Capitolul IV

IV. CONVERSIA ENERGIEI

4.1 ConsideraŃii generale

Din cele mai vechi timpuri omenirea s-a preocupat de utilizarea

energiei primare într-o formă potrivită intereselor sale.
Astfel energia hidraulică sau energia eoliană a fost transformată în
energie mecanică pentru propulsarea navelor sau acŃionarea unor mecanisme
puse în slujba omului, energia chimică a lemnului a fost transformată în
căldură pentru prepararea hranei, apei calde, etc… , iar energia solară a fost
folosită în cele mai diverse procese ale economiei rudimentare. Procesele de
conversie ale energiei au evoluat odată cu apariŃia maşinii cu abur,
descoperirii electricităŃii, utilizării energiei nucleare, etc…
Prin conversie vom defini transformarea energiei chimice a
combustibililor, energiei solare, hidraulice, eoliene, etc… în căldură, energie
electrică sau alte forme.
Conversia energiei are la bază relaŃia lui Einstein, E = mc 2 , care
exprimă faptul că energia şi masa nu se conservă independent, ci împreună,
în raportul egal cu c 2 . Astfel, dacă masa de 1 kg ar putea fi total convertită
în energie s-ar obŃine o cantitate de 25 miliarde KWh, însă actualul nivel
tehnic nu permite o conversie mai bună de 1 % din masa totală realizată în
cele mai puternice reacŃii de fuziune.
Principalele căi de conversie a energiei primare în energie utilă sunt:
conversia energiei chimice a combustibililor fosili în căldură, conversia
căldurii în energie mecanică, conversia energiei mecanice în energie
electrică, conversia energiei de fuziune în căldură, conversia energiei de
fuziune în plasmă, conversia energiei chimice în energie electrică.
Tipurile de instalaŃii care asigură procesele de conversie menŃionate
sunt: cazanele, turbinele cu abur, generatoarele electrice, reactoarele
nucleare, generatoarele magnetohidrodinamice, pilele de combustie.
În continuare vom folosi frecvent noŃiuni, relaŃii, legi din
termodinamică, electrotehnică, etc… , conversia energiei fiind prin
excelenŃă un domeniu interdisciplinar.

29
 4.2 Lucrul mecanic efectuat de un sistem

NoŃiunea de lucru mecanic efectuat de sistem, când variază starea

sistemului, joacă un rol important în termodinamică.
Pentru a scrie expresia lucrului mecanic al unui sistem în cazul
general, se notează parametrii externi ai sistemului prin a1 , a2 , a3 .......
(coordonatele generalizate ale corpurilor exterioare în sens lagrangean), iar
prin A1 , A2 , A3 ,.... forŃele generalizate corespunzătoare acestor parametri.
Aceste forŃe acŃionează asupra corpurilor şi sunt produse de
interacŃiunea acestora cu sistemul nostru. Atunci lucrul mecanic este egal
cu:

2
dL = ∑ Ai dai respectiv L12 = ∫ Ai dai (4.1)
1

ForŃele generalizate Ai depind, în general, de parametrii externi

a1.....an şi de starea internă a corpului (temperatura τ , parametrii interni ξ).
În general lucrul mecanic depinde de drumul de trecere dintr-o stare într-
alta. Respectiv :
dL = −dE (a,τ ,ξ )

4.3 Legea conservării energiei pentru sisteme izolate adiabatice

Numim sistem izolat adiabatic un sistem pus în astfel de condiŃii

(inclus într-un astfel de înveliş), încât starea lui nu poate varia decât pe calea
variaŃiei parametrilor externi. VariaŃia temperaturii corpurilor exterioare nu
influenŃează starea sistemului. Într-un sistem izolat adiabatic, la trecerea
dintr-o stare determinată a sistemului, în altă stare determinată a sistemului,
lucrul mecanic nu depinde de modul cum se face această trecere, ci depinde
numai de starea iniŃială şi de cea finală a sistemului. Din independenŃa
lucrului mecanic de drum, rezultă imediat necesitatea existenŃei unei funcŃii
de stare - energia sistemului. Valoarea energiei se obŃine prin integrarea
expresiei lucrului mecanic:

E = − ∫ dL + const.

