.
— La Cadaqués o să-ți treacă toate bolile. Clima de acolo îți va alina
plămânii, o asigură Salvador.
— Poate, pentru că facturile doctorului, în momentul de față, nu le mai putem
plăti.
Salvador se uită lung la ea.
— Cred că nu am să-i mai cer bani lui Paul de data asta, răspunse ea fără să
fie nevoie ca el să-i sugereze ceva. Cel mai bine ar fi să-l conving să vindem din
tablourile sau antichitățile pe care le-am cumpărat împreună.
— Peste câteva zile mergem la premiera Vârstei de aur… spuse Salvador.
— Da, voi profita de ocazie ca să discut despre bani.
— Sigur? Te vei simți suficient de bine ca să asiști?
— Trebuie să ne vadă lumea. Avem nevoie să ți se cumpere tablourile.
— Începe din nou exercițiul mondenității, spuse Salvador foarte solemn,
zâmbind.
Și așa făcură. Cu toate că nici unuia dintre ei nu-i plăcea prea mult, sfârșiră
prin a se alătura parizienilor la toate evenimentele mondene la care puteau
participa.
Dalí la costum și Gala în taior și cu pălărie, urmându-i sfaturile lui Coco,
veșnica apărătoare a principiului „privește și lasă-te privit“, începură să
frecventeze evenimentele nocturne de la Paris. Teatre, inaugurări, cinema… nu
lipsiră de la nici un eveniment la care ar fi putut participa un posibil cumpărător
al operei lui Salvador. Un univers în care pătrunseseră de curând și prin care încă
mai mergeau pe vârfuri, pentru că, până în acel moment, nu se arătaseră prea
interesați de el. Din fericire, un pictor catalan prieten, Joan Miró, care era destul
de cunoscut în oraș și în diferitele cercuri artistice, le slujea drept punte de
legătură cu bogătașii care se aflau la Paris în acea perioadă. Și de-atunci începură
să-şi facă numeroase relații importante, care le aduseră ceva bani.
Într-o după-amiază, ajunseră la micul palat al soților Noailles, în Place des
États-Unis. Clădirea fusese transformată în modern style de către cunoscutul
arhitect Jean Michel Frank și, în acel moment, era unul din punctele de întâlnire
preferate pentru Tout-Paris. Mondeni, bogați, artiști, aspiranți și pictori,
romancieri, poeți, actori… se duceau acolo pentru a se distra. Un loc fabulos, de
lux, cu un parloir, o sală de dans, un fumoir cu pereții tapetați cu pergament și
saloane mari, goale și albe, unde, sub candelabre de cristal venețian sau de
Baccarat, petrecerea ajungea la apogeu noapte de noapte.
 Vicontesa de Noailles – Marie Laurie pentru apropiați – se îmbrăca
întotdeauna în verde. Strănepoată a marchizului de Sade, se mândrea cu această
legătură de rudenie și își afișa nonconformismul. Aparținea unui trecut foarte
puțin convențional și astfel pătrundea cu dreptul în domeniul avangardei. Ştia că
să-l aibă la masă pe un artist cu părul răvășit despre care, cu siguranță, avea să se
vorbească, dădea apă la moară bârfelor despre ea. Cu toate că își amintea perfect
că suprarealiștii nu-i dădeau decât dureri de cap și că, după premiera Vârstei de
aur la palatul ei, scandalul o obligase să părăsească Parisul pentru o vreme.
Își amintea până în cele mai mici detalii cum, în acea noapte, după proiecția
filmului care avea să devină cea mai fidelă viziune asupra suprarealismului în
cinema, fluierăturile și huiduielile se făcuseră auzite aproape imediat. La început,
mulţi dintre cei prezenţi nu dăduseră prea mare atenție hărmălaiei, ba chiar se
găsiseră câțiva care preferaseră să se pretindă că nu se întâmplase nimic. Însă
treptat, revolta publicului devenise tot mai sonoră și imposibil de ignorat.
Grupările de dreapta aruncaseră cu fumigene în ecran și distruseseră fotolii,
proferând amenințări la adresa suprarealiștilor și a tuturor celor care aveau de
gând să-i sprijine.
Nu slujise la nimic faptul că montaseră o lojă pentru orchestră, iar ea, cu
privirea ațintită asupra muzicienilor, încercase să nu se lase atinsă de fiecare
huiduială, de fiecare murmur. Pe măsură ce continuau să se facă auzite ritmurile
uverturii, o neliniște crescândă își făcea loc în mijlocul asistenței. Pentru o clipă,
a părut că orchestra se oprise din cântat, căci se lăsase o tăcere adâncă și totul
păruse să încremenească. Publicul își ținea respirația. Dar apoi, un prim proiectil
zburase pe deasupra capetelor câtorva spectatori stupefiați și, începând din acea
clipă, îi urmaseră și altele.
Totuși, acele lucruri se întâmplaseră demult. Salvador asistase la eveniment
aproape singur. Acum, Dalí avea din nou nevoie să fie cunoscut și, mai ales,
recunoscut, pentru a-și putea vinde opera. De aceea, el însuși stabilise că nu avea
să mănânce și să bea nimic la acea serată. Când unul dintre servitori îi întinse
platoul, îl respinse cu un gest exagerat, rămânând cu încăpățânare tăcut în fața
farfuriei lui goale. Gazda, în cele din urmă, începu să se neliniștească văzând
refuzul musafirului său și îl întrebă dacă era indispus.
— Am mâncat acasă o servantă, răspunse el, ținându-se cu amândouă mâinile
de gât ca pentru a le arăta că îl doare ceva în zona respectivă. O servantă de
sticlă și de lemn, dar cel mai greu mi-a fost să înghit lemnul.
Acel răspuns a fost suficient pentru a se lăsa o tăcere generală la masă.
 — De lemn, domnule? îl întrebă unul din chelneri, care strângea farfuriile.
— Mi-a fost greu să-l mestec și să-l înghit, și cred că mă doare destul de tare
stomacul, pentru că digestia mi s-a îngreunat puțin, continuă el să spună, pe un
ton foarte serios.
Accentul lui era mult prea puțin parizian și avea acea manieră specială de a
accentua silabele și de a-l pronunța apăsat pe „e“ mut, ceea ce îl făcea să pară și
mai ciudat. Cuvintele lui întrerupseră curgerea monotonă a conversației. Dalí se
dusese acolo cu intenția de a se face observat și reușise acest lucru. Gala zâmbi
și îi luă mâna pe sub fața de masă, aprobându-l și încurajându-l să continue exact
în același mod în care începuse. Rusoaica nu se putea gândi la un public mai
potrivit decât cel care era prezent acolo. Cum să nu cumpere toți cei care erau de
față un tablou suprarealist? Cum să nu vadă în Salvador un geniu?
Vicontesa, pentru a le abate atenția oaspeților de la o conversație despre care
nu știa pe ce făgaș avea s-o ia, îl chemă pe soțul ei ca să-i prezinte, imediat,
Jocul lugubru. Trebuia cel puțin să le arate clar că, în pofida faptului că era un
personaj ciudat, genialitatea de netăgăduit a artei sale îl putea scuza.
Dar în ciuda petrecerilor și a noilor relații, soții Dalí nu obțineau, în
continuare, banii de care aveau nevoie pentru a putea trăi lipsiți de griji. Înainte
de a se duce la Cadaqués, se mutară într-un mic apartament dintr-un cartier mai
muncitoresc decât cel în care locuiseră până atunci. Un apartament modest, fără
mobilă și decorațiuni interioare, dar care dispunea de un spațiu suficient pentru
un atelier.
— Fiecare încăpere va fi în altă culoare, anunță Salvador, foarte serios. Iar
această culoare va fi, în același timp, fondul tablourilor mele.
— Nu vreau să mai văd nici măcar o pensulă după ce termini de pictat, îi
porunci Gala, care în continuare nu suporta dezordinea.
Încet, încet, ritmul vieții lor se schimbă și sfârșiră prin a duce o viață de mic-
burghezi: Dalí lucra, Gala făcea curat, gătea și ieșea să vândă tablouri. La
căderea nopții, Gala îl însoțea pe Salvador la fiecare cină: îl ajuta să-și învingă
spaima, să iasă pe stradă înfruntându-și vechile temeri de pe vremea când era
adolescent. Era suficient să stea pe margine, vorbind puțin sau deloc, iar asta îi
dădea aripi lui Dalí ca să fie cine era. Nu aproba și nu dezaproba nimic, dar
întreaga ei ființă era solidară și, orice ar fi spus sau orice-ar fi făcut, ea era și
acționa ca și cum ar fi fost jumătatea lui. Și tocmai această situație îi îngăduia să-
și asume rolul pe care voise de la bun început să-l interpreteze, acela de agent al
lui, din umbră.
 Între timp, Dalí era ocupat să facă pe suprarealistul pur la Paris, fără a reuși
să-și vândă tablourile, lumea artistică îl voia mai degrabă pe Picasso. Încercă să
compenseze ținând conferințe la care nu spunea nimic și la care se prezenta în
costum de scafandru, sau cu un fluture enorm pe cap, sau într-o piscină…
— Trebuie să te apuci de lucru. Avem nevoie de măcar câțiva bani, îl
impulsionă Gala într-o zi, foarte serioasă.
Atunci, Dalí se apucă să inventeze, să creeze și să fabrice o mulțime de
obiecte care te făceau să visezi și să râzi; obiecte suprarealiste care se voiau o
replică la regresiunea artei pe care o traversau în perioada respectivă. Unghii
artificiale prevăzute cu oglinzi, manechine de ceară, goale, acoperite de insecte
și de homari, pentru a împodobi vitrinele marilor magazine, ochelari
caleidoscopici, de folosit în mașină în timp ce treceai prin peisaje abrupte,
machiaje speciale, pantofi cu arcuri, sâni falși pe care să-i porți la spate, căzi fără
apă…
— O să merg să le vând. Cine știe. Poate că, în sfârșit, vor recunoaște în toate
astea geniul tău.
Nu avu noroc. Cu toate că Gala prezentă obiectele, nu reuși să obțină decât
promisiuni deșarte că vor fi cumpărate cândva, promisiuni despre care știa prea
bine că nu aveau să se realizeze niciodată.
— Îi urăsc pe evrei, îi spuse Gala lui Salvador într-o zi. Pipăie totul și, până la
urmă, nu se hotărăsc să cumpere nimic. Doar pentru că sunt iubita artistului, sunt
convinși că aș face orice numai să vând.
— N-o să murim de foame, o asigură Salvador.
— Poate că nu, dar deocamdată aproape că nu avem bani ca să plătim un taxi
care să ne ducă la Cadaqués.
Se aflau în gară, dincolo de graniță, așteptând să sosească automotorul care,
străbătând viile și livezile de caiși care străjuiau marea, avea să-i ducă la ceea ce
considerau a fi casa lor, locul de odihnă la care se întorceau negreșit. Parisul nu
le rezolvase problema, aveau în continuare prea multe cheltuieli.
— Am putea să luăm și trenul.
— Iubitule, se pare că nu îți mai amintești cât de lente și de incomode sunt
trenurile spaniole. Par a fi fost concepute pentru a evita pătrunderea în țară a
străinilor.
Salvador nu-i răspunse. El, mai bine ca oricare altul, știa că avantajul de a
renunța la tren în Port Bou era că se putea evita o nouă și neplăcută schimbare de
tren, a treia, care le-ar fi lungit sosirea la destinație cu o veșnicie. Se întoarse și
privi cu atenție șirul de cufere, valize și pachete pe care le luaseră. Lăsau
impresia că porniseră spre Indii sau că se apucaseră să se mute, pe neașteptate,
într-o colonie îndepărtată. Gala avea dreptate, un al treilea tren nu era o idee
bună, ar fi ajuns să spargă sau să piardă ceva. Iar rusoaica știa prea bine că o
întâmplare de acel gen ar fi putut să spulbere concentrarea și stabilitatea lui
Salvador vreme de câteva săptămâni. Nu și-o puteau permite. Trebuiau să ajungă
cu toate lucrurile întregi la Port Lligat.
De data asta nu mai lăsaseră nimic la Paris: cutiile cu acuarele, un șevalet,
câteva pânze, colecția de insecte și de cărți poștale a lui Salvador, garderoba
amplă a Galei, cărțile ei, o valijoară doldora de medicamente fără de care
plămânii ei ar fi avut de suferit… ba își mai luase și un mic obiect de mobilier pe
care Paul îl cumpărase pentru ea pe vremea când stăteau în casa de pe strada
Becquerel. Nici unul dintre călătorii aflați în acel moment pe peron nu se putea
stăpâni să nu le arunce o privire mirată.
— Aici, aici, băiete! strigă deodată, gesticulând și dând nervos din mâini
Salvador la vederea unui hamal pe care îl vânau toţi cei aflați pe peron.
— Domnule?
— Toate astea, îi spuse. Luăm toate astea cu noi, poți să le pui la loc sigur
până când vine automotorul?
Își învârtea bastonul prin aer, făcând cu el primejdioase mișcări circulare, de
care băiatul se ferea cu grijă. Gala, mult mai hotărâtă, sobră și eficientă, începuse
deja să așeze într-o parte pachetele, în timp ce, cu coada ochiului, verifica să nu
rămână nimic pe peron sau să nu se rătăcească.
— Nu-ți face griji, nici nu se vor rătăci, nici nu se vor sparge, îl liniști Gala
văzându-l că încerca, cu ochii ieșiți din orbite, să nu piardă din priviri tablourile,
îngrozit la gândul de a pierde vreunul pe drum sau de a-l uita.
— Ce m-aș face eu fără tine? îi spuse Salvador văzând-o cum ordonează totul,
sârguincioasă.
Taxiul, lăsat sub greutatea bagajelor, cu portbagajul din spate și cel de
deasupra pline ochi, îi luă în cele din urmă și pe cei doi călători, care stăteau
chirciți în spatele valizelor. Mai aveau de străbătut încă patruzeci de kilometri de
curbe în zigzag, la sfârșitul cărora Salvador știa că îi așteaptă paradisul.
— Lasă-ne chiar aici, la hotelul Miramar, îi spuse Salvador taximetristului.
— Sunteți sigur, domnișorule Salvador?
— Bineînțeles, unde altundeva!
Taximetristul tăcu, dar Galei i se păru că ascunde ceva.
 — Uitați… domnișorule Salvador…, începu să vorbească șovăitor patronul
hotelului, vă rog să înțelegeți că nu e vorba despre mine… ci despre tatăl
dumneavoastră. Ne-a spus că vreți să dormiți aici cu o femeie măritată și casa
asta e… în fine, e o casă serioasă. Știți?
Înainte ca Salvador să intre în holul de la recepție, încă din uşa hotelului, îi
explică aşa cum putu că nu avea o cameră la dispoziția lor, pentru că acolo nu
erau bine-venite femeile care săvârșeau adulter.
— Ce vrei să zici? Nu sunt eu oare o persoană serioasă?
— Nu, nu e vorba despre asta, eu…, bâigui bărbatul. Tatăl dumneavoastră ne-
a spus să nu vă mai găzduim aici, asta ar fi un scandal, și nu ni-l putem permite.
Vă rog să înțelegeți…
— Lasă-l, Salvador. Nu vom obține nimic. Tatăl tău nu ne vrea aici și pune la
cale tot ce poate ca să ne facă viața imposibilă. Gala nu avea nevoie de atâtea
explicații ca să priceapă că tatăl lui Salvador se hotărâse să-i facă viața de
nesuportat fiului său.
— Dar, Măslina mea… Ce vom face? Cum de a fost tatăl meu în stare de una
ca asta? răspunse Dalí, îndurerat.
— Psst, psst, domnișorule Salvador, veniți aici!
Puțin mai încolo, un bărbat le făcea semne la un colț de stradă. Veniți încoace,
domnișorule!
Gala și Salvador se priviră. Ea nu știa cine era, dar Salvador își aminti imediat
că fusese servitor în casa tatălui său, pe vremea când el era copil.
— Haideți la mine acasă, domnișorilor. Nevasta mea o să vă pregătească odaia
noastră până când vedem unde puteți dormi. Nu e bine ce se întâmplă, nu,
domnule! Nu e bine să-ți lași fiul pe stradă, continuă bărbatul, în timp ce dădea
din cap în semn de dezaprobare.
— Vezi, Salvador? Uneori, familia, adevărata familie, are prea puțin de-a face
cu locul unde te-ai născut.
— Poftiți, poftiți, acum îi zic nevestei mele să pregătească totul. Va fi o cinste
pentru noi să vă găzduim cât aveți nevoie.
— Mulțumesc, Manelet, îi spuse Dalí.
— Eu nu știu ce i-ați făcut tatălui dumneavoastră, dar nu e bine să-ți lași fiul
pe stradă. Asta nu e bine, repetă bărbatul dispărând în ceea ce, după toate
aparențele, părea a fi bucătăria.
— O să stăm doar o zi, anunță Gala. Mâine de dimineață ne vom continua
drumul, e limpede că aici nu avem nimic de făcut. Dar ar fi bine ca tatăl tău să
afle că am venit aici ca să rămânem, să ne instalăm în zonă.
Ostilitatea de care avură parte spori și mai mult dorința ei de a se muta în
căsuța lor de la Port Lligat, chiar dacă nu fusese încă amenajată cu totul.
Cadaqués era un sătuc izolat, dar Port Lligat era și mai mult. Acolo ajungeai
doar mergând pe jos, după douăzeci de minute de drum, străbătând o cărare care
trecea prin fața cimitirului. Fără îndoială, satul era la rându-i mult mai ușor
accesibil de pe mare, decât de pe uscat. Drumul de la Cadaqués la Port Lligat era
anevoios, iar ei îl străbăteau mereu pe lumină, mergând de-a lungul unei poteci
înguste care șerpuia în jurul unui cimitir, și care îl umplea de groază pe Salvador.
— Fantome, morminte, morți… șopti el, speriat.
— Salvador, n-au să iasă din mormintele lor. Morții sunt morți, îl asigura
Gala.
— Eu îi văd.
— Dă-mi mâna, închide ochii și lasă-te condus de mine… o să te duc la noul
nostru palat aflat pe nisip.
Cabana în care aveau să locuiască era tot ce se putea închipui mai diferit de un
palat, în realitate era foarte mică, puțin mai mult decât un refugiu împotriva
vântului dinspre nord. Un loc în care se adăposteau pescarii și își pregăteau
undițele în timp ce beau vin, sărbătorind că în ziua respectivă se întorseseră
teferi și nevătămați de la muncă. În acel moment era murdară și lipsită de orice
confort. Era clar că pescarii, oricât de beți ar fi fost, preferau să străbată drumul
montan pentru a se întoarce să doarmă la Cadaqués, decât să rămână peste
noapte în ea, dar Gala şi Dalí aveau să transforme acea colibă în căminul lor.
Peisajul, în schimb, era spectaculos. Șirurile de măslini, de un argintiu
tremurător, se înălțau pe terasele aflate pe coline negre. Valurile și vânturile
marine erau respinse de un promontoriu de stânci fisurate, cu aspect meteoric,
dând astfel un aer de liniște apăsătoare golfului, ca și cum s-ar fi aflat în mijlocul
unui uragan, dar ocrotit totodată de posibilele intemperii.
Din fericire, Dalí cunoștea pe toată lumea din zonă și nu i-a fost greu să
găsească un pescar care să accepte să transporte, cu barca lui, o parte din bagaje.
Restul lucrurilor aveau să sosească mai târziu, pe spinarea unui catâr.
*

Schimbările sunt necesare. Ne ușurează. Ne îmbunătățesc viața. Ne fac să

visăm, să creștem. Să credem din nou în ziua de mâine. Ne îngăduie să fim
liberi. Liberi. Cât de mult mi-a plăcut acest cuvânt, de prima oară când l-am
 auzit. Libertate… L-am rostit cu voce tare în trenul care m-a adus în Franța.
Libertatea privirii. Libertatea imaginii reflectate. Imaginea liberă în oglindă,
care ne arată cine suntem.
*

Cuplul se obișnui să ajungă la Port Lligat vâslind; încet, în ritmul celor mai
străvechi călătorii cunoscute în zonă, înconjurau dealuri și golfuri până ajungeau
în golful lor, mai sălbatic, mai abrupt decât altele, în care nu trăiau decât pescari.
Dar aceștia, spre deosebire de săteni, îi primiră cu simpatie. Erau o pereche de
îndrăgostiți care încercau să se adapteze la mediul în care le fusese dat să
trăiască. Nici ei și nici pescarii nu umblau cu ascunzișuri, își organizau viața
după cum aveau chef, fără a le păsa de bârfele din sat.
— Precum Carol Quintul, îți dai seama! exclamă Salvador.
Gala îl privi: în fond continua să fie un copil în căutare de emoții noi.
— Fiți pregătiți! Marinari! Ajungem la Port Lligat, gesticulă el exagerat, ca și
cum ar fi fost un bătrân pirat care voia să cucerească o cetate, ridicând o mână pe
care și-o făcu streașină la ochi, în timp ce privea în zare. Acum chiar că am
cucerit plaja! exclamă Salvador și, ajungând, își suflecă pantalonii și își azvârli
pantofii pe nisipul uscat.
Nici nu intrase bine cu picioarele în mare, că izbucni într-un hohot de râs.
Gala îl ascultă, acel râs simplu nu avea nimic în comun cu crizele de isterie cu
care se obișnuise, deși tot mai rare. Râsul lui exprima bucuria de a se afla din
nou, în sfârșit, acasă, desculț în marea pe care o adora și cu care conviețuise încă
de când era copil. Gala îi urmă exemplul: se purtă cu aceeași naturalețe, vrând să
se apropie de acea fericire pe care încă nu o împărtășea, deși simțea că totul, în
acel moment, era pe făgașul cel bun pentru a reuși să dobândească frumusețea și,
prin ea, o stabilitate economică ce deocamdată întârzia să se arate. Așa că își
scoase pantofii și ciorapii și, fără să stea pe gânduri, își ridică fusta până la
coapse. Amândoi îl ajutară pe pescar să descarce barca și urcară spre căsuța lor,
încărcați de pachete.
— Se pare că tâmplarul a lucrat bine și baraca e tot mai locuibilă, comentă
Gala, destul de mulțumită. Va trebui să-i mulțumim vicontelui pentru că putem
dormi sub un acoperiș, mai spuse râzând. Când vrei, îi invităm pe tatăl și pe sora
ta să vină să vadă.
În sfârșit cumpăraseră casa Lídiei Noguer, fiica doamnei Sabana, vrăjitoarea
din zonă.
 Plătiseră două sute cincizeci de pesete, pe care le primiseră de la vicontele de
Noailles, pentru douăzeci și unu de metri pătrați.
— Ce vrei să spui?
— Ah, Salvador, nimic, doar că, datorită banilor lui Noailles avem un acoperiș
și patru pereți, și că tatăl și sora ta își pot ține amenințările pentru ei, fiindcă pe
noi nu ne afectează.
— Uite, au fost instalate closetul și dușul! exclamă el brusc, schimbând
subiectul conversației. Nu voia să vorbească despre familia lui, cel puțin nu
atunci. Nu ne lipsește decât lumina electrică. Bine măcar că m-am gândit și am
adus lămpi cu petrol.
— Aici vom dormi, vom mânca și tu vei picta fără ca nimeni și nimic să te
deranjeze, spuse ea privind unica încăpere care avea să le slujească drept
locuință.
Pescarii îi primiră cu simpatie și fără prejudecăți pe acei doi îndrăgostiți care
năvăliseră în lumea lor, care, contrar lucrurilor pe care și le închipuiseră, erau
aproape la fel de săraci ca și ei, și care, în pofida originii lor, știuseră să se
adapteze imediat la modul de viață auster și simplu, adaptându-se strâmtorării
mai mult decât evidente.
Nu le luă mult până să fie cunoscuți. Salvador, tânărul consătean, și Gala,
femeia cu origini incerte care se îmbrăca mereu foarte simplu, nu se temea de
mare, în care se îmbăia goală, și nici de activitățile obișnuite printre nevestele
pescarilor. Nici unul din cei doi nu se purta ca și cum ar fi fost diferit de
localnici și deseori erau văzuți cărând lemne, frecând rufăria albă în găleți
improvizate și chiar spălând cu apă din belșug podeaua barăcii lor.
— Dorm destul de prost. Am vise cu tine, ești prezentă și în clipele de veghe,
mai înaltă, mai zveltă, mai vie ca niciodată, dar îngrozitor de inaccesibilă.
— Trebuie să pictezi mai mult, să visezi mai mult în fața pânzei și să nu mai
pierzi toate acele imagini prin visele nocturne.
— Gala, Galușka mea…
Viața în cabana solitară de piatră era atât de primitivă, încât privațiunile ei
deveniră descurajante: umezeala marină din timpul iernii făcea rău plămânilor
șubreziți ai Galei. În pofida acestui fapt, îşi schimbase luxosul apartament cu
vedere asupra întregului Paris cu acea cabană strâmtă, alcătuită dintr-o singură
odaie, fără lumină electrică, încălzire și apă curentă. Se simțeau totuși răsplătiți
de acea singurătate. Din pat, cu ajutorul unei oglinzi și grație așezării geografice,
geniul se simțea mândru că putea fi primul din întreaga țară care vedea soarele
răsărind; de fapt, soarele, după cum spunea el, euforic, răsărea anume pentru el.
— Vom pune niște ouă uriașe pe acoperiș și niște ghivece în formă de cești de
ceai… îi explică el în prima noapte în care, în sfârșit, reușiseră să doarmă în ceea
ce considerau a fi casa lor.
În mintea lui se afla Gala, cu pielea ei proaspăt bronzată, îmbrăcată cu un taior
elegant de lână – același pe care îl purtase când porniseră în călătorie –, cu o
fustă lungă, cu talie înaltă, strânsă sub sâni. Sânii aceia! Nu trecuse nici o
jumătate de ceas de când se despărțise de ea și simțea nevoia să îi atingă din nou.
Purta o pălărie cu boruri late, pantofi cu tocul jos și o fundă, aceeași fundă care-i
împodobea capul.
Draga mea Gala,
Am făcut dragoste deseori, prea des. Dar ce nu aș fi dat să petrec o noapte cu
tine! Te doresc mult. Atât de mult, încât uneori cred că îmi voi pierde mințile.
Mor numai la gândul că te vei întoarce și te voi vedea din nou, te voi săruta.
Te doresc atât de mult, încât nu vreau ca mâna ta, gura ta, sexul tău să îl
abandoneze vreodată pe-al meu. Gala, dacă-ți trece prin minte ideea că totul
s-ar putea termina între noi, mă voi simți ca un condamnat la moarte, și încă
la ce moarte!
— Asculți?
— Continuă, te rog, fiecare scrisoare a lui Paul reușește s-o depășească pe cea
dinaintea ei, și știi că, de când mi-ai citit-o pe prima, exercită asupra mea o
fascinație stranie, spuse el, observând cum, între picioare, mădularul său începea
să se întărească. Nu era prima dată când i se întâmpla, ascultând-o citind una
dintre scrisorile pe care le trimite Paul.
Sunt foarte nervos. Te doresc atât de mult, că înnebunesc. Mor de dorința de
a fi cu tine, de a te vedea, de a te săruta. Vreau ca mâna ta, gura ta, sexul tău
să nu se despartă nicicând de sexul meu.
Te acopăr cu sărutări, ma petite.
— Nu știi cât de mult mi-aș dori să simt și eu la fel, în aceleași zone, să
întregesc cu tine, cu trupul tău, ceea ce simte sufletul meu. Să las deoparte
masturbările și visele care se preschimbă în coșmaruri când văd că nu se
împlinesc.
Cei doi se apucară să transforme cabana într-un spațiu locuibil. Angajară un
tâmplar care să le adauge o bucătărie. Lucrarea, însă, mai avea să dureze câteva
săptămâni până să fie încheiată, și între timp se văzură nevoiți să plătească tribut
iernii aspre și atitudinii reci ca toţi locuitorii satului. Într-o dimineață, Gala se
trezi tușind.
— Plămânii mei, Salvador, ceva se întâmplă cu plămânii mei, se plânse Gala,
surprinzându-l pe Dalí, care nu era obișnuit ca ea să ceară atenție și care nu prea
știa cum să reacționeze.
— Măslina mea, ce vom face? întrebă Salvador nutrind speranța că ea va lua
din nou frâiele în mâini.
— Trebuie să chemi un taxi, nu pot respira cum trebuie, nu voi rezista așa.
Mergem la Barcelona.
— La Barcelona?
— Da, Salvador, la spital vor ști ce e de făcut. Aici nu sunt decât pescari…
— Cum spui tu, Măslina mea, răspunse el fără să știe prea bine ce însemna
acea hotărâre a Galei, dar intuind că veneau vremuri grele.
Pentru prima dată, Dalí trebuia să se arate sensibil la nevoile Galei și să
rămână pe al doilea plan. Și așa făcură, din fericire pentru Gala, care astfel putu
fi tratată în oraș. Salvador, mai degrabă speriat de eventualitatea că ar fi trebuit
să se descurce singur în timp ce Gala era internată decât îngrijorat pentru ea, se
hotărî să nu se despartă de ea nici ziua, nici noaptea.
— Nu suport s-o văd astfel, îi mărturisi el medicului.
În cămașa ei roșie, părea o zână desenată de Kirchner, ca și cum ar fi fost gata
să-și dea duhul din pricina simplului efort de a mirosi una din gardeniile
decorative, a căror mărime și greutate erau de două ori mai mari decât capul ei.
Medicul îl privi dorindu-și la rândul său ca Gala, care din fericire apucase să-l
pună în temă cu privire la firea lui Salvador, să se vindece.
— Nu vă faceți griji.
— O să moară?
— Cu toții vom muri, Salvador, dar Gala nu va muri acum.
— Nu, doctore, ea nu va muri niciodată, îl asigură Dalí.
Medicul îl privi fără să știe ce să îi răspundă și schiță un zâmbet forțat.
— Lăsați-o să se odihnească, îi repetau infirmierele văzând că Salvador nu se
clintea din cameră, zi și noapte, fără să meargă nici măcar la masă. Mâncați
ceva.
— Adevărul e că nu știu să fac nimic fără ea, le mărturisea Salvador.
— O să vă aducem noi ceva de mâncare, nu vă faceți griji, e pe mâini bune și
boala e sub control, îi repetau ele.
Cuvintele medicilor și ale infirmierelor nu îl linișteau. Febra Galei nu
dispărea, iar asta îi provoca neliniște lui Salvador, făcându-l să simtă nevoia
acută de a o înăbuși, de a o sufoca cu sărutări și de a o strivi ca pe o floare
micuță între palme. Ca și cum, apăsând-o cu trupul lui, ar fi făcut-o să se
topească în el.
Gala avea nevoie de căldură și de odihnă la pat. În schimb, Dalí o obligă să
iasă în aerul nopții și o conduse într-un parc, unde o târî după el, făcând-o să
urce un lung șir de scări, ca să ajungă să contemple luminile multicolore și
focurile de artificii dintr-un parc de distracții. Reacția ei a fost extraordinară.
— Vom merge la Málaga, o asigură Salvador. Ai nevoie de soare, de căldură.
— Știi totul despre mine! Mereu reușești să mă faci să plâng!
Doctorii îi prescriseseră căldură, așa că Dalí, fără să stea pe gânduri, o duse la
Málaga.
Mai înțelept ar fi fost s-o lase să se odihnească, dar făcură o călătorie lungă și
obositoare cu trenul prin Spania, la clasa a doua. În pofida sănătății precare, Gala
nu se plânse nici o clipă.
Trenul ajunse la Málaga la ora siestei și Gala și Dalí călătoriră cu trăsura pe
faleză. Vizitiul se îmbătase cu lichior de anason și vehiculul se hurducăi pe un
pod, deasupra mlaștinilor, până când ajunseră la destinație: Torremolinos. În
acele vremuri, în localitate nu erau decât case de pescari.
— O să închiriem una din casele astea. Una care să fie așezată pe faleză, ca să
vedem și să ascultăm marea!
Gala zâmbi. Numai ea era conștientă cât de puțini bani aveau, bani pe care
Éluard îi trimisese cu mari eforturi. Și cu ei nu puteau plăti decât o colibă
micuță. în care să fie loc doar pentru un șevalet și o saltea așezată pe podea.
— Câţi bani ai?
— Banii i-am dăruit unui țigan.
— Unui țigan?
— Galușka mea, voiam să merg să trăiesc cu ei, îi mărturisi Salvador.
— Dar… în cazul ăsta nu mai avem nimic? Chiar nimic?
Gala nu avea putere nici măcar să pornească în căutarea țiganului pentru a-i
cere banii înapoi, așa că preferă să nu mai discute deloc. La ce i-ar fi slujit, până
la urmă?
— Doar ceea ce mai ai tu, răspunse Salvador și o privi, dar văzând că pe obraz
i se prelingea o lacrimă de neputință, se opri.
 În zilele următoare, Salvador o răsfăță fără să îndrăznească să-i destăinuie că,
speriat cum era de ceea ce făcuse când dăduse banii, se îndreptase, clătinându-se,
spre mijlocul câmpului de garoafe înfoiate și se masturbase până când adormise.
Se pedepsise singur, cu o frenezie copilărească, lovindu-se atât de tare peste față
cu pumnii, încât își rupsese un dinte și nu mai știuse ce să facă. De aceea, se
întorsese în fugă la Gala.
— Ghici ce-i! își întrebă rusoaica de-acum ceva mai întremată.
— Un licurici, răspunse ea, aproape fără vlagă, știind că lui Dalí îi plăcea să îi
adune.
— Nu! E dintele meu… Mi-am rupt dintele de lapte; trebuie să ne întoarcem
ca să-l lăsăm acasă, atârnat de un fir.
Gala făcea băi de soare pe plajă, cu pieptul dezgolit, înota și îl ajuta pe Dalí să
pregătească textul final al cărții lui: Femeia invizibilă.
Aveau s-o ia din nou de la capăt.
 XIV
CUMPĂTAREA
Să pornești în căutarea unui ritm nou

