Organizația Mondială a Turismului

Organizația Mondială a Turismului (UNWTO), cu

sediul în Madrid, Spania, este o agenție a Națiunilor
Unite se ocupă cu problemele referitoare la
turism. [1] Organizația Mondială a Turismului este un
organism semnificativ la nivel global, cu atribuții de
colectare și de colaționare de informații statistice privind
turismul internațional. Această organizație reprezintă
organismele turstice din sectorul public, din cele mai multe
țări din lume și publică topuri cu privire la gradul de
creștere a turismului la nivel global, regional sau național.
Scopul organizației
Organizatia Mondiala a Turismului joacă un rol
important în promovarea dezvoltării de fond,
durabile și universal accesibilă a turismului,
acordând o atenție deosebită țărilor în curs de
dezvoltare. Organizația încurajează punerea în
aplicare a Codului de etică globală pentru Turism, cu
scopul de a asigura faptul că țările membre, să
maximizează pozitiv economic, sociale și culturale
efectele turismului și de a culege pe deplin
beneficiile sale, în timp ce minimalizarea impactul
aspectele sociale negative asupra mediului.
Marea Piramidă din Giza
Aceasta este singura minune a lumii care nu necesită descrieri ale istoricilor din
antichitate sau ale poeților. Este singura minune a lumii asupra căreia nu se fac
speculații referitoare la formă, mărime și prezentare. Este cea mai veche și totuși
singura care a supraviețuit timpului. Marea Piramidă din Gizeh a fost cea mai înaltă
construcție din lume mai mult de 43 de secole, până în secolul al XIX-lea în 1889 când
a fost construit Turnul Eiffel. Avea, la început, 146 m (azi 138 m) înălțime, latura de 227
m și cuprinde 2.521.000 m cubi de piatră. Fețele piramidei erau placate cu plăci șlefuite
din calcar. A fost construită de faraonul Khufu din a IV-a Dinastie, în jurul anului 2560
î.Hr. pentru a servi drept mormânt acestuia.Deși încă nu se știe exact cum au fost
așezate blocurile de piatră, au existat mai multe teorii: una din aceste teorii se referă la
construirea unei rampe drepte sau în spirală, ce era înălțată pe măsură ce se ridica
piramida. Această rampă, îmbrăcată cu noroi și apă, ușura transportarea blocurilor
împinse (sau trase) la locul lor. O altă teorie sugerează că blocurile de piatră erau puse
la locul lor folosind pârghii lungi. Când au cucerit Egiptul, în anul 641 e.n., arabii au
găsit piramida intactă și după ce au deschis-o, căutând comoara lui Keops, sarcofagul
era gol. De-a lungul istoriei, piramidele de la Gizeh au stimulat imaginația oamenilor,
aceștia numindu-le "Grânarele lui Iosef" sau "Munții Faraonului". Când Napoleon a
invadat Egiptul în 1798 mândria resimțită de el atunci a fost exprimată în faimosul
citat: Soldats! Du haute de ces Pyramides, 40 siècles nous contemplent („Soldați! 40 de
secole ne privesc din vârful piramidei”). În ultimii ani s-au mai descoperit încă trei sau
patru camere, în apropiere de camera funerară, într-una fiind corabia regală, iar
celelalte sunt în curs de explorare, dezvăluind poate ultimele secrete ale Marii Piramide:
tezaurul și mumia faraonului. De asemenea, în zona aceasta se află muzeul ce
găzduiește misterioasa Barcă Solară, descoperită abia în 1954, lângă partea de sud a
piramidei. Această barcă se presupune că a purtat corpul lui Khufu în ultima sa
călătorie, înainte de a fi înmormântat în piramidă. Se poate de asemenea să fi servit și
ca mijloc de transport în viața de apoi, conform credințelor antice egiptene.
Grădinile suspendate ale Semiramidei 
sau, mai corect, Grădinile suspendate din Babilon, au fost construite de
regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.Hr.) pentru una din soțiile sale,
Amytis (Amuhea). Ele figurau în antichitate printre cele Șapte minuni ale
lumii antice. După o veche legendă, răspândită în special de scriitorii greci,
ar avea o origine mult anterioară: ele ar fi fost construite de regele
Ninus întemeietorul orașelor Ninive și Babilon, pentru soția
sa Semiramida (Semiramis). După informațiile istoricului Diodor din Sicilia,
uriașele grădini ocupau o suprafață de 15000 m² și se ridicau în patru
terase până la 77 metri înălțime. Pe terase erau plantați arbori din mai
multe specii, unii dintre ei fiind înalți de 24 metri. Erau udați
de pompecilindrice, al căror secret nu se cunoaște încă. Sub terase,
sprijinite pe mai multe coloane, se găseau camere răcoroase pentru familia
regală. După unele relatări, se pare că vestitele grădini au fost dărâmate de
perși, în timpul ocupării Babilonului, tot atunci fiind dărâmat și Turnul Babel.