30
 Energia sistemului astfel definită este egală cu energia mecanică-
cinetică şi potenŃială, a tuturor moleculelor, atomilor şi celorlalte particule
componente ale sistemului nostru. Dacă din energia sistemului separăm Ecin
(energia cinetică) şi E p (energia potenŃială) vom găsi energia internă a
sistemului:
E = Ecin + E p + Eint (4.2)

Dacă sistemul se află în stare de echilibru, energia totală E coincide

cu energia internă.

4.4 Primul principiu al termodinamicii

La baza formulării principiului întâi al termodinamicii stă condiŃia

echivalenŃei lucrului mecanic şi căldurii conform căreia schimbul de căldură
şi de lucru mecanic cu exteriorul reprezintă cele două moduri prin care se
poate modifica energia internă a unui sistem în urma unei transformări.
Într-o transformare ciclică, suma algebrică a lucrului mecanic şi
căldurii schimbate de un sistem cu exteriorul, este întotdeauna egală cu zero.

L+Q =0

Având în vedere existenŃa celor două moduri de schimb de energie

între sistem şi exterior, principiul întâi exprimă tocmai bilanŃul energetic
(conservarea energiei) pentru o transformare oarecare a sistemului.

E2 − E1 = L + Q (4.3)

adică: variaŃia energiei a unui sistem în urma transformării din starea iniŃială
1, în starea finală 2, este egală cu suma dintre cantitatea de căldura Q şi
lucrul mecanic L schimbate cu exteriorul în cursul transformării. În forma
generală principiul întâi al termodinamicii se enunŃă astfel:
"Suma dintre lucrul mecanic şi căldura schimbate cu exteriorul într-
o
transformare oarecare este o mărime independentă de felul transformării, ea
fiind dependentă doar de stările iniŃială şi finală ale sistemului termodinamic
31
considerat".

4.5 Al doilea principiu al termodinamicii

Principiul al doilea reprezintă un ansamblu de legi care se referă, în

primul rând, la starea de echilibru şi în al doilea rând la procesele care au loc
în sistemele fizice. Se poate lua ca teză fundamentală rezultatul generalizat
al faptelor experimentale, care afirmă imposibilitatea realizării unui
perpetuum mobile de speŃa a doua, formulat astfel: "este imposibil să se
construiască un dispozitiv care să permită obŃinerea unui lucru mecanic
pozitiv numai pe seama răcirii unui corp, fără ca alte schimbări să aibă loc în
alte corpuri". Conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii se
poate afirma pentru un proces izotermic: "dacă sistemul descrie un proces
ciclic, izotermic şi revine, deci în starea iniŃială, atunci lucrul mecanic total
nu poate fi pozitiv", iar pentru un proces adiabatic: "există stări ale unui
sistem termic omogen, care nu pot fi atinse, plecând dintr-o stare dată,
printr-un proces adiabatic".
În starea de echilibru termodinamic, toŃi parametrii interni ai unui
sistem sunt funcŃii de parametrii externi şi de energia sistemului. Faptul
important este, prin urmare, că la echilibru starea sistemului nu este
determinată numai de parametrii externi ci şi de încă o mărime, care poate
fi, în particular, fie energia, fie temperatura.

4.6. Entropia, expresia generală a celui de al doilea principiu

pentru procese reversibile

În ecuaŃia fundamentală a termodinamicii

dQ = T ⋅ dS (4.4)

T - reprezintă temperatura termodinamică absolută, exprimată în grade

Kelvin, iar mărimea S este o funcŃie de starea sistemului, adică de parametrii
externi ai şi de temperatura τ, adică S = S (a1 , a2 ,.......an ,τ ) , funcŃie care se
numeşte entropia corpului. Pentru un proces reversibil închis :

dQ
∫ T
=0 (4.5)

32
această relaŃie se numeşte integrala lui Clausius.