Când se întoarseră la Paris, situația economică a cuplului dădu semne de

îmbunătățire. Dalí începea să aibă succes printre cumpărători, cu toate că
veniturile nu creșteau în ritmul așteptat de Gala. Astfel, după ce se instalară într-
un studio modern, dar micuț, de pe rue Gauguet, o fundătură unde trenurile care
treceau prin apropiere făceau geamurile să tremure, Gala se hotărî să treacă la
măsurile drastice la care se gândea de ceva vreme. În primul rând, trebuia să
rezolve, cu orice preț, situația economică în care se aflau.
Văzuse deja că vinderea obiectelor ciudate ale lui Dalí nu ducea nicăieri, în
afară de faptul că o făceau să se întoarcă acasă cu dureri de picioare și prost
dispusă. Așa că trebuia să schimbe tactica.
— Am organizat o cină cu prințul de Faucigny-Lucigne. N-o să-l las să-mi
scape pe bogatul sponsor al suprarealiștilor fără să ne acorde și nouă atenție. Nu
vei fi tocmai tu cel care rămâne fără ajutor. Am stabilit iniţial să ne întâlnim să
mâncăm la Maxim’s cu el, dar am hotărât să merg singură. E mai bine ca tu să
rămâi aici și să pictezi, îi porunci ea lui Salvador fără să-i ofere ocazia de a
participa la cină și luându-l de mână pentru a-l face să se așeze în fața
șevaletului.
Restaurantul se schimbase față de zilele de glorie din perioada Belle Époque.
În acele vremuri, regii Angliei, Spaniei și Belgiei le primeau acolo pe
curtezanele la modă. Trecuse timpul, dar localul nu-și pierduse farmecul,
păstrând încă opulența Art Nouveau. Intrând acolo, dădeai peste linii arcuite și
coloane de mahon, canapele luxoase și statuete reprezentând tinere biciuite de
vânt, care aminteau de alte vremuri.
— Dacă sunteți atât de amabilă să mă urmați… îi spuse le maître de cum
intră, însoțind-o la una dintre mese.
Ea zâmbi cu amabilitate și, în timp ce înainta prin local, se uita la tavanul de
cristal, împodobit cu flori, fructe și frunze de lămâi. Nu încăpea îndoială că
decorațiunile erau minunate. Salonul, luminat de lămpi în miniatură așezate pe
fiecare masă, îndemna la confidențe. Pe fundal se auzea numai murmurul
conversațiilor discrete și plăcute pe care le purtau ceilalți clienți. La alte mese,
ceva mai îndepărtate, la care se părea că discuțiile nu prea aveau nimic în comun
cu afacerile, femei cu coafuri elegante și coliere de diamante se întrețineau cu
însoțitorii lor. Rămânea cel mai luxos restaurant din capitală, iar faptul că
întâlnirea fusese stabilită acolo era un început bun pentru negoţul ei.
— Faptul că mi-ați dat întâlnire la acest restaurant demon-strează că aveți
bun-gust, îl asigură Gala pe prinţ, în timp ce el se ridica, curtenitor, să-i întindă
mâna.
Bărbatul o privi fără a înțelege prea bine dacă acel comentariu fusese pozitiv
sau negativ. Iar ea, fără să piardă din vedere ce se petrecea în jurul ei, își dădu
seama de sentimentele de invidie pe care le stârnea în toate femeile prezente în
local și, mai ales, de faptul că lui îi făcea plăcere situația.
Gala se uită în jur afişând o lipsă de discreție care pe Paul l-ar fi deranjat cu
siguranță și care, dimpotrivă, lui Salvador i s-ar fi părut lucrul cel mai senzual.
În acea clipă, toate matroanele plictisite, toate soțiile plinuțe, ba chiar toate
amantele care se aflau în restaurant o priviră cu invidie. Era limpede că avea în
jur de patruzeci de ani, că nu se mai afla chiar în floarea tinereții, dar în pofida
acestui fapt, talia ei și frumusețea ei enigmatică reprezentau un grav afront la
adresa celor care o priveau. Bărbaţii nu-și mai puteau dezlipi ochii de la ea,
încetând astfel să le mai privească pe tinerelele care nu se bizuiau decât pe
farmecul vârstei.
— S-ar putea ca Maxim’s să fie acum un local mai respectabil. Dar vă asigur
că este, în continuare, locul în care un bărbat nu ar aduce-o pe soția lui, ținu el să
o lămurească cu un surâs enigmatic, care știrbea importanța localului.
Ea înțelese imediat că era obișnuit să vină acolo cu amantele lui ocazionale și
o luă drept un compliment. Era limpede că fusese o idee bună să nu vină însoțită
de Salvador. Cu siguranță că lui i s-ar fi părut un loc învechit și plictisitor și că
nu ar fi reușit să îndrepte conversația în direcția care o interesa pe ea. În plus,
nici n-ar mai fi putut să fie numai ea în centrul atenției.
— Monsieur, madame, doriți un aperitiv înainte de masă? întrebă chelnerul.
Prințul o privi pe Gala.
— Șampanie?
— O idee excelentă.
 — Adu-ne o sticlă.
— Și de mâncare? Ce ar dori domnii?
— Adu-ne cel mai bun biftec din Paris! exclamă prințul, însoțindu-și cererea
de un gest.
Gala râse de impetuozitatea prințului, pe care nu și-ar fi imaginat-o.
— Aș prefera, dacă nu vă deranjează, puțin caviar, răspunse ea fără să șovăie.
— Cum doriți, răspunse prințul și îi făcu un semn chelnerului. Iar acum…
spuneți.
— Salvador are nevoie de liniște și, deci, de bani pentru a picta, spuse Gala.
Să umble cu ocolișuri nu era punctul ei forte, și cu atât mai puțin când venea
vorba despre chestiuni și nevoi economice.
— Banii sunt un slujitor de nădejde, dar un stăpân rău, draga mea, îi răspunse
prințul Galei.
— Nu fiți așa de sigur. E suficient să fii stăpân pentru ca totul să fie în
favoarea ta, iar Salvador are încă nevoie să fie aranjate multe lucruri în favoarea
lui, după cum bine știți. Geniilor nu le e ușor să trăiască din genialitatea lor, într-
o lume de mediocri și invidioși.
Era de necrezut faptul că acea femeie, care nu demult era o fată timidă, abia
sosită din Rusia, se transformase într-o vorbitoare incisivă, care nu stătea pe
gânduri să ceară ceea ce voia.
— Ar putea face și el ca mademoiselle Chanel, care a reușit să creeze aproape
o mică întreprindere. E-adevărat că a făcut asta în urma multor ceasuri de
străduință și de muncă, din câte-am înțeles.
— Problema, dragul meu prinţ, sau diferența e că ea nu e o artistă. E o
croitoreasă. Oricât de mult s-ar crede contrariul. Creaţiile ei… Stătu pe gânduri.
Poate că, în anumite cazuri, ar putea fi considerate adevărate opere de artă, ceea
ce cu siguranță și sunt, desigur, din moment ce reprezintă o revoluție în lumea
modei, dar e mai bine să nu intrăm în detalii, în comparații care nu ne-ar duce
nicăieri. Salvador e altceva, după cum dumneavoastră știți prea bine.
Rapid, se apropie de el, atingându-i piciorul pe sub masă, și îi expuse planul
ei.
— E vorba despre înființarea unei loterii printre prietenii cei mai apropiați.
— O loterie?
— E ceva ușor, răspunse ea, serioasă. Fiecare membru ar face parte din ceea
ce s-ar putea numi Clubul Zodiacului. Un grup alcătuit din doisprezece
colecționari care, convinși de genialitatea lui Salvador, ar putea pune la bătaie o
sumă anuală de două mii cinci sute de franci, care s-ar opri în buzunarul lui.
Odată depuși banii de către toți membrii, în timpul unei cine s-ar organiza o
tombolă, la care câștigătorul ar primi opera cea mai recentă a lui Salvador.
— Mă surprinde judecata dumneavoastră, îi mărturisi prințul.
— Nu pot lăsa ca geniul lui Salvador să se irosească pentru câțiva franci, iar
dumneavoastră și prietenii dumneavoastră aveți suficienți bani pentru a
împiedica un asemenea lucru.
— Așa e, draga mea. Nu vă îngrijoraţi, eu îmi iau sarcina de a-i căuta pe cei
doisprezece membri și, între timp, chiar mâine, o să trec pe la studio și am să
cumpăr unul dintre ultimele lui tablouri.
Aristocratul vechii Franțe avea toate calitățile unui mecena: capacitatea de a se
entuziasma și generozitate. Acestea, adăugate la averea sa, i-ar fi permis lui
Salvador Dalí să evite privațiunile și l-ar fi eliberat de grijile economice.
— Pentru Clubul Zodiacului! toastă el.
— Pentru Salvador Dalí, exclamă Gala.
— Nu vă îngrijiți de nimic, adăugă el, înainte de a-și lua rămas-bun. Cei aleși
vor dispune de averea și totodată de sensibilitatea necesară pentru a aprecia arta
unui geniu ca Salvador, o asigură el.
— Vor plăti dinainte pentru tablouri pe care încă nu le-a pictat? se grăbi Gala
să întrebe.
— Nu vă faceți griji pentru bani, draga mea.
Și așa se întâmplă. Acestei aventuri i se alăturară vicontele de Noailles, prințul
Paul al Serbiei, Robert de Rothschild, Robert de Saint-Jean, arhitectul Émile
Ferry, marchiza de Cuevas de Vera, contesa Pecci-Blunt, Caresse Crosby,
scriitorul Julian Green și sora acestuia, Anne Green. Gala completă cercul, la
recomandarea lui Paul Éluard, cu editorul René Laporte. Rusoaica nu se îndoia
că situaţia era în avantajul lor, iar asta chiar mai mult decât și-ar fi putut ea
imagina.
— Eu o să am grijă ca Salvador să picteze necontenit și să aveți tablourile
pregătite pentru datele pe care le veți socoti necesare.
*

Între timp, Paul nu contenea să se gândească la Gala, a sa petite belle; se gândi

la ea inclusiv în ziua în care se căsători cu Nush.
Iubita mea Gala,
 Simt o mare nostalgie când mă gândesc, mă însoțesc amintiri infinite din
zilele și nopțile pe care le-am petrecut împreună. Te doresc mai mult ca
niciodată, cu toate că încep să înțeleg că această dorință nu se va îndeplini.
Mi-ar plăcea să trăiesc în umbra ta, sub sânii tăi care stau la soare,
provocatori, dulci, delicați… Trăiesc gândindu-mă la ei. Te văd trezindu-te,
sculându-te din pat, făcând baie, te văd vorbind, stând în cumpănă, râzând
sau supărându-te. Te văd curată, goală, obosită, mică, uneori nefericită.
Faptul că mă însor mâine mă aruncă într-o prăpastie de melancolie. Nimic nu
îmi va schimba viața, nimic în afară de faptul că, fiind căsătorit, dacă aș vrea
s-o părăsesc pe Nush la cererea ta, aș avea mai puține scrupule, căci situația
ei materială ar fi ușor de aranjat. Cere-mi asta, bate din nou la ușa mea, ca
să fim iarăși cei care am fost cândva. Am putea locui oricât de departe ai vrea
tu unul de altul, mi-ar fi de-ajuns să mă simt iubit. Încep să mă satur de toate,
de viață, de poezie, de femei, de marile călătorii, de micile plimbări, nimic din
toate acestea nu mă atrage, dacă nu te pot vedea și nu-ți pot auzi glasul. Am
nevoie să te văd goală ca să îmi doresc să văd alte femei goale; fără trupul
tău, trupul celorlalte nu înseamnă nimic.
Cu toate acestea, Gala decisese s-o rupă cu totul cu Paul, deși înțelesese că nu
era momentul potrivit. Pe primul loc se afla, în continuare, Salvador, așa că
trebuia să vadă ce făcea cu ceilalți suprarealiști, pentru ca Dalí să iasă în evidență
mai mult decât oricine, și probabil că urma să aibă iar nevoie de ajutorul lui
Paul.
— Va trebui să fii mai îndrăzneț.
— Galușka, tu știi bine că nu trebuie să fac prea multe ca să reușesc.
— Ei apără modernitatea, tu, tradiția; ei, egalitarismul, tu, ierarhia; dacă ei
sunt atei, tu ar trebui să aperi credința.
Salvador se uită lung la ea și, prinzând-o de mână, o duse în fața unei pânze
acoperite încă de un cearșaf, în așteptarea momentului în care pictura avea să se
usuce cu totul.
— Uite! Enigma lui Wilhelm Tell !
— Perfect! Va fi greu să întreacă cineva asta, răspunse Gala.
În prim-plan apărea Lenin în genunchi, cu fundul dezgolit, obscen și ridicol,
care, purtând portjartier și cu capul acoperit de o șapcă mare, încerca să-l
devoreze pe un Dalí copil, cu o figură îngrozită. Nici unul dintre suprarealişti nu
avea să treacă peste acea îndrăzneală.
 Și aşa a fost. Nu dură mult și apărură reacțiile.
— Defăimare! strigă Breton văzându-l.
Salvador depășise orice limită. Nu doar că se arăta împotriva politicii și în
favoarea religiei, dar mai și îndrăznea să își bată joc de unul dintre liderii cei mai
venerați de către ei.
Câteva zile mai târziu, se convocă o întrunire la care avea să delibereze un
tribunal alcătuit din suprarealiști dispuși să treacă la expulzarea catalanului din
grup. Suprarealiștii nu erau implicați în politică, dar să-ți bați joc în felul acela
de unul dintre liderii de care se simțeau cel mai aproape fusese picătura care
umpluse paharul. Dalí sosi la întrunire îmbrăcat cu un palton mare din piele de
cămilă și pantofi fără șireturi, și se prezentă șchiopătând și împleticindu-se, ca și
cum ar fi fost beat.
— Nu te poți numi suprarealist.
Salvador îi privea fără să răspundă.
— Te faci vinovat de faptul că nu-ți pasă decât de persoana ta și că nu te
preocupă nefericirea care devastează planeta, îl învinui Louis Aragon.
— Cum de ți-a dat prin cap să dai credit unor regimuri care se agață de elite,
de structurile ierarhice, de fast și de ceremoniile publice? Ești, într-adevăr, o
creatură perversă.
— Nu vă dați seama că e un geniu? îi întrerupse Gala, nu prea sigură că acel
comentariu al ei avea să slujească la ceva. Ce altceva putea face mai bine decât
să provoace o jumătate de lume să-și râdă de unul din liderii cei mai cunoscuţi ai
momentului? Nu există nimic mai suprarealist decât asta!
— Te iubesc, Breton! exclamă atunci Salvador, ca și cum ar fi fost un
adolescent îndrăgostit, rupând tăcerea pe care o păstrase până în acel moment.
Am visat că în noaptea asta o să te iau pe la spate! adăugă, aruncându-i-se la
picioare, odată ajuns în fața lui.
— Nu te sfătuiesc! spuse Breton, îndepărtându-se puțin de Salvador, temându-
se ca nu cumva catalanul, despre a cărui sexualitate circulau tot felul de zvonuri
la Paris, să se țină de promisiune.
— Să continuăm şedinţa.
— Începând de acum, vei fi considerat un individ care trebuie combătut prin
toate mijloacele, fulgeră Breton, suspinând ușurat, în timp ce ridica o mână,
arătându-i ușa.
Și socotiră procesul încheiat. În câteva zile aveau să-i dea verdictul, care părea
să fie mai mult decât limpede.
 — Se pare că am depășit cu vârf și îndesat așteptările, nu crezi? Nu există
ambiție mai mare decât aceea de a te transforma în Salvador Dalí, îi spuse el
surescitat Galei în timp ce ieșeau.
— Avem mai multe expoziții antamate, îi aminti Gala. Să nu mai pierdem
vremea cu zănaticii ăștia.
— Vom atrage mai mult public la expozițiile noastre. Tot publicul. Lumea
întreagă! Și toți se vor închina în fața geniului care sunt, răspunse el euforic.
Dar realitatea era că se simțea din nou singur, sau mai bine spus, simțea că nu
se putea bizui decât pe Gala. Ca atunci când tatăl lui îl alungase de la Cadaqués,
după ce aflase despre ceea ce scrisese pe litografia din revista El Sagrado
Corazón, la ultima lui expoziție de la Paris. Salvador avea să plătească scump
acea îndrăzneală: „Uneori scuip, ca să mă amuz, pe portretul mamei mele“. Tatăl
lui nu îi îngăduise nici măcar să se explice, să-i spună că nu era decât o dovadă
în plus de suprarealism, care nu avea aproape deloc sau chiar nimic de-a face cu
ceea ce gândea despre mama sa, pe care o adora. Nu era decât o formă de a
atrage atenția, de a-i face pe ceilalți să-și îndrepte interesul asupra persoanei
lui… în definitiv, o formă în plus de a-i acorda atenție Galei.
Neprețuitul meu prieten,
Dacă încă mai păstrați legătura cu fiul meu, mi-ați putea face o favoare?
Spuneți-i să nu se întoarcă la Cadaqués, pentru că nu va putea rămâne aici
nici măcar pentru trei ceasuri. Cadaqués e refugiul meu spiritual, iar liniștea
mea e tulburată prin simpla lui prezență. De aceea, am pregătit totul pentru
ca el să nu mă deranjeze și să nu ne murdărească, prin prezența lui, nici în
vara aceasta, nici în cea viitoare.
Voi recurge la tot ce am la îndemână, la toate mijloacele de care dispun, ba
chiar o să mă folosesc de oameni care să mă ajute să-l croiesc pe spinare.
Asta nu înseamnă câtuși de puțin o mojicie, pentru că v-o aduc la cunoștință
înainte.
Nu-i pot provoca nici un rău spiritual, fiindcă s-a ticăloșit de-acum, dar i-
aș putea provoca un rău fizic, pentru că încă mai are carne și oase.
Vă îmbrățișez, al dumneavoastră prieten,
Salvador Dalí-Cusí
Scrisoarea ajunse în mâinile lui Buñuel, trimisă de notarul din Figueres. Luis
nu întârzie să-i trimită mesajul prietenului său, cu care începuse să se întâlnească
din nou, dar numai atunci când Gala nu era prezentă. Cu toate acestea, tatăl lui
reușise să facă în așa fel încât în întregul Cadaqués să nu fie văzută cu ochi buni
relația pe care o avea cu Gala, care începu să fie privită ca o rusoaică drogată ce
își abandonase familia pentru a-l perverti pe fiul notarului. Salvador crezu că
avea să moară în acea zi. Fără prieteni, fără familie, fără limba maternă… nu-i
rămase decât să se tundă la zero și să-și îngroape pletele pe plajă, ca simbol al
trecerii lui la maturitate. În sfârșit era, după cum citise în cărțile lui Freud, pe
care-l admira, un erou, un bărbat care își înfrunta tatăl, îl ucidea, cu toate că asta
avea să-i lase mai multe sechele decât își închipuia.
Salvador crezu că lucrurile aveau să se schimbe în timp, că avea să vorbească
din nou cu familia lui, să doarmă în casa părintească, dar aşteptările lui nu se
împliniră și nu aveau s-o facă decât mult mai târziu; se simți singur vreme de
mulți ani și, în plus, acea singurătate se adăuga la cea provocată de către
suprarealiști, care hotărâseră să-l dea afară din grup.
— Începând din clipa asta, tu vei fi eu, iar eu voi fi tu, îl consolă Gala,
zâmbind mulţumită, știind că despărțirea de familia lui și de grupul de artiști nu
făcea decât să-i întărească relația cu el.
Expulzatul și exilata.
Eremitul și zeița.
Gala îl convinse că ei doi aveau să renunțe la trecutul lor și că, împreună, o să
își construiască propria istorie, că nu aveau să se despartă niciodată, că ea avea
să-i fie călăuză, că Salvador și cu ea aveau să formeze o singură ființă. Se
hotărâră atunci să plece la New York, sosise clipa să meargă în America. Nu
înainte de a le spune celor din grup, care tocmai îl expulzaseră, ceea ce gândea
spre ei:
— Singura diferență dintre mine și suprarealiști este că eu sunt suprarealist.
În timpul croazierei transatlantice la bordul vasului Champlain, Gala își
petrecu mare parte din timp râzându-și de Dalí, care era paralizat de teama de a
se vedea înconjurat de apă.
— O să murim înecați, repeta fără încetare Salvador de-a lungul întregii
călătorii, fără să-și scoată nici o clipă vesta de salvare.
Gândul de a traversa Atlanticul, despărțit de apele adânci doar prin bordajul
exterior al vaporului, era ceva care-l umplea de spaimă.
— Ce-o să se întâmple dacă se scufundă vaporul? O să se piardă picturile
mele?
— N-o să se scufunde, răspundea Gala răbdătoare.
 — Gala, Galușka, cum de știi asta? insista Dalí.
— Salvador, am dat ocol lumii în căutarea lui Éluard și am supraviețuit. Nu
există nici un motiv pentru care să te gândești că vaporul se va scufunda în
timpul acestei călătorii.
— Poate că de data asta va fi altfel!
La bord se afla Caresse Crosby. Prietena și admiratoarea lui Dalí era una
dintre persoanele care îi prețuia cel mai mult opera și participase și la acel Club
al Zodiacului care, cu doar câțiva ani în urmă, îi salvase de la ruină. Doamna
Crosby ocupa o cabină la clasa întâi și îndură, alături de Gala, toate temerile lui
Salvador în timpul călătoriei. Ajungând în port, ea fu cea care îndreptă aparatele
de fotografiat asupra lui Dalí și a Galei. Ea era o celebritate, și la scurt timp după
ce vaporul ancoră la New York, ziariștii se buluciră în jurul reprezentantei înaltei
societăți, care purta în lesă doi ogari ce-o însoțiseră în călătorie.
— Prieteni, vă mulțumesc încă o dată pentru atenție! le spuse ea fotografilor
trăgând de timp. În vremea aceasta, în cabină, Gala încerca să-l convingă pe
Salvador că putea să iasă, căci ajunseseră pe uscat și nu mai riscau să se
scufunde. Cred că v-ar interesa să-l fotografiați mai degrabă pe unul dintre cele
mai mari genii ale picturii care există la ora actuală în Europa și care a venit în
Statele Unite. Un spaniol care a venit și el cu același vapor: Salvador Dalí.
Fotografii o priviră surprinși, fără să știe despre cine le vorbea, dar imediat
uimirea lor spori când îl văzură coborând, de pe coverta de la clasa a treia: un
bărbat nervos care ducea sub braț o baghetă uriașă, o pâine franțuzească de doi
metri și jumătate lungime, și care își legase de propriul trup cel puțin o duzină de
tablouri.
— Îi era teamă de hoți, le explică ea imediat ziariștilor. A auzit că New
Yorkul e un loc periculos.
Dalí le arăta picturile, în timp ce doamna Crosby le traducea titlurile. Ceea ce
le atrase atenția ziariștilor a fost un portret realist al Galei, cu un cotlet pe fiecare
umăr, în loc de epoleți.
— Domnule Dalí, de ce o pictați pe soția dumneavoastră împodobită cu carne
de miel?
— Îmi plac coastele de miel și îmi place soția mea. Nu văd nici un motiv
pentru care să nu le pictez împreună.
— Dar de ce crude?
— Pentru că și Gala e crudă!
Atunci se iscă o dezbatere aprinsă, dintre cele mai potrivite pentru atmosfera
suprarealistă pe care o crease Dalí de îndată ce pusese piciorul în Lumea Nouă.
Ce pretindea acel cuplu? Erau crude sau gătite? Avea asta vreo importanță?
Pentru Dalí avea.
— Iată de ce! îi lămuri el imediat pe ziariștii care stăteau cu gura căscată.
Ceea ce vedeți înseamnă mai mult decât niște cotlete. Vreau s-o animalizez pe
soția mea. Dar nu stați în cumpănă, le spuse el făcând largi gesturi teatrale, în
timp ce Caresse traducea. Ar fi mult mai sănătos să mâncați cotlete de porc, îi
asigură Dalí, chiar și crude.
Bliţurile nu conteneau, iar ziariștii s-au întors în Manhattan ca să informeze
lumea cu privire la existența unui artist nebun, cu o mustață ciudată, și a
tovarășei lui de viață necomestibile.
Gala zâmbi, mulțumită. Fusese mai ușor decât își imaginase, în numai câteva
ore, începuse idila dintre Dalí și presă, iar ea nu trebuia decât să se înfățișeze ca
produs al lui Dalí. Pur și simplu făcea parte din arta lui, la fel de mult ca
ceasurile topite și cârjele miniaturale. Era drept că îl mustra și îl domina, îl
îmbrăca, ba chiar îi lega șireturile de la pantofi fiindcă fusese însărcinată să facă
din el o ființă extraordinară. Dar ce conta asta, câtă vreme ceilalți nu știau nimic!
Ea era cea care se ocupa de afacerile lui, stabilea prețurile și număra cu lăcomie
banii, iar, în cele din urmă, Dalí insista să picteze tablourile cu o semnătură
comună, încadrată de o coroană.
Gala era, de asemenea, cel mai bun și mai sever critic al operei lui, pentru că
fără ea nu ar fi putut să picteze. Ea îi înțelegea arta și discuta cu el despre tema și
conținutul picturii. După ce Dalí trasa liniile geometrice pure pe fiecare pânză, îi
invita pe slujitori și pescari și îi întreba ce văd. După ce termina cu ei, Gala își
exprima părerea, şi deseori era destul de dură. Uneori, Dalí o asculta și o lua în
seamă, dar de cele mai multe ori se supăra și refuza, cu încăpățânare, sugestiile
Galei, argumentând că, în fond, el era artistul. Când se întâmpla asta, Gala ieșea
ca fulgerul din studio. Disputele lor se terminau, de obicei, câteva ore mai târziu.
— Măslina mea! striga Dalí, căindu-se când o vedea că se îndepărtează. Vino
și îmbrățișează-mă! Măslina mea!
Și așa se sfârșea disputa. O îmbrățișare pentru Daris al ei, căci acesta era
numele cu care îl dezmierda.
Dalí era plin de îndoieli, iar Gala de asemenea, dar ea știa să se controleze și
nu lăsa acest lucru să se vadă. Dacă îi întreba cineva despre viața lor trecută,
răspunsul nu întârzia să apară:
— Asta nu vă privește.
 Era, de obicei, răspunsul cel mai folosit și, în anumite cazuri, în care instinctul
îi îndemna să-i lase pe ziariști cu dorința de a afla mai mult, își tratau trecutul ca
pe ceva misterios, ce aparținea unei vieți pe care nu voiau să o destăinuie
nimănui.
— Adevăratul secret al secretelor mele este că nu le mărturisesc.
Era forma pe care o găsiseră amândoi ca să se apere, ea de trecutul ei și de
faptul că își părăsise soțul și fiica, iar el pentru că fusese izgonit de familie și de
grupul suprarealiștilor.
De aceea, Salvador confirma zilnic că erau complementari.
— Cine este cel mai mare artist în viață? îl întrebă un ziarist.
Dalí stătu pe gânduri și, în cele din urmă, răspunse:
— Picasso.
— Și după el?
— După el… Giorgio de Chirico.
— Și apoi?
— Apoi vin toți la grămadă.
Cel care îi lua interviul avu curiozitatea de a afla unde se plasa Dalí. Și se
întoarse spre Gala pentru a o întreba, dornic ca acea femeie misterioasă care-l
însoțea pe geniu la toate interviurile să vorbească și ea cu presa.
— Dar dumneavoastră, i se adresă el, privind-o cu condescendenţă, unde îl
situați dumneavoastră pe domnul Dalí?
— E primul, cel mai mare dintre toți, răspunse ea fără a sta pe gânduri.
— Sunt de acord, confirmă Dalí atunci.
Dar nici măcar Gala nu avea atâta siguranță pe cât arăta în cadrul interviurilor,
când era nevoită să înfrunte un grup de necunoscuți din New York. Fără să vrea,
ajunse în centrul unui scandal furtunos. În ultima noapte a șederii lor la New
York, doamna Crosby organiză, pentru ei, o petrecere de despărțire, prima
petrecere suprarealistă care avea loc în Statele Unite.
Invitații făceau parte dintr-un amestec influent de proprietari de galerii de artă,
membri ai înaltei societăți și prieteni ai doamnei Crosby, care urmară un curs
intensiv de suprarealism, pentru a încerca să descopere ce însemnau toate acele
ceasuri topite și cotlete de porc.
Învățară repede, atât de repede, încât rochiile sinistre pe care și le imaginară
pentru acel bal mascat îl surprinseră până și pe Dalí, care se simțea confuz.
Femei respectabile din înalta societate, ale căror vieți se învârteau de obicei în
jurul actelor de caritate, își făcură apariția la restaurantul Coq Rouge cu colivii
de păsări pe cap; scheletul unei vaci atârna din tavan, plin de pick-upuri… în
mijlocul sălii trona o mare bucată de gheață, care se topea deasupra unei căzi ce
amenința să dea pe dinafară, inundându-i pe toți…
În comparație cu extraordinarele veşminte ale femeilor frumoase de la New
York, veșmintele Galei și ale lui Dalí păreau destul de năstruşnice. El purta un
pieptar de sticlă lipit de diafragmă, care includea un sutien femeiesc. Pe Gala,
Dalí o îmbrăcase ca pe un „cadavru minunat“, pornind de la jocul suprarealist de
salon cu același nume. Purta o rochie de celofan roșu și o bluză verde strânsă pe
corp, o păpușă cocoțată pe cap, ca un bebeluș, cu furnici și cu capul vârât într-un
homar fluorescent, înzestrat cu aripi negre, și mâinile acoperite de mănuși albe…
Nu s-ar fi zis că acest lucru avea să suscite vreo controversă. Dar în acel
moment, întregul New York aștepta cu sufletul la gură sentința judecătorească
pentru Bruno Hauptmann, cel care îl răpise și asasinase pe bebelușul lui Charles
Lindbergh. Un ziarist francez care se afla la New York și care încerca să dea
lovitura sugeră că bebelușul Galei părea să fie pruncul ucis, ceea ce provocă
imediat agitație.
Astfel, în puținele săptămâni petrecute la New York, Dalí și Gala obținuseră
mai multă publicitate și bani decât le-ar fi fost cu putință la Paris.
*