Construcția grădinilor suspendate din Babilon trebuie apreciată prin prisma
încadrării lor în mediul înconjurător: clima caldă și uscată, peisajul arid și
obiceiurile vechilor locuitori ai Mesopotamiei. La popoarele orientale din
antichitate, noțiunea de grădină era legată de ideea supremei fericiri
omenești. Această mentalitate a făcut pe vechii perși să numească
grădinile lor "raiuri".
Statuia lui Zeus din Olympia
Statuia lui Zeus este , sculptată după tehnica criselefantină, în fildeș ornată cu aur și având o
structură internă din lemn. Statuia, cu o înălțime estimată la aproximativ 13 m, a fost realizată
de către sculptorul Phidias în preajma anului 435 î.Hr. în orașul Olympia din Grecia. Pentru
adăpostirea statuii a fost construit un templu. Se crede că în anul 394 d.Hr. statuia a fost
transportată la Constantinopol, unde avea să fie distrusă de un incendiu în anul 475. În 1958 a
fost descoperit la Olympia și atelierul lui Phidias unde s-a lucrat la realizarea statuii și au putut fi
identificate câteva din tehnicile de lucru (ulterior atelierul a fost transformat într-
o bazilică creștină, în prezent ruinată). Nu se cunosc cu siguranță împrejurările în care a
dispărut opera lui Phidias. La aproape 60 de ani după terminarea lucrării, plăcile de
fildeș au început să se desprindă, fiind nevoie de o restaurare. Se presupune că statuia
ar fi fost distrusă o dată cu incendierea templului în anul 408 d.Hr. După unii cercetători,
ea ar fi fost dusă la Constantinopol din ordinul împăratului Teodosiu al II-lea, unde ar fi
fost distrusă de un incendiu în anul 475.Deși templul a fost distrus aproape în întregime,
au rămas totuși fundațiile, o parte din pardoseală și unele fragmente din coloane, din
antablament și din frontoane, ceea ce a ajutat mult la reconstituirea lui.
 Mausoleul din Halicarnas
Mausoleul din Halicarnas (. Mausoleul poartă numele guvernatorului local Mausol, care a fost
guvernatorul provinciei elenistice Cariapentru care fusese destinat, ca mormânt-templu. Acest
monument arhitectural a fost considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Regiunea,
importantă din punct de vedere strategic pentru navigația din Mediterana orientală, era adeseori
teatrul unor conflicte militare. Mausol a continuat extinderea acestei capitale de provincie. De
asemenea, s-a îngrijit să lase moștenire orașului un monument nepieritor, în amintirea tatălui său și
a sa, pe locurile unde ei au funcționat ca guvernatori. Mausol nu a putut însă să vadă terminat
mausoleul său. El a murit în anul 353 î.Ch. Văduva sa, Artemisa, care îi era și soră, a continuat
lucrările începute, nu fără intenția de a ridica un monument și pentru ea însăși. De aceea,
pe cvadriga ce urma să încoroneze monumentul s-au construit statuile cuplului princiar, Mausol și
Artemisa. Artemisa nu a trăit destul de mult pentru a vedea opera terminată. A murit la doi ani după
soțul și fratele ei. Arhitecții au continuat construcția până la sfârșit (335 î.Ch.), realizând un
monument și pentru propria lor glorie, considerat mai târziu ca una din minunile lumii antice. Pe
un soclu înalt, cu cinci trepte, cu dimensiunile de 39 m lungime și 33 m lățime, se gasea un suport
lung de 33 m, lat de 27 m și înalt de 22 m. Pe acesta se înălța templul funerar propriu-zis, susținut
de 39 de coloane, având 39 m fiecare (singura parte ce amintea arhitectura greaca tradițională).