4.7 Ciclul Carnot

În istoria termodinamicii un rol foarte important l-a jucat studiul

proprietăŃilor procesului ciclic teoretic, reversibil format din două
transformări izoterme şi două adiabatice, numit ciclul Carnot. În ciclul ideal
Carnot, dintr-o cantitate de căldura Q1 disponibilă la temperatura T1 > T2 se
poate obŃine într-un proces reversibil desfăşurat între temperatura T1 şi
temperatura ambiantă T0, lucrul mecanic maxim:

Q1 ⋅ (T1 − To )  T 
Lmax = = Q1 ⋅ 1 − o  (4.6)
T1  T1 

Din proces se cedează mediului ambiant cantitatea de căldură:

To
Qo = Q1 ⋅ (4.7)
T1

care nu poate fi transformată în lucru mecanic. Acest proces este reprezentat

în diagrama T - S din figura 4.1. Aria 1-2-3-4 corespunde lucrului mecanic
Lmax , aria 1-2-5-6 căldurii disponibile Q1 , iar aria 4-3-5-6 căldurii evacuate
în mediul ambiant. Randamentul energetic al acestui ciclu ideal este:

Lmax Q1 − Qo Q T
ηL = = =1− o = 1− o (4.8)
Q1 Q1 Q1 T1

Se constată că, deşi procesul este ideal, fără pierderi, numai o

parte
din căldura disponibila Q1 se poate transforma în lucrul mecanic, restul
trecând în mediul ambiant, în care rămâne fără posibilitatea de a produce
lucrul mecanic. Înseamnă că, din punctul de vedere al posibilităŃii de a
obŃine lucrul mecanic, din cantitatea totală de căldură disponibilă Q1, nu

33
 T1 − To
intră în considerare decât acea parte Q1 − Qo =Q1⋅ , care are o
T1
temperatură mai mare decât a mediului ambiant şi numai aceasta este
transformabilă în lucru mecanic.

Acest fapt explicat prin principiul al doilea al termodinamicii, a fost

remarcat încă spre sfârşitul veacului al XIX-lea şi a condus, cu decenii în
urmă, la diferite denumiri date acelei părŃi a căldurii care este transformabilă
în lucrul mecanic, fără a se fi ajuns însă la o tratare unitară a acestei
probleme. Rant propune în 1953 pentru această noŃiune denumirea scurtă şi
sugestivă de exergie, declanşând prin aceasta direct şi indirect, o
remarcabilă activitate ştiinŃifică în acest domeniu, care este încă în plină
desfăşurare.
Spre deosebire de entalpie, care exprimă conŃinutul de căldură al
unui fluid într-o anumită stare, exergia exprimă lucrul mecanic maxim ce s-
ar putea obŃine cu acel fluid într-o transformare reversibilă până la starea
mediului ambiant. Este de subliniat că, în timp ce entalpia corespunde unei
stări reale date, exergia reprezintă numai o capacitate de a presta lucru
mecanic, care poate sau nu să fie folosită. Exergia este definită de relaŃia:

E x = (I1 − I o ) − To ⋅ (S1 − So ) (4.9)

în care:
I1 - este entalpia la starea iniŃială 1;
Io - este entalpia la starea mediului ambiant;
S1 şi S0 - entropia la starea iniŃială, respectiv la cea a mediului
ambiant; T0 - temperatura mediului ambiant;
În cazul procesului
T teoretic, căldurii Q1,
disponibile la temperatura T1,
1 2 îi corespunde exergia:

 T 
Ex1 = Q1 1 − o 
To  T1 
4 3
(aria 1-2-3-4 ), în timp ce
entalpia respectivă este
0 6 5 34 S
reprezentată de întreaga arie 1-2-5-6.