— Forța nu înseamnă să inspiri milă, ci rușine, îi spuse Gala, foarte sigură pe

sine, lui Éluard.
— Dar banii…
— Banii sunt totul, Paul. Numai în lumea materială poţi inspira milă, dorință,
invidie… și toate astea fac ca banii să ajungă în mâinile tale, nu te îndoi de asta.
Dar puțin câte puțin, mai încet decât mi-ar plăcea.
— Ma petite… eu nu cred că te voi putea ajuta în tot acest timp, îi mărturisi
francezul, necăjit.
Trecuse ceva vreme de când Éluard se văzuse nevoit să părăsească
apartamentul de pe strada Becquerel, pentru că numai avea cu ce să-l plătească.
Gala îl privi, nu era nevoie să-i mărturisească faptul că nu-i mai trebuiau atât de
mult banii lui, dar nu era dispusă să-i dea o parte din ceea ce ea și Dalí reușiseră
să obțină.
— Vom pune oglinzi în micul nostru apartament și va părea mai mare.
— Și Salvador? Va putea să picteze?
— O să picteze, nu-ți face griji, de asta mă ocup eu!
 Dar realitatea era că nu mai trăiau la fel de strâmtorați ca în trecut. Gala
cheltuia aproape zilnic din banii cu care se întorseseră din America. Chiar
scăzând comisioanele comercianților de artă, nu era zi în care să nu le intre bani
de pe urma câte unei vânzări. În acea perioadă începu să capete obiceiul de a
cere banii peșin, de preferință dolari, sau un cec girat. În trecut se treziseră cu
prea multe cecuri fără fonduri și acest lucru nu avea să li se mai întâmple. Mai
târziu, după ce-și instalaseră telefon la Port Lligat, inventă trucul de a accepta un
preț în pesete la telefon, pentru ca mai târziu să pretindă că făcuse înţelegerea în
dolari.
— Nici nu cer un preț exagerat, pentru că ei cumpără un tablou care mâine se
va vinde cu mult mai mult decât plătesc acum pentru el.
Când, ajunsă acasă, singură, la întoarcerea de la New York, făcu o trecere în
revistă, se încredinţă că se afla pe drumul cel bun pentru a se îmbogăți, că în
sfârșit se îndepărtase de grupul suprarealiștilor, că era limpede că aceia erau niște
ratați, în timp ce lor li se cereau noi şi noi opere de către cumpărătorii americani
bogați.
Ca să nu-l înștiințeze pe Paul că lucrurile începuseră să funcționeze, de teamă
ca nu cumva de data aceasta să fie el cel care-i cere bani, amânară cu câteva
săptămâni mutarea din atelierul de pe strada Gauguet într-un spațiu mai mare,
aflat pe strada Tombe-Issoire, la numărul 10. Paul nu reușea, în continuare, să o
uite pe Gala, o căuta, o chema, îi scria. Însă pe ea o deranja tot mai mult prezența
lui:
Iubita mea, mică și adorată Gala,
Astăzi, lucru ieșit din comun, mă simt foarte bine, dar mi-e dor de tine într-un
mod insuportabil. Mi-ar plăcea să mă sprijin de umărul tău, să fiu cu tine.
Dar, pentru Gala, Paul nu mai făcea parte din viața ei, și nici măcar nu se
deranja să-l informeze cu privire la călătoriile ei. Ea avea alte planuri, în Spania
îi aștepta o cabană din piatră, modestă, pe care începuseră să o unească cu cele
dimprejurul ei, legându-le între ele ca un labirint. Putea folosi fără probleme
banii pe care în sfârșit începuseră să-i câștige.
— Aici sunt cei mai buni arici de mare din lume, îi spuse Salvador privind
marea.
Gala zâmbi: cu cât de puțin se putea mulțumi un geniu!
Între timp, situația politică din Spania devenea tot mai complicată. Pe Dalí nu
părea să-l preocupe subiectul, Gala era cea care voia să plece. Nu era dispusă să
mai treacă prin ceea ce trăise în Rusia și voia să-l țină departe pe Dalí de
curentele anarhiste, separatiste, comuniste și fasciste. Se hotărâră să plece la
Barcelona, dar avură ghinionul ca plecarea să coincidă cu un moment în care
politicienii catalani erau pe punctul de a se separa de Spania, pentru a forma un
stat independent, iar orașul era paralizat de o grevă generală. Burghezii se văzură
nevoiți să se deghizeze în muncitori de la fabricile lor pentru a trece neobservați.
Prietenii îi sfătuiră să fugă și să traverseze frontiera franceză, înainte de sosirea
armatei spaniole pentru a reinstaura ordinea. Câteva din declarațiile făcute la
scurt timp după ce pictase tabloul lui Lenin, pentru a atrage atenția
suprarealiștilor, ajunseseră şi peste granițe și nu fuseseră prea bine primite.
— Vom pleca chiar mâine și va trebui să fii tu cel care face demersurile, ținu
să precizeze Gala.
— Eu singur?
— Da, Salvador, eu nu vorbesc suficient de bine catalana…
Salvador se uită lung la ea. Nu se gândise nici o clipă că ar fi trebuit să se
ocupe de aşa ceva.
— Trebuie să cumpăr eu biletele?
— Da, și după asta vom merge să cerem viză.
— Pentru a trăi în Franța…
— Da, Salvador, aici nu suntem în siguranță. Și, odată ajunși la Paris, ne vom
căsători. Astfel vom evita viitoarele probleme legate de pașaport, spuse Gala,
practică atunci când trebuia să ia decizii, încercând totodată să nu-l contrarieze
prea tare pe Salvador. Iar de acolo vom pleca la New York.
Spania era pustiită. Asupra Barcelonei ploua cu dezastre. Statul catalan își
proclamase independența, manifestații violente zguduiau orașul și se vedeau
condamnări la moarte prin piețele publice, ca și cum ar fi existat un tribunal
adevărat. Nici măcar trăind într-o dimensiune foarte îndepărtată, Salvador nu
putea evita contactul cu realitatea.
— Aici va domni haosul în curând, Salvador. Trebuie să plecăm.
— Vom face cum spui tu.
Dar fuga nu era ușoară. La un moment dat trebuiră să se ascundă într-o toaletă
până când un prieten luă legătura cu un şofer anarhist, care acceptă să-i ducă
peste graniță, în schimbul unei sume considerabile de bani. Călătoria a fost
îngrozitoare, căci la fiecare câțiva kilometri dădeau peste drumuri blocate de
miliții rivale. Gala și Dalí făcură greșeala de a se opri într-un sat de pe coastă.
Un grup de bărbați văzură numeroasele valize scumpe ale Galei și îi luară pe cei
doi drept capitaliști, așa încât le veni ideea să-i ucidă. Şoferul își primi suma
colosală pentru că-i convinse să nu o facă. După un drum pentru a-și recupera
tablourile la Cadaqués, maşina îi lăsă, teferi și nevătămați, în gara Saint-Lazare,
cu senzația că scăpaseră ca prin urechile acului.
— Vom merge acasă la Paul.
— De acord, răspunse Salvador în timp ce, aproape din inerție, ridica o mână
pentru a chema un taxi.
— Nu, exclamă Gala.
— Nu? Atunci cum vom ajunge acasă la Paul?
— Cu metroul, Salvador, o să rămânem fără bani! Am cheltuit totul…
Apoi Gala tăcu. Nu, totuşi nu aveau să meargă cu metroul până pe malul
celălalt al Senei. Coada de persoane care șerpuia în fața ghișeelor și mulțimile de
oameni care intrau și ieșeau îmbrâncindu-se o făcură să renunțe la idee. Salvador
nu era un bărbat deprins să se simtă în largul lui în aglomerație și trecuseră
câteva zile de când se aflau pe drum. În plus, ar fi avut nevoie de timp ca să se
obișnuiască cu ideea de a călători pe sub pământ. Îl privi. Se uita năuc la gura de
metrou și la oamenii care urcau și coborau scările, ca și cum ar fi fost absorbiţi
în subterană.
— Îi înghite pământul, murmura el, îi înghite pământul…
— Vom lua un taxi, acceptă ea în cele din urmă, nu-ți face griji. Și deschise
portofelul, verificând francii din el, cu toate că știa perfect câți bani avea.
În stație se aflau doar o pereche și un tânăr, și nu trecu mult până când se opri
un taxi în dreptul lor.
În acele zile petrecute la Paris, Salvador termină de pictat Construcție moale
cu fasole fiartă, un trup omenesc uriaș care dădea haotic din mâinile și picioarele
sugrumate.
— Ar trebui să-i schimbi titlul.
— Titlul?
— O să conteze când o vei termina. Va fi mult mai nimerit dacă îi dăm altul.
— Și ce sugerezi?
— Premoniție a războiului civil.
— Premoniție a războiului civil, mi se pare potrivit, adăugă el, privind
tabloul.
— Cine vrea să-i intereseze pe ceilalți trebuie să îi provoace, dădu Gala
verdictul.
 — Într-o zi o să ajung să cred că tu ești artista, răspunse Salvador pe un ton
care pe rusoaică o făcu să creadă că era cam supărat.
— Stai liniștit, Salvador… De acord, dar eu voi fi o artistă fără operă. Deşi
sunt o artistă, de asta nu se poate îndoi nimeni. Nu trebuie decât să aștept ca
opera mea cea mai complexă, adică tu, să devină geniul cel mai admirat.
— Sunt o operă, o operă, repetă el satisfăcut, țopăind ca un copil în jurul ei.
— Da, ești opera mea…
Când Gala se afla în situații de felul acesta, își amintea de Éluard. El fusese
prima ei operă. Pe atunci îi scria poetului scrisori, multe scrisori, cu tot erotismul
de care era în stare, ca să nu o dea uitării. Iar francezul, în pofida suferinței pe
care i-o pricinuise despărțirea de Gala și mai cu seamă atitudinea ei, continua să
păstreze amintirea clipei în care se cunoscuseră și se tulbura citindu-le.
Chiar dacă nu mă poți iubi decât puțin, trebuie să mi-o spui.
Aşa suna telegrama lui. Continua să nutrească o slabă speranță că se vor
întâlni din nou. Ea, cu toate acestea, avea o mare capacitate de a se detașa de
legăturile emoționale și, când vedea că francezul lua din nou în serios relația lor
inexistentă, reacționa cu asprime. Răspunsul ei, în acest caz tot printr-o
telegramă, nu se lăsă așteptat, obosise să-i mai dea speranțe false și trebuia să le
curme:
Prostule.
Totuși, își aminti imediat că existau rațiuni practice pentru care nu trebuia s-o
termine cu totul cu cel care încă mai era soțul cu care se cununase în biserică:
banii. Astfel, la scurtă vreme, îi trimise o nouă telegramă:
Nu îmi doresc nimic mai mult decât să te revăd.
Îi era limpede că, atunci când se va întoarce la Paris, fără să stea pe gânduri,
se va muta împreună cu Dalí în casa pe care Éluard o aranjase gândindu-se la ea.
Cu toate că Éluard nu mai era soțul înstărit care fusese cândva. Gala știa prea
bine că el pierduse și risipise mulți bani și că Cécile avea nevoie de tratamente
medicale costisitoare.
Lucrurile nu mergeau bine, ba mai mult, la Paris, entuziasmul pentru opera lui
Salvador se stinsese, iar acum arta lui Picasso era pusă înaintea celei a
suprarealiștilor. Dalí primi puține comenzi în acea perioadă și nu putu să nu-și
amintească, nu fără invidie și fără un gust amar, prima lui întâlnire cu Picasso.
— Am venit să vă văd pe dumneavoastră înainte chiar de a merge la Luvru,
bâiguise un Salvador pe atunci tânăr, tremurând în fața unuia dintre puținii
pictori pe care îi admira cu-adevărat.
Trecuseră aproape zece ani. Picasso nici nu îl băgase în seamă, se mărginise la
a-i răspunde „Bine aţi făcut“. Dar Salvador îl admira, fără a-l cunoaște, de când
îi văzuse primele tablouri.
Asta fusese tot. Pictorul din Málaga îl ignorase în acea zi, iar apoi se
întâlniseră, în mai multe rânduri, în societate.
Dalí rămăsese mut și nu reușise să închege cu Picasso prietenia pe care și-ar fi
dorit-o. În acea zi, ieșise din atelier după ce privise tablourile. Nici Picasso nu îl
înțelesese – Dalí era salvatorul artei moderne și nu îl învrednicise nici măcar cu
o privire. Ar fi trebuit să îi explice că tocmai din această pricină picta ca un
miniaturist fiecare tablou. Cu toate că asta nu îi aducea, încă, bani. Totuși, timpul
trecuse și iată că se afla din nou acolo, în atelierul pictorului din Málaga, și-l
asculta cum îşi lăuda tablourile.
— Dar aveți o aluniţă ca a mea! exclamă Picasso atingându-i urechea Galei.
Dalí îi privi: era încă o dovadă că Gala fusese aleasă de destin pentru a-i fi
alături. Fără să se gândească măcar pentru o clipă că intențiile pictorului din
Málaga ar fi putut s-o ia în altă direcție.
 XV
DIAVOLUL
Uniunea contrariilor ne face mai puternici

Gala şi Dalí călătoriră în acea vară la Mas Juny, după cum aveau s-o facă în
multe alte veri. Știau deja, nu aveau să mai facă parte din gruparea suprarealistă,
Breton reușise, Dalí fusese îndepărtat, și nu mai exista cale de întoarcere. De
aceea se refugiară în Catalonia și se reapropiară de prietenii lor.
— Sinuciderea e o soluție? întrebă Salvador, fără să-și dea seama că acele
teme nu erau dintre cele mai potrivite în cadrul grupului, oricât i s-ar fi părut de
interesante catalanului.
— Nu, fără îndoială, era de părere Gala, înțelegând că trebuia să fie ea cea
care intra în dialog cu soțul ei, în fața figurilor uimite ale celorlalți.
— Uneori sunt mort, pentru că nu sunt eu, sunt tu… îi spuse atunci Salvador.
Tablourile semnate de mine Gala-Dalí nu fac decât să numească un adevăr
existențial, pentru că nu aș exista fără sufletul meu geamăn.
— Putem muri dacă ne dorim să fim celălalt, confirmă Misia, care îi însoțea în
călătorie, ascultându-i.
Rusoaica o aprobă dând din cap enigmatic pe compatrioata ei, dar nu îi
răspunse, știind că nu poți mușca mâna care te hrănește.
— Chipul unei fete frumoase care începe să vorbească deodată despre poliţe
de asigurări, acțiuni și beneficii, viață și moarte se urâțește imediat, dădu Coco
verdictul, cu intenția de a curma conversația.
— Nu asta ziceam, o lămuri Misia.
— Știu, dar ceea ce încerc să-ți spun este că trebuie să lupți mult, prea mult, aș
zice, pentru a reuși să fii acceptată la întrunirile la care sunt îngăduiți numai
bărbații; iar ei n-au chef să-și dea acordul pentru simplul motiv că unul vrea să te
ducă în pat.
Coco își suflecă mânecile în timp ce vorbea. Purta o cămașă bleumarin și o
fustă neagră tricotată. Își prinsese părul cu o panglică neagră, înnodată la ceafă.
Gala o privi surprinsă, așa trebuia să fie ea, așa trebuia să se îmbrace. Numai așa
ar fi reușit să se facă respectată întru totul.
— Moda e o scuză bună.
— Doar când nu presupune o necesitate, pentru că, atunci, bărbații o vor privi
și ca pe o amenințare, o lămuri Misia.
— Să nu crezi asta. E de ajuns ca noi să știm că moda e o nevoie care începe
acolo unde se sfârșește necesitatea. Din fericire, Dumnezeu i-a creat pe oameni
goi, și cineva trebuie să își asume sarcina de a-i îmbrăca și, pe urmă, asta devine
o artă… a doua artă după creație, o asigură Coco, categorică.
Coco se arătă convingătoare, cum făcea mereu când vorbea despre munca ei.
Dar nu era doar înțelepciunea cu care își susţinea discursul; eleganța gesturilor
ei, dulceața privirii… te făceau să înțelegi că acea simplitate, transpusă în modă,
putea, cu adevărat, să revoluționeze ceva. Totuși, Gala nu era dispusă să se lase
eclipsată de franțuzoaică, de nimeni, de fapt. Văzuse ce voia, știa la ce aspira,
dar nu putea să renunțe la a mai fi ea însăși și la a simți că se afla deasupra
tuturor celorlalți.
— Doar n-or fi vrând să ieșim pe stradă împodobite ca niște ouă de Paști?
întrebă Gala, ironică.
— Nu spun asta. Nu suntem simple obiecte decorative, suntem ceva mai mult,
suntem ființe omenești și avem nevoie să ne mișcăm, să facem diverse lucruri.
Ceea ce se traduce prin: mai puține materiale, mai puține legături, la o parte cu
tot ce ne înlănțuie. E chiar atât de greu de priceput?
Misia o privea surprinsă. Îi invidia capacitatea de a se exalta, feminitatea,
încrederea pe care o avea în sine cu fiecare frază rostită. Îi plăcea s-o asculte, cu
toate că uneori se simțea nelalocul ei. Știa că prietena sa apăra un gen de femeie
care ea nu putea deveni, o femeie modernă care se născuse la cumpăna dintre
secole și care, pe ea, o făcea să rămână foarte în urmă.
— Ne putem obișnui cu urâțenia, draga mea, adăugă Coco. Dar niciodată cu
neglijența.
— Mă îndoiesc foarte tare, ținu să precizeze, sigură pe ea, Gala. Urâțenia e
cea mai proastă companie!
Gala nu voi să tacă până nu avea și ultimul cuvânt. Treaba cu moda era
adevărată, ba chiar folositoare în anumite împrejurări, dar nu putu să se dea
bătută. Sinceritatea ei era criticată de toți și ea știa asta. De aceea, pe nimeni nu
surprinse faptul că rusoaica profită de ocazie pentru a-l critica pe Picasso și un
fel de artă care, după toate aparențele, nu prea avea de-a face cu frumusețea.
 — Draga mea, nu e un imbecil, așa cum spui tu, nici un geniu, după cum
spune toată lumea, dar trebuie să ținem seama de el, deşi criteriile lui artistice nu
se potrivesc cu ceea ce Salvador și cu tine aveți în minte acum, răspunse Coco.
— Și atunci, ce loc îi rezervi lui Dalí? vru să știe Gala.
Mâncau mazăre și în farfuria lui Coco rămăsese o boabă pe care ea, cu un
deget, o făcu să sară.
— Uite pe-ăsta!
Coco o privi, schițând un zâmbet.
Micul Dalí, mica Gala. Împreună ca două turturele, își povesteau istorii
obscene, în timp ce el își răsucea mustața și o privea fără a îndrăzni să o atingă.
Când îl cunoscuse Gala, Dalí era un tânăr chipeș și atrăgător, care purta o
garoafă după ureche și le privea îngrozit pe femei, fără să știe cum să le
abordeze. Mânca sardine, și le punea şi-n cap și după aceea mirosea cumplit, dar
Gala știuse imediat că o făcea doar ca să provoace și se hotărâse să nu-i dea
atenție.
Nu oricine era capabil de așa ceva.
Era prea abilă ca să nu se lase călăuzită de ceea ce vedea în fiecare clipă.
Prea solitară ca să înțeleagă nevoia de a căuta dragostea.
Prea inteligentă ca să nu se apropie de cineva fără să întrevadă care vor fi
consecințele apropierii.
Lui Coco îi venea greu să priceapă relația dintre Gala și Dalí. Nu era un secret
că el era virgin, în timp ce Gala, pe de altă parte, se mândrea cu faptul că se
culcase cu o mulțime de bărbați și că o făcea în continuare, fără ca asta să fie o
problemă.
— Și e comodă o relaţie pe jumătate? o întrebă în cele din urmă Coco, fără a-
și putea stăpâni curiozitatea.
— E posibilă, draga mea, fără ca asta să fie o problemă. La început, m-am
gândit că, făcând dragoste, l-aș convinge mai uşor și că, dacă nu o făceam, era
doar pentru că el nu era pregătit. Curând mi-am dat seama că lucrurile nu
funcționau cu el doar așa cum se întâmpla cu ceilalți bărbați.
— Și?
— Nimic, așadar, nimic. Eram dispusă, și încă mai sunt, să aștept cât e nevoie.
Știi, bărbați sunt destui, nu cred că e greu să-i găsești, nici la Paris, nici în
micuțul Port Lligat.
— Vei renunța să ai relații cu el?
— N-am spus asta, spun că nu am nevoie de sex ca să știu că voi rămâne
alături de el toată viața. Cine știe dacă nu cumva, în viitor, vom putea schimba
lucrurile.
Lui Coco îi era cu neputință să priceapă argumentele rusoaicei. Până când
avea s-o suporte Salvador pe această femeie oribilă?
Totuși, aceleași motive care le determinaseră să se privească cu neîncredere le
făceau să se simtă atrase una de alta cu o forţă magnetică. Astfel, deveni un
obicei ca, după vacanța de vară, să se întâlnească sâmbăta, seara târziu, în noul
apartament parizian în care se mutase Misia, rămasă singură.
*

Se uită la mine ca și cum le-ar veni greu să mă înțeleagă. Sunt diferită. Dar
Coco… am crezut că mă va înțelege, și totuși nu o face. Femeile sunt diferite,
gândesc diferit, visează diferit, chiar și cele care au mari succese prin
meseria lor. La ce slujește să ai unul dintre boutique-urile cele mai la modă
din Paris dacă ajungi să cazi în ghearele unui bărbat care are deja o femeie.
Liber. Ăsta e cuvântul meu. Eu sunt liberă! Sunt astfel chiar și acum, când
poate voi înceta să mai fiu cineva, sau poate tocmai din acest motiv.
*

La început, Galei i se păru neplăcut, dar necesar, să se vadă cu cele două

femei, dar până la urmă, cu trecerea săptămânilor, prinse gustul acestor întâlniri.
Ea nu fusese niciodată genul care să-și facă prietene, întotdeauna preferase
tovărășia bărbaților, de la egal la egal, fără rivalități, dar era convinsă că, într-un
fel sau altul, cele două femei aveau să fie importante în viața ei; chiar dacă acest
lucru avea să se întâmple doar pentru relațiile pe care ele i le-ar fi putut înlesni.
În acea zi, de îndată ce ajunse, tocurile ei răsunară pe marmura de la intrare,
pentru a-și face anunţată prezența.
— Gala, draga mea, te-am auzit, intră, exclamă imediat Misia de pe chaise-
longue-ul pe care stătea întinsă, fără a se deranja să se ridice.
— Ați jupuit pe cineva până să vin? întrebă ea, nu fără maliție.
— Vai, cum ești! exclamă imediat Coco, întinzându-i un pahar de bourbon.
Vorbeam despre dragoste, despre sex, mai degrabă. Cu cine ai spune că ai făcut
dragoste cel mai bine? întrebă ea pe neașteptate.
— Ei bine, văd că am început în forță astăzi, comentă Misia pe un ton
oarecum surprins, dar simțindu-se prea puţin în largul ei când venea vorba
despre asemenea teme. Nu mă așteptam să pui așa, de-a dreptul, această
întrebare.
— Dacă vreți să fiu sinceră cu voi, fiecare bărbat cu care am fost are ceva
pentru care ar merita efortul de a repeta măcar o dată întâlnirea sexuală cu el. Mă
rog… cel puțin cei de care îmi amintesc acum, adăugă cu un zâmbet ironic.
Poate că toți cei pe care i-am uitat nu meritau defel să fie ţinuţi minte.
Coco și Misia nu puteau să nu fie uluite de multe dintre răspunsurile Galei. În
general, erau uimitoare și provocatoare totodată, și cu siguranță niciodată pe
deplin adevărate. Se întrebau de multe ori ce anume o lega pe ea de Salvador,
dar și pe Salvador de ea, și cât avea să dureze acea uniune.
Era limpede că în relația lor cânta găina, dar cât era de real că legătura ei cu
Salvador nu se concretizase? Oare erau adevărate zvonurile potrivit cărora
gusturile lui sexuale erau mai degrabă masculine și că tocmai din această pricină
nu îi păsa de relațiile pe care le întreținea soția lui? Dacă acest lucru era
adevărat, de ce se căsătorise cu o femeie care se lăuda că făcea sex cu cine avea
chef, câtă vreme asta îi aducea plăcere, și care nu voia să facă nimic pentru a
evita acest lucru? Era, oare, adevărat că ea profita de scurtele șederi la Paris
pentru a se culca cu Paul, în timp ce Salvador, spectator atent, se bucura de
împreunarea lor, trântit într-un fotoliu?
— Măi să fie, nu pare că te-ai plânge!
— Câtuși de puțin, draga mea.
— Dar dragostea… unde e dragostea pe care o ai sau o aveai față de toți acești
bărbați? o întrebă Misia, credincioasă principiilor ei.
Prietenele ei, fără să simtă nevoia de a se privi, izbucniră în râs la unison.
— N-o să te înveți minte niciodată, draga mea. Dragostea, îi răspunse Coco,
luându-i-o înainte Galei, nu e o artă meticuloasă, veșnică și unică, asociată
sexului. Sexul e altceva.
— Trebuie să fii practică și să nu pierzi timpul, înțelegi? Fiecare știe ce
așteaptă de la celălalt și, când asta se termină, ne putem vedea în continuare de
viața noastră, adăugă Gala.
— Eu am fost în stare să suport multe infidelități, se destăinui Misia în cele
din urmă. Pentru mine era un efort, dar nu înțeleg căsătoria altfel decât făcând
sacrificii pentru a fi alături de persoana iubită.
— Dar… oare nu știai cu cine te măriți? ținu s-o întrebe Coco.
— Știam prea bine, dar m-am măritat. O actriță, o cântăreață la cor, o
moștenitoare bogată care voia să-i cumpere un tablou… La început nu m-am
îngrijorat din pricina lor, poate că ar fi mai cinstit să spun că m-au deranjat, nu
eram obișnuită cu aşa ceva, dar după aceea mi-am dat seama că Jojo se întorcea
mereu în brațele mele, când dispărea farmecul pasager. Până la urmă ajunsesem
să cred că nu-și va pierde niciodată capul din cauza nici uneia dintre ele și m-am
culcat pe o ureche, până când a apărut Roussy. M-am înșelat.
— Ai fi putut să faci și tu același lucru, spuse atunci Gala.
— Infidelitatea e o trăsătură a personalității, are mai mult de-a face cu tine
însuți decât cu dorințele tale.
— Sau cu relațiile care se stabilesc ulterior, ținu să precizeze Gala.
— Atunci, numai tu ești vinovată că nu te-ai ridicat la înălțimea soțului tău…
sau a rivalei tale, ia-o cum vrei, interveni Coco.
— Sunt forme diferite de a privi lucrurile. Eu, mai degrabă, cred că, în
vremurile astea, anumite femei par prea grăbite pentru a avea răbdarea de a-i
înțelege pe bărbaţi.
— Da, e limpede, săracii de ei… cred că ai uitat să adaugi că bieților de ei,
având la îndemână atâtea femei, le e greu să aleagă doar una și, din pricina asta,
se văd nevoiți să fie necredincioși din când în când.
— Nu-i vorba despre asta, i-o tăie Misia.
— Dar așa se pare și lasă-mă să-ți spun că, din câte se vede, nu ai fost prea
inspirată cu deciziile tale romantice.
— Asta e o lovitură sub centură.
— Mai degrabă încerc să-ți deschid ochii asupra unei realități care trece pe
lângă tine și pe care nu o cunoști.
Misia le asculta fără să le audă.
Trecuseră ceasuri, zile care i se păreau ani, veacuri de când se instalase în
noua casă pe care nu o împărțea cu nimeni, și atâta singurătate o sufoca. Din
fotoliul său, se uita la ceasul pe care-l avea în salon lăsând pur şi simplu timpul
să treacă. Pendulul părea să cearnă minutele încet… amintindu-i că rămăsese
singură, dar confirmându-i totodată că acea situație nu era veșnică, că la un
moment dat ceasul avea să se oprească în loc pentru ea. Privea zilnic contururile
fotoliilor, canapelele pe care le împărțise cu José María și pe care nu aveau să le
mai folosească împreună. Tot ce se afla în acea încăpere îi amintea de el. Închise
ochii, vru să treacă în revistă toate acele zile de bucurie pe care le petrecuseră
împreună, să ghicească ce făcea el acum. Oglinzile, tablourile, covoarele
persane, sfincșii aduși din cine știe ce călătorie, gheridoanele din secolul
trecut… ar fi putut să se miște printre acele piese de mobilier aproape fără să le
atingă… toate erau José María și totul mergea mai departe fără el. Niște voci o
treziră din visare.
— Soarta trebuie s-o meriți, draga mea. Trebuie să muncești din greu ca să fii
de aceeași parte a baricadei, o asigură Gala.
— Nu am timp s-o aștept. În realitate, nu am răbdare, niciodată nu am avut.
Iar italianca asta mă scoate din țâțâni, răspunse Coco.
— Nu e bine ca ea să își dea seama, îi spuse Gala.
— Despre cine vorbiți? interveni Misia ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis.
— Despre Schiaparelli, răspunse Gala.
— Aha, altă tânără care ne ia locul, care ne condamnă la trecut…
— Ți-ai pierdut mințile? Nu e mai tânără decât noi, nici să nu mai aud de ea, e
o parvenită care a ținut să intre în lumea modei! O să fie uitată, te asigur, în timp
ce stilul Chanel va dăinui.
— Câtă siguranţă mai ai și tu!… Totul trece, vremurile se schimbă, gusturile
se modifică.
— Lumea nu se va îmbrăca în plastic, nici nu-și va atârna homari de gât, cu
tot respectul pe care îl am pentru opera iubitului tău Dalí, ținu să se scuze Coco,
pe un ton care nu părea prea convingător, iar Gala făcu din cap un gest ce
însemna că primea scuzele, dar nu răspunse. Lumea va adora stilul Chanel, de
care deja vrea să se bucure. Italianca nu e decât o muscă nesuferită și trebuie să
așteptăm să treacă timpul până când o să dispară.
— Cam multe neplăceri îți provoacă pentru a fi o simplă muscă, adăugă destul
de ironică Gala.
— Cel mai bine ar fi să te gândești că stilul se schimbă, că Parisul
preaiubitului și dispărutului nostru Lautrec i-a făcut loc Parisului lui Cocteau și
al suprarealiștilor, comentă Misia cu dibăcie.
Coco se ridică și le privi:
— Dacă Salvador a revoluționat arta, şi eu am făcut-o prin creațiile mele, să
nu vă îndoiți de asta.
*

Nu trecu mult și Gala şi Dalí se întâlniră cu creatoarea de modă despre care

vorbise Coco. Acest lucru se întâmplă într-una din călătoriile lor în Statele Unite.
Italianca părea hotărâtă să facă suprarealism din creaţiile sale și de aceea grupul
de artiști aparținând acestui curent nu întârziase să meargă la atelierele ei.
Colecția de pălării pe care o crea în acel moment o făcu să moară de invidie pe
Gala, pe care acest obiect de vestimentație o atrăgea mai mult decât oricare altul.
Cu toate că îi recunoștea talentul uriaș, până la urmă Dalí nu desenă nimic pentru
italiancă, dar își petrecu ceasuri întregi făcând ultimele retușuri la o operă
suprarealistă inspirată de teribila femeie de afaceri care era Elsa Schiaparelli.
Gala se amestecă în discuții și o detestă imediat.
În acea perioadă, dispunând de venituri mai mari decât în trecut, se instalară
într-un apartament și încetară să mai lucreze cu Schiaparelli. În urmă rămaseră
rochii de zână cu nasturi în formă de bomboane, incrustații de clești de homari
pe câte o fustă, poșete în formă de telefon și acea minunată pălărie neagră cu un
escarpen de aceeași culoare, cu toc cui… Își reluară prietenia cu Chanel, iar Dalí
începu să colaboreze cu ea la costumele pentru balul de la Monaco.
Dar puține lucruri le mai rămâneau de făcut la Paris.Timpul se scurgea în
grabă.Nu trecuse mult de la ultima expoziție suprarealistă din capitala franceză,
unde Dalí prezentase un taxi pe timp de ploaie, cu un taximetrist căruia îi
montase un cap de rechin și o pasageră acoperită de melci de Burgundia,
deosebit de sinistru prin umorul său negru.
Cécile creștea, atât de mult încât se măritase. Bineînțeles că o făcuse fără
consimțământul părinților ei.
— Nici în privința asta nu știe să aleagă. Măcar un soț bun să fi găsit.
— E tânăr, dar pare băiat de treabă.
— O s-o lase însărcinată.
Și așa se întâmplă.
Gala și Salvador părăsiră Parisul și închiriară o casă confortabilă în Arcachon,
vila Flamberge, unde se puteau bucura în voie de climă, de vinul bun și de
marile restaurante. Stațiunea balneară făcea deliciul numeroșilor scriitori încă
din secolul al XIX-lea, iar vilegiaturiştii se odihneau comod pe șezlonguri întinse
pe nisip, la vremea refluxului, sub un soare deosebit de luminos și de liniștitor,
uitând de război.
Cu toate acestea, când trupele germane intrară în Paris, Gala și Dalí se simțiră
din nou îngroziți.
— Nu putem rămâne aici, spuse speriat Salvador.
— Nu se vor apropia, încercă Gala să îl liniștească, convinsă de contrariu,
fiindcă tocmai o avertizase tarotul.
— Ba da, o vor face. Asta nu mai e o ceartă între copii, spuse Salvador. Și au
început să facă prea multă zarvă. În plus, e ceva prea istoric pentru gustul meu.
Nu mai vreau să rămân aici!
— Atunci o să plecăm în America de Nord, încuviință fără să stea pe gânduri
Gala, dându-și seama că asta era cea mai bună soluție.
— Cu toate că eu… bâigui Salvador, cu îndoială în voce. Mie…
— Spune-mi, la ce te gândești? Ce vrei?
— Adevărul e că mi-ar plăcea să trec pe la tatăl meu și pe la sora mea ca să-mi
iau rămas-bun, înainte de a traversa din nou Atlanticul.
— De ce? Nu ne-au umilit suficient?
— Măslina mea… sunt tatăl meu și sora mea… sunt familia mea. Și dacă
vaporul se scufundă? Și dacă nu ajungem? Și dacă… Rămase pe gânduri,
căutând mai multe argumente.
— Și dacă ce? întrebă ea, destul de supărată.
— Și casa? Ar trebui să-i spunem Lídiei să aibă grijă de ea. Nu crezi?
— Fă ce vrei, încuviință Gala fără chef. Eu mă duc direct la Lisabona ca să
cumpăr biletele. Tarotul mă sfătuieşte să călătoresc singură, afirmă ea fără să-și
dea seama că Leonor Fini, una dintre pictorițele care locuiau în zonă, era aşezată
foarte aproape de ei.
— Dar… dumneavoastră credeți în magie? o întrebă pictorița, surprinsă.
— Cred mai ales în înțelepciunea cărților de tarot, o lămuri Gala, nevrând să-i
dea prea multe explicații.
— Ah, magia! continuă Salvador. Magia! Sigur că noi credem în magie. Mai
mult, draga mea, crede-mă când îți spun că trebuie să citești cărțile de magie ale
lui Ramón Llull, precum și rețetele de magie cotidiană ale lui Giambattista della
Porta, fără a uita să-l citești chiar și pe Freud!
Leonor îl privea descumpănită fără să-i fie clar nici măcar dacă vorbea serios
sau nu, atât de exagerate erau gesturile și mișcările pe care le făcea în timp ce
dădea explicații.
— Soțul meu a început de curând să-i citească, ținu Gala să justifice
grandilocvenţa lui.
— Nu vă faceți griji, continuați, continuați.
— Cunoașteți teoriile lui Freud cu privire la superstiții? Ați citit Totem și
tabu?… Magia e religia cea mai primitivă și mai veche din câte există. Omul a
avut întotdeauna nevoie de magie. Superstiția e aplicarea magiei la întâmplările
vieții de zi cu zi. De pildă, dumneavoastră vărsați sarea; imediat, pentru a
îndepărta ghinionul, aruncați puțină sare peste umăr. În realitate, gestul nefericit
care v-a făcut să răsturnați solnița este o evidență. Aruncați sarea pentru că
sunteți îngrijorată de ceva important și subconștientul dumneavoastră vă
avertizează astfel: „Ai grijă, azi nu trebuie să semnezi contractul, e ceva neclar, e
mai bine să aștepți până mâine“. La asta slujește superstiția. E o chestiune care
ține de mințile, de inteligențele privilegiate. Nu-i așa, iubito?
 XVI
TURNUL
Să pleci din ceea ce e negativ
și să intri în ceea ce e pozitiv

Drumul până în portul New York i se păru lui Salvador fără sfârșit. Știa ce
înseamnă marea, aproape că ar fi putut spune că nu-i mai era teamă de ea, după
părerea Galei, dar realitatea era că nu dormea, nici nu mânca și nici nu putea să
picteze, gândindu-se că aveau să moară înecați, cu toate că acum își controla
mult mai bine atacurile de panică.
— Parcă întreaga Europă ar vrea să scape, remarcă Salvador.
— Europa nu mai înseamnă nimic, nu rămâne nimic altceva acolo în afară de
război și de foamete, întări Gala, în timp ce încerca să se strecoare printre
saltelele întinse pe podeaua bibliotecii de pe vapor, atât de mulți oameni se
îmbarcaseră.
— Gala, Galușka! Cer nou, pământ nou! Uite! exclamă Salvador când sosiră
în port.
— Am ajuns fără probleme.
— Se pare că nu ne așteaptă nimeni, mai spuse el destul de îngrijorat.
— Unul dintre avantajele acestor călătorii sunt cele patruzeci și opt de ore de
dinainte și cele opt zile de după pe care le câștigăm neatrăgând atenția asupra
faptului că fie nu am plecat încă, fie că nu ne întoarcem.
— Ce vrei să zici?
— Că nu e nevoie să stârnim vâlvă pe marginea fiecărui lucru pe care-l facem.
— Dar eu vreau să vină să mă întâmpine, să ne aștepte…
— Nu-ți face griji, Salvador.
— Poate că ar fi trebuit să anunțăm că venim… Și dacă avem cumpărători?
— Ne vor căuta, nu te grăbi.
— Trăim într-o epocă în care lucrurile se despart de noi mai repede decât ne
despărțim noi de ele, iar asta mă face să mă tem, uneori. Nu putem rămâne fără
bani, nici fără cumpărători…
— Tu nu-ți face griji. Eu știu bine când îi voi avea, de fapt când îi vom avea,
și vor fi suficienți pentru ca noi să fim fericiți. Atunci nu vom mai depinde de
nimeni. Și vom trăi fără să facem nimic.
— Nimic?… Ai fi în stare?
— Aș putea trăi foarte bine fără să fac nimic.
Se lăsa noaptea. Gala stătea așezată foarte aproape de fereastră, privind țintă
dincolo de ceea ce se întrezărea la linia orizontului. Ochii îi zburau așa cum o
făceau și gândurile, iar mintea îi spunea zilnic că nu se apropiase, nici măcar
puțin, de toate aspirațiile care o însufleţiseră de când îl cunoscuse pe Salvador.
— La ce te gândești?
Gala se înfioră, surprinsă că Salvador se afla alături de ea. Imediat, fără să
răspundă, se ridică și îngenunche la picioarele lui.
— Priveam această mare fără suișuri și coborâșuri. Nu mă gândeam la nimic,
minți ea. La ce i-ar fi slujit să-i spună lui Salvador ce gândea cu adevărat, de
vreme ce nu aveau aceleași păreri? Sunt atât de fericită, încât mă întreb dacă nu
cumva ar trebui să încetez să mai trăiesc, începând chiar de acum, alături de tine.
— Fericită? Cu visele mele, cu coșmarurile mele? se arătă surprins Salvador.
— Prudent este să lași să treacă timpul profitând de el la maximum, ceea ce
poate că se și întâmplă deja.
— Nu te înțeleg, bâigui Salvador.
— Poate că ai dreptate, și fericirea nu e reală, spuse Gala răspicat și adăugă:
Problema e că tu ești un pesimist trist, dragul meu. E limpede. Nu ai face nimic
fără mine. În timp ce eu sunt o pesimistă veselă și, cu privire la asta, iarăși nu
putem face nimic, îi spuse ea. Eu am hotărât demult să ies din impas cum voi
putea, după cum ştiu să lupt împotriva lumii, dacă e nevoie, convinsă că eu sunt
cea care o conduce, în timp ce, în cazul tău, se întâmplă invers.
— Să lupți.
— Da. Să lupt pentru a obține ceea ce cred că lumea ne datorează.
— Nouă?
— Da. Vreau să trăiesc și să mor fără să-mi fac griji cu privire la ceilalți, mi-
am făcut și așa prea multe griji de-a lungul vieții. De-acum gata, puțin îmi pasă
ce se întâmplă cu ceilalţi! De-asta am venit aici.
— Nu vom putea rămâne aici pentru totdeauna.
— De ce nu?
— Pentru că nu avem bani.
 — Asta se va aranja. E suficient dacă tu îți dai seama că, pentru asta, nu poate
trece nici o zi fără să lucrezi.
Se puteau obișnui, încet, încet, cu noul continent. Găzduiți și hrăniți de
înstărita văduvă nord-americană, scutiți de grija chiriei. Fără să primească critici
pentru modul lor de viață, adulați și bine tratați…
În sfârșit, cei doi intrau într-o perioadă fecundă. Gala nu se înșelase, banii nu
se aflau în Europa, schimbaseră continentul, mâinile. De aceea trebuia să
stabilească, de la bun început, obligațiile fiecăruia din ei. Gala își asuma sarcina
de a obține pânze, vopseluri, de a alege culori, ba chiar de a sugera idei… Se
petrecu ceea ce se petrecuse cu Éluard. Cuplul trăia din și pentru ceea ce hotăra
ea, hotărâri care veneau mereu din și pentru munca lui Salvador. Fugeau de
întâlnirile neprevăzute. Ceilalți ar fi putut fi o amenințare. Nu fumau, nu se
drogau, nu voiau să se afle în preajma celor care împrăștiau boli venerice,
condamnau folosirea stupefiantelor… și sfârșiră prin a se izola într-o atmosferă
aseptică. Oricine putea fi suspect de a transmite microbi mortali, iar ei nu voiau
să-și asume acest risc. În același timp, Éluard continua să depindă de Gala, deși
nu doar că trăia alături de Nush, ci îi mai și despărțeau mii de kilometri:
Nu nutresc speranța de a putea veni să te văd, iubita mea Galușka, dar nu am
bani. Și mă lupt zadarnic să-i obțin. Când îi voi avea, ți-i voi trimite, dar
adevărul e că trăiesc rău, foarte rău, supraviețuim ca prin minune. Bine
măcar că mica noastră Cécile e cu mama mea, iar alături de ea nu se
confruntă cu lipsuri. Deși, dacă aveți nevoie de bani, spune-mi. Trimite-mi o
telegramă și voi vinde orice pentru a-i obține.
Dacă nu e neapărată nevoie, prefer să nu se afle că mă confrunt cu lipsuri.
Aici, vremea e tristă și cenușie. E așa de când am început să-mi vând
tablourile. Mâine îi voi vinde unui prieten un tablou semnat de Picasso. Asta
o să-ți facă bine, ma petite, când voi primi banii am să-ți trimit jumătate. În
plus, nu mă simt prea grozav, plămânii mei încep să mă chinuie din nou și
trebuie să merg regulat la control, la spital. Bine măcar că Nush, Nush a mea,
e mereu alături de mine. Cu toate că nu știu ce n-aș da să fii tu cea care mă
însoțește. Am atâtea amintiri de la Clavadel, de fiecare dată când trec pragul
acestui spital. Nu pot evita să nu-mi amintesc de tine în acele zile, de zâmbetul
tău, de grija ta, de primele tale sărutări. Trupul meu m-a făcut întotdeauna să
sufăr mult, dar îi sunt recunoscător, pentru că boala m-a făcut să te cunosc.
Ce s-ar fi întâmplat cu mine dacă n-ai fi fost tu…
 — Suntem îngrijorați din pricina banilor, de acord, dar e important ca nimeni
altcineva să nu-și dea seama de asta, aici sunt de aceeași părere cu Paul. Dar noi
nu-i vom spune nici măcar lui, îi zise atunci Gala lui Salvador. Ea nu ar fi
mărturisit niciodată într-o scrisoare, cum făcuse Paul, situația în care se afla.
Forța noastră constă în a nu inspira milă. Chiar dacă am muri de foame, nu
trebuie să se afle. Paul ne va ajuta și asta ne va îngădui să vindem tablourile tale
la un preț mai bun.
— Dar… spune că se află într-o situație grea, că îl afectează criza.
— O să reușească să facă rost de bani, nu-ți face griji din pricina asta.
Salvador se simțea sprijinit, ocrotit de Gala ori de câte ori îl îngrijora ceva, nu
trebuia să se gândească nici la cele mai mărunte probleme cotidiene. Gala era
mereu prezentă cu un răspuns, o idee și mai ales, cu o soluție bine chibzuită.
— Știu asta.
— Cu toate că… șovăi Gala. Cred că ar trebui să merg să-l văd când ne
întoarcem. Se simte singur.
*

— N-o să-ți vină să crezi, spuse Coco.

— Ce anume? întrebă Misia.
— Tocmai mi s-a spus că Gala continuă să se vadă cu Paul, o asigură Coco cu
un zâmbet destul de ștrengăresc.
— Probabil că mai au de rezolvat lucruri de-ale lor, răspunse Misia.
— Nu, draga mea, s-au întâlnit doar ca să se culce împreună. Tocmai mi-a
spus chiar ea asta.
— Ai văzut-o? întrebă Misia surprinsă.
— Am dat nas în nas cu ea în dimineața asta.
— Și face asta?
— N-am vrut să mai pun întrebări, ca să nu par prea băgăcioasă, dar cum Gala
nu reușește să facă dragoste cu Salvador, ori de câte ori poate profită de ocazie
ca să se culce cu Paul, o asigură Coco.
— E în continuare îndrăgostit de ea, spuse Misia, destul de melancolică.
— Și Salvador? Ce-o fi trecând prin capul acestui om?
— Se pare că nu-i pasă nici cât negrul sub unghie.
— Atunci înseamnă că nu vor exista probleme, spuse Coco.
— Draga mea, nu-i vorba despre asta.
— Vreau să spun că nu e prea normal să te vezi în continuare cu fostul soț, în
timp ce bărbatul tău stă acasă și lucrează, și tuturor să li se pară firească situația.
— Vai… dacă ți-aș povesti, replică Coco.
Misia își privi prietena.
— Nu, să ştii nu este, o asigură Misia.
— Normalitatea o stabilește fiecare. Dacă-mi amintesc eu, există o listă lungă
de amanți oficiali ai Galei din timpul relaţiei ei cu Salvador. Să te culci din nou
cu cel care a fost cândva soțul tău, e, în realitate, dacă ne gândim bine, ca și cum
te-ai culca cu soțul tău, o asigură creatoarea de modă.
Cu cât o asculta mai mult, Misia era cu atât mai surprinsă. Cât de mult invidia
ușurința de care dădea dovadă Coco, nu doar pentru a se apropia de bărbații pe
care îi dorea la un moment dat, ci și pentru a nu avea rezerve când își schimba
partenerul! În schimb, ea… cât de greu îi era să aleagă și mai apoi să
îndrăznească să preia inițiativa… Zâmbi amintindu-și cât de ușor îi venise
prietenei sale, deşi promisese că-l va însoți în Spania pe Stravinski, amantul ei
din acea perioadă, să-și schimbe hotărârea cu doar câteva ore înainte și să plece
împreună cu ducele Dimitri la Monte Carlo, pentru a inaugura Rolls Royce-ul pe
care acesta tocmai și-l cumpărase.
„Coco e o biată croitoreasă care îi preferă pe marii duci artiștilor.“ Într-o
pornire de fidelitate față de prietenul ei, Misia îi trimise o telegramă lui
Stravinski. Acesta, din țara vecină, o suna constant, plângându-se de ceea ce îi
făcuse Coco. Dar așa era ea. Nu face altfel, iar Misia avea sentimente amestecate
cu privire la atitudinea prietenei sale: îi invidia capacitatea de a sări de la un
bărbat la altul fără ca asta să fie o problemă, dar îi și respingea atitudinea. Nu
putea face nimic pentru a schimba lucrurile, astfel încât sfârși prin a o accepta
așa cum era și se hotărî să ocolească problemele.
Prin urmare, îi trimise o telegramă şi lui Coco: „Nu veni, Stravinski te va
ucide“, căci fidelitatea avea două fețe. Era mai important să fie pusă în temă. În
realitate, amândoi trebuiau să fie informați cu privire la ceea ce se întâmpla.
Numai așa putea să funcționeze cuplul lor.
Dar în cazul Galei, lucrurile stăteau altfel.
Fusese căsătorită cu Paul, aveau împreună o fiică, pe care ea o ignora. Oare ce
îi trecea prin minte acestei femei? Care erau prioritățile sale? Ah, dacă ar fi avut
ea norocul de a avea o fiică!
Salvador și Gala trăiau departe de toate zvonurile și comentariile rău
intenționate care se plămădeau în jurul lor. La întoarcerea din Statele Unite, după
o trecere rapidă prin Paris, în timpul căreia Gala, într-adevăr, profitase de ocazie
și făcuse dragoste de câteva ori cu Paul, hotărâră că nu era sigur să rămână în
capitală și că era necesar să plece de-acolo până când situația avea să se
îmbunătățească.
Ajunseră la Arcachon doldora de dolarii primiți la New York, vrând să uite că,
la numai câțiva kilometri, se dădeau lupte. În Big Apple, Dalí avusese mai mult
succes decât și-ar fi putut imagina. Apăruse chiar pe prima pagină a ziarelor
pentru că fusese arestat, în urma unei sugestii a Galei.
Marele magazin newyorkez Bonwit Teller îl însărcinase să facă designul
pentru două dintre vitrine. Dalí și Gala munciseră toată noaptea ca să tapeteze o
cadă veche cu lână neagră de oaie, o umplură cu apă și lăsară să plutească în ea
niște brațe de ceară care țineau oglinzi. Se duseseră foarte târziu la culcare și, în
ziua următoare, coborâseră pe Fifth Avenue, curioși să vadă reacțiile
newyorkezilor. Magazinul primise atâtea plângeri din partea publicului, încât
cenzurase opera lui Dalí, punându-i un halat manechinului care fusese așezat ca
și cum ar fi vrut să intre în cadă. Dalí înnebuni văzându-l. O trimise pe Gala
înapoi la hotel pentru a aduce întăriri. Apoi se năpustise în vitrină dinspre
interior și dărâmă cada, care, lovindu-se de sticlă, se sparse în mii de bucăți,
lăsând o deschizătură prin care Dalí ieși pe stradă. Un poliţist care trecea pe-
acolo îl arestă pe loc, acuzându-l de pagube intenționate. Gala sosi câteva minute
mai târziu, pregătită să scoată ochii oricui. Urmărise mașina de poliție până în
dreptul comisariatului și rămase așezată lângă el, pe bancă; docil, Salvador
mânca pere din compot și bea lapte. Judecătorul de serviciu, obișnuit mai
degrabă să aibă de-a face cu gangsteri și cu hoți decât cu personaje excentrice,
suspendă sentința lui Dalí și îi trimise pe-amândoi acasă, sfătuindu-i să se poarte
frumos.
— Astea sunt câteva dintre privilegiile de care pare să se bucure un artist
temperamental, spuse magistratul fără a mai da importanță incidentului.
Ecourile știrilor în care era menționat Dalí traversară rapid Atlanticul, și,
ajungând în Franța, mai degrabă decât să aibă parte de batjocură, făcură obiectul
invidiei pentru impactul pe care îl avuseseră.
De aceea, când se instalară la Arcachon, un sătuc la modă printre scriitorii și
actorii parizieni, construit în jurul unei dane aflate la cheremul valurilor, Dalí
lucră febril, cufundându-se în alchimia culorilor, a vopselurilor și a firnisului, ca
și cum ar fi trebuit să găsească o combinație chimică în stare să transforme
nebunia războiului din Europa și felul în care acesta îi invadase sufletul, sau
încercând mai degrabă să transpună toate acestea pe pânză.
 — Caii și chipurile oamenilor din Guernica lui Picasso sunt sfâșietori și
agonici. El nu înțelege că războiul nu e confruntarea dintre bine și rău, nici
consecința unor imperative geopolitice.
— Ai dreptate. Geografia are prea puțină însemnătate dacă oamenii sunt cei
care vor să se arunce în luptă.
— De aceea voi apăra tradiția lor. Trebuie să lupt împotriva lipsurilor, a
mărunțișurilor și revoluțiilor. Ce-mi pasă mie de colectivizare, de ce să revendic
un destin comun, dacă nu cred în el!
— Ceea ce este individual, unic…
— Da.
Dar Salvador știa că nu putea să înfrunte singur toate acestea. Că nu ar fi putut
merge mai departe, dacă nu ar fi fost ea, care îi impunea o rutină. În vreme ce el
picta, Gala citea cărți de știință, de filozofie, metafizică, arhitectură… orice i-ar
fi putut oferi o viziune a lumii aflate dincolo de întunericul războiului. Petrecea
ore întregi întinzând tarotul și nu conta cum amesteca cărțile, pentru că mereu îi
ieșeau aceleași arcane: Călăul, un tânăr cu bani, Diavolul și Moartea. Oare
războiul avea să ajungă în Franța? Avea să se apropie de ei? Avea să se vadă
nevoită să fugă de hoardele roșii care distruseseră casa părinților ei din Rusia și
care îi obligaseră să trăiască cu mai nimic?
— Nu trebuie să-ți pui arta în slujba nimănui în afară de tine, îi spuse atunci
Gala.
— Știu.
— Nu-i vorba despre ce gândesc eu, ci de ceea ce tocmai mi-a confirmat
tarotul. Ce contează că toți s-au hotărât să intre în partidul comunist, noi, dacă va
fi nevoie, ne vom crea propriul partid.
— O vor face și ei.
— Nu cred, din mintea lor a dispărut ideea „Nu tuturor. Nu ordinii. Nu
disciplinei…“
— Ei cred că asta e modalitatea de a se îndepărta de burghezie.
— Politica nu e pentru artiști, pentru genii.
— Eu nu sunt decât dalinian, Măslina mea. Și așa voi rămâne până la moarte.
De-asta sunt un geniu.
Gala îl privi și zâmbi. Făcea primii pași în direcția zămislirii propriei opere și
evoluția lui nu putea fi mai promițătoare. Salvador înțelesese perfect că, de fapt,
el era atracția. Fără el, opera lui nu însemna nimic, avea nevoie de această
interpretare, de a se considera un geniu pentru a putea atrage atenția prin
înfățișare, prin gesturi, pentru că, la urma urmei, un geniu poate la fel de bine să
nu existe dacă nu reușește să atragă atenția publicului.
Era limpede. Trebuia să facă orice pentru a atrage masele, de la împrăștierea
unei omlete pe părul cărunt al unei femei bătrâne, până la includerea unor
svastici în conferințele lui, sau inventarea unei piscine în care înotau false sirene.
Asta era premisa. Dar până să reușească să scoată la iveală geniul, Gala trebuia
să se înarmeze cu răbdare pentru a împiedica să iasă la iveală nebunia, paranoia
pe care Salvador o purta în sine și care, în anumite împrejurări, îl putea
transforma într-un nebun furios, în stare de cele mai cumplite fapte.
Gala își amintea când îl lăsase singur la prima expoziție suprarealistă
internațională, care avusese loc la Londra. O strigase plângând, spunându-i că
avea să moară dacă nu venea alături de el. Ea se afla la numai câțiva metri
distanță, bând o cafea, dar trebuise să fie chemată. Salvador se sufoca într-un
costum de scafandru de la care pierduse cheia și pe care numai Gala îl putea
deschide.
— N-ar mai fi trecut decât câteva secunde și publicul ar fi asistat la moartea
ta, îi spusese atunci.
— Ar fi fost un act suprarealist, răspunsese Dalí, lăsându-i cu gura căscată pe
cei care se aflau în preajmă. Voiam să demonstrez că tocmai mă cufundam
profund în mintea omenească.
Din toate aceste pricini, Arcachon era locul ideal pentru a trăi. Nu doar că nu
le lipsea nimic, dar pe deasupra erau tratați ca niște zeităţi. Amândoi preferau
ordinea dezordinii, pacea războiului, confortul revoluției, și pe toate acestea le
găseau în acel sătuc. Mai mult, acolo se întâlniră cu câteva celebrități cu care lui
Dalí îi plăcea să se vadă, aşa că perechea își reînnoi prietenia cu Marcel
Duchamp și cu Coco Chanel. Doar că acum aveau bani, nu mai era ca înainte. Și,
cu toate acestea, Gala o bătea mereu la cap pe Coco cerându-i să-i dăruiască
rochii sau măcar să i le vândă mai ieftin.
— Franțuzoaica asta nu e în stare să facă un cadou. O rochie! Nu i-am cerut
decât o rochie!
— Dar, Măslina mea, le putem plăti… cumpără-ți ce vrei…
— Azi avem cu ce, dar mâine cine știe dacă vom mai avea bani. Mai bine îi
păstrăm.
În fond, ea mereu o preferase lui Schiaparelli și i-o și demonstrase, reușind să-
l facă pe Dalí să se îndepărteze de italiancă; nu pricepea cum de Coco nu se arăta
mai generoasă.
 — Orice clipă din viață trebuie să reprezinte o revanșă, o cucerire sau un
dezavantaj, îl asigură Gala.
La Arcachon, Gala începu să colecteze muște. Nici nu era greu, pentru că de
îndată ce Dalí făcea baie sau își schimba cămașa pătată cu mâncare, toate se
lipeau de el. Nu trebuia decât să aștepte. „Același lucru ar trebui să facem și cu
banii“, se gândea rusoaica.
Între timp, la radio se transmiteau cele mai sumbre știri de pe câmpul de luptă.
În mai 1940, nemții invadaseră Olanda, Belgia și Luxembourg. La sfârșitul
aceleiași luni, naziștii trecuseră granița cu Franța și pe 14 iunie armata germană
defila pe sub Arcul de Triumf. Dar acolo, pe malul micului lac din Arcachon,
războiul părea să fie uitat.
Gala se simțea ca pe o insulă de neatins. Asta până să apară refugiații de la
Paris, când rusoaica intui că primejdia se apropia prea mult. Așa că se hotărâră
să fugă din nou.
— Sunt toate lucrurile în mașină, spuse ea pe un ton foarte serios.
— Nu putem pleca mâine?
— Ca să afle toți?
— Doar nu facem nimic rău.
— Cu cât se știu mai puține lucruri despre noi, cu atât mai bine.
Astfel, Gala şi Dalí plecară în timpul nopții, fără să-și ia rămas-bun de la
nimeni.
— Tablourile… picturile… lucrurile mele…
— Eu voi merge la Paris, o să i le încredințez pe toate lui Paul. El va avea
grijă de lucrurile noastre. Tu du-te să-i vezi pe tatăl tău și pe sora ta. Pe mine nu
mă recunoaște nimeni, în schimb tu ești prea cunoscut. Gestapo-ul te-ar aresta
imediat.
— Pe mine? Dar ce am făcut eu?
— Nu e nevoie să fi făcut nimic.
— Dar eu am vorbit întotdeauna de bine despre Hitler… se lamentă el.
— Știu, dar ar trebui să găsim pe cineva care să cunoască declarațiile tale. E
mai ușor să dai peste cineva care să fi auzit despre războiul din Spania și despre
roșii pe care-i aveți acolo și despre catalanii separatiști, iar asta ar fi în
detrimentul tău. Cel de-al Treilea Reich nu are nevoie de prieteni ca tine, nu îți
vor recunoaște arta, părerea pe care o au naziștii despre suprarealişti este că voi
toți ar trebui să fiți închiși la spitalul de nebuni și sterilizați, pentru ca ideile
voastre să nu contamineze încă o generație. Du-te la Cadaqués pentru câteva zile
și ne vom întâlni la Lisabona. De acolo vom pleca împreună în America.
În plus, Gala avea pașaport francez și putea merge la Paris fără prea multe
probleme.
— Și figura ta?
— Ce-i cu figura mea? replică Gala.
— Vor crede că ești evreică, Măslina mea, cu trăsăturile astea. Trăsăturile
astea pregnante și minunate…
Îl privi fără să spună nimic. Avea dreptate, naziștii ar fi putut s-o confunde…
— Voi ști ce să le spun dacă mă opresc, nu te pripi, răspunse ea, sigură pe
sine.
Naziștii nu bombardaseră Parisul, orașul era intact, pustiu, cu excepția
cuceritorilor teutoni, transformați în turiști care făceau fotografii lângă Arcul de
Triumf și mormântul lui Napoleon. Câteva cafenele rămăseseră deschise. Ceea
ce vedea acum în orașul de care se îndrăgostise de îndată ce pusese piciorul în el,
când abia împlinise optsprezece ani, avea prea puțină legătură cu ceea ce
admirase ea atunci. Stătu atât cât să vorbească cu Paul, explicându-i unde și în ce
condiții își lăsase lucrurile și însărcinându-l să aibă grijă de tot ce-i aparţinea.
— Și Cécile? Nu mergi s-o vezi?
— E adultă.
— Dar și-ar dori să te vadă…
— E de-ajuns să-i spui că am fost aici.
— Gala, ma petite… ce-o să se întâmple cu tine dacă pleci? Și cu mine,
știindu-te atât de departe?
— În America nu ni se va întâmpla nimic. Tu ai grijă ca tablourile să nu
ajungă pe mâini străine.
— O să se necăjească… vrea atât de mult să te vadă…
Gala își aminti atunci de iepurașul alb pe care-l adoptaseră la Cadaqués. Îl
iubea atât de mult, încât îl lua cu ea peste tot. Dormea cu ea în pat și mânca cu ei
la masă. Devenise un fel de copil al tuturor, iar servitoarele îl adorau. Gala îl
răsfăța mult. În octombrie, cu puțin înainte de a pleca la Paris, servitoarele o
întrebaseră pe Gala ce avea de gând să facă cu iepurașul: să-l ia cu ea peste iarnă
sau să-l lase la Cadaqués, unde ele ar fi avut grijă de el cât era ea plecată? Gala
nu se gândise prea mult și hotărâse să-l facă tocană! Nu stătuse nici o clipă în
cumpănă. Servitoarele fuseseră îngrozite. Să omoare iepurele pentru a-l mânca?
— Sigur, doar nu ne mai slujește la nimic, le răspunsese ea cu seninătate.
Ah! De câte neplăceri ar fi fost scutită dacă ar fi putut să trateze la fel de
radical alte lucruri sau persoane! Doar Salvador o înțelegea. Amândurora le
plăcea să se laude cu cruzimea față de animale, era ca și cum astfel ar fi evitat să
o aplice oamenilor. Dalí povestea cum, pe vremea când era adolescent, dăduse
foc unui copac de care crucificase de viu un arici; sau cum legase pliscul unui
pelican ca să-l vadă murind de foame.
— O să-ți scriu, Paul. Când ne vom stabili undeva, o să-ți scriu.
*

Războiul, moartea, durerea, persecuțiile, invidiile. Eu am trăit toate astea și

nu voiam să ajung să le retrăiesc. Salvador a stat în cumpănă, el nu a trecut
prin aceleași lucruri, era un copil, e un copil, trebuie să-i dai puține explicații
și multe ordine. Știam asta. Trebuia să ne facem din nou bagajele. Nu încăpea
nici o discuție în această privință.
 XVII
STEAUA
Drumul nu te mai pierde

— Succesul ți-e garantat, crede-mă, îi spuse Gala, euforică. America de Nord

e gândită pentru tine.
Și Gala avea din nou dreptate. Vocația de showman a lui Salvador era
înnăscută, iar trecerea lui prin Statele Unite o făcu să devină definitivă. Nu exista
altă țară care să aibă mai mult interes către noutate, asta pe lângă faptul că
accepta de bunăvoie ciudățeniile oricui ajungea acolo, iar Salvador a fost primit
cu brațele deschise. De aceea fusese un lucru bun, după neînțelegerile cu
suprarealiștii francezi, să plece definitiv în America, sau cel puțin să plece fără a
avea o dată fixă de întoarcere.
În primele șase luni petrecute în America de Nord, Gala şi Dalí locuiră în casa
de la țară a lui Caresse Crosby, la o fermă din Virginia. Caresse era o femeie
măruntă și energică. Ospitalitatea ei era, pentru cei doi, o adevărată mană
cerească, se puteau obișnui treptat cu noul continent și nu se vedeau nevoiți să
folosească economiile pe care le aveau. Ceea ce pe Gala o convinse că luase
decizia corectă. Când o cunoscuseră, locuia într-un castel din pădurea
Ermenonville, în apropierea Parisului. Interiorul castelului, Moulin du Soleil, era
cu totul alb, iar musafirii beau întotdeauna lapte. Avea pereții albi și covoare
albe, iar ea era îmbrăcată numai în alb. Acolo, Gala și Dalí ascultaseră pentru
prima dată Night and Day, a lui Cole Porter, și fuseseră vrăjiți de imaginile din
Statele Unite pe care le sugera cântecul.
Gala şi Dalí deveniră imediat stâlpii salonului lui Caresse, unde veneau și alți
artiști și intelectuali ai vremii. Acolo se întâlniră cu Anaïs Nin, o scriitoare
franceză foarte la modă pe-atunci în America. De îndată ce îi văzu, deveni o
observatoare atentă a acelui cuplu ciudat, care amesteca timiditatea cu aroganța,
dând dovadă de suficientă ingeniozitate pentru a se afla în centrul atenției și a-i
face pe toți să acționeze în avantajul lor.
 — Trebuie să ascultați asta, spuse într-o zi scriitoarea, profitând de faptul că
Gala şi Dalí își făceau siesta. Cred că acest cuplu ne va oferi clipe foarte
frumoase şi merita să-i fac portretul, așa că nu m-am putut stăpâni să nu-l pun pe
foaie.
— Citește, citește, draga mea, nu ne mai ține pe jar, o zori unul dintre cei care
se aflau în preajma ei.
— Despre amândoi? întrebă cineva. Ai scris despre amândoi?
— Da, da, despre amândoi. Cu toate că am stat în cumpănă, comentă Anaïs.
Deși sunt uneori surprinsă, înțeleg că Gala, din cauza fragilității lui Salvador și a
aerelor lui infantile și nesigure, ține în mână frâiele și cred că, fără putință de
tăgadă, ea e capul acestui cuplu, care ar dispărea fără forța ei. Dar alteori sunt
indignată să constat ce distanță mare există între Dalí și soția lui, atât de mare,
încât aproape niciodată nu îndrăznesc s-o strig pe nume.
— Doamna Dalí! Cu siguranță o strigi doamna Dalí.
— Nu te îndoi de asta, și o fac mai ales ca s-o necăjesc și să mai înceteze să-și
joace rolul și să se gândească puțin și la ceilalți.
— Nu vei reuși.
— Știu.
— Haide, nu mai pierde vremea și citește, nu cumva să apară chiar acum,
spuse atunci Caresse.
— Până să ne dăm seama, începu Anaïs să citească pe un ton care întreținea
suspansul, toată casa se învârtea în folosul și pentru bunăstarea lui Salvador.
Gala își asumase în mod inteligent sarcina de a face în așa fel încât noi toți să ne
mișcăm în direcția stabilită de ea. Cum el lucra la bibliotecă, nu ne lăsa să intrăm
decât în orele în care el nu se afla acolo. Dacă cineva cobora în sat, trebuia s-o
facă pentru a căuta niște fleacuri de care avea nevoie Salvador pentru picturile
lui, continua ea să citească în timp ce teatraliza puțin lectura. Chiar și pe mine,
spuse ea cu emfază, m-au întrebat dacă nu mă deranja să traduc un articol pentru
el din engleză în franceză, și așa am și făcut, prieteni.
Toți izbucniră în râs.
— Mie mi-au cerut, dacă nu mă supăr, să îi sun pe cei de la revista Life ca să
vină să-l vadă… comentă Caresse.
— Iar mie, să rup niște flori care-l stinghereau pe când contempla orizontul,
adăugă altul.
— În felul ăsta, continuă Anaïs, fiecare dintre noi ne îndeplinim sarcina pe
care Gala ne-a trasat-o pentru a spori mulțumirea și liniștea geniului. „Cum a
reușit aşa ceva?“ vă veți întreba, de vreme ce doamna Dalí nu ridică niciodată
vocea, nici nu încearcă să seducă ori să cucerească. Cu inteligență, nu vă-ndoiți
de asta, și cu aplombul pe care ți-l dă certitudinea că lumea se învârtește pentru
ca Salvador să picteze. Astfel, doamna Dalí a considerat subînțeles faptul că toți
cei prezenţi există exclusiv pentru a-l sluji pe Dalí, marele geniu de necontestat.
Și continuară să vorbească astfel pentru o bună bucată de vreme, râzând și
comentând cum fusese Gala în stare să transforme viața casei: aproape fără ca
vreunul dintre ei să își dea seama și folosindu-i pe toți fără efort, reușise să facă
în așa fel încât Dalí să obțină toate lucrurile de care avea nevoie.
Și asta în condițiile în care abia dacă se lăsau văzuți. Artistului îi plăcea să se
trezească devreme, cam pe la șapte și jumătate, iar de la ora opt era deja absorbit
de creioanele și culorile lui până la ceasul prânzului, pe care îl lua în sufragerie.
Era singurul moment în care se alătura celorlalți musafiri ai casei. Pentru ceva
mai mult de o jumătate de oră după cafeaua servită în grădină, Salvador avea
propriul său ritual. Se așeza pe scara monumentală refuzând cu înverșunare să se
aventureze și să calce pe gazon, unde trebuia să dea piept cu teroarea cea mai
mare, lăcustele, făcând tot felul de gesturi exagerate, până când reușea să atragă
atenția tuturor celor din jur. Apoi, cei doi își luau rămas-bun printr-o mișcare
delicată a capului, iar Salvador se reașeza în fața șevaletului.
În restul zilei, fiecare se odihnea în voie până când Gala sugera că trebuie să
facă ceva. Dar într-o noapte liniștea a fost spulberată. Totul era cufundat în
linişte când Salvador scoase un țipăt îngrozit și se ridică tresărind de spaimă,
trăgându-și scaunul, lovind ușa și ferestrele pentru a le deschide și fugind să se
ascundă sub masa enormă din salon, ca și cum l-ar fi zărit pe necuratul.
— O lăcustă! Acolo, o lăcustă uriașă! Omorâți-o, omorâți-o!
Era cu adevărat îngrozit. După prinderea insectei, s-a liniștit.
— E oribil, nu pot să evit asta, dar lăcustele mă îngrozesc. Imbecilitatea e
întipărită pe fețișoara lor crudă, se lipesc de tine și nu-ți mai dau drumul.
Gala, fără să facă prea mult caz, se duse în salon, îl privi pe Dalí fără să-i
spună nimic și îl luă de mână, ducându-l înapoi în cameră, de unde nu mai ieșiră
până a doua zi dimineața.
— Dalí a visat un pian cu coadă, anunță Gala.
— Un pian?
— Da, un pian cu coadă, care trebuie așezat lângă o vacă priponită de un par.
— Dar…
— Își va pierde inspiraţia. Are nevoie de asta. Trebuie să i le dăm, Caresse.
Ideile lui, visele lui înainte de toate…
Discuția nu se mai prelungi. La sfârșitul dimineții, pianul și vaca așteptau pe
câmpul spre care dădea fereastra de la camera lui Dalí. Și în vreme ce Salvador
se întorcea la lucru, Gala ieșea să se plimbe pe câmp și să citească, lungită pe
iarbă.
— Mi se pare foarte interesant ce ai scris, spuse Gala întorcându-se de la
plimbare în acea zi. Dar amintiri? Vor crede că ești bolnav, că vrei să mori.
— Asta n-o vor crede decât idioții. E foarte limpede ce fac. Spre deosebire de
toată lumea, mi se pare mai inteligent să-mi scriu mai întâi memoriile și apoi să
trăiesc. Să trăiesc! Pentru asta trebuie să-ți lichidezi jumătate din viață, pentru ca
jumătatea cealaltă să continue să se îmbogățească. Iar eu o voi lichida scriind
despre ea.
Gala îl privi și judecă drept bună explicația lui. Se așeză lângă el și începu să
consulte tarotul. Ce ar fi presupus publicarea Vieții secrete a lui Salvador Dalí?
Împărăteasa și triumful ei asupra lui se repetau deseori când întindea cărțile. Era
limpede, cartea lui avea să fie un imn pentru Gala, pentru cei zece ani de viață în
comun.
Astfel, zilele trecură fără probleme, până când într-o noapte, soțul lui Caresse,
un tânăr înstărit cu care se afla în acel moment în divorț, se îmbătă. Înșeuă un cal
și începu să galopeze în jurul casei, trăgând cu pistolul.
— Toată lumea afară din casă! Nu vreau trântori aici! Afară!
Nici unul dintre musafiri nu se mișcă, surprinși de ceea ce se întâmpla.
— Am spus că nu vreau pe nimeni în casa asta! continuă el să strige, ca scos
din fire și, fără să le dea timp să reacționeze, începu să distrugă tablourile pe care
Dalí le depozita în atelier. Încep cu astea și voi continua cu toate celelalte,
amenință el.
Gala şi Dalí, încă în pat, săriră speriați, îmbrăcați în pijamale.
— Salvador, să plecăm! spuse Gala întorcându-se în dormitor, după ce văzuse
debandada.
Dalí, ghemuit într-un colț al încăperii, tremura de spaimă.
— Ridică-te, nu mai stăm nici o clipă în casa asta.
— Tablourile mele…
— Le-a distrus pe cele pe care le țineai în atelier. O să le luăm pe astea,
răspunse Gala în timp ce începea să împacheteze pânzele la care lucra în acel
moment.
Câteva minute mai târziu, cu tablourile așezate pe bancheta din spate a
Cadillacului Galei, soții Dalí părăseau ferma, fără a-și lua rămas-bun de la
nimeni.
*

Să faci bani, să obții bani, să strângi bani… există oare ceva care să
depășească această plăcere? Bărbații, da, poate bărbații, dar ei au trăit
mereu cu mine, m-am bucurat de ei, am avut destui prin preajmă, pe toți cei
pe care mi i-am dorit. Bani, bani, bani… plăcerea pe care mi-o oferea
atingerea lor era greu de comparat cu orice altceva.
*

— Ce-i cu tine?
— Sunt atât de mulți artiștii care au trecut oceanul, încât New York pare să fie
la rive gauche… nu știu dacă mai vreau să rămân aici.
Plecaseră din casa lui Caresse și se gândiră că cel mai bun lucru ar fi fost să se
ducă la New York, unde se aflau toate galeriile și veneau toți cumpărătorii bogați
din America de Nord.
— Aici nu te va deranja nimeni și tablourile tale vor fi mai văzute.
— Au început chiar să formeze aceleași grupuri, insista Salvador, destul de
necăjit că trebuia să se întâlnească din nou cu cei care-l îndepărtaseră din
suprarealism.
— Noi suntem un grup diferit, am fost întotdeauna și așa vom rămâne, îl
liniști Gala. Ei vor să cumpere tablourile tale, nu poeziile unor europeni
plângăreți care au pariat pe calul necâștigător și din cauza asta au fost nevoiți să
plece de la Paris. Nu suntem ca ei, Salvador, iar tu știi bine asta. Trebuie să
rămânem aici. Ceea ce vor ei e să profite de munca noastră, de relațiile noastre.
Nu-i vom lăsa să se amestece în prieteniile noastre și să îți fure clienții.
— Am putea, la fel de bine, să ne întoarcem în Spania.
— De-aici nu ne gonește nimeni, hotărî Gala, calculând posibilitățile pe care
le aveau și știind că tarotul nu o mințea, că visurile lor de a deveni curând
multimilionari erau pe cale să se împlinească.
Faetonul, Împărăteasa și Steaua se repetau de fiecare dată când întindea
cărțile, asigurându-i un viitor dintre cele mai promițătoare, confirmându-i că
înainta pe drumul bun, ascunzându-și intențiile, pentru a se bucura, în cele din
urmă, de succesul dorit și meritat.
Printre cunoscuții care emigraseră se număra şi André Breton. Acesta, care nu
voia să se întâlnească cu Salvador nici în străinătate, avea un singur punct în
comun cu Dalí: refuza, asemenea catalanului, să învețe engleza. Mai mult,
Breton nu se simțea în largul lui în America de Nord și încerca să construiască în
jurul lui un mic Paris.
Cu toate acestea, cel mai probabil aveau să dea nas în nas mai devreme sau
mai târziu, străinii sfârșeau prin a frecventa aceleași localuri și a intra în legătură
cu aceiași comercianți de artă. În cele din urmă, nu doar că nu stabiliră nici o
legătură în exil, ba chiar rupseră definitiv prietenia. Breton nu uita anumite
declarații fasciste pe care Salvador le făcuse înainte de a pleca în America. Iar
Dalí nu ascundea faptul că se afla acolo pentru a face bani, ceea ce francezului îi
repugna cu totul.
— De îndată ce am coborât de pe vapor la New York, am lăsat să se știe că
eram dispus să accept orice comandă bine plătită, îi mărturisise într-una din
puținele ocazii când se văzuseră.
— Și nu ți-e rușine s-o spui astfel! Arta e altceva.
— Arta, prietene, știu prea bine ce este, dar eu prefer să fac bani pe acest
pământ al făgăduinței, decât să pictez tablouri pe care apoi să trebuiască să le
ascund în Spania, pentru că nu știu cine va câștiga războiul.
Salvador învățase bine discursul pe care i-l ținea Gala ori de câte ori încheia
un contract cu vreo firmă care făcea publicitate folosindu-i desenele.
— Avida Dollars2, nu ți se poate spune altfel. Avida Dollars, îi spuse într-o zi
Breton, cu puțin timp înainte să-i jure că nu avea să-i mai adreseze niciodată
vreun cuvânt.
2. Anagramă a numelui Salvador Dalí. (n.tr.)