Figura 4.1 Ciclul Carnot în diagrama T – S

Capitolul V

V. CONVERSIA ENERGIEI MECANICE ÎN ENERGIE

ELECTROMAGNETICĂ ŞI INVERS

Pentru a înŃelege natura fenomenului electromagnetic vom defini

câmpul electromagnetic.
Câmpul electromagnetic este o formă specifică a materiei, deosebită
de corpuri, care există şi în vid (în afara corpurilor) şi care poate exercita
acŃiuni ponderomotoare (forŃe şi momente) asupra corpurilor. Ca orice
formă de materie, el are energie şi impuls şi le poate transmite corpurilor.
Aspectele câmpului electromagnetic sunt câmpul electric şi câmpul
magnetic. Deosebirile dintre aceste două aspecte au un caracter relativ şi nu
permit considerarea lor distinctă decât în cazuri particulare. ExistenŃa
câmpului electromagnetic şi în particular a undelor electromagnetice şi în
afara corpurilor arată că nu există spaŃiu lipsit de materie.
Dacă într-o regiune de spaŃiu lipsesc la un moment dat corpurile,
care la rândul lor reprezintă numai una din formele materiei, o astfel de
regiune se numeşte vid. Acest vid este însă totodată sediul altor forme ale
materiei ca de exemplu a câmpului electromagnetic. Vidul poate fi definit
ca o stare limită către care se tinde, când densitatea de masă tinde către zero.

5.1 Principalele mărimi care caracterizează starea

electromagnetică a corpurilor şi câmpului

Teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice, în afară de

mărimile "primitive" din celelalte domenii (mecanică, lungime, masă, timp,
căldură, temperatură şi altele), foloseşte următoarelor opt mărimi primitive
care caracterizează starea electromagnetică a corpurilor şi starea câmpului
electromagnetic:
• Starea electromagnetică a corpurilor:

35
 - sarcina electrică q – mărime scalară
r
- momentul electric p – mărime vectorială
- intensitatea curentului electric de conducŃie i – mărime scalară
r
- momentul magnetic m – mărime vectorială

• Starea electromagnetică a câmpului:

r
- intensitatea câmpului electric E - mărime vectorială
r
- inducŃia electrică D - mărime vectorială
r
- intensitatea câmpului magnetic H - mărime vectorială
r
- inducŃia magnetică B - mărime vectorială.
Ca mărimi "derivate" în afară de mărimile primitive menŃionate se
folosesc: fluxul electric, fluxul magnetic, tensiunea electrică U şi tensiunea
magnetică Um, capacitatea C, rezistenŃa R, inductivitatea L, etc…
Legile teoriei macroscopice a fenomenelor electrice şi magnetice se
clasifică în opt legi generale şi patru legi de material:
• Legi generale :
dφ
- legea inducŃiei electromagnetice ( e = − );
dt
r r
- legea circuitului magnetic ( ∫ Hde = ∑ i );
r r Σq
- legea fluxului electric ( ∫ Eds = );
Σ ε
r r
- legea fluxului magnetic ( ∫ Bds = 0 );
Σ
- legea de legătură dintre inducŃie, intensitate şi polarizaŃie în câmpul
electric;
- legea de legătură dintre inducŃie, intensitate şi magnetizaŃie în câmpul
magnetic;
dq r r
- legea de conservare a sarcinilor electrice adevărate ( = − ∫ Jds ); în
dt Σ
r r
regim staŃionar ( ∫ Jds = 0 ).
Σ
- legea transformării de energie în corpurile parcurse de curent de conducŃie
( dQ = i 2 ⋅ R ⋅ dt ), denumită şi legea Joule-Lentz ;
• Legi de material :
r r r
- legea polarizaŃiei electrice ( D = ε 0 E + P )

36
 r r r
- legea polarizaŃiei magnetice ( B = µ 0 ( H + M ) );
- legea conducŃiei electrice ( U AB = RI ) , denumită şi legea lui Ohm;
- legea electrolizei.

Cunoscând principalele legi şi teoreme ale câmpului electromagnetic

vom prezenta succint conversia energiei electromagnetice în energie
mecanică şi invers.

5.2 Conversia energiei electromagnetice în energie

mecanică şi invers

O maşină electrică este în principiu un convertizor de energie, care

transformă energia electromagnetică în energie mecanică sau invers.
Un astfel de convertizor de energie electromagnetică constă în
esenŃă din două elemente principale denumite armături: o armătură fixă
denumită stator şi o armătură mobilă faŃă de prima, denumită rotor la
convertizoarele cu mişcare de rotaŃie şi translator la cele cu mişcare de
translaŃie.
Pentru a se produce forŃe, este necesar să se producă un câmp
electromagnetic. Câmpul magnetic se realizează cu ajutorul unei bobine
parcurse de curent, aşezate pe una din cele două armături. În acest câmp se
exercită forŃe asupra unei alte bobine parcurse de curent sau asupra
suprafeŃei de separaŃie dintre două medii cu permeabilitate magnetică
diferită. Dacă bobina sau suprafaŃa de separaŃie aparŃin celeilalte armături,
atunci cele două armături împreună alcătuiesc un convertizor
electromagnetic de energie. În fig. 5.1 este reprezentat un convertizor de
acest gen.
Fiecare din cele două armături constă dintr-o bobină şi un miez
feromagnetic, iar montarea celor două armături este realizată astfel, încât
cuprinde un spaŃiu cu material neferomagnetic. În figură s-au reprezentat
axele celor două bobine asociate după regula burghiului drept, sensul de
parcurgere a bobinelor care s-a adoptat arbitrar şi s-a reprezentat de
asemenea sistemul de referinŃă.
Pentru a calcula forŃele care acŃionează asupra armăturii mobile, este
necesar să se determine mai întâi câmpul magnetic. Utilizând apoi expresia
forŃei care acŃionează la suprafaŃa de separaŃie a două medii şi expresia forŃei
37
care acŃionează asupra conductoarelor parcurse de curent se obŃin forŃele
care acŃionează asupra fiecărei armături. Această cale, deşi se utilizează, nu
constituie însă totdeauna cel mai convenabil mod de a obŃine expresia
forŃelor. Se va considera cazul când există o bobină pe armătura mobilă. Un
rezultat general pentru expresia forŃelor care acŃionează asupra armăturilor
se poate obŃine utilizând sistemul de ecuaŃii dat de: bilanŃul energetic şi de
ecuaŃiile circuitelor electrice:

bobina 1 Armătura fixă 1

Fe
- +
x

+ Armătura mobilă 2
-
Fe
bobina 2 F

Fig. 5.1 Principiul unui convertizor electromagnetic de energie

EcuaŃia bilanŃului energetic este:

∑U
y =1, 2
y y I dt = ∑R I
y =1, 2
2
y y dt + dWm + Fx dx (5.1)

unde: ∑U
y =1, 2
I dt - reprezintă energia primită de circuitele electrice ale
y y

convertizorului pe la borne;
∑ Ry I y2dt - pierderi prin efect Joule-Lentz:
y =1, 2

dWm - creşterea energiei câmpului magnetic;

Fxdx - lucrul mecanic efectuat de armătura mobilă.

EcuaŃiile circuitelor electrice sunt:

38
 dΨ1
u1 = R1i1 +
dt
dΨ2
u2 = R2i2 + (5.2)
dt
Ψ1 = L11i1 + L12i2
Ψ2 = L21i1 + L22i2

Pentru simplificare se va presupune aici că inductanŃele L nu depind

de valoarea curentului.
Este important de subliniat că inductanŃele din relaŃiile (5.2) sunt
funcŃii de coordonata x după care se face deplasarea, de aceea ecuaŃiile în
cazul convertizorului electromecanic diferă de acelea ale transformatorului
cu două înfăşurări. În cazul convertizorului electromagnetic de energie
inductanŃele sunt deci de forma L = f(x). Forma funcŃiei f(x) depinde de
tipul maşinii. Energia câmpului magnetic la momentul t se poate deduce din
relaŃia (5.1) care exprimă bilanŃul energiei, considerând că sistemul este în
dx
repaus, deci = 0 iar curenŃii cresc în intervalul de timp de la t = 0 la t = t
dt
de la valoarea zero până la valorile i1 şi i2. Se obŃine:

t
Wm = ∑ ∫ u i dt − ∑ R i dt
y =1, 2 0
y y
y =1, 2...
2
y y (5.3)

Deoarece sistemul este considerat în repaus inductanŃele sunt

constante şi având în vedere că L12 = L21 se obŃine:

1 1
Wm = L11i12 + L22i22 + L12i1i2 (5.4)
2 2

Creşterea energiei magnetice ca urmare a deplasării armăturii mobile

cu dx în intervalul de timp dt, având în vedere că se produce atât variaŃia
curenŃilor cât şi variaŃia inductanŃelor este:

1 1
dWm = L11i1di1 + i12 dL11 + L12i1di2 + L12i2 di1 + i1i2 dL12 + L22i2 di2 + i22 dL22
2 2
39
Energia primită de sistem pe la bornele circuitelor în intervalul de timp dt
este:
dW = u1i1dt + u2i2 dt

EcuaŃiile tensiunilor se pot scrie:

di1 di dL dx dL dx
u1 = R1i1 + L11 + L12 2 + i1 11 + i2 12
dt dt dx dt dx dt
(5.5)
di di dL dx dL dx
u2 = R2i2 + L21 1 + L22 2 + i1 21 + i2 22
dt dt dx dt dx dt

unde s-au pus în evidenŃă componentele derivatei fluxului atât datorită

variaŃiei curentului cât şi datorită variaŃiei inductanŃei. Tensiunea
electromotoare indusă într-o bobină constă dintr-o tensiune electromotoare
de autoinducŃie ues, o tensiune electromotoare de transformare indusă de
cealaltă bobină uetr, o tensiune electromotoare de deplasare ue r . Pentru mai
multă claritate se vor face următoarele notaŃii ale tensiunilor electromotoare
induse într-o bobină:
ues - tensiunea electromotoare de autoinducŃie
ue tr - tensiunea electromotoare de transformare indusă de cealaltă bobină
ue r - tensiunea electromotoare de deplasare.
Cu aceste notaŃii ecuaŃiile (5.5) devin:

u1 = R1i1 − ues1 − uetr1 − uer11 − uer12 = R1i1 − ue1

(5.6)
u2 = R2i2 − ues 2 − uetr 2 − uer 21 − uer 22 = R2i2 − ue 2

Energia primită pe la bornele sistemului în intervalul de timp dt de

circuitele 1 şi 2 este:

dW1 = u1i1dt = R1i12 dt − ue1i1dt

(5.7)
dW2 = u2i2 dt = R2i22 dt − ue 2i2 dt

Din teorema forŃelor generalizate se obŃine:

40
 1 dL dL 1 dL
F = i12 11 + i1i2 12 + i22 22 (5.8)
2 dx dx 2 dx

RelaŃia (5.8) se poate obŃine de asemenea Ńinând seama că L12 = L21.

Puterea dată de forŃa F este:

dx 1 2 dL11 dx dL dx 1 dL dx
Pmec = F ⋅ = i1 ⋅ ⋅ + i1 ⋅ i2 ⋅ 12 ⋅ + i22 ⋅ 22 ⋅ (5.9)
dt 2 dx dt dx dt 2 dx dt

Dar cu notaŃiile adoptate:

dL11 dx
uer11 = −i1 ⋅ ;
dx dt
dL12 dx
uer12 = −i2 ⋅ ;
dx dt
dL21 dx
uer 21 = −i1 ⋅ ;
dx dt
dL22 dx
uer 22 = −i2 ⋅ ;
dx dt

şi deoarece L12 = L21 urmează că:

uer12 ⋅ i1 = uer 21 ⋅ i2

Înlocuind, se obŃine expresia puterii determinată de forŃa care

acŃionează asupra armăturii mobile:

1
Pmec = − ⋅ (uer11 ⋅ i1 + uer12 ⋅ i1 + uer 21 ⋅ i2 + uer 22 ⋅ i2 ) (5.10)
2

Din tratarea făcută rezultă că asupra armăturii mobile se exercită

forŃe numai dacă cel puŃin una din inductanŃe variază cu deplasarea,
rezultând că armătura mobilă produce o putere mecanică numai dacă cel
puŃin în una din bobine se induce o tensiune electromotoare de deplasare.

41
 Din ecuaŃiile prezentate rezultă că pentru a avea loc un schimb de
energie cu una din sursele celor două circuite, este necesar ca în acel circuit
să se inducă o tensiune electromotoare de o anumită valoare.

42