— Breton tocmai mi-a făcut un compliment, îi spuse Dalí Galei.

— Știu, dragul meu, dar el nu e în stare să priceapă asta.
— În America, să vrei să câștigi bani e cel mai bun lucru din câte pot exista.
Voi triumfa cu numele ăsta, iar asta mă va ajuta să câștig și mai mult. Ei,
suprarealiștii, nu mai înseamnă nimic și așa voi spune ori de câte ori voi fi
întrebat, o asigură catalanul.
Prilejul nu întârzie să apară, căci aproape săptămânal veneau ziariști la hotelul
unde erau cazați pentru a-i lua câte un interviu artistului.
— Care e definiția pe care i-o dați suprarealismului, domnule Dalí? îl întrebă
la un moment dat unul dintre ei.
— Suprarealismul sunt eu! Dat fiind că sunt singurul care îl duce mai departe.
Ceilalți sunt prea ocupați să se gândească la ei înșiși și să se întâlnească sub
umbrela vreunei cafenele pentru a-și aminti de vremurile petrecute la Paris,
uitând cu desăvârșire de ceea ce ne-am făgăduit nouă înșine. Eu, în schimb, nu
m-am dezis de el, ci l-am dus mai departe. Toți ceilalți care au sosit între timp
încearcă în mod nefericit să facă o artă pentru care, fără îndoială, nu au calitățile
necesare.
— Vă deranjează acuzațiile pe care le-ați primit de la alți colegi de breaslă, cu
privire la dorința de a câștiga bani?
— Trebuie să ai bani. Ce-i rău în asta? Toți vrem să reușim. Să producem aur
repede și în cantități suficiente pentru a putea supraviețui fără probleme. Aur și
sănătate! Nu avem nevoie de mai mult.
— Dar sunteți criticat nu doar pentru dorința de a face bani, ci și pentru că ați
pătruns în zone… să le spunem prea puțin artistice, prea puțin demne de artă,
îndepărtate de pictură, continuă ziaristul. Pentru a vă fi pus talentul, penelul,
imaginația în slujba firmelor… pe o simplă conservă sau pe un anunț publicitar.
Dalí, pe vremea aceea, picta de luni de zile tablouri la comandă. Și, pe lângă
cărțile de artă, se mai ocupa de design vestimentar, decoruri de balet… Dar cele
mai jignitoare atacuri au avut loc când a început să lucreze în publicitate pentru
diferite firme: împodobea vitrine, crea modele de rochii, bijuterii, ba chiar Gala
avusese ideea de a începe să ceară bani pentru a apărea pe coperta revistelor,
lucru pe care-l încercă numai pentru a vedea dacă are succes. Cei din presă
acceptaseră fără probleme.
Dalí vindea, și încă scump, orice lucru pe care-l făcea, iar Gala știa că nu
puteau să nu profite de o situație care nu avea să dureze o veșnicie.
— Ei nu mă înțeleg. Nu știu nimic. Și ce dacă vreau să câștig bani? Oare ei nu
știu că Michelangelo purta ciorapii papei și veșmintele gărzilor Vaticanului? E
mai puțin artist pentru asta? Îl critică cineva, așa cum fac cu mine?
Salvador, disperat, nu reușea să priceapă obsesia ziariștilor de a-l întreba
mereu același lucru. Gala îl asculta dându-i dreptate, la urma urmei fusese ideea
ei să lucreze cu mai multe firme. O idee care le aducea enorme beneficii
financiare, mai mult chiar decât se gândise Gala vreodată că vor căpăta.
— Desigur, spuse Gala, te-a sunat Alfred Hitchcock. Știi la cine mă refer?
— Regizorul ăla gras? Englezul?
— Chiar el. Vrea să-i faci decorurile pentru una din scenele onirice din
Fascinaţie. Sunt pe punctul de a începe filmările și nu găsesc decorul potrivit. Și
Walt Disney vrea să vorbească cu tine despre un film.
 Salvador lucră, în cele din urmă, cu faimosul regizor. În definitiv, una dintre
secvențele cele mai importante din film era cea despre un vis suprarealist, și cine
altul ar fi fost mai potrivit decât el pentru a-l concepe?
— O să creez un fel de hieroglife care îi vor îngădui protagonistei să
deslușească misteriosul trecut al pacientului său, îi spuse entuziasmat Galei,
după ce terminase de citit scenariul.
Oricine i-ar fi văzut în acele zile și-ar fi dat seama că lucrurile le mergeau
bine. Aveau cumpărători fideli, Dalí era cunoscut la nivel mondial, nu le lipseau
ofertele bine plătite… Totuși, îmbogățirea nu era suficientă pentru ca Gala să se
simtă mai liniștită. Oricât de surprinzător putea părea, averea nu făcea decât să-i
sporească obsesia că într-o zi avea să fie din nou săracă.
Atunci începu să-și schimbe puțin atitudinea. Nu mai iubea banii în sine, ci îi
voia pentru ceea ce reprezentau și pentru ce se putea face cu ei. Și, treptat, într-o
formă tot mai evidentă, misticismul făcu loc adorării, ca și cum ar fi fost o
religie. Cu toate că banii erau o sursă de neliniște pentru Gala, mai ales că
tremura de groaza de a nu dispune de ei, nu înceta să-i strângă, ceea ce o
conduse la o altă obsesie: ruina financiară. Într-o zi cumpără o valijoară de piele
neagră și hotărî că o va avea mereu la îndemână, doldora de cecuri care puteau fi
schimbate în dolari.
— Eu eram în barca vieții noastre, cu Gala la timonă, îi povestea Salvador
într-o zi un vis pe care-l avusese.
Se hotărâseră să nu locuiască într-o casă, ci la un hotel, mai întâi la Saint-
Moritz și apoi, pe măsură ce le sporea averea, se mutară la San Regis, unul dintre
cele mai luxoase din New York, aflat pe Fifth Avenue, colț cu 55th Street.
— E un apartament minunat, îl asigură Gala.
— Are două paturi? o întrebă el speriat.
— Două paturi de o persoană, o baie mare și un salon.
Astfel, începând de atunci, imediat după micul dejun, Dalí desena sau picta,
iar Gala zăbovea în pat sau în baie, după ce stabilea diferitele întâlniri pentru ora
prânzului, în cele mai bune restaurante, pentru ca respectivul comerciant de artă
sau cumpărătorul cu care își dăduseră întâlnire să le plătească meniurile cele mai
extravagante.
Atunci începură să apară în jurul lor tot felul de groupies. Băieți și fete, mulți
dintre ei studenți la artă, înscriși la câte-o universitate, care nu voiau decât să se
apropie de un geniu și care aveau să slujească drept model pentru fanteziile cele
mai îndrăznețe ale lui Salvador, în timp ce Gala, știindu-l în compania lor,
profita pentru a ieși la plimbare sau pentru a merge la cumpărături și se întorcea
seara pentru a lua cina cu el în cameră. A fost o perioadă în care Dalí întreținea
legătura cu presa, scria, vorbea în public, se lăsa iubit și adulat, în timp ce Gala
se ținea deoparte, discretă, numărând bancnotele câștigate în ziua respectivă.
Dar Paul se afla în continuare la Paris, într-o Europă aflată într-o criză
profundă, unde afacerile imobiliare nu mai mergeau ca înainte.
Viața e foarte grea aici. Mulți oameni se îmbolnăvesc, nu au încălzire. E un
frig teribil. Viața e foarte dură și tristă. Ororile au fost aproape neîncetat
prezente în fața ochilor noștri. Am așteptat, am căzut pradă disperării, ne-am
înfuriat. Totul s-a schimbat, în afară de inima mea. Și întreg trecutul e
îndepărtat, mai puțin tu. Pentru că tu vei fi întotdeauna prezentă în mine.
Gala, ma petite belle, când te vei întoarce la mine? La noi? Cécile vrea și
ea să te vadă. Vrea s-o cunoști pe fiica ei. O fetiță! Ai devenit bunică, Gala!
Suntem bunicii unei copilițe minunate.
Te acopăr cu sărutări, Paul.
Gala nu răspunse la scrisoare, după cum nu răspunse la multe alte scrisori
primite de la el. Se mărgini să îi trimită lui Paul lapte condensat, vitamine, cafea,
ulei, jerseuri… Ce-i păsa Galei că devenise bunică?
De ce voise Cécile să aibă o fiică?
Paul nu o educase suficient de bine pentru a o face să înțeleagă că a avea copii
nu înseamnă decât o povară inutilă.
O fată. Pe deasupra, mai era și fată.
Timpul nu se oprea în loc. Cu toate că, într-una din acele zile, o făcu pentru
Nush, care, într-o noapte, sprijinită de spătarul patului lui madame Grindel,
adormi pe vecie. Întâmplarea, neașteptată, îi făcu pe toți să creadă că Paul nu
avea să depășească momentul. Cei mai apropiați ajunseră chiar să se teamă că
avea să se sinucidă. A fost singura dată când Cécile a îndrăznit să-i scrie mamei
sale, pentru a-i cere sfatul cu privire la ce era de făcut cu tatăl ei.
Gala a preferat să nu răspundă.
Ce i-ar fi putut spune unei ființe pe care nu o prea cunoștea și de care nici nu-i
păsa? Când, în sfârșit, primi din nou o scrisoare de la Paul, acesta se afla pradă
unei depresii totale, conștient că din dragostea care începuse la Clavadel în urmă
cu optsprezece ani nu mai rămăsese nimic.
Sper că gândești, ca și mine, că trebuie să evităm să lăsăm vreo urmă a vieții
 noastre intime. Așa că rup scrisorile tale. Rupe-le și tu pe ale mele.
Gala citi scrisoarea și zâmbi. De când hotăra Paul ce trebuia să facă ea? Se
ridică și se îndreptă spre sertarul unde păstra toate scrisorile pe care și le
trimiseseră și, cu răbdare, se apucă să le ordoneze cronologic, pentru a continua
să le păstreze în același sertar în care se aflau.
Nu știa prea bine de ce nu le distrugea. Însă în ziua aceea, citind scrisoarea de
la Paul, una dintre ultimele pe care avea să le primească de la el, se uită în zare și
nu văzu decât niște țărmuri abrupte. De câteva săptămâni se mutaseră la
Monterrey. Salvador trebuia să se izoleze și să se concentreze pentru a picta și a
preda la timp toate comenzile pe care le stabilise Gala, lucru care, din pricina
tinerilor adulatori adunați zilnic la el, devenea foarte dificil.
Gala alese locul, gândindu-se că vântul le dăduse acelor munți o formă
asemănătoare celor de la Port Lligat, iar asta l-ar fi ajutat. Totuși, trăiau foarte
izolați de lume, iar Gala începu să se simtă neliniștită. Nu era același lucru să
stai la New York, înconjurat de oameni, şi să locuieşti în mijlocul deșertului;
doar lecturile și posibilitatea de a face escapade cu mașina reușeau să facă în așa
fel încât mediul acela să nu i se pară sufocant chiar și ei. Când nu mai rezista,
Gala se urca la volan. Îl lăsa pe Dalí în atelierul lui alb și boltit, la câțiva
kilometri de Mount Lodge, și străbătea coasta șerpuitoare în Cadillacul ei. Lăsa
în urmă pini noduroși și plaje stâncoase, unde focile scoteau sunete ascuțite,
aruncându-se în valurile uriașe ale Pacificului. Era obișnuită cu seninătatea
Mediteranei și, prin contrast, Oceanul Pacific i se părea violent.
Cadillacul era singura ei eliberare. Când îl conducea, Gala era atât de mică și
de invizibilă, încât părea o păpușă azvârlită pe scaunul din față al mașinii. Cu
toate acestea, era o bună șoferiță și deseori o lua pe autostrada 66, însoțită de
Dalí, îndreptându-se spre est, până la New York, iar apoi se întorceau. Nu
îndrăznea să iasă de pe autostrada 66, de teamă să nu se rătăcească.
Dar nu voiau să rămână veșnic în Statele Unite, o țară în care aveau parte de
confort, dar unde se simțeau străini, aşa că Gala şi Dalí se hotărâră în cele din
urmă să se întoarcă la Port Lligat, știind în plus că Paul, la Paris, continua să aibă
grijă de patrimoniul Galei.
 XVIII
LUNA
În căutarea unor lumi noi

Gala şi Dalí debarcară în portul Le Havre la întoarcerea din Statele Unite. Se

opriră la Paris doar cât să-i ceară lui Paul partea lor de bani din vânzarea
operelor de artă și a antichităților și se îndreptară apoi către Port Lligat. Lipsiseră
din Spania timp de treisprezece ani, iar Salvador aproape că nu era în stare să-și
ascundă bucuria care-i inunda sufletul, pe măsură ce începea să recunoască, în
depărtare, câmpiile, satul și oamenii care-l locuiau. Puțin îi păsa lui de
guvernanți și de situația din țară, nici de cea de dinainte, nici de cea prezentă. Nu
voia decât să se întoarcă pe pământul lui.
Cu toate acestea, se hotărâră să treacă mai întâi pe la Cadaqués. Dalí era
nervos la gândul de a-și revedea familia, deși înainte de a pleca în America se
împăcase oarecum cu tatăl lui. Cu acel prilej, se dusese fără Gala acasă la familia
lui și nu putea să nu spere că, de data aceasta, totul avea să fie diferit.
De cum ajunse, văzându-l, sora lui Ana María îl îmbrățișă, plângând de
emoție. Nu se mai văzuseră de mult și aproape că nu primiseră vești de la el, în
afară de cele care se strecurau prin intermediul presei străine, pe care tatăl lui le
strângea și le păstra într-un album. Tatăl se simțea mândru de fiul său, care la
plecare îi făgăduise că se va întoarce bogat și celebru, și reușise acest lucru.
— Suntem frânți de oboseală. Am călătorit de la Paris până la Port Bou cu un
bagaj de nouă sute cincizeci de kilograme! îi explică tatălui său, gesticulând și
exagerând totul, așa cum făcuse mereu în fața părintelui său, pentru a-i provoca
reacții de surprindere și admirație. Și asta în condițiile în care nu am luat decât
cele indispensabile, căci restul lucrurilor vor ajunge cu vaporul!
— Salvador, parcă ați fi luat după voi o casă întreagă, din câte-mi povestești!
— Aproape, nu am lăsat nimic acolo, îl asigură. Și asta nu-i nimic, restul
lucrurilor trebuie să apară.
Tatăl nu-și putea nici măcar imagina la ce se referea fiul lui când spunea
„celelalte lucruri“: mobile, haine, tablouri… ba chiar un Cadillac strălucitor,
toate veniseră odată cu ei.
— Ați adus o mașină? întrebă el, surprins.
— Da, da! Și nu e orice mașină. E un Cadillac, în Spania nu-l poți cumpăra.
— Dar tu nu conduci… se miră el.
— O să-l conducă Gala, cum făcea și acolo. Îi place să fie la volan și eu m-am
obișnuit să fiu dus peste tot.
— A venit cu tine? vru să știe tatăl lui, care până în acea clipă nici nu se
gândise la ea, poate presupunând că nu mai trăia cu fiul lui.
Dar nu avu timp să audă răspunsul din gura fiului său. În acel moment, auzi
niște strigăte îndepărtate care anunțau tot ce se putea mai rău. Gala și Ana María
se luaseră la ceartă. Cei doi bărbați se priviră o clipă și se îndreptară spre locul
de unde se auzeau țipetele.
— Tocmai m-a scuipat pe picioare! Sora ta e un animal! strigă Gala, foarte
supărată.
— Te-aș fi putut scuipa în față, răspunse Ana María cu dispreț.
— N-o să mai pui piciorul în casa asta, îi spuse Gala lui Salvador, foarte
serioasă. E ultima dată.
— Dar Gala… Măslina mea…
— Nu mai calci aici niciodată! hotărî ea.
— O să-ți pară rău că-l asmuți pe Salvador împotriva familiei lui, o amenință
Ana María, văzând cum Gala hotărâse, printr-o singură propoziție, soarta fratelui
ei. Era limpede că nu avea de gând să mai discute pe acea temă.
— Voi nu mai sunteți familia lui. Eu sunt singura familie pe care o are
Salvador, iar el știe asta, decise Gala, care-l privea foarte serioasă pe Dalí, în
timp ce acesta se uita la ea fără să știe ce să spună.
— Dar…
— Nu-ți face griji, spuse Gala, foarte sigură pe ea. Și amintește-ți de cuvintele
dragei tale Lídia Sabana: mierea e mai dulce decât sângele. Eu n-am să mă
despart niciodată de tine. Nu vei fi niciodată singur. Sunt singura miere pe care o
ai și, cu cât ne îndepărtăm mai mult de sânge, cu atât mai bine.
Ieșiră amândoi din casă fără să-și ia rămas-bun. Soarta relațiilor de familie ale
lui Salvador fusese pecetluită, iar el se hotărî să cântărească consecințele, apoi
trase concluziile și nu mai vorbi niciodată despre sora şi tatăl lui. La câtăva
vreme după aceea sora lui se hotărî să scrie o carte care părea gândită pentru a
explica lumii că ea fusese cea care asigurase succesul pictorului.
 — Hotărât lucru, sora ta nu pricepe nimic. Cine erai tu înainte ca eu să ajung
să fac parte din viața ta? Ce făceai? Cine te cunoștea? Nimeni! Nu erai nimeni.
— Nu te necăji, Măslina mea. Și aici ai dreptate, ranchiuna surorii mele e mai
bine să rămână între pereții casei ei, iar noi să nu ne aflăm acolo.
Salvador rosti aceste cuvinte cu convingere și nu făcu nimic pentru a-și
revedea familia, deși știa că tatăl lui se așeza în fiecare zi pe aceeași bancă de pe
faleză pentru a-l vedea trecând.
Îngropând incidentul familial și cu destui bani în buzunar, Gala şi Dalí se
hotărâră să își mărească spațiul de la Port Lligat și să cumpere cabanele din jur
pentru a-l transforma într-un loc cu toate înlesnirile, începând prin a-i oferi lui
Salvador un atelier potrivit nevoilor sale, unde să-și poată pune în aplicare toate
ideile, fără ca spațiul să-i îngusteze viziunea.
Era modalitatea pe care cei doi o găsiseră pentru a anunța că se întorseseră
acolo pentru a lua în stăpânire marea. Acele case de pescari, unite între ele și
formând o construcție mare, cu pereții albi și acoperișul roșu, îi așezau din nou
pe hartă. Casa, lipită de un perete de stâncă acoperit de măslini și viță-de-vie,
părea că alunecă în mare, unde îi așteptau întotdeauna pescarii și bărcile. Printre
ele se afla una singură galbenă, cea a Galei, în care ea se simțea regină și
stăpână.
Deseori putea fi văzută vâslind singură prin împrejurimi, purtând o pereche de
ochelari de soare, mereu îmbrăcată sumar, lăsându-și trupul liber și gol să se
bronzeze, trup care încă nu se ofilise. Se îndepărta pe mare, contemplând din
depărtare plaja albă, iar pe acoperișuri se aflau două ouă sculptate.
Casa era un labirint pe dinăuntru, iar pe din afară părea o fortăreață, gândită să
protejeze intimitatea locuitorilor ei. Înăuntru erau mai multe camere la mai multe
niveluri, unite între ele printr-un șir de scări și coridoare înguste și complicate.
Pereții erau văruiți, iar podelele erau din cărămidă hexagonală sau erau acoperite
de țesături de sisal. În vestibul, așezară scaune de lemn, un cufăr vechi și un urs
canadian împăiat, puțin îngălbenit în urma călătoriei și care slujea drept suport
de bastoane sau de umbrele. În continuare, erau două saloane albe, aproape
goale. Reflectoriul – care, potrivit deciziei Galei, nu s-a numit niciodată
sufragerie – se reducea la o masă de stejar, dreptunghiulară, de o simplitate
monahală, împodobită cu candelabre de fier. Acolo mâncau Dalí și Gala, unul
lângă celălalt, așezați pe o bancă de lemn, când era prea frig sau bătea vântul.
Puțin mai încolo, după două curbe, aveai impresia că te afunzi într-o grotă, dar
de fapt ajungeai în salonul incredibil pe care Dalí îl numea „oul Galei“. O
încăpere spațioasă, ovală, străjuită de bănci de piatră, cu un șemineu uriaș,
rotund și alb, drept unică podoabă, înconjurat de o friză de cărămizi, pe al cărei
fronton, o oglindă rotundă – cum altfel –, îmbogăţită cu geamuri numite
„vrăjitoare“, reflecta cercul deformând imaginea. Pentru a da un oarecare confort
acestei arhitecturi golașe, Gala se hotărâse să aștearnă pe băncile de piatră perne
de mătase indiană, iar lângă șemineu, pe un taburet, un samovar, singura
amintire din trecutul ei rusesc.
Interiorul casei era opera Galei. Obiecte rustice de mobilier catalan pe o podea
de chirpici, buchete enorme de flori uscate atârnând la ferestre sau spânzurate pe
pereții albi; un ochi disecat aștepta la picioarele scării înguste; un uriaș șarpe fals
era gata să-și împrăștie veninul la fel de fals asupra celui care s-ar fi apropiat.
Nimic nu era prea mare sau prea exagerat pentru ei.
În dormitorul lui Salvador și al Galei erau două paturi separate de fier forjat,
pictate în negru și auriu. Lipită de acea casă mare se afla o încăpere rotundă, un
spațiu semisferic cu pereții dați cu var, împodobit de jur împrejur cu băncuțe
acoperite de perne groase de mătase. Acolo Gala se retrăgea în singurătate,
lăsându-l pe Dalí în curtea interioară, cu publicul lui.
În atelierul lui Salvador se pătrundea printr-o ușă frumoasă de lemn spaniol,
după ce coborai niște trepte. În scurtă vreme, se transformă într-un loc magic în
care Dalí, îmbrăcat în haine de lucru și purtând ochelari, aceștia din urmă curați,
se închidea ore în șir ca să lucreze într-un spațiu unde erau îngrămădite obiecte
mărunte, amestecate cu altele, mai împrăștiate, care-i slujeau drept inspirație, ca
bunăoară un manechin, macheta unei molecule uriașe, cartoane cu reflexii
irizate, măști venețiene, o copie de ipsos a lui Hermes al lui Praxiteles, cu o
mască de scrimă pe față și o pălărie pe cap, un cufăr vechi pe care se afla o stivă
de cărți, un fotoliu acoperit de o ţesătură moale și niște mese colorate, pensule,
echere și cărbune – Gala avea grijă ca totul să fie în perfectă stare, după cum se
îngrijea să existe pânze și culori suficiente pentru ca Salvador să nu aibă nici o
scuză să nu picteze. Alături se afla o bibliotecă doldora de cărți de toate felurile,
vechi și legate, reviste științifice…
— Cu lumina asta vei putea profita de ziua de lucru de dimineață până seara,
îi spusese Gala.
Și era adevărat. Atelierul era foarte bine luminat prin geamurile dispuse de-a
lungul celor doi pereți care dădeau spre golful din Port Lligat.
— Tu vei fi cea mai mare și singura mea sursă de inspirație de-acum încolo, o
asigură pictorul. Și așa a fost.
 În acea perioadă se schimbă tematica tablourilor lui Salvador, care începu să
se concentreze mai mult pe mistic și madone, iar Gala avea să fie cel mai bun
model pentru toate aceste pânze. Trupul gol al Galei începu să apară în multe
picturi. O Gala carnală și totodată divină, o Gala care supraveghea, o Gala care
controla… ba chiar o Gala care nu se sfia să se privească mereu pe sine ca fiind
cel mai bun model de urmat în viață.
— Uneori, atâtea ore nemișcată, în tăcere… mă fac să mă simt ca o statuie și
mă obosesc, se plânse ea într-o zi.
— Tu ești eu și eu sunt tu.
— Nu, Salvador, tu ești geniul care creează, eu sunt modelul de la care
porneşti creaţia.
— Nu sunt nimic fără tine, nu suntem nimic unul fără celălalt. Știu asta de mai
multă vreme: atunci când te pictez mă văd pe mine însumi. Și tocmai această
dedublare m-a făcut să mă gândesc că nu pot semna singur tablourile, că eu fără
tine nu sunt nimic; de aceea, m-am hotărât să le semnez Gala-Dalí.
— Salvador…
— Tu nu știi, dar simptomele mele de isterie au dispărut unul câte unul, ca
prin farmec, încă din clipa în care te-am văzut. În acea zi am redevenit stăpân pe
râsul meu, pe zâmbetul și pe gesturile mele, i se destăinui Salvador.
*

Să începi viața ca și cum ai avea douăzeci de ani, când mulți se gândesc

numai la sfârșitul ei. Să înlături din ea tot ceea ce nu dorești. Să te bucuri de
ceea ce ai hotărât fără să trebuiască să te consulți cu nimeni. Să te
îndepărtezi sau să te apropii de toți sau de nimeni după bunul plac și să nu
trebuiască să te gândești decât că trebuie să mergi mai departe, ținând de
mână un copil care nu crește.
*

Dar anii treceau și Gala nu mai avea aceeași însuflețire de odinioară pentru a-l
însoți pe pictor la întâlnirile la care era invitat, pentru a negocia comenzile,
pentru a căuta clienți noi… nici măcar pentru a-i spune lui Salvador părerea ei cu
privire la acele tablouri care nu i se păreau desăvârșite. Prefera să-și păstreze
puterile care-i mai rămâneau pentru plimbările cu barca, împreună cu pescarii
din zonă, pentru întâlnirile ocazionale cu vreunul dintre ei, pentru acele
momente în care ea, și numai ea, avea nevoie să fie singură.
 — Cred că ar trebui să angajăm pe cineva să ne ajute, îi spuse lui Salvador.
— Pe cineva? Pentru ce?
— Pentru toate, ca să meargă la cumpărături, ca să conducă mașina, să ne
ajute la treburile casei…
— Cum zici tu, răspunse Salvador, care era prea puțin preocupat de
problemele domestice.
Astfel începu Arturo să lucreze în casa lor din Port Lligat; era un pescar de
optsprezece ani care locuia în zonă și care își asumă rolul de șofer și de grădinar,
în fond, de om de încredere. Odată cu el o angajară și pe Paquita ca bucătăreasă,
singura exigență pe care i-o pretinseră fiind aceea de a ști să gătească homar cu
ciocolată, unul dintre felurile de mâncare favorite ale lui Salvador.
— Dă înapoi tabloul ăsta, încep să mă simt rău, îi ceru Salvador Galei într-o
după-amiază în care îl invitase acasă pe Andrés, un pictor din zonă foarte bun
prieten cu Salvador încă de pe vremea când erau copii.
— Ce are rău în el tabloul ăsta? întrebă Gala, mirată să recunoască semnătura
lui Turner.
— Nu vreau să văd atârnate în casă decât tablouri pe care le aleg eu.
— Dar, Salvador… e un Turner. Unul dintre pictorii englezi cei mai celebri,
insistă Gala.
— Pictorii englezi nu există. După cum nu există pictori maghiari sau ruși.
Fiecare țară are specialitatea ei: pictorii sunt spanioli, italieni și uneori francezi,
muzicienii sunt italieni și nemți, scriitori, totuși, sunt destul de buni în Anglia. Îi
au pe Shakespeare și pe Byron… dau nu au un Calderón…
Gala îl ascultă cu atenție și zâmbi. Salvador Dalí continua să fie Salvador
Dalí, oricât ar fi trecut timpul.
*

La început, după întoarcerea la Port Lligat, cei doi nu primiră aproape pe

nimeni decât pentru câte un aperitiv. De fapt, nu aveau nici măcar o cameră de
oaspeți în toată casa. Gala continua să creadă că trebuiau să facă economii pentru
ziua de mâine.
— Nu se știe niciodată ce se poate întâmpla, îi spunea ea mereu lui Salvador,
când acesta se plângea, sau nu înțelegea motivele pentru care trebuia să picteze
tablou după tablou, fără încetare.
— Dar băieții ăștia vin doar ca să mă vadă…
— În parte sunt de acord. Aici se mănâncă și se bea, dar nu se doarme. Nu mai
avem ce vorbi pe tema asta.
Singurătatea lor era sfântă, așa hotărâse Gala, care profita de acele vizite nu
prea lungi pentru a dispărea pe câte o plajă solitară, împreună cu vreunul dintre
pescarii din zonă, mulți dintre ei primind drept premiu mici desene în cărbune
făcute de Salvador.
Pentru a-i primi pe musafiri și pentru a separa mai bine viața privată de cea
publică, Dalí proiectase curtea, la sugestia Galei. Înconjurată de o galerie
circulară în care creșteau măslini, se afla în exterior, dar era ocrotită de vânt și de
privirile indiscrete de niște ziduri de piatră. Delimita clar lumea din afară de cea
intimă a cuplului, nu încăpea îndoială. Se ajungea la ea pe un drum pardosit cu
dale pe care Dalí îl botezase Calea Lactee, străjuit în întregime de rodii, pomii
care făceau fructele preferate ale pictorului.
— Prețul îl stabilesc eu. Bineînțeles, Gala la telefon. Nu, nu mă consult cu
Dalí, el are încredere în mine. N-o să vină la telefon să vorbească cu
dumneavoastră, pictează… Nu, nici nu se pune problema unui transfer. Trebuie
să îmi dați banii în mână; dumneavoastră, sau cine doriți dumneavoastră. De
acord, vă aștept mâine. Da, mai bine în a doua parte a dimineții. Ne place să
mâncăm singuri și siesta e sfântă… Da, Salvador se trezește foarte devreme ca să
lucreze și trebuie să se odihnească… Pe mâine, în cazul acesta.
Când puse receptorul în furcă, se privi în oglindă și zâmbi. Trecuse acea
vreme în care se plimba pe străzile Parisului cu mici tablouri și obiecte dintre
cele mai felurite la subsuoară, încercând să găsească cumpărători care nu se
ridicau niciodată la înălțimea geniului, Gala se întorcea acasă cu picioarele
umflate și fără să fi reușit să vândă nimic, fără să se descurajeze, dar sătulă să
explice că lăsau să le scape din mână operele unui geniu și că, mai devreme sau
mai târziu, aveau să se căiască.
— Dacă unghiile false nu funcționează, am să inventez cinematograful tactil,
sau ochelarii caleidoscopici, sau mașinile înaripate… Dalí avea mereu o idee
nouă, mai ales când ea se întorcea cu aceleași obiecte cu care plecase în urmă cu
câteva ceasuri.
— Salvador, nu-ți face griji…
— Curaj! răspundea el invariabil, iar ea știa că o spunea mai ales pentru a-și
face sieși curaj decât pentru a o liniști pe ea.
— Salvador, tu pictează, creează, eu mă ocup de toate. Nu ai de ce să-ți faci
griji.
— Dar, Gala… și chiria? De ce bani dispunem?
 — Nu-ți face griji.
Gala găsea întotdeauna o soluție pentru a plăti chiria, în cel mai rău caz Paul îi
dădea bani pentru asta.
Nu. Asemenea discuţii nu aveau să mai existe. După cum nici nu aveau să mai
mănânce arici de mare zilnic. Nici nu avea să mai recurgă la comercianții de artă
și la alți vânzători mârșavi care rămâneau cu un procent din vânzările ce în
realitate îi aparțineau ei și numai ei. Nu avea să mai fie săracă. Nu. Nu avea să se
oprească până când nu reușea ca arta lui Salvador să fie una dintre cele mai
prețuite ale momentului și achiziţionată cu sumele corecte pentru ceea ce era cu
adevărat, adică opera unui geniu.
Salvador deschise ușa.
— Gala, draga mea, e ora mesei.
Ea se uită la ceas.
— Mai lucrează o jumătate de oră, e mai bine să termini tabloul pe care l-ai
început, mâine vor veni să-l ia.
El o privi și se întoarse pe călcâie fără să comenteze. Ea știa mai bine decât
oricine ce-i trebuia lui, fără ea probabil că nu ar fi existat nici tablouri, nici
vânzări, nici case și nici bani. Când avusese timp să găsească pe cineva căruia
să-i vândă acel tablou?
Cum se apropia ora mesei, Gala se îndreptă spre încăperea din casă care
fusese gândită doar pentru ea. O cameră rotundă, în care se afla numai o imensă
canapea ovală plină de perne mari, și unde erau adunate posesiunile ei cele mai
prețioase și toate lucrurile de care putea avea nevoie, cărți, reviste și caiete. În
ele își nota, cu minuțiozitate, tot ce făcea.
„Să iau de la duce banii în dolari“, își notă ea într-un caiețel negru, uzat,
aproape rupt de cât îl folosise, și zâmbi. Nici nu mai știa de câte ori stabilise
prețul unui tablou în pesete și, la sosirea cumpărătorului, spusese că de fapt
înțelegerea fusese în dolari. Întotdeauna îi ieșea figura. Până atunci, nici unul
dintre clienți nu îndrăznise să refuze să plătească, în pofida faptului că, prin acea
schimbare, prețul tabloului achiziționat creștea, și încă mult.
În continuare, adăugă ceva pe aceeași pagină a caietului: „Să sun la New York
și să închei contractul publicitar“.
— Ce știu artiștii ăștia de doi bani ce înseamnă arta! Ei stau acolo, morți de
foame, și nimeni nu-și mai amintește de ei. Spuneau că Salvador nu e
suprarealist. Au uitat să menționeze că e un geniu, că geniile sunt acelea care
prelungesc viața curentelor artistice. Publicitatea a devenit artă de când a intrat
pe mâna lui Salvador. Asta pe lângă faptul că ne asigură un câștig rapid și
substanțial. Ar vrea ei să-i sune cineva!
Nici măcar Salvador nu se îndoi că era o sursă bună de venituri când îi făcu
propunerea. Dacă pictura nu putea fi cea care, în primul rând, să arate ce geniu
era, atunci avea să fie cinematograful, sau supele, sau mașinile… întâi trebuia să
înceapă prin a deveni faimos, iar apoi avea să vină și aprecierea față de tablourile
pe care le picta.
— Amintește-ți, dragostea mea, nu va exista ambiție mai mare decât aceea de
a fi Salvador Dalí, asta ar trebui să-ți fie de ajuns, o asigură el foarte convingător
pe Gala, când se așezară la masă.
Era limpede că era ea singura căreia era capabil să-i mărturisească dorințele.
— Am să te iubesc mereu, îi spuse Salvador. Mereu.
Gala îl țintui cu privirea, fără să răspundă. „Mereu“, își repetă ea în minte de
mai multe ori. „Mereu poate să însemne plictiseală“, se gândi și se întoarse
zâmbind, în timp ce, cu săculeţul de catifea roșie în mână, se apropia de un
fotoliu pentru a-și putea întinde cărțile de tarot. Îi trecuse foamea.
— Arcanele majore vorbesc despre deciziile pe care le luăm acum ca despre o
călătorie în viața noastră, o călătorie veșnică și fără întoarcere, îi explică Gala
privind cărțile cu un zâmbet enigmatic. Sunt acele lucruri greu de prevăzut,
marile probleme ale vieții, cele care nu se pot schimba, cele care nu admit să
lupți împotriva lor. Luna, Nebunul, Lumea, privește-i, nu se pot înșela. Fii sigur
că nu o fac. Am plecat și ne-am întors din nou în lume, spuse ea cu convingere.
Atunci lui Salvador îi veni o idee. Cum nu își putea ocupa timpul numai cu
pictura, reveni la o mai veche pasiune și scrise cartea pe care o intitulă Manifest
mistic.
— Ascultă, Măslina mea, ascultă: cele mai subversive două lucruri care i se
pot întâmpla unui fost suprarealist sunt: primul, să devină mistic, iar al doilea, să
știe să deseneze. În mine, aceste două forme de vitalitate au supraviețuit
completându-se simultan. De aceea, eu sunt singurul suprarealist demn de acest
nume, pentru că eu însumi sunt subversiv față de ceea ce scriu sau spun.
 XIX
SOARELE
Cad poverile ca să-și poată urma drumul singură

Veștile care sosiră din Franța o descumpăniră puțin pe Gala. Ea, care aflase de
moartea mamei ei și o acceptase ca pe ceva firesc, datorat trecerii timpului; ea,
care primise vestea morții neașteptate a lui Nush, în timp ce aceasta o îngrijea pe
soacra ei și se gândise că era ceva legat de destin, tot ea afla acum de moartea lui
Paul și se simțea tulburată. Salvador se gândea că acest lucru se datora durerii
pierderii, dar în realitate ceea ce simțea Gala era o anumită ușurare. Paul nu
fusese altceva decât o povară în ultimii ani, se îmbolnăvea, îi cerea bani prin
intermediul prietenilor, îi trimitea necerute vești despre Cécile…, ba chiar aflase,
de la câțiva cunoscuți care veneau de la Paris, că fusese pe punctul de a cădea
într-o depresie odată rămas singur, fără Nush, motiv pentru care Gala preferase
să se țină departe de el. Nu mai avea de mult nevoie de ajutorul lui și se temea ca
nu cumva să ajungă să-i ceară ceva direct, fără intermediari.
— Plângi? Ești tristă?
— Nici eu nu știu dacă sunt. Nu era nevoie să se arate tristă, se gândi, fără să
vrea să accepte totuși pierderea celui care fusese prima ei dragoste. Dar moartea
lui Paul mă eliberează total, nu mai e nimeni care să mă tulbure.
— Măslina mea… și eu…?
— Tu n-o să mori niciodată, geniile nu mor, răspunse ea mângâindu-i chipul
și făcând un gest de plictiseală pe care Salvador nu îl observă.
Atunci, Gala își aminti de Cécile și rămase aproape surprinsă. Erau ani de
când nu se mai gândise la ea și în acea clipă se hotărî să elimine ceea ce, pentru
ea, era ultimul balast care-i mai amintea de prima căsătorie din tinerețe.
— Bună, sunt eu.
— Mamă? răspunse Cécile fericită la telefon, când primi apelul, gândindu-se
că voia să-i transmită condoleanțe sau, poate, să participe la înmormântare.
— Ascultă-mă bine, Cécile. Te-am sunat numai ca să-ți spun că asta va fi
ultima oară când vorbim. De vreme ce Paul a murit, nu mai avem ce să ne
spunem.
— Dar, mamă…
— Eu umblu, mă plimb; nici nu mă opresc, nici nu mă uit înapoi și vreau să
fac asta în continuare pentru tot restul vieții. De aceea nu e nevoie ca tu și cu
mine să mai vorbim.
— Mamă…!
— Te-am sunat doar ca să lămurim acest lucru. Nu mai vreau să știu nimic de
tine. Tu și cu mine nu mai trebuie să vorbim, sper că m-ai înțeles.
Nu-i dădu lui Cécile vreme să-și termine vorbele și închise.
„Totul se destramă în jurul Galei și al lui Salvador Dalí. În curând vom fi
singurele două ființe reale și transcendentale ale timpului nostru“, scrise
Salvador atunci în jurnalul său, ca pentru a se face ecou al situației în care aveau
amândoi să se afle mai devreme sau mai târziu. Văzuse cum, puțin câte puțin, fie
datorită hazardului, fie prin viaţa pe care și-o construiesc singuri oamenii,
persoanele care îi iubeau sau care-i iubiseră dispăreau în unicul mod fără
întoarcere: murind. Dar nu-i spuse nimic Galei.
Gala nu voia să audă despre viața ei de altădată, nici despre Éluard, nici
despre Rusia. O rupsese definitiv cu trecutul ei. Voia să trăiască liberă, fără
povara unei nostalgii. Cécile era ultimul impediment și tocmai se eliberase de ea,
în mai puțin de două minute.
De îndată ce închise telefonul, Gala hotărî că mai avea câteva lucruri de făcut
și se apucă imediat de treabă.
— Cheamă un notar, oricare, din sat, e chiar mai bine dacă nu-i cunoaște
familia lui Salvador, îi porunci lui Arturo. Azi am hotărât să-mi fac testamentul.
Astfel, câteva zile mai târziu, se așeza în fața unui bărbat pe care nu-l
cunoștea, îmbrăcat într-un costum gri-închis, care o făcu să cugete că poate în
spatele acelor planuri se afla moartea, dar alungă repede acel gând, amintindu-și
că țigăncile spuneau că dacă vezi moartea o poţi îndepărta de tine.
— Las moștenire rezerva succesorală cuvenită de drept oricărei persoane care
va dovedi că are dreptul la ea, îi spuse ea, folosind o terminologie atât de
corectă, încât notarul se gândi că se pregătea de multă vreme. Gala făcu o pauză
pentru a observa mâinile și gesturile notarului și adăugă: Dar nimic din tot ceea
ce posed nu las moștenire fiicei mele Cécile, pentru că a primit și a beneficiat din
plin de toate drepturile pe care le-ar fi putut dovedi cu privire la moștenire,
motiv pentru care e îndepărtată de la succesiune.
 Gala luă testamentul și, în tăcere, se îndreptă spre camera ei preferată din casă.
Avea nevoie să fie singură. Să se odihnească. Să se gândească la ea, iar acela era
locul perfect pentru a o face. Acolo mergea să citească, să viseze, să coasă, să
scrie scrisori și mai ales să-și consulte tarotul. Câteva trepte mai sus, la capătul
labirintului de scări, dominând un salon cu bănci de culoarea șofranului, mobilat
cu două boabe uriașe de grâu și o cochilie de melc, se afla dormitorul ei şi-al lui
Salvador, unde trebuia să intre mai întâi, pentru că-și lăsase acolo pachetul de
cărți.
*

Moartea, viața. Viața, moartea. E atât de firavă bariera prin care sunt
despărțite, încât cred că până și mie îmi e teamă să mă gândesc la ea. Din
pricina asta, trebuie să o îndepărtez. Da, pe ea, moartea. Chiar acum, când
închid ochii și de multe ori o văd apropiindu-se, furișându-se, vrând să mă ia
prin surprindere… Pleacă, blestemato! Apropie-te de alții, sunt mii, sute…
unii dintre ei chiar aici, vorbește cu ei, lasă-mă să mă uit în continuare în
oglindă, să cred în continuare că sunt cea care am fost cândva.
*

Ajungând acolo, privi cele două paturi cu baldachin, două paturi enorme din
fier aurit, împodobite cu două draperii mari de mătase albastră, cu marginile
trandafirii. Aceste două paturi care scoteau în evidență, mai bine decât orice
altceva, că nu împărțiseră niciodată aşternutul. Văzându-le, nu se simți în largul
ei. Dintre toate odăile casei, această încăpere, care în rest era aproape goală, i se
păru dintr-odată fastuoasă. Dădea impresia că Dalí, arhitect unic și exclusiv al
casei, își dorise să creeze o cameră pentru doi gemeni din mitologie; patul lui
Salvador și al Galei amintea de ei, și se supără pe sine că nu-și dăduse seama
mai devreme ce voia să spună acest lucru.
Dar trebuia să gândească limpede. Paul nu mai era, ceea ce însemna că acum
Gala era văduvă în ochii Bisericii Catolice și, dacă papa Pius al XII-lea le
refuzase cununia religioasă când se duseseră să-l vadă, deși îi dăruiseră un mic
tablou al Madonei din Port Lligat, acum nu avea să le mai pună piedici. Era
pasul următor după testament. Iar tarotul, din nou, i-o confirmă. Diavolul,
Moartea și Soarele, în această ordine. Era limpede, dispărea o dependență care o
ținuse pe loc ani de zile și avea să se deschidă cerul după căderea acestor lanțuri.
— Ne întoarcem la Vatican. Ne vom căsători, se duse ea să-i spună lui
Salvador în biroul lui.
— Dar, Gala, ni s-a mai spus o dată nu.
— Acum nu există motive pentru care să ne refuze. Nu mai sunt măritată cu
nimeni, sunt o văduvă care poate dispune de trupul ei după cum dorește.
Și așa făcură. Ajunseră la Vatican cu ajutorul lui Peter, fost căpitan în armata
britanică, pe care-l angajară după ce aflaseră că avea relații în toată lumea și cu
aproape toată lumea.
— E suficient dacă ne aranjezi o întrevedere cu Pius al XII-lea, pentru a crede
toate lucrurile cu care te lauzi, iar apoi te vom angaja ca secretar exclusiv în
serviciul nostru, îl asigură Gala.
— Dați-mi câteva zile și vă voi comunica o dată pentru întâlnirea cu
Suveranul Pontif, răspunse el încrezător.
Din acel moment, Peter a fost însărcinat să obțină tot ce li se năzărea celor
doi. Dacă pictorul avea nevoie de un corn de rinocer sau de un costum de
scafandru, ori de un model dispus să se ungă cu ciocolată sau excremente, Peter
era acolo și obținea ceea ce dorea. Dacă Gala avea nevoie de compania unui
tânăr care să vorbească rusește, sau de un bărbat blond ori de un mediteraneean
care să-i semene lui Dalí, Peter era acolo. Dacă Dalí voia un falus de plastic sau
un tânăr care să accepte să fie sodomizat cu un aparat, de o fată care să se lase
masturbată de un pitic ori de un câine care să meargă în două labe, secretarul își
lua sarcina de a obține aceste lucruri. Nu-i trebui mult până să fie însărcinat să
vândă operele lui Salvador, înlocuind-o pe Gala în munca ei de comerciant de
artă, ceea ce îi îngădui să păstreze pentru sine câte un tablou, fără ca perechea să
afle despre asta.
Cu toate acestea, Gala, mereu atentă, refuza să renunțe cu totul la controlul
asupra colosalei averi a lui Salvador, de care nici măcar pictorul însuși nu știa, și
continuă să ceară sumele pe care Peter le obținea din vânzările cu banii jos.
Amândoi erau osteniți, îmbătrâneau, anii treceau, și chiar dacă nu se simțeau ca
atare, se observa totuși în trupurile lor lipsa energiei pe care până atunci o
risipiseră fără probleme.
La scurtă vreme, lui Peter i se alătură Robert, care avea să-i urmeze peste tot
în calitate de fotograf oficial, și ale cărui poze aveau să devină, pentru Gala, o
nouă sursă de venit prin negocierea publicării lor în diferite reviste și ziare.
— Uneori suntem obosiți, explică Gala, refuzând să accepte că erau în vârstă
în realitate, și nu mai ieșim în fotografii la fel de bine ca altădată, cel mai bine ar
fi să controlez eu însămi ce poze pot circula și care nu pot apărea niciodată.
 — Când a stabilit Peter să ne întâlnim cu acei tinerei adorabili? răspunse
Salvador, care nici măcar nu-i dădea atenție Galei de când se sătura desfătându-
se pe viu cu tot ceea ce visase.
Gala nu-i răspunse. Nu știa dacă să se supere sau să se bucure; ca Salvador să
lase în seama altcuiva, aproape în întregime, tot ce avea legătură cu ei era mai
reconfortant decât să înceapă să-i pună la îndoială toate deciziile.
— Cât de curând, cred că mi-a spus că ajung curând. Sper să nu mă coste mai
mulți bani decât mâncarea și băutura.
— Nu-ți face griji, sunt sigur că Peter a știut să vorbească cu ei și că tot ce vor
e să petreacă câteva clipe plăcute alături de un geniu.
— Și încă ceva, nu vreau să fiu nevoită să-ți ascund caietele, vreau să-mi
promiți că nu le vei dărui desene.
— De acord, n-am s-o fac, încuviință Salvador.
— Gândește-te că fiecare dintre desenele tale dăruite ne costă de fapt bani,
pentru că nu le mai putem vinde.
— Dar aveam bani, Gala, avem destui bani.
— Ce știi tu despre banii pe care-i avem? răspunse ea, furioasă. Sigur că
aveau bani, mulți bani, dar niciodată nu erau de-ajuns. Dacă era nevoie de ei
pentru a rezolva o chestiune neprevăzută? Și dacă ea voia să călătorească fără
pauză vreme de câteva luni? Nu, nu putea pierde șansa de a le vinde doar pentru
că lui Salvador i-ar fi căzut cu tronc vreun tinerel imberb!
Dalí știa că Gala avea dreptate, dar numai în parte. El nu știa ce aveau, de ce
aveau nevoie, cât cheltuiau, nu știa decât ce dorea el și ce i-ar fi plăcut să vadă
pentru a picta în voie. De aceea începu să lipsească de-acasă. Profita de ocaziile
în care Gala ieșea pentru a se întâlni, fără să-i spună ei, cu un grup de adulatori,
pe care Salvador îl numi „Curtea Regelui Soare“.
Gala, care până la urmă află de aceste escapade, hotărî să nu facă mare caz.
Poate între vreunul dintre acei tineri ar fi putut să le devină folositor și, în fond,
nu o deranjau persoanele, ci pur și simplu nu o interesau, întrucât relațiile cu ele
sfârșeau prin a o epuiza.
— Artistul autentic nu e cel care e inspirat, ci acela care reușește să-i inspire
pe ceilalți, îi spuse ea lui Dalí, dându-i de înțeles că nu-i păsa de întâlnirile lui cu
acei tineri chiar dacă se gândea că printre ei s-ar fi putut afla un nou artist care să
le aducă și el, în cele din urmă, bani.
— Tu meriți totul, Măslina mea. Ești în continuare singura care mă înțelege.
Într-una din zile, Salvador, după ce vânduse un tablou la un preț foarte bun,
hotărî să-i dăruiască Galei un magnific diamant galben pe care-l văzuse în vitrina
lui Harry Winston, pe Fifth Avenue. Diamantul costa o avere, iar Gala purta
mereu la gât niște coliere din pietre simple care scoteau în evidență gulerele
bluzelor ei, nu purta niciodată bijuterii autentice. Gala îl privi pe Salvador. Într-
adevăr, cu toate că trecuseră anii, acesta nu o înțelegea pe femeia de lângă el.
— Dacă într-adevăr vrei să-mi faci un cadou, nu am nevoie de bijuterii, dă-mi
ceea ce-mi doresc cel mai mult pe lumea asta, Coșul cu pâine.
Salvador o privi și zâmbi. Acel tablou de mici dimensiuni era, potrivit lui
Dalí, capodopera lui. Gala știa asta, după cum la fel de bine știa că nu avea
valoare dacă-l compara cu prețul unui diamant, și de aceea îl prefera tuturor
diamantelor din lume; dacă ar fi trebuit să-l vândă, cu el şi-ar fi putut plăti toate
nevoile și capriciile, vreme de ani de zile.
Salvador nu se gândise la asta, dar fu cu adevărat surprins de cererea ei, pe
care o acceptă cu bucurie. În realitate, Salvador nu reușise niciodată să o
înțeleagă pe Gala, care uneori era insuportabilă la numai două minute după ce
fusese femeia cea mai încântătoare din lume.
— Acum trebuie să te las, îl anunță rusoaica. Cadillacul trebuie reparat,
Arturo pierde uneori chiar și zece sau cincisprezece minute pentru a-l porni, și
nu ne permitem să întârziem nicăieri.
— Uite, folosește-i tu, zise atunci Salvador dându-i un cec, cu o figură
satisfăcută care semăna cu aceea pe care o afișa când termina un tablou bun.
Ea zâmbi.
Salvador încasase pentru prima oară un cec, deoarece cumpărătorul ajunsese
cu o jumătate de oră mai devreme decât fusese stabilit și Gala nu era acasă. El,
obișnuit să nu aibă habar de bani, alergă să i-l dea Galei.
— Micuțul meu Dalí, ce s-ar întâmpla cu tine dacă n-aș fi eu? îi spuse luându-
i capul în mâini, după ce băgă cecul în geanta ei.
— Ce faci cu atâtea hârtii? o întrebă Salvador, văzându-i geanta deschisă și
plină de documente, facturi, rețete, bancnote…
— Vrei să te ocupi tu de plata cu banii jos? îi răspunse ea amenințător, știind
că Salvador nu plătise niciodată nici măcar o singură factură.
— Eu nu-mi iau niciodată ochelarii când ies, nici nu știu să număr bancnotele
astea, nici… nu, mai bine ține tu ce vrei în poșeta aia și plătește ce trebuie!
— Într-o zi te vor face să semnezi cine știe ce, micul meu Dalí. Și atunci? îi
spuse Gala cu o urmă de dispreț. Poate chiar un contract! Ai ochelari și trebuie
să-i porți.
 Dar ochelarii lui Salvador erau mereu murdari, nu vedea prin ei, nu-i ștergea
niciodată și erau în continuare mânjiți, ca atunci când îl cunoscuse, printre multe
alte lucruri, de mierea pe care o mânca în fiecare dimineață la micul dejun.
— Într-o zi am să te surprind. Și vei fi mândră de mine, îi răspunse Salvador
făcând pe grozavul. O să fiu capabil să plătesc o notă până la ultimul bănuţ și
fără să greșesc!
Gala îl privi și îi aruncă o căutătură provocatoare. Fără întârziere, se îndreptă
spre un sertar din care scoase un teanc de bancnote și începu să le numere. Luă
câteva, le legă cu un elastic și i le dădu.
— Așa n-ai să le pierzi, îl asigură.
Însă când Gala ajunse la restaurantul unde, în acea zi, fusese stabilită
întâlnirea cu băieții găsiți de Peter, se văzu nevoită să plătească ea consumația,
în timp ce Salvador le povestea diverse istorioare.
— Gala își amintește, probabil, întâmplarea pe care o să v-o povestesc. Cred
că nu și-a revenit de pe urma acestui episod, cu toate că au trecut mulți ani de
atunci. Odată, începu el să explice, salutând-o din depărtare, venind de la Paris
cu Gala, am ajuns la granița de la Port Bou și vântul dinspre nord era foarte
puternic. Gala mi-a dat atunci toți banii pe care-i aveam, care la vremea
respectivă nu erau prea mulți, și mi-a spus: „Ține toate bancnotele, să nu se
piardă“. Eu le țineam într-o mână, iar Gala mi-a cerut să le bag în buzunar. Eu
preferam să mă asigur că le am sub ochi, din superstiție, așa că i-am zis că vreau
să le țin în mână. Nici n-am coborât bine că am uitat şi-am desfăcut degetele și
toate bancnotele au zburat. Gala a plâns mult, săraca. Erau singurele economii pe
care ne bazam în acel moment. Din acea zi, îi e mereu teamă să nu ne pierdem
banii și de aceea eu nu mă ating de ei. Dar într-o zi am să-i demonstrez că sunt
capabil s-o fac, îi asigură el. Nu-i așa, Galușka?
— Să sperăm că va veni acea zi, răspunse Gala, băgându-i mâna în buzunar și
scoțând micul teanc de bancnote pe care i-l dăduse, pentru a-l băga mai apoi la
loc în poșeta ei.
— Cu toate că, de fapt, totul e mai frumos când e neclar, exclamă el. Uite, asta
e o hârtie! Cu ochelarii murdari, credeam că e un scarabeu egiptean. După cum
veți vedea, trebuie să trăiești din greșeli și din parfumuri. Atunci viața e mult mai
poetică. Totuna sunt bancnotele și hârtiile, actele și fotografiile, fotografiile și…
și tot așa la infinit.
Dar nu avea numai ochelarii murdari, ci și hainele. Mereu arăta cu mândrie
petele de mâncare de pe bluze și cămăși.
 — Asta e de la micul dejun, explică el, arătând o pată de grăsime pe care o
avea pe pieptul cămășii. Dimineața, în pat, mă pătez când îmi beau cafeaua cu
lapte. Și sunt niște pete minunate. Gala mă obligă din când în când să-mi schimb
maioul. Mie mi-ar plăcea să-l expun într-o galerie. Pe el se pot vedea hărți și
câteva tablouri de o admirabilă frumusețe. Pe deasupra, sunt foarte curat. Mi-ați
văzut cămașa? Îmi schimb cămașa, dar e traumatizant să schimb ce am pe
dedesubt.
— Vedeţi de ce nu trebuie să avem copii? spuse atunci Gala. De copii trebuie
să ai grijă încontinuu.
— Sau nu, răspunse un tânăr.
— Nu te amăgi. Realitatea e alta, preciză Dalí, intervenind în conversație. Eu
sunt singurul copil al Galei. Un geniu nu poate zămisli un fiu care să fie și el tot
un geniu. Imaginați-vă un angajat de la căile ferate care să fie nepotul lui
Leonardo da Vinci! E de negândit așa ceva. Un geniu nu trebuie să dea viață
unor mici creaturi mediocre și prozaice. Nu! Credeți-mă, ar fi fost tragic dacă
niște ființe divine ca Gala și cu mine ar fi zămislit un fiu care să nu fi fost genial.
Mai mult, amândoi detestăm familia. A mea m-a expulzat. Știți că sunt certat cu
sora mea? Că, pentru a mă supăra, a devenit lesbiană? Că Gala nu o vede
niciodată pe fiica pe care a avut-o cu Paul Éluard? Nu! Nu vrem să intervină
nimic în viața noastră, vrem să fim numai ea și cu mine.
*

„Cu discreţie și ascunzându-se de toată presa, pictorul catalan Salvador Dalí și

cetățeana sovietică Elena Diakanova, văduva poetului Paul Éluard, cunoscută
sub numele de Gala, nume care în limba rusă înseamnă «paracliser», s-au unit în
căsătorie (sentimental, erau deja uniţi de câteva decenii) pe data de 8 august
1958, în bisericuța Sfintei Fecioare a Îngerilor, aflată la doisprezece kilometri de
Gerona și pe vârful unui munte, de unde se poate admira o frumoasă priveliște
panoramică asupra provinciei și marea albastră care scaldă Costa Brava. Mirele
purta un costum cu dungi închise la culoare și o vestă de mătase, etalând o
batistă albă la buzunar și un baston cu măciulie aurită. Mireasa purta o rochie de
mătase multicoloră și ținea în mână, ca o tinerică, buchetul nupțial. Părul ei era
negru și întreaga înfățișarea epatantă.“
— Spaniolii nu știu aproape niciodată despre ce vorbesc, spuse Gala citind în
presa locală știrea privitoare la nunta ei. Din fericire, interesul pentru ei doi
scăzuse puțin, iar asta o liniștea pe Gala.
 — Mă rog, faptul că ne-am căsătorit e adevărat.
— Da, e adevărat, încuviință Gala, care se gândi că în sfârșit se încheiaseră
problemele legale nerezolvate până atunci.
Nunta îi dădea o liniște pe care nu o avusese mai înainte. În Spania, regimul
lui Franco nu recunoștea căsătoriile făcute în afara granițelor, nici pe cele
anterioare războiului civil, așa încât, dacă i s-ar fi întâmplat ceva lui Dalí, familia
lui ar fi rămas cu tot.
— Numai la gândul că sora ta ar fi putut rămâne cu casa asta, cu tablourile
astea…
— Crezi că o să mor?
— Nu asta spun, îi reproșă Gala, care își aminti că Salvador se temea
îngrozitor de moarte.
— O iubesc pe Gala mai mult decât pe tatăl meu, mai mult decât pe mama
mea, mai mult decât gloria și chiar mai mult decât banii, îi spuse Dalí unui
ziarist care, câteva zile mai târziu, veni să îi ia un interviu.
Gala nici măcar nu ieșise să-l întâmpine. Dalí o obosea tot mai mult.
— Mă simt ca o furnicuță care aleargă de colo, colo pentru a le pune pe toate
în ordine și la punct, îi mărturisi mai târziu Gala, când dădu peste ea pe unul
dintre coridoarele casei.
— Am putea merge să ne odihnim pentru câteva zile la New York, îi sugeră
atunci Salvador.
— Asta se va întâmpla dacă termini tabloul acela.
— Am s-o fac, Măslina mea, și, socotindu-le şi pe cele pe care le-am pictat
deja, cred că vom avea suficiente pânze pentru a organiza o mică expoziție.
— Ar fi mai bine dacă ne-am duce la Paris și am sta acolo câteva zile, adăugă
rusoaica.
— Bine. Să ne pregătim, în cazul ăsta. Ce trebuie să facem? În ce ordine? Nu
vreau să pierdem din vedere tot ce avem de făcut, pentru că ne-ar putea aduce
ghinion.
— Ai dreptate. Ritualurile sunt importante, spuse Gala privindu-l pe Salvador.
El îi întoarse privirea pentru a-și întări spusele și se duse să-și aleagă o cravată
pe care o purta mereu când avea de făcut ceva care, pentru el, era important. Și el
avea manii, iar rusoaica știa asta prea bine, ar fi fost de ajuns să-l întărâte un pic
pentru ca acestea să devină atât de evidente încât, în cele din urmă, să nu mai
poată judeca. Dar ea făcuse exact pe dos, era destul că trebuia să fugă de fricile
lui, de visele lui, ca să se mai gândească şi să-i sporească maniile. Cravatele erau
una dintre ele. Să și le pună ajunsese un ritual plin de superstiții. Fiecare avea
propria ei semnificație. Trebuia să deosebească cravata contractelor de cea a
erotismului, a călătoriilor sau a întâlnirilor cu avocații de cea pentru nuntă.
De asemenea, era foarte importantă alegerea bastonului. Toate bastoanele pe
care le avea le primise în dar, de la cel care avea măciulia din argint cu
incrustații, până la cel care-i aparținuse lui Victor Hugo, sau cel pe care-l etala
cu eleganță contele de Montesquiou în celebrul portret pictat de Boldini. Ultimul
care-i ajunsese în posesie și de care nu se despărțea era unul care-i aparținuse lui
Sarah Bernhardt.
— Cred că toți morții pe care-i avem în jur îmi susțin viața. Nu trebuie să ne
mai facem griji din pricina morții, îi spuse Salvador într-o zi Galei, care încerca
să-i scoată din minte fantasmele doamnei cu coasa. Din ei îmi trag forța care lor
nu le mai foloseşte.
Pentru Gala, atât New Yorkul, cât și Parisul slujeau drept punct de plecare
pentru a se apropia din nou de Dumnezeu și a se îndepărta de oboseala zilnică. În
mod ciudat, în acea perioadă se apropiau amândoi, deși fiecare în felul său, de
misticism. Și măreția catedralelor din ambele orașe înlesnea această apropiere.
— Nu e frumos, spuse Dalí, vorbind despre sine la persoana a treia. El o
iubește și asta o face pe Gala extrem de fericită, e în stare să îndure orice numai
ca să nu o piardă, să nu se simtă singur.
— Dar de ce spui asta? îl mustră Gala.
— Ăsta e adevărul, o asigură Dalí fără să facă prea mare caz și, apucând unul
dintre bastoanele sale, care era ușor curbat în partea de sus, și-l așeză ca și cum
ar fi avut coarne. Moi, je suis le roi des cornús3, adăugă el.
3. Eu sunt regele încornoraţilor. (în fr., în orig.; n.tr.)

Pentru Salvador continua să fie mai ușor să o accepte pe Gala drept mamă
spirituală decât ca soție. De aceea, ea lua în continuare hotărâri pentru el, îi
alegea pastilele pe care le înghițea în fiecare dimineață și avea nevoie să
angajeze pe cineva care să o ajute. Și nu trecu mult până să găsească un tânăr
catalan a cărui sarcină era să pregătească pânzele și să deseneze pentru el, după
indicațiile lui, figurile din planul al doilea, cărora el urma să le dea mai târziu
contururile definitive. Idealul Renașterii îl inspirase pe Dalí. Geniile de pe
vremea aceea își făceau compozițiile numai pe jumătate, iar el avea să facă
același lucru alături de cineva care – singura condiție pe care o punea – să fie
dispus să învețe de la el.
 XX
JUDECATA
Ivindu-se de pe cărări tulburi

Gala și Salvador erau în continuare împreună, dar rusoaica se arăta tot mai
irascibilă. Răbdarea, ca și elasticitatea pielii, începea să se piardă odată cu vârsta.
Anii treceau și asta o supăra mai mult decât și-ar fi imaginat, erau momente în
care se gândea chiar să fugă, să plece departe de Salvador. A nu-l vedea echivala
cu a nu se gândi la trecerea timpului, în vreme ce a-l avea aproape îi amintea de
asta în fiecare clipă. Certurile dintre ei deveneau tot mai dese, cu toate că,
aproape neîntârziat, ajungeau la o împăcare efemeră. Doar călătoriile erau
capabile să șteargă angoasele – cea a bătrâneții, care devenea tot mai
înfricoșătoare, sau cea a morții.
— Sunt obosită, sătulă de toate. Nu-mi place Catalonia, nici catalanii, îi strigă
ea. Prea mult vânt dinspre nord, prea mulți țânțari, prea mult soare. Catalanii
sunt încuiați și provinciali… dacă n-aș adora Port Lligat…
— Și pe mine.
— Da, și pe tine… Se opri, stând în cumpănă dacă să mai adauge ceva sau nu
și, în cele din urmă, continuă: Și pe tine te ador, dar sunt zile în care nu te suport,
aș pleca pentru totdeauna sau te-aș ucide. Am nevoie să ies, să merg în Italia, la
Veneția… Să cunosc… Ce n-aș da să am un castel în țara lui Dante… unde să
trăiesc singură sau să fiu în compania pe care s-o hotărăsc eu.
— Măslina mea… un castel de unde eu să te pot salva într-o noapte cu
furtună…
— Ce-ai face tu pe stradă într-o furtună? răspunse ea, ironică. Probabil ai
aluneca și n-ai mai ajunge nicăieri.
Gala îl privi: erau în continuare foarte diferiți. Salvador ar fi murit pe dată –
el, arta lui, geniul lui –, dacă i-ar fi retezat cordonul ombilical care-l lega de ea și
de pământul pe care se născuse. În timp ce ea reușise să elimine orice sentiment
de nostalgie din viața ei, orice dependență. Nici lucrurile, nici persoanele, nici
țările nu însemnau mai mult decât propria persoană și voia să fie așa în
continuare. Problema era că uneori avea senzația că dependența lui Salvador era
atât de mare, încât nici măcar nu îi îngăduia să se gândească să fie ea însăși.
Oare asta însemna că îmbătrânea și suporta mai greu slăbiciunile celor din jur?
Nici nu voia să se gândească la aşa ceva.
Ce s-ar fi întâmplat dacă nu și-ar fi folosit banii cheltuindu-i pe operații
estetice și creme? Nu, ea nu îmbătrânea, numai Salvador o făcea. Totuși… deși
nu voia să recunoască, avea aceeași vitalitate psihică, în timp ce trupul o ajuta tot
mai puțin.
Era ceva vreme de când o îngrijora subiectul, de când își repeta de o mie de
ori că nu voia să îmbătrânească și, când se gândea că trupul i se ofilește sau se
zbârcește, alerga în căutarea specialiștilor în chirurgie plastică. Îi căuta pe cei
mai buni, cei mai scumpi, cei mai îndrăzneți, ca să încerce să o întinerească, să îi
înapoieze ceea ce fusese cândva.
Degradarea trupului cu care se confrunta zi de zi în oglindă era o perspectivă
de temut pentru o femeie care se încumetase să se expună, să se înfățișeze lumii,
să se dezbrace, luptând cu tenacitate împotriva fricii celorlalți. Sigur că somnul
veșniciei atenua neliniștea de a îmbătrâni.
— Am scris-o! Am terminat! îi spuse Salvador.
— Ce anume?
— Cartea, îi răspunse el, arătându-i un dosar pe care scrisese Zece rețete
pentru nemurire, acum nu va mai trebui să te îngrijorezi de nimic. O să vezi. Eu
cred cu tărie că vor descoperi modalități de congelare care ne vor permite să
trăim veșnic, o asigură pe Gala în acea zi.
— Iar tu le vei putea folosi, îi replică ea, prea puțin convinsă.
— Nu te îndoi, Măslina mea, nu te îndoi. Le vei folosi și tu împreună cu mine.
Sunt convins că și cancerul va fi vindecat, se vor face transplanturi uluitoare și
vor reuși să realizeze reîntinerirea celulelor în viitorul apropiat. Nu trebuie să ne
îngrijorăm că îmbătrânim.
— Și tu…
— Da, Măslina mea. Noi, amândoi, de la Port Lligat, vom vedea la televizor
cum prezintă operații pentru redarea vieții. Sau, dacă nu, modalități de
congelare. Între timp, adăugă el cu un zâmbet jucăuș, să ne înconjurăm de
tinerețe. Cea mai bună formă de a ne păstra tinerețea este s-o avem în preajmă.
Spunând acestea, Salvador se îndreptă spre grădină. Se apropia ora când, zi de
zi, un grup de tineri venea la ei acasă pentru a-l admira, pentru a-l asculta, pentru
a-l auzi vorbind. Din casă se auzeau deja conversațiile băieților care se apropiau
de treptele acoperite de dafini care duceau la ușa lui Dalí. Ajungând acolo, o
servitoare îmbrăcată din cap până-n picioare în roz deschidea ușa și îi întreba
cum îi cheamă pe toți cei care veneau. Femeia avea părul cărunt, îl purta tuns
foarte scurt, iar privirea ei era dezaprobatoare. Pe măsură ce ei intrau, le făcea
semn într-un mod autoritar nou-veniților să se așeze și să aștepte. La puțin timp
după asta, îi conducea într-o cămăruță care era de fapt antreul. Acolo, un vechi
dulap spaniol era folosit pentru a lăsa hainele și pe o măsuță era un telefon. Pe
perete atârna o reproducere după Furtuna lui Giorgione. Într-o parte se afla o
canapea veche și șubrezită, în formă de buze de femeie, dominată de un uriaș urs
împăiat, împodobit cu coliere, care susținea o lampă pe una din labele ridicate.
La picioarele lui se afla un suport pentru umbrele, plin de bastoane de toate
formele. La stânga se deschidea un șir de camere de forme neregulate, unite între
ele prin câteva trepte, iar în fața lor era o scară acoperită de frânghii împletite.
Atunci apărea din nou servitoarea, care, vădit nemulțumită, îi informa că domnul
Dalí îi aștepta în curtea interioară și îi conducea.
S-ar fi părut că Salvador era cel care hotăra cine intra și cine nu, dar de fapt
acea femeie, numită Rosa, alegea oaspeții după bunul ei plac, pe baza înfățișării
lor și după starea ei de spirit din acel moment. Când Dalí o întreba cum erau cei
care veniseră, ea răspundea, cel mai adesea:
— Murdari.
Iar când Salvador îi spunea să-i lase să intre, ea își lua un aer ofensat care
scotea pe deplin la iveală ce gândea despre ei. Rosa îl adora pe Salvador și i-ar fi
plăcut să-i elimine pe toți intrușii, pentru a-l îngriji singură.
Odată intrați, urmând-o pe Rosa, vizitatorii ajungeau, printr-un labirint de
scări, la o curte interioară unde se afla un majordom solid care, îmbrăcat în alb,
deschidea niște sticle de șampanie. În curte, pereții dați cu var erau străjuiți de
câțiva arbuști care creșteau dintr-un sol pavat cu dale de ardezie gri. O bancă de
piatră acoperită și ea de ardezie șerpuia de-a lungul acelui perete. Dalí stătea
așezat într-un fotoliu de lemn rustic, cu Gala alături, într-un fotoliu identic.
Dar Gala nu rămânea prea mult, găsea un prilej ca să scape, ori de câte ori
putea, din cercul de adulatori care se forma în acele momente. Uneori, în puține
rânduri, veneau să o vadă pe ea, dar Gala nu era îngăduitoare, nu avea atâta
nevoie de a fi admirată și dacă un vizitator îi cerea un interviu, îi dădea un bilet
uneia dintre servitoarele din casă. Gala avea să stabilească chiar atunci, pe baza
cărților de tarot, dacă era sau nu bine să-l primească.
 Gala profita de acele ocazii pentru a găsi, cu ajutorul lui Peter, câteva zile pe
lună în care Salvador să fie ocupat cu totul cu acei admiratori. Simțea nevoia să
fugă din acea casă, ba chiar ajunsese să îi spună secretarului să-i angajeze, dacă
era cazul, pentru ca ea să poată pleca singură. Îi revenise gustul pentru călătorii
și doar ele o făceau fericită, chiar dacă doar pentru scurtă vreme. În sfârșit
călătorea, știind că, în absența ei, pictorul rămânea mereu în compania cuiva.
Barcelona, Roma, Santiago de Compostela… și la fiecare oprire îl suna pe
Salvador, pentru ca acesta să se simtă ocrotit.
*

Vreau să fiu singură. Vreau să fiu din nou eu însămi. Vreau să iau din nou
acel tren din Moscova și să ajung din nou în Occident… Timpul fuge, rămân
fără el, mă diluez și nici măcar eu nu mi-am dat seama… ce să fac, cum să mă
agăț de ceva pentru a rămâne aici pentru totdeauna… ce să fac când moartea
îmi va vorbi, iar eu nu voi putea nici măcar să-mi întorc fața de la ea. Bătrân
răsfățat și smintit, du-te tu cu ea! Lasă-mă pe mine să mă bucur de viață… Nu
vreau decât să fiu în lume, nu mai visez la nimeni și la nimic. Să fiu… să fiu…
nu mă gândesc decât să fiu aici.
*

„Mai mult de jumătate din reproducerile operei grafice a lui Dalí împrăștiate
prin lume sunt false“, suna un titlu pe care presa îl lansase cu surle și trâmbițe în
ultimele zile.
— Ai citit asta?
— Ce spun? Despre ce vorbesc? Cum îndrăznesc…?
Salvador nu continuă. Nu era chiar improbabil. Asemenea acelor foi pe care
Gala îl punea să le semneze dimineața, și pe pânzele albe… Cum putea cineva să
confunde o operă de-a sa cu o imitaţie vulgară? Dacă era așa, cumpărătorii
meritau să fie înșelați. Cum să nu deosebești geniul de o copie?
Scandalul celor treizeci de mii de foi albe semnate de mâna lui Dalí, care
permiteau reproducerea gravurilor false, era alimentat de secretari la sugestia
Galei, pe care nenumăratele călătorii și relații cu diverși bărbați, care nu mai erau
gratis, ca altădată, o făcuseră să se gândească că avea poate să rămână fără bani.
În realitate, în acei ani, Gala era mai avidă ca niciodată. Se arăta insuportabilă la
întâlnirile de afaceri, atât de mult, încât cumpărătorii cereau de multe ori să nu
asiste.
 Poate că era mai bine așa și putea să se dedice unor activități mai plăcute, se
gândea Gala.
— Plecăm la Paris, cred că în călătoria asta am să te însoțesc la toate
întâlnirile tale.
— Gala, Galușka mea, nimic nu mi-ar face mai mare plăcere!
Și așa făcură. Trecuse ceva timp de când își făcuseră obiceiul de a călători la
Paris măcar o dată pe an. Acolo aveau un apartament rezervat și în jurul lor se
forma, de îndată ce ajungeau, o adevărată curte a miracolelor, după cum se
întâmpla şi la New York. Se iveau personaje fără nume ce aveau câte o
particularitate care pe pictor, după cum spunea el, îl excita atât de mult, încât îl
făcea să creeze cele mai frumoase compoziții plastice ale sale. Pitici, femei cu
nasul mare, acoperit de pudră albă, femei cu pieptul proeminent, artiste în șomaj,
fumători de opiu, profesioniști ai tatuajelor care lucrau în timp ce Salvador
urmărea cu atenție evoluția desenului, cercetând chipul celui tatuat, dansatoare
din buric, personaje ciudate cu costume tot mai extravagante, nebuni… Nebunii
sfârșeau mereu prin a fi preferații pictorului, atât de mare era admirația pe care
le-o purta, pentru că îndrăzneau să fie și să facă tot ce el făcea, de multe ori, într-
o manieră studiată.
Uneori, pentru a-l mulțumi pe maestru, Peter ajunsese să organizeze orgii de
la care Gala dispărea, în timp ce Salvador se lăsa purtat de pasiunea lui pentru
voyeurism-ul cel mai crud și se bucura de plăcerile celorlalți duse la un
rafinament extrem.
Gala, care detesta acest gen de distracții, ieșea să caute un tinerel cu care,
plătindu-l dinainte, să petreacă o seară de sex în doi.
Dar Salvador se bucura din plin. Închiria palate, le umplea de pitici travestiți,
de artiști de la circ sau de ce-i trecea prin minte în acel moment, el se plimba de
colo, colo, trăgând cu ochiul în fiecare dormitor la ce făceau perechile,
bucurându-se de plăcerea celorlalți.
Dorințele Galei erau mult mai simple. Era vorba despre a găsi, la momentul
potrivit, tineri care s-o satisfacă sexual. Vânătoarea de băieți mergea până-ntr-
acolo, încât ajunsese să-i creeze şi neplăceri.
— Nu putem continua să cheltuim în ritmul ăsta, îl avertiză Gala pe Peter într-
o zi.
— Bani sunt, tablourile se vând în continuare.
— Da, dar nu cele ale lui Salvador, ci toate celelalte, și într-o zi nu se vor mai
vinde. În realitate, ar fi de ajuns ca Salvador să se așeze pentru o vreme să
lucreze în fiecare zi ca să termine câteva tablouri pe an. Aşa eu aş sta liniștită.
— El spune că pictează.
— Minte.
— Nu vă faceți griji, doamnă, eu îmi asum sarcina de a continua să le vând pe
acestea. O să facem mai multe litografii, vom schimba numerotarea… nimeni nu
se va îndoi de autenticitatea unei plăci. De ce s-ar gândi că sunt mai multe decât
i-am asigurat că vom vinde?
Gala nu era foarte convinsă și situația financiară continua să o îngrijoreze.
— O să-i vindem nepoatei lui Franco câteva tablouri. Salvador a fost
întotdeauna de acord în public cu dictatorul. Chiar l-a felicitat pentru că a curățat
Spania de forțele distrugătoare care existau în țară, elogiindu-l pentru că a aplicat
pedeapsa cu moartea. Nu va putea refuza să cumpere câteva lucrări. Ea e pe
punctul de a se mărita cu cel care ar putea deveni noul șef de stat. Își vor aranja
casa. E în interesul nostru să-i avem aproape, atât pentru banii lor, cât și pentru
influența pe care ar putea s-o aibă mai încolo.
— Dar… acum câteva zile, domnul Dalí i-a trimis o telegramă lui
Ceaușescu… nu știu dacă asta a ajuns la urechile lui Franco.
— De-ale lui Salvador. Ține de suprarealismul lui, Franco va înțelege.
Prin urmare, Peter aranjă o cină cu Carmen, nepoata dictatorului spaniol, care
în acele zile se afla la Paris cu logodnicul ei.
La cină, Gala, aproape automat, îi puse mâna pe picior lui Alfonso, logodnicul
tinerei, fără să știe prea bine cine era. Acesta i-o îndepărtă elegant, dar cu toate
astea, rusoaica, la despărțirea de ei, îi spuse:
— Vino să mă vezi odată, când vei mai fi la Paris. Suntem cazați la Meurice.
— Cu multă plăcere voi trece să vă salut, răspunse Alfonso, politicos.
— Dar știi măcar unde se află Meurice?
— Ba cum să nu știu, răspunse tânărul. Mergeam de obicei acolo pentru a-mi
vizita bunicul.
— E pe strada Rivoli, insistă Gala. Stai numai o clipă, ai spus bunicul tău? îl
întrebă. Lucra la hotel?
— Nu, răspunse el. Bunicul meu a fost clientul hotelului ani de zile. Era
Alfonso al XIII-lea.
Gala înțelese în sfârșit cu cine luase cina. Și mai înțelese și că nu era unul
dintre parveniții care-l înconjurau pe Franco, ci că dictatorul voise să-și mărite
nepoata cu unul dintre moștenitorii tronului Spaniei, ca să-și asigure astfel
succesiunea.
 — Salvador are dreptate, îi mărturisi ea atunci lui Peter, e adevărat că Franco
e cel mai bun om de stat din Europa.
— Amintește-ți că ai promis că Salvador îi va dărui un desen cu Carmen
călare.
— Știu, n-am avut încotro, răspunse Gala, ai văzut cum a decurs conversația.
Cel puțin a făgăduit că îi va comanda un tablou pentru Comitetul Olimpic
Spaniol de la Jocurile Olimpice.
— Ți-a sugerat și tema.
— Poate vrei să zici că eu i-am sugerat-o. Îmi aminteam perfect că Salvador
voia de multă vreme să se inspire din clasici, și ce altă temă mai bună există
pentru tablou dacă nu Discobolul lui Miron?
*

Gala știa că nu reușea să se deconecteze decât dacă dispărea de la Cadaqués

pentru o vreme și de fiecare dată trebuia să plece și mai departe. De aceea alese
Brooklynul. Acolo, însoțită de un șofer și ascunsă în Cadillacul ei, sosise cu
intenția de a descoperi un alt tinerel care să o atragă suficient de tare pentru a-i fi
alături în nopțile din timpul călătoriei. În acea parte a Brooklynului unde se afla
ea, o mașină ca aceea atrăgea foarte mult atenția, cu toate că ei nu-i păsa de asta.
— Pe aici… îi spuse șoferului.
Gala rămase cu privirea ațintită asupra unor scări de care se rezemase un băiat,
lăsându-și capul să se odihnească sprijinit de zid. Era el, acela era băiatul pe
care-l căuta de ani de zile, descoperise un băiat de la care nu-și putea lua ochii!
Fără să stea pe gânduri, îi făcu semn cu mâna să se apropie. Se numea William
Rothlein.
— Din ce trăiești? îl întrebă bătrâna.
— Din droguri, vând, câștig bani și consum.
Drogurile…
Salvador și Gala fugiseră mereu de ele. Nu le făcea plăcere nici când se
întâlneau cu prieteni care, fără nici o reținere, le ofereau celor prezenți. Dar
băiatul trăia din droguri, conserve de mâncare pentru câini și furturi din
magazine, iar Galei nu îi păsă. Acesta a fost începutul relației lor ca amanți. El
avea cu puțin peste douăzeci de ani, iar ea șaizeci și șapte. Chiar în acea zi, fără
să piardă vremea, Gala ceru o cameră lângă a ei la hotelul St. Regis.
— Ai brațele pline de înțepături, comentă Gala în timp ce se pregătea să-l
îmbăieze pe tânăr. Ar fi bine să lași drogurile și să te apuci de băutură, îi mai
spuse.
Gala îl ținu închis în cameră, dându-i doar mâncare, whisky și șampanie, și
astfel reuși să-l facă să depășească perioada de sevraj. Cu toate că din când în
când el scăpa, Gala sfârșea mereu prin a-l aduce înapoi la ea. Dependența lui de
această femeie deveni la fel de mare pe cât fusese în trecut cea de heroină. Faptul
că tânărul era neajutorat o mișcase la fel de mult ca vulnerabilitatea și nebunia
lui Dalí altădată, iar băiatul deveni o altă cauză de apărat.
Se consacră efortului de a-l face să renască. Știa că era un hoț și că era beat
sau drogat cea mai mare parte din zi, dar era convinsă că avea suficient talent
pentru a deveni un mare actor de cinema și nu mai luă nimic în seamă.
Bătrânețea făcea ravagii și în mintea Galei, dar nimeni nu i-o spuse. Era mai bine
să o știe în compania unui tinerel, decât numărând monede într-una din odăile
casei de la Port Lligat.
— Plecăm în Europa, acolo vor ști să scoată din tine actorul pe care-l porți
înăuntru.
El nu crâcni, subjugat deja de farmecul Galei. Îl târî la Roma, Florența,
Torino… Perechea își jură dragoste eternă în fața mormântului Julietei. Presa
italiană de scandal făcu imediat ecoul iubirii dintre Bunică și Puștan.
— Ce pot să fac? Măslinuţa mea s-a îndrăgostit, le mărturisea Dalí tuturor
celor care îl întrebau despre comportamentul ciudat al rusoaicei, care făcea
deliciul tuturor revistelor străine.
— Federico? Sunt Gala. Sunt aici cu un prieten care va deveni următorul tău
june prim, îi spuse ea convinsă și cei doi se îndreptară către studiourile de film
Cinecittà.
— Băiatul ăsta are față de bandit, iar Italia e plină de bărbați care par bandiți,
răspunse Fellini văzându-l și nu pierdu nici un minut cu el.
— Să mergem, italienii ăștia nu știu ce înseamnă să faci cinema și să îl ai în
față pe unul dintre cei mai buni actori care există!
Nu se dădea bătută, iar băiatul, neobișnuit să aibă cineva grijă de el, sfârși prin
a o crede prea mult pe rusoaică, de care se îndrăgosti lulea.
— Ar trebui să divorțezi de Salvador, am fi împreună, eu nu te-aș părăsi
niciodată, am fi cea mai fericită pereche.
— Cine a vorbit despre divorț? rămase Gala surprinsă, înțelegând atunci că
mersese prea departe și că fragilul echilibru emoțional al tânărului îi jucase o
festă. Vei rămâne în casa unor prieteni în timp ce eu mă duc în Spania să rezolv
niște probleme, îl anunță.
 — Dacă pleci, mă sinucid. O să fac o nebunie. O să mă omor ca să-ți câștig
dragostea.
— Mă duc după o sticlă de whisky, relaxează-te, îi ceru și chiar de acolo, din
hotel, organiză lucrurile pentru ca el să se întoarcă la New York cu avionul…
fără ea.
Cum se putuse înșela atât de tare? Se hotărî atunci că avea să schimbe mai des
amanții, că aventurile nu aveau să mai dureze decât câteva nopți, timp suficient
pentru a se bucura de ei, dar evitând neînţelegerile.
*

— După cum știți, apăr confuzia între sexe, îi explică Salvador unei tinerele
pe care tocmai o cunoscuse la una din întâlnirile cu admiratorii săi, care se iveau
din pământ, din iarbă verde. Frumusețea e mereu idealul grec, hermafroditul,
ființa divină. Mai mult, dumneavoastră ați putea fi băiat.
Pe tricoul Amandei scria: „LSD-ul se topește în cap, nu în mână“.
— Eu sunt singurul pictor de LSD care nu se droghează. Picturile mele se
aseamănă cu viziunile unor drogați, sunt halucinații, fără să am nevoie să iau
halucinogene.
Amanda rămase fermecată de Salvador și aproape în același timp, Salvador
rămase hipnotizat de ea. Atât de mult, încât sfârșiră prin a părea tată și fiică, sau
ea părea a fi sora lui, ori cea mai bună prietenă…
Salvador, în acel moment, era pe jumătate chel și puțin cam gras. Pielea feței i
se lăsase și era spuzită de pete închise la culoare. Și cu toate că își păstrase
mustața seducătoare și felul excentric de a se îmbrăca, își pierduse frumusețea de
tânăr paj, iar când se ferchezuia, se pudra și își făcea frizura, oferea figura demnă
de milă a unei mumii. Cu mustața dată cu fixativ și cu vesta de lamé aurie, fetei i
se păru la început cam ridicol, cu toate că știa că se află în fața unui geniu, poate
ultimul geniu al picturii. De fiecare dată când rostea o frază, ridica un baston cu
măciulia aurită, în timp ce, alături de el, un alai de fecioare profesioniste și
pederaști aplauda plin de admirație. În acea perioadă, Salvador avea mania de a
le pune porecle persoanelor, pentru că găsea că numele adevărate erau prea
prozaice și excesiv de dificil de pronunțat. Pe sine se numea Divinul Dalí.
— Sunt monarhic și apostolic, îi asigura, arătându-le un ac cu monograma
făcută din diamantele coroanei lui Alfonso al XIII-lea, pe care îl purta la cravată.
Trebuie să vii cu mine, Gala te va considera la rândul ei o creatură divină!
Salvador i-o prezentă Galei, iar aceasta, contrar aşteptărilor lui, se simți
agresată de frumusețea și tinerețea fetei.
— Nu vreau să stau cu nebunii tăi.
— Dar, Măslina mea dragă, Amanda nu e nebună, Amanda e o ființă
extraordinară.
— E unul dintre paraziții care au venit să trăiască pe spinarea ta.
— Privește-o. Uită-te ce osatură are! Scheletul e cel mai important pentru o
femeie, tu știi asta mai bine ca oricine! Măslina mea, spuse Salvador, ceea ce
contează e scheletul, singurul care rămâne după moarte.
— Nu o vreau în casă, las-o să stea, dacă vrei, în casa de alături.
Salvador zâmbi, făcuse primul pas. Amanda avea să rămână alături de el la
Port Lligat și să se bucure de tratamentul preferențial de care nimeni altcineva nu
mai avusese parte, avea să doarmă în anexa la casa principală, un fel de
apartament cu șemineu și sală de baie, numit „baraca“.
— O să fie o bună dădacă, spuse Gala cu voce joasă.
— Vorbești cu mine? o întrebă Salvador, care nu auzise prea bine.
— Nu, nu-ți face griji. Spune-i să vină să vorbească cu mine când vrea, eu mă
duc în cameră puțin.
Dintre ei doi, Gala era cea care ducea împotriva bătrâneții lupta cea mai
crâncenă, mai disperată, întrucât părea că e singura conștientă de faptul că
moartea nu avea să treacă pe lângă ei fără să-i bage în seamă. De aceea, printre
alte măsuri, adoptase de ceva vreme o igienă riguroasă. Astfel, își începea ziua
cu o baie rece, care o ajuta să-și păstreze musculatura tare și își controla la
maximum alimentația, la care adăuga, după moda americană, un mare număr de
vitamine și de săruri minerale. În plus, făcea în fiecare dimineață gimnastică
pentru un sfert de oră și petrecea ore întregi în baie, ungându-se pe tot corpul cu
creme nutritive. În acea perioadă își făcu mai multe lifting-uri, cu toate că în
general refuza să se lase fotografiată.
— Dar ce înseamnă vârsta pentru cineva care nu-și amintește propria dată de
naștere? Ce le pasă acestor blestemați de ziariști de anul în care m-am născut eu?
Nici eu nu știu în ce an am venit pe lume!
Ziarele începeau să publice tot mai des comentarii cu privire la ceea ce făcea
ea împreună cu tinereii ei „focoși“. Înainte, când era o copilă, i se reproșau
farmecul și libertatea; acum, mai puțin tânără, dar divinizată pentru anii trecuți, i
se reproșa în continuare libertatea cu care trăia.
Însă doamna solitară se simțea mai singură ca niciodată la Port Lligat. În timp
ce Dalí celebra monstruozitatea, diformitatea și excentricitatea psihică, Gala
căuta, mai mult ca niciodată, tinerețea și frumusețea masculină.
— Nu ești altceva decât un impotent, îi spuse într-o zi lui Salvador văzându-l
înconjurat, din nou, de un grup de tineri care stăteau cu gura căscată, în timp ce
ținea în mână o cupă de șampanie rozé.
Salvador râse, i se păreau în continuare atrăgătoare acele reproșuri ale soției
sale și se apropie de ea.
— Mâine de dimineață mă întâlnesc cu Arturo. O să plecăm cu mașina.
— Unde, nu am chef de…
— Gala, Măslina mea, Olivette a mea…
— Scapă de toți ăștia!
În acea dimineață plecară toți trei cu mașina, nu era prima oară când Amanda
făcea parte din planurile soţilor Dalí, iar pe Gala o deranja tot mai puțin prezența
fetei, pentru că aceasta o înlocuia de multe ori, asumându-și sarcina de a-l însoți
în public pe Salvador și scutind-o să meargă peste tot cu el.
— Închide ochii, am ajuns.
— Vrei să termini cu prostiile?
— Haide, Măslina mea, fă-mi plăcerea asta, durează două minute.
Gala îl ascultă.
— Ce-i asta? Pare un dinte cariat în mijlocul unei păduri, spuse Gala
deschizând ochii și văzând un castel.
Zâmbi totuşi, în timp ce-și ațintea privirea asupra unei mari păsări albe care
trecu pe deasupra capului ei.
— E un castel, castelul tău! Locul unde vei putea fi regină și doamnă a
tuturor.
— Al meu? întrebă ea surprinsă.
Așa era. Salvador cumpărase un castel înconjurat de plopi. Era o ruină. Dar pe
Dalí îl fermecaseră pietrele din epoca romanică, frontonul, ca prin minune intact,
unde apărea sculptată emblema unui corb, și izolarea de care se bucura locul,
despărțit de lume printr-un zid înalt și gratii. Castelul era un palat mare din pietre
vechi, cu o grădină părăsită.
Intrarea era frumoasă, câteva trepte conduceau la o scară monumentală
împodobită cu un relief gotic și un scut care înfățișa grosolan o pasăre. O
întreagă latură a clădirii era părăginită și nu mai supraviețuise decât un perete
dărăpănat, prin care se vedea ce mai rămăsese din podele și tapițerii. În mijlocul
viei și al livezilor de măslini, printre ferme de porci și făbricuţe de brânză de
capră, într-un regat arid care mirosea a pădure de stejari, a piatră și a balegă,
Púbol se afla în interior, atât de departe de mare și atât de diferit de Port Lligat,
încât își cufunda picioarele în apă.
— Nu vreau să intervină nimeni aici.
— O să facem cum vrei tu, castelul e al tău.
— Și vreau să tipăresc niște invitații.
— Niște invitații?
— Da. Pe ele voi scrie: „Gala vă invită pe data de… la ora… la castelul din
Púbol“. Fără ele nu va putea intra nimeni.
— Cum vrei.
— Vreau numai ca tu să-mi pictezi tavanul salonului și niște radiatoare pe
ușile dulapurilor, în care se vor afla adevărate aparate de încălzire. Eu o să mă
ocup de restaurarea capelei și decorarea salonului, a dormitoarelor și a
sufrageriei. Vreau mobile catalane, solide, trainice, o să merg pe la toți anticarii
din Gerona.
Ornamentația era la fel de sobră și de exagerată totodată ca aceea de la Port
Lligat.
— Vreau ca totul să fie monahal. M-am gândit de multe ori să mă retrag la o
mânăstire. Să rămân singură. Mie îmi plac singurătatea și simplitatea. La Port
Lligat totul e prea încărcat. Ai gusturile unui țăran din Figueras! exclamă ea
foarte serioasă.
— Regina va avea servitori, o bucătăreasă, o fată-n casă, un grădinar și totul
se va face după cum dorește.
— Suficient.
— Mai mult, Arturo va veni de mai multe ori pe săptămână în ambele case.
— Iar eu am să te sun dimineața, când mă trezesc, ca să îmi povestești ce ai
visat și să-ți alung teama. Și tu o să ai grijă de el, îi spuse Amandei, care
încuviință.
*

Din când în când, Gala își părăsea refugiul pentru a asista la câte un„ Ceai al
Săracilor lui Dalí“, după cum numea el auditoriul format din filozofi, actrițe și
actori tineri și frumoși, milionari, travestiți și tot soiul de persoane ciudate care
pe el îl amuzau, dar pe care Gala le eticheta mereu drept paraziți. Cu toate
acestea, Dalí, convins de contrariu, încerca să-i demonstreze Galei cât de mult se
înșela și îi punea pe cei mai eleganți dintre ei să defileze în fața ei, alegându-i pe
cei care treceau proba pentru a-i invita la masă. Măsura în care erau acceptați
avea să stabilească următorul pas al Galei.
— Talentul se află în testicule, afirmă Salvador foarte serios. Iar femeile nu au
testicule, sunteți de acord cu asta?
Erau de acord. Sau poate că nu, dar nimeni nu îndrăznea să-l contrazică pe
Dalí. Era un geniu!
— Ați auzit vorbindu-se vreodată despre o mare pictoriță? Ca Velázquez sau
Michelangelo? Toți sunt bărbați. Talentul, capacitatea creatoare se află în
testicule. La femei, capacitatea creatoare stă în uter, ele fac copii, dar nu vor
putea picta niciodată Capela Sixtină!
În timp ce Salvador vorbea, Gala îl mângâia pe câte un tânăr Hermes, a cărui
privire se îndrepta către cealaltă parte a mesei, în căutarea unor câmpuri mai
mănoase: sânii vreunei femei tinere, ai cuiva care să aibă aceeași vârstă… Când
Gala își dădea seama de asta, îl mângâia pe tânăr cu și mai multă stăruință și îl
disprețuia dacă acesta nu-i dădea atenție, iar atunci i se adresa pictorului:
— Trebuie să plecăm, cred că a sosit momentul să mă pictezi din nou goală,
cum mi-ai cerut în dimineața asta, îi spunea.
Iar el, în absolut toate cazurile, încuviința.
Gala se sprijinea pe forţa artistică a lui Dalí pentru a-și păstra tinerețea. În
ciuda protestelor sale, era încântată că el insista să o picteze în repetate rânduri.
Ba chiar, cu un anume prilej, îngrozită de imaginea pe care și-o văzuse reflectată
în oglindă, refuză să se lase pictată. La scurtă vreme după aceea, descoperi că
Dalí angajase un model olandez să-i pozeze, iar ea, fără să stea o clipă de
gânduri, se oferi să o înlocuiască, argumentând că ar fi mai ieftină decât tânăra
cu pricina.
 XXI
LUMEA
Zarurile sunt aruncate

— Jură-mi pe icoana asta că, dacă se întâmplă ceva cu mine, vei avea grijă de
Salvador, îi ceru Gala Amandei într-o zi, în timp ce aceasta o ajuta să-și facă
valizele pentru a pleca la aeroport. Rusoaica se întorcea în Statele Unite ca să se
întâlnească cu propriul ei Isus. Dar se simțea obosită peste măsură, cu toate că
încerca să ascundă asta.
— Dar… eu nu știu ce voi face în viitor… răspunse fata, speriată de un
asemenea angajament.
— Jură-mi. Și făgăduiește-mi încă ceva, anume că te vei căsători cu Dalí când
eu nu voi mai fi.
Amanda rămase mută. Gala zâmbi, cu un surâs care demonstra că nimic din
ceea ce făcea nu era întâmplător, și o lăsă pe Amanda cu vorbele nerostite. Se
îndreptă atunci spre Peter, pe care-l concedie aproape fără să-i dea timp să
deschidă gura; erau prea multe zvonuri cu privire la ce făcea sau nu mai făcea cu
operele lui Salvador și îl angajă pe Enric, alt secretar. O decizie pe care nici
măcar nu o discută cu Salvador. Iar Enric luă frâiele tuturor afacerilor cuplului.
Salvador nu dăduse niciodată atenție banilor, iar Gala hotărâse că e prea ostenită
pentru a se ocupa ea în continuare.
— Uite, tocmai am luat desenele astea de la intrare. Salvador a început din
nou să le dăruiască acestor tinerei mâzgălelile lui drept premiu. Continuă să nu
priceapă că răsplata de a te afla în preajma unui geniu e mai mult decât
suficientă. Nu vreau ca asta să se repete!
— Nu se va repeta, o asigură Enric.
— În plus, trebuie să ai grijă de Salvador când Amanda nu e aici. Mi se pare
că-i cam tremură mâinile, sigur că… Se opri și adăugă, gânditoare: E limpede că
asta dispare când pictează. În orice caz, vezi să-i dai pastilele astea, de culori
diferite. Îi plac și îl liniștesc, îi explică Gala secretarului scoțând din dulapul ei o
trusă în care se zăreau diferite medicamente.
— Dar pe care…? întrebă el.
— Pe astea pe care le vezi. Dă-i de mai multe culori, asta sigur ajută. Nu ne
putem permite ca el să nu mai picteze, rămânem fără sursa noastră de venit.
— De acord, răspunse el, oarecum mirat, în timp ce se uita la una din
sticluțele înșirate.
— Și trebuie să vorbești cu Manel, se plânge mult. Să vedem dacă reiese că i
s-a urcat la cap o artă care nu-i aparține, el fiind un copiator de duzină al unui
geniu.
— Se plânge?
— Cred că vrea mai mulți bani. Eu i-am spus că nu, dar insistă, crede că are
puterea în mâini.
— O să vorbesc cu el.
Gala avea dreptate.
Manel începuse să se plângă că trebuia să lucreze ore întregi când văzuse cât
cerea Gala pentru fiecare desen al lui; chiar dacă acestea erau semnate de către
Salvador, erau ale lui, a lui era toată munca. Ea îi jurase iar și iar că desenele nu
ieșeau de acolo, că toate copiile lui rămâneau în casă, dar el știa că asta nu era
adevărat, că erau copiile lui cele pe care ea le vindea, în timp ce originalele
rămâneau în casă sau la Púbol.
— Am să-i spun maestrului, o amenință într-o zi Manel.
— Cum îți trece prin minte să-i povestești maestrului ceva despre care numai
eu și cu tine am vorbit? O să îl sun chiar eu pe Franco și o să pun un preț pe
capul tău. Nu știa de ce spusese asta, dar o făcuse și după aceea zâmbi,
satisfăcută de amenințare.
— Dar… bâigui Manel.
— Nici un dar, am să te recompensez, vino mâine la noi acasă.
În acea după-amiază, Manel trecu pe lângă o veche barcă de pescuit în care
Dalí plantase un chiparos, care creștea printre scândurile ei, ca o flacără verde. În
spate văzu casa soților Dalí. Era mică și arsă de soare, și semăna cu o cabană de
pescari. Când îl zări, servitoarea îl invită înăuntru și îl însoți, trecând pe lângă
ursul împăiat care slujea drept cuier, până într-o încăpere pe care el nu o
cunoștea.
— Doamna spune să o așteptați aici.
Camera era perfect rotundă și în ea se afla un divan turcesc. În șemineul alb
ardea focul, iar flăcările se reflectau pe bustul de cristal al unui împărat. Într-un
loc care ieșea în evidență, unde Manel se aștepta să găsească o pictură de-ale lui
Dalí, se afla o icoană rusească. Era în zona din casă ce aparținea Galei.
Ea, într-o parte a odăii, așezată lângă foc, se afla în compania lui Enric. Gala
nu se ridică atunci când intră Manel, dar își înălță mâna în chip de salut și îi
permise să o sărute pe amândoi obrajii.
— Așază-te aici, lângă mine, îi ceru vrând să fie politicoasă, dar tonul vocii ei
suna ca un ordin. El se execută, atingând picioarele bronzate ale Galei, care purta
pantaloni scurți.
„Ce picioare frumoase are bătrâna“, se gândi Manel și zâmbi, dându-și seama
ce îi trecuse prin cap.
— Enric, adu-ne o Perelada de calitate, ceru Gala.
Secretarul se întoarse la scurtă vreme cu o sticlă de șampanie rozé, iar când
aceasta se termină aduse alta, și încă una, și încă una. Sticlele veneau una după
alta, iar Manel îşi dădu seama că el era cel care bea mai mult.
Gala, fără ca Manel să își dea seama, își întinsese picioarele și începuse să le
frece de coapsele lui.
— Nu, vă rog, îi ceru tânărul amintindu-și ce se povestea despre acea femeie
și o privi rugător pe Gala: avea aproape optzeci de ani.
— De ce nu? întrebă ea.
— Picioarele dumneavoastră sunt atât de frumoase, încât aproape mă fac să
uit că sunteți de vârsta bunicii mele, o lămuri el, și în timp ce rostea această
frază, își dădu seama că nu fusese prea deştept.
Manel se ridică și o privi pe Gala, care era furioasă.
— Manel, ești un purceluș! Vocea ei era atât de rece, încât temperatura din
cameră coborî brusc cu câteva grade. Enric! strigă ea atunci. Lui Manel îi place
șampania rozé. Adu toate sticlele pe care le avem prin casă! Du-le în baie! O să-l
îmbăiem pe micul nostru purcel, spuse ea, împingându-l pe băiat către ușă.
Ajungând în baie, îi ordonă lui Manel să se dezbrace și acesta nu se simţi în
stare să se opună. Când ajunse Enric, deschise sticlele una după alta și începu să-
l stropească fără să-i dea timp nici măcar să-și scoată hainele.
— Vai! Jacheta mea! se plânse tânărul, dar nu putea să se opună.
Aproape că plângea, dar era în acelaşi timp prea beat ca să se împotrivească
umilinței și ei turnau sticlă după sticlă.
— Vezi tu, Manel, dacă te porți ca un porc, ești tratat ca atare. Iar acum, bea!
Nu ai spus că-ți place șampania? Bea-o pe toată! Nu lăsa nici o picătură. Și Gala
ieși din încăpere trântind ușa.
 Manel continuă să lucreze pentru soții Dalí, în aceleași condiții. Gala nu află
niciodată dacă se speriase sau dacă înțelesese că geniul era Salvador, iar el un
simplu copist, și oricum nu-i păsa, esențial era că el încetase să o mai deranjeze.
Întorcându-se din călătorie, Gala organizase o altă campanie publicitară cu
Salvador în rolul principal, care în acel caz nici măcar nu trebuia să deseneze,
era de-ajuns să se uite în camera de filmat și să spună: „Sunt nebun… nebun…
după ciocolata Lavin“.
Asta era tot.
— Asta e, e perfect! strigase Gala cu un zâmbet de satisfacție.
Chiar și ei i se părea incredibil să fi obținut zece mii de dolari pentru numai
cincisprezece secunde de anunț publicitar.
— Moe zoloto, aurul meu rus, îi spuse Salvador. Ești cel mai scump lucru pe
care îl am, fără tine nu aș fi fost niciodată Salvador Dalí. Chiar dacă mă pui să
lucrez fără încetare!
„Dacă mori tu, totul se duce de râpă“, cugetă Gala, „iar acum trebuie să ne
gândim amândoi la bătrâneţe.“
Câştigase zece mii de dolari, dar Galei nu i se păreau suficienți; în plus, voia
să călătorească din nou și nu se simțea în largul ei fără un bărbat alături. Un
tânăr al cărui talent să trebuiască descoperit.
*

Musicalul Jesus Christ Super Star provocă o mare emoție la New York. Dalí
se simți atras de titlu. El și Gala, care nu prea mergeau pe Broadway, cerură de
la teatru fotografii care făceau reclamă spectacolului, pentru a le vedea. Erau
foarte intrigați și atrași de actorul din rolul principal, Jeff, care fusese invitat la
unul dintre „Ceaiurile Săracilor“ lui Dalí.
Gala și Dalí stăteau așezați la o masă enormă din barul King Cole, când sosi
Jeff, împreună cu ceilalți actori care jucau în spectacol. Pentru acel prilej, Gala
alesese să poarte o rochie roșie, cu un colier țipător de pietre verzi, care știa că o
avantajează. De îndată ce-l văzu, ca și cum ar fi fost în transă, se ridică în
picioare și îi luă mâinile într-ale sale.
— Vino! îi ceru. Așază-te lângă mine.
Gala era la fel de încântată de el așa cum fusese şi de celălalt tânăr, în urmă cu
mai mulți ani. Nu era o femeie căreia să-i placă să fie singură sau să stea în casă,
așa că fusese fericită să călătorească din nou în America, în căutarea altui tânăr
neajutorat de care să poată avea grijă, iar acesta se dovedi a fi Jeff. Se
îndrăgostise de o fotografie a băiatului blond, cu părul lung, căruia Salvador îi
spunea mereu Isus Cristos și, fără să stea pe gânduri, îl căutase. Gala era atât de
convinsă că, de data asta, nu va mai da greș, încât, înainte de a se întoarce, ceru
să i se pregătească o cameră la castel. Era muzician, iar ea avea să-l sprijine în
carieră.
— M-am gândit deja, îi spuse lui Jeff într-o zi. O să ne petrecem iernile la
New York, ca să poți fi alături de familia ta, iar vara am să-ți iau un bilet de
avion să vii în Catalonia. O să-l trimit pe Arturo să te ia de la aeroport. Nu va
trebui să faci nimic altceva decât să compui pentru mine la Púbol.
În perioada aceea se ducea rar la Port Lligat, fiind ocupată cu Jeff, și îi trimise
doar două invitații lui Dalí, una îi îngăduia să vină însoțit. Iar Salvador veni cu
Amanda.
În acele zile, pe seară, înainte de cină, se bea sangría. La miezul nopții, se
întâlneau în parc să contemple stelele. Dimineața străbăteau o parte din
proprietate, pe care Gala o botezase „Grădina de la Ialta“, unde creștea tutun,
care-i vorbea despre amintiri îndepărtate, din vremea când tânăra rusoaică își
petrecea vacanțele pe malul Mării Negre. Da, Gala își amintea de îndepărtata
Rusie mai mult decât voia să recunoască.
— La Ialta m-am îndrăgostit pentru prima oară, un amor platonic care s-a
redus la o simplă apropiere a buzelor. Iar în Finlanda am avut prima mea
experiență legată de moarte, le mărturisi tuturor.
Dar nu făcea decât să constate trecerea inexorabilă a timpului. Gala îl sună din
nou pe chirurgul ei, cerându-i să-i mai facă un lifting, dar acesta o refuză.
— Bătrânețea nu poate fi combătută veșnic.
— Prostule! Ce știi tu despre bătrânețe? Tu, care nu o trăiești! îi trânti Gala
telefonul, țipând.
Gala era învinsă, bătrânica în care se transformase își ascundea privirea
îndărătul unor ochelari negri. Întindea tarotul și vorbea cu Amanda despre
moartea ei și despre faptul că Dalí nu putea rămâne singur. Acum mai mult ca
niciodată era conștientă că nici măcar ea nu putea lupta împotriva timpului și că,
probabil, cei zece ani care o despărțeau de Salvador aveau să-şi ceară tributul în
cel mai nepotrivit moment.
Între timp, Dalí, străin de drama intimă pe care o trăia Gala, încerca să
acapareze din nou pagina principală a ziarelor fiind el însuși, iar împrejurările
politice se arătau în favoarea lui. Franco ordonase execuția a cinci teroriști basci,
iar Dalí, franchist declarat, îi trimisese o telegramă de felicitare.
 — Ar fi trebuit să execute mai mulţi, îi răspunse unui ziarist și, nemulțumit de
răspunsul dat, adăugă: Douăzeci de condamnări la moarte sunt, fără nici o
îndoială, mai economice decât un război civil.
Zarurile fuseseră aruncate. Consecințele cuvintelor lui nu se lăsară așteptate:
pereții casei de la Port Lligat se umplură de amenințări cu moartea la adresa
artistului. Ba chiar se zvoni că cineva plasase o bombă sub scaunul de la masa pe
care o ocupa de obicei într-unul dintre restaurantele de lux din Barcelona. Dalí
intră în panică, începu să aibă coșmaruri și refuză să mai iasă din casă, ducându-
se doar la comisariatul de pe Via Laietana să ceară ca un polițist să vină pentru
a-i asigura protecția. Din nou, doar Gala îl putea aduce la realitate.
— Întoarce-te degrabă, micuța mea, îi spuse Salvador la telefon, văzând că ea
continua să stea, absorbită de sine, la Púbol. Galușka, te aștept, știi doar.
Întoarce-te la mine! Baby, come back! Mi-e dor de tine. Am nevoie de tine aici.
— Niciodată. Mi-e prea bine fără tine. Rămâi cu Amanda și cu efebii tăi, îi
răspunse ea.
— Nu dorm, nu mă odihnesc, animalele astea vor să mă omoare. Am nevoie
de tine, stăruia el.
Până la urmă, inaugurarea Muzeului Dalí o făcu să se apropie din nou de
Salvador, chiar dacă numai pentru câteva ceasuri. În acea zi, el era îmbrăcat
foarte elegant, Amanda îi alesese hainele, iar Gala veni de la Púbol în Cadillacul
ei, din care coborî la brațul lui Jeff.
— Jeff se va întoarce pentru o vreme la New York, iar eu am să petrec câteva
zile la Port Lligat, îl anunță Gala, văzându-l distrus.
Adevărul era că, pe lângă medicamentele pe care Gala i le dăduse într-un mod
cam arbitrar pentru mai bine de douăzeci de ani, pe Salvador îl asaltau toate
temerile când ea nu se afla alături de el, iar asta îi provoca grave tulburări
mintale, care sfârșiră prin a-l obliga să meargă regulat la psihiatru. Mai mult,
problemele sale fizice, pe care până atunci reușise să le ascundă, erau tot mai
evidente. Tocmai acel cocktail farmacologic pe care-l consumase în ultimii ani
sub unica supraveghere a Galei, care-i schimba medicamentele după propriile ei
criterii, îi șubrezi ireversibil trupul și mintea, iar brațul drept începu să-i tremure
atât de tare, încât medicii îl asigurară că nu va mai putea picta niciodată.
Nici unul din ei nu voia să accepte că îmbătrânea și că orice emoţie negativă
le agrava problemele de sănătate. Gala știa asta, chiar dacă nu voia să
recunoască. Și cel mai rău lucru era să aibă alături un bătrân decrepit, care
tremura din tot corpul și care nici măcar nu mai era în stare să picteze, ceea ce nu
făcea decât să-i amintească de propria neputinţă.
— O să plec cu Jeff.
— Mă lași singur? întrebă Dalí timid.
— Nu mai avem nevoie unul de celălalt, răspunse ea.
— Ce-o să fac dacă nu ai grijă de mine?
— O să-i spun Amandei să vină.
— S-a măritat. Are altă casă.
— Blestemata! Ea și toate cele ca ea, care creează iluzii!
— Nu spune asta. Cine o să-mi dea medicamentele? În cine pot avea
încredere?
— Nici măcar nu am putut ieși din casă de când ești aici. Nici până la coafor,
îi strigă ea. Ești un bătrân inutil, care nu ne face decât probleme. Vreau să plec
departe, împreună cu Jeff, el are nevoie de mine.
— Măslina mea, eu am și mai multă nevoie de tine. Tu și cu mine suntem la
fel, ne spargem, ne prăbușim…
— Lasă-mă singură, nu vreau să te aud. Cel puțin lasă-mă să respir când sunt
aici.
Strigătele și certurile se țineau lanț. Amândoi, neputincioși în fața limitelor pe
care începea să le impună bătrânețea, scoteau la iveală ranchiuna acumulată de-a
lungul anilor. Se tiranizau reciproc, ba chiar ajungeau să se amenințe și să se
plesnească fără motiv, ca niște copii înfuriați. Ei, care se înconjuraseră mereu de
oameni tineri și frumoși, nu puteau suporta decrepitudinea pe care fiecare o
vedea la celălalt. Și cel mai rău era că Salvador era îngrozit de boala lui, pentru
că știa că nu mai putea face nimic împotriva ei.
— Enric mi-a spus că nu mai avem bani nici pentru a plăti hotelul. Aș putea să
știu și eu cum i-ai cheltuit? Cu efebii tăi? Cum ai reușit? strigă Gala, înfuriată.
— Eu, Olivette a mea, dar eu nu știu nici măcar unde sunt banii în casa asta.
Jeff…
— Nu vreau să-i mânjești numele, nu-l pomeni, să nu îndrăznești să faci asta!
Gala era înfricoșată, cel mai îngrozitor coșmar al ei devenea realitate, erau iar
săraci. Cineva luase niște hotărâri financiare proaste și erau urmăriți chiar și de
fiscul american. După toate aparențele, avea să fie dificil, dacă nu imposibil, să
se întoarcă în America, dacă nu plăteau ceea ce datorau.
Se așteptau la ce era mai rău, iar Salvador căzu într-o depresie neagră. Internat
o vreme în spital, ieși din clinică fără să fie vindecat. Voia să meargă acasă
împreună cu Gala, se simțea bolnav și neputincios. Dar medicii stabiliseră că
Salvador nu avea să-și revină și, mai mult, că avea mintea limpede doar la
răstimpuri și pentru foarte puțină vreme. Gala era convinsă că sănătatea lui Dalí
era indestructibilă, de fier, oricât i se șubrezise în ultimii ani.
La descumpănirea provocată de vestea dată de medic cu privire la sănătatea
precară a lui Salvador se adăugă, chiar în acele zile, o altă veste proastă: Jeff o
anunță că nu avea să se mai întoarcă din Statele Unite, că avea să rămână
definitiv acasă.
*

Realitatea, reflexiile, privirile, oglinzile… nu vreau să rămân singură, nu sunt

bătrână, bătrân e el, Salvador. Despre el au vorbit medicii. Pe mine mă
salută, îmi dau mâna. E drept, uneori îmi vorbesc cu dumneavoastră, dar eu îi
corectez cât ai zice pește. Să mi se adreseze mie cu „dumneavoastră“? Nu te
mai purta așa, omule… Așa nu vom avea niciodată suficientă încredere…
*

În pofida acestor lucruri, făcură o ultimă încercare de a-și normaliza viața,

amintindu-și ce făceau altădată, și călătoriră, împreună cu alaiul lor, la Paris, în
apartamentul lui Alfonso al XIII-lea de la hotelul Meurice.
— Enric, ajutor! strigă Salvador într-o dimineață devreme.
Când acesta ajunse, Gala era întinsă pe jos, lângă pat. Avea dureri mari și îl
privea încruntată pe Dalí. Tăcerea ei era plină de răutate, de ură. Când Enric o
ridică pentru a o așeza pe pat, ea îi făcu cu ochiul. Văzând vânătăile și rănile,
telefonă la recepția hotelului pentru a chema un medic.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Enric în timp ce așteptau sosirea echipajului
medical.
— Eram fiecare în partea lui de pat… bâigui Dalí, când Gala a căzut.
Scuza părea prea confuză pentru a avea sens și nu se potrivea cu ceea ce se
vedea pe trupul femeii. Atunci, Enric făcu tot ce se putea ca să ascundă acel
incident de presă.
Medicul trase concluzia că Gala avea două coaste rupte și leziuni la un picior
și-un braț. Chemară o ambulanță și o transportară la spital. Afară se luminase de
ziuă cu totul. Enric insistă ca Salvador să-i spună ce se întâmplase, iar el îi
mărturisi că o lovise pe Gala cu bastonul.
— M-a făcut să semnez un document prin care vindea anumite drepturi de
reproducere pe care nici măcar nu le aveam! Trebuie să mă salvezi de ea!
 — E soția ta!
— Nu mă iubește, ea nu mă mai iubește!
— Ai lovit-o! îl mustră Enric.
— Nu-mi pasă dacă sunt iubită. Eu nu iubesc pe nimeni și nu aștept nimic de
la nimeni, ţipa Gala. Dar banii ăștia îmi aparțin. Sunt ai mei! Iar relațiile mele cu
Salvador sunt așa cum sunt și până acum ne-a mers bine. Nu avem genul acela
de probleme obișnuite, în pofida tuturor trăim în libertate. Nu suntem un cuplu.
Enric îşi dădu demisia, iar Gala îl scuipă în față chiar în clipa în care o
înştiinţă.
— Mă scârbesc cei care umblă doar după bani, adăugă bătrâna, dar Enric o
privea fără să se deranjeze să-i mai răspundă.
Cuplul decădea. Ei doi, Gala și Salvador, nu doar că se pierduseră unul pe
celălalt, ci începeau să își piardă și servitorii cei mai loiali. Erau bătrâni, erau
bolnavi și se simțeau incapabili să aibă grijă unul de celălalt, s-ar fi zis că nu-i
mai unea nimic. Nu erau în stare nici măcar să cadă de acord în privinţa primirii
pe care să i-o facă regelui Juan Carlos I la Port Lligat când acesta sosi pentru a-i
saluta. Atât Gala cât și Salvador știau că aceea era una dintre ultimele lor șanse
de a apărea în presă cu demnitate.
— Nu-ți pune boneta catalană.
— Cum să nu o port? Încetează să-mi mai dai ordine, dacă nu vrei să-i arăt
regelui rana pe care mi-ai făcut-o cu tocul de la pantof.
— Bătrân mofturos. Ești ca un copil!
Gala voia în continuare bani și îl obliga pe Dalí să semneze pânze și contracte
în alb, iar dacă nu o făcea, îl lovea până obținea o semnătură, de aceea nu-și
putea permite să aibă o imagine proastă în public, care să-i știrbească prestigiul.
— Gala, de ce l-ai lovit pe Dalí în timp ce purtai toate inelele astea pe degete?
o întrebă Enric, la care mai apelau cu toate că-și dăduse demisia.
— L-am plesnit pentru că nu voia să semneze o hârtie.
— Dar…
— Nici o vorbă, să semneze hârtiile pe care i le las dimineața și vei vedea că
nu vom mai discuta despre asta, dădu verdictul rusoaica.
Dalí își pierduse cheful de viață. Gala nu se mai ocupa de el, iar el un putea
face nimic fără ea. Adevărul era că Gala nu avea decât două sau trei ore de
luciditate pe zi, şi pe acelea și le petrecea gândindu-se la Jeff.
— Sunt anarhist și monarhist totodată, îi spuse Salvador regelui. Monarhist,
pentru că monarhia înseamnă ordine, iar anarhia poporului, a celor care suntem
jos, e ocrotită de o ordine superioară. Monarhia înseamnă ordine desăvârșită.
Dalí nu mai era decât o umbră a lui însuși. Neliniștile îl făcuseră să-și piardă
pofta de mâncare. Slăbit, tremurând ca o frunză, cu o groază veșnic întipărită în
ochi, își pierduse încrederea în sine și în apropiații lui. Trăia sub teroare zi și
noapte, treaz sau adormit. Nu-și exorciza demonii decât prin violență; dar nu se
mărginea la a-i lovi cu bastonul pe servitori sau pe musafiri, ci o lovea și pe
Gala, al cărei trup, slăbit din pricina vârstei, scotea la iveală urmele loviturilor
lui.
— O ducem foarte rău, conchise Gala, conștientă că ultimele zile ale vieții ei
nu erau nici pe departe asemănătoare cu ceea ce visase, totul e foarte trist.
Cu toate acestea, Gala plecă de la Púbol și se îndreptă din nou spre Port
Lligat.
— Du-mi toate lucrurile la Port Lligat, îi spuse lui Arturo. Îmi voi sfârși zilele
acolo.
— Doamnă…
— Știu bine ce spun, răspunse fără tragere de inimă, în timp ce, cu puținele
puteri care-i rămâneau în brațe, îi arăta lui Arturo ceea ce avea să fie, probabil,
ultimul tarot.
— Ziua în care am să mor va fi cea mai bună zi din viața mea. Púbol e rece,
prea rece, se plânse Gala pentru a mia oară în acea după-amiază.
— Vom instala altă încălzire, răspunse Salvador imediat.
Gala îl țintui cu privirea. Încălzirea nu avea nimic de-a face cu frigul pe care îl
simțea în oase. Un frig care-i intrase în vene din ziua în care înțelesese că nu mai
avea să călătorească, că nu vor mai exista bărbați în viața ei, că nu va mai avea
iluzia de a fi descoperit un nou geniu… că trebuia să se resemneze să vadă
aceleași chipuri în fiecare zi, că niciodată nu avea să o mai însoțească un trup
tânăr, un tors ferm și asudat dimineața, pentru care nu trebuia să facă nici un
efort în afara celui de a-i dărui, uneori, un vechi desen de-ale lui Salvador, sau de
a-i plăti câte o călătorie. Acesta era frigul care pusese stăpânire pe ea, cel al
disperării şi-al tristeții… aproape că nu îndrăznea să creadă că era cel al
bătrâneții care preceda moartea.
— Ești un bătrân idiot. De frigul pe care-l am eu în oase nu mă poate scăpa un
radiator.
— Dar…
Salvador o privi. Unde se ascunsese micuța Gala? Ce se întâmplase cu
farmecul ei? Cu hotărârea ei? Ce se petrecuse cu Măslina lui?
 — O să plec, o să plecăm de aici, îl asigură ea atunci.
— De la Púbol?
Și așa se întâmplă. Ultima mare renunțare a Galei a fost castelul ei. Púbol era
prea mare și prea rece. Pe scările lui își pierdea echilibrul din pricina
osteoporozei, picioarele nu o mai ajutau, în odăile de acolo își simțea toate
oscioarele, care păreau de hârtie, tot trupul ei era măcinat.
— Ce s-a întâmplat?
— Secretul secretelor mele, spuse atunci Gala, foarte serioasă, este că nu le
dezvălui. Vorbiți cu Salvador, dacă vreți. Mă întorc cu el la Port Lligat.
— Dar…
— Mi-am trăit viața fără să dau explicații. Fără să mă apăr sau să atac pe
nimeni, făcând ce credeam eu că e mai bine. Nu cred că e momentul să fac altfel.
Numai eu știu ce-mi convine acum, așa că mă întorc, împreună cu Salvador.
Salvador, stând în casă, era îngrozit de veștile pe care i le-ar fi putut da
medicii, era incapabil să meargă s-o vadă. Iar Gala se duse la spital, dar era deja
frântă… atât de tare… încât își pierdu luciditatea și nici nu avea s-o mai
recupereze vreodată.
*

Nu există oglindă în care să poți vedea neantul. Am crezut, am visat… ba

chiar m-am luptat ca această clipă să nu vină niciodată. Golul sosește, îl am
în fața ochilor, mă întorc să mă uit într-o oglindă în care nu mai apare
reflectată nici măcar imaginea mea.
Salvador și Gala.
Gala și Salvador.
Salvador…
Salvador…
Salvador…
 DRUM FĂRĂ DIRECȚIE. NEBUNUL

Cadaqués, 10 iunie 1982

— Un paravan! Am nevoie de un paravan ca să n-o mai văd! Ca să n-o aud

suspinând! Ca să nu-i mai miros bandajele, carnea, rănile! Un paravaaaaaaan!
Am strigat atât de tare, încât mă îndoiesc că nu m-au auzit toți cei din casă. Nu
au întârziat să apară în jurul meu toți cei care erau pe-acolo. Se uitau la mine ca
și cum aș fi nebun, am observat de mai multă vreme privirea asta a lor. Ei nu
dorm alături de ea, nu au dormit niciodată alături de ea. Nu știu ce înseamnă să-ți
petreci noaptea alături de un cadavru care respiră sacadat, care exală moarte. Din
cauza asta nu pricep. Nu mă înțeleg.
— Domnule, doamna se simte rău… dar uneori, după cum știți, își revine și vă
caută cu privirea. Are nevoie de dumneavoastră lângă ea. Un paravan… Și dacă
se uită după dumneavoastră? Și dacă vă caută?
Îmi vorbește urmând ordinele date de medic, care crede că trebuie să ai mai
multă grijă de cei pe jumătate morți decât de cei vii, dar mie puțin îmi pasă de
asta. Suspinele astea întretăiate mă sperie, mă îngrozesc, nu mă lasă să dorm.
— Un paravan! De câte ori trebuie să-l cer! Nu pot suporta horcăielile unei
bătrâne muribunde, căreia îi supurează atât de tare rănile, că te omoară duhoarea.
Gala, Galușka, Măslina mea, frumoasa mea Gradiva…! Unde ai plecat? Unde
ești? Ce ți-au făcut? Asta nu ești tu! Nu pleca! Nu mă lăsa singur!
I-am repetat aceste cuvinte implorând-o, aproape plângând. Ei nu înțeleg, dar
ea nu mai e. E alta. Gala a plecat pentru totdeauna.
— Unde e spatele ei ferm, unde sunt șoldurile late și senzuale, unde e privirea
ei pătrunzătoare, unde e energia ei molipsitoare?… Nu mai are putere nici să
spună sau să arate ce are nevoie.
— Domnule…
— Numai ochii, larg deschiși, mă pironesc cum au făcut-o întotdeauna. O
vezi? Îmi cere, mă imploră să plec cu ea. Să o însoțesc. Pentru că nu voi ști să
trăiesc fără ea!
 Dar ei stau pe lângă mine în tăcere. Mă privesc de parcă mi-aș fi pierdut
mințile. Presupun că nu se așteptau să stăruiesc cu cererea mea, să revin asupra
ei.
— Un paravan! insist eu cu încăpățânare, sprijinindu-mi cu putere pumnii într-
o măsuță.
Mă străduiesc să apăs tare lemnul, ca să ascund tremuratul dat de Parkinson,
de care toată lumea știe că sufăr, dar pe care eu refuz să-l recunosc.
— Aaaa, aud la capătul odăii.
E ea, nu poate fi altcineva. Vrea să spună ceva, dar nu are putere. Această
tânguire, acest murmur disperat! Dar nu Gala se află în pat, ci un ghem de răni
purulente care miros urât și mă dezgustă. Toată viața am fugit de boli, de aceea
această bucată de carne chinuită trebuie să dispară de sub ochii mei, să se
îndepărteze de mine! Trebuie să mi-o dea înapoi pe Gala, pe acea Gala care are
grijă de mine. Pe Gala care mă ocrotește. Pe Gala care hotărăște ce am de făcut.
Pe Gala care mi-a călăuzit toți pașii, încă din ziua în care am cunoscut-o. Pe Gala
care îmi spune că trebuie să pictez… Ce-am să fac acum? Nici să pictez nu voi
mai ști…
— Nu mă lasă să dorm, le explic din nou, vreau să înțelegeți, să nu credeți că
n-o mai iubesc. Răsuflarea asta… sunetele astea… e moartea care o cheamă și
nu vreau să-i deschid, vreau să rămână în afara acestei încăperi, a acestei case.
Geniile nu mor! Ea mi-a spus-o de mii de ori. Nu-i așa, doctore? O să fie din nou
ea. Ea e adevăratul geniu! Eu n-aș fi fost nimic fără Gala. Trebuie să se întoarcă
de acolo de unde e acum. Nu mă poate lăsa aici singur! Îl implor din priviri pe
medicul meu abia sosit, el va ști ce e de făcut.
— Trebuie să avem răbdare, Salvador. Moartea vine pentru toți, mai devreme
sau mai târziu, nimeni nu scapă de ea. Iar noi trebuie să îi însoțim în această
trecere pe cei pe care-i iubim.
„Minciună! Vreți să mă faceți să-mi pierd mințile. Veți reuși cu toții să…“,
asta am gândit, dar nu am fost în stare s-o spun cu voce tare. Eu am fost
întotdeauna nebun, știu bine asta, încă din copilărie, când părinții mei s-au
încăpățânat să facă din mine dublul fratelui meu mort. Problema e acum alta,
realitatea e cea care mă obligă să lupt împotriva înțelepciunii care vrea să-mi
pătrundă în creier și să-mi amintească ce am știut dintotdeauna, anume că, da,
nimeni nu scapă de moarte.
Mă clatin. Ceea ce văd e mult prea îngrozitor, depășește cele mai cumplite
coșmaruri ale mele. Nu poate fi adevărat. Nu mi se poate întâmpla mie.
 — Mi-a jurat că nu se va despărți niciodată de mine și a mințit… Un preot.
Dacă am chema un preot?
— E pe drum, domnule, am trimis după el. Nu va întârzia.
— El o s-o întoarcă la viață. Da, o va face. O s-o aducă din nou printre noi.
Dumnezeu e bun… Dumnezeu e milostiv.
— Domnule… poate ar putea s-o ungă cu mir înainte de moarte.
— Pe Gala? Dar Gala nu va muri…
Mă prăbușesc în fotoliu când îl văd intrând pe preot cu mirul în mână.
— Pace acestei case! spune părintele în chip de salut, cu capul plecat.
Rămân așezat în fotoliu. Gala îmi spune mereu că par mai mic decât sunt când
mă așez în el, pentru că mă afund. Uneori, comentariul ăsta mă supăra, dar azi
mi-ar plăcea s-o aud. Preotul se apropie să-mi vorbească. Îl privesc ca și cum nu
l-aș vedea. Nu am chef să-l ascult. Nici măcar să ridic mâna pentru a-l saluta. Se
îndepărtează privindu-mi chipul cu îngrijorare și se îndreaptă spre masă pentru a
pune pe ea mirul sfințit. Și-a pus deja stola vișinie și stiharul și îi arată crucea
Galei, care nu are putere nici s-o sărute. Apoi, liniștit, începe să stropească prin
cameră cu agheasmă, în timp ce murmură câteva cuvinte pe care nu reușesc să le
aud și presupun că sunt vorbe de mângâiere pentru sufletul Galei.
— Se va ridica, părinte, știu că o va face… spun cu privirea pierdută.
*

— Galaaaaaaaaa!
Strigătul disperat se aude în toată casa. Dalí, îngenuncheat la picioarele
patului, nu știe ce să facă și unde să se uite. Tocmai s-a trezit după siestă și,
privind-o pe Gala printr-o crăpătură a paravanului, și-a dat seama că a murit. Cu
ochii larg deschiși și cu un zâmbet pe jumătate poznaș, privirea rusoaicei pare să
se piardă, dincolo de ferestre, ajungând la Cap de Creus.
— Domnule…
— Trebuie s-o duceți de-aici! Trebuie să o mutăm la Púbol, spune Salvador,
care încă nu are putere să se miște. Ea își dorea asta, adaugă el pentru a se
justifica, în timp ce se asigură că paravanul nu se mișcă și că nu va mai trebui să
vadă din nou trupul chinuit de boală al celei care a fost cândva Gala.
— Dar…
— Trebuie dusă de-aici… nu putem pierde vremea, ea voia asta, ea voia
asta… repetă el de mai multe ori.
Nu e chip să se răzgândească. Realitatea e atât de dureroasă, încât Salvador nu
îndrăznește să o contrazică nici măcar după ce a murit, vrând, pesemne, ca
ascultându-i dorința legată de mutare, să o întoarcă la viață.
— Nu o putem lăsa aici. O să se supere. O să se întoarcă pentru a mă pedepsi.
O să mă lovească, insistă, speriat. Nu știți ce e în stare să-mi facă, repetă
Salvador, transformat dintr-odată într-un bătrân temător.
Nimeni nu îndrăznește să se opună ordinelor pictorului.
În mai puțin de jumătate de ceas, în timp ce el așteaptă, așezat într-un colț al
odăii unde se află unul dintre fotoliile favorite ale Galei, ester pregătit trupul fără
viață al femeii, învelit într-un cearșaf care ține totodată loc de giulgiu.
— Nu putem pierde timpul. Dacă o mutăm, va trebui să înștiințăm un medic
să ne aștepte la Púbol. Astfel va constata decesul de îndată ce ajungem, spune
atunci Arturo.
Șoferul loial va fi cel care va transporta în cele din urmă trupul Galei, lungit
pe bancheta din spate a mașinii și acoperit cu un cearșaf, până la castelul din
Púbol, în timp ce restul îl urmează într-un alt vehicul. O va face cu același
Cadillac în care făcuseră atâtea călătorii, în căutare de noi amanți; mașina
favorită a Galei o va duce pe ultimul drum.
— Nu trebuie să întârziem. Când vom anunța autoritățile, vestea se va duce ca
fulgerul.
— Lănțișorul! Nu uitați lănțișorul! strigă Salvador, fără să îndrăznească să se
uite la cea care îi fusese soție și se ridică încet, cu greutate, îndreptându-se spre
noptiera unde Gala își ținea lănțișorul negru.
Nu o putea lăsa să plece fără el. Acel lănțișor o însoțise pentru mai bine de
cincizeci de ani. Gala a lui, Galușka, Măslina lui, Gradiva… avea să dispară
pentru totdeauna. Ce avea să facă el singur?
*

Îmbrăcată în catifea roșie, machiată și parfumată, Gala rămâne în sfârșit

singură în camera imensă de la Púbol, așezată sub un baldachin albastru.
— Domnule… trebuie să începem pregătirile, insistă Arturo.
Lui Salvador nu-i mai pasă. Nu se poate mișca de la Púbol. De lângă ea.
— O să trăim aici, Arturo. O să închid la Port Lligat. O să aștept. Dacă se
întoarce…
— Nu se va întoarce, domnule, ea nu se va întoarce, iar la Port Lligat o să vă
simțiți mai bine decât aici… aici e prea mult spațiu pentru o singură persoană.
Ascultaţi-mă!
 — O să se întoarcă, știu sigur, o să se întoarcă. Nu m-a lăsat niciodată singur.
Știe prea bine că nu mă pricep să fac nimic fără ea.
— A murit, domnule. Morții nu se întorc, răspunde blând Arturo. Haideți,
veniți s-o vedeți. E foarte frumoasă. Coșciugul e transparent. Veniți cu mine.
Dacă o vedeți, veți avea o ultimă amintire frumoasă.
— Miroase urât? întreabă atunci Salvador.
— Să miroasă? Nu, domnule, nu miroase. Sicriul e ermetic, domnule.
— Miroase urât, sunt sigur că miroase urât, insistă bătrânul, care seamănă mai
degrabă cu un copil speriat. Carnea putrezită miroase urât, iar ea era putrezită.
Dacă nu miroase nu e ea, trupul ăsta e al altcuiva.
În criptă așază o girafă împăiată, un tors și două capete de cal, pentru a însoți
trupul neînsuflețit al Galei. Dar ea continuă să fie prezentă în castel, în tablouri,
în fotografii… în imaginea acelei copile care alerga pe străzile înghețate ale
Moscovei și care, într-o zi, a fugit de frig pentru a străbate o Europă aflată în
război, o imagine care se păstrează în icoanele ce apar în colțuri neașteptate, o
figură care se strecoară pe lângă pachetul de cărți de tarot, pe care l-a păstrat
până în ultima zi.
Acum e Salvador cel care, privind fix chipul reflectat în oglindă, începe să se
gândească la oglinzi și la trecerea timpului.
Gala și Salvador.
Salvador și Gala.
Doi sau unul, unul sau doi, nu mai contează.
Oglinda reflectă o singură imagine, o imagine care acum e reală. În fața figurii
liniştite, în fața placidității morții, Salvador se recunoaște, pentru prima dată,
bătrân, singur, bolnav. În cele din urmă, a exista ca o singură fiinţă, ca niște
imagini reflectate ale unei singure fiinţe, a celei care fusese un alter-ego al său,
se dovedeşte o minciună care demască nu doar trecerea timpului, ci dezvăluie și
ghearele morții. Privește cele două morminte din criptă și în acea clipă realitatea
devine atât de apăsătoare, încât o contemplă pe femeia iubită și nu e în stare să
spună decât atât:
— Nu pot, nu vreau, n-o să rămân alături de tine pentru totdeauna. Știai asta,
Măslina mea. Mi-ai spus-o de o mie de ori, geniile nu au dreptul să moară!
Vreau să trăiesc!
Vreau să trăiesc!
Unde e nemurirea făgăduită? Ce ai făcut cu ea? Nu, nu o vreau pe cea pe care
ți-o dau picturile, ci pe cea reală. Tu știai că singurul lucru care mă nelinișteşte
este moartea. M-ai înșelat. Mi-ai spus că avea să treacă pe lângă mine… Și uite
că e aici, cu noi, la Púbol…
Și-atunci, Salvador iese fără să se uite înapoi, fără să-și ia adio de la muza lui
eternă, de la singura femeie mitologică din vremea sa, cum îi plăcea lui să-i
spună, gândindu-se că, dacă o va face, moartea se va îndrepta în altă direcție, va
trece pe lângă el fără să se oprească, fără să-l ia de mână. Cine îl va apăra acum
de ceilalți, și, mai ales, cine îl va apăra de sine însuși? Merge mai departe,
încrezător că va trăi veșnic… că nu are nevoie de nimeni care să-l apere și să-l
însoțească, că e în stare să scape de unul singur… cu toate că el știe, mai bine ca
oricine, că moartea îl va înhăța la câțiva ani după ce i-a răpit alter ego-ul.