Imediat deasupra acoperișului se mai inălța o piramidă cu 24 de trepte, pe al cărei vârf trunchiat era
așezată cvadriga. Cu o înălțime totală de 49 m, mausoleul ar fi putut echivala în zilele noastre cu o
clădire cu 16 etaje. Mâna omului nu a distrus cel mai celebru monument funerar al antichității, al
carui nume a devenit generic pentru toate marile morminte construite mai tarziu. Marii cuceritori,
cum ar fi Alexandru cel Mare, care a cucerit orașul Halicarnas în anul 334i.Ch., au cruțat
monumentul și l-au tratat cu respect. De-abia in secolul al XII-lea d.Ch., un puternic  cutremur a
distrus monumentul, rezervându-i o soartă tristă, cea de carieră pentru construirea castelului
fortificat Sf. Petru al Cruciaților Ioaniți (în sec. XVI). Resturile Mausoleului din Halicarnas, aflate în
partea de nord a orașului Bodrum (la cca 1 km de centru) sunt cuprinse într-un muzeu în aer liber,
fiind accesibile publicului.
 Colosul din Rodos
Colosul din Rhodos a fost o statuie imensă construită în antichitate pe insula Rhodos din Grecia,
una din cele șapte minuni ale lumii antice. Statuia îl înfățișa pe zeul grec al Soarelui, Helios, și
măsura între 32 și 36 de m. Construcția s-ar fi realizat în 12 ani și ar fi fost finalizată în anul 282
î.Hr. După unii, străjuia intrarea în portul din insulă. Conform cercetărilor mai noi, s-ar fi aflat
aproximativ pe locul unde în prezent este intrarea în Castelul Templierilor Rhodos devine în anul
408 î.Hr. capitala mai multor teritorii unite și un important port comercial. Se bazează pe un aliat
(Ptolemeu I al Egiptului). Macedonenii încearcă să rupă acestă alianță, însă locuitorii din Rhodos
sunt uniți și rezistă asediului. Colosul din Rhodos a fost construit în cinstea zeului soarelui, Helios,
ca mulțumire pentru protecția locuitorilor în timpul asediului. Chares din Lindos, un sculptor de pe
această insulă, a fost angajat pentru construcția statuii. Statuia ar fi străjuit intrarea în port timp de
56 de ani. Când soarele răsărea dimineața, se reflecta în suprafața de bronz și făcea ca figura zeului
să strălucească. În 225 î.Hr., în urma unui cutremur, i s-a rupt un picior. După prăbușirea statuii,
locuitorii din Rhodos au vrut să o reconstruiască, primind chiar o ofertă de la Ptolemeu al III-lea, însă
un oracol le-a interzis. După ce arabii au cucerit insula în anul 653, statuia a fost vândută de către
aceștia unui evreu din Siria, care a cărat-o pe 900 de cămile, după cum spune legenda. Statuia era
construită din bronz și întărită ulterior cu fier și piatră. Se spune că au fost folosite 15 tone de bronz
și 9 tone de fier, însă calculele arată că aceste cantități au fost chiar mai mari. Avea o înălțime de 33
m și stătea pe un soclu înalt de 15 m. Teoria că acest colos stătea cu câte un picior pe fiecare mal al
portului este doar o legendă, pentru că în nici o scriere nu se specifică acest lucru. Se crede că ea a
inspirat sculptorul francez Auguste Bartholdi care a construit Statuia Libertății din New York.
 Farul din Alexandria
Farul din Alexandria a fost construit în secolul al III-lea î.Hr. în Egipt pe insula Pharos de lângă
orașul antic Alexandria (de la această insulă provine și cuvântul românesc „far”). La început farul a
fost doar un simbol al portului, apoi a devenit indicator pentru marinari. Farul avea o înălțime între
115 și 135 de metri. Antipater din Sidon l-a numit între cele șapte minuni ale lumii. Țărmul
Alexandriei era prea periculos pentru navele care treceau pe acolo, așa s-a născut ideea de a
construi ceva care să indice drumul corect către port În anul 290 î.Hr. regele Egiptului Ptolemeu I
Soter (în grecește: Ptolemaios I Soter) a început construcția farului, care a fost terminată după
moartea lui de către fiul său, Ptolemeu al II-lea Philadelphus Farul a fost construit după concepția
architectului Sostratus, (Σώστρατος Κνίδιος). Legenda spune că regele Ptolemeu i-ar fi interzis lui
Sostratus să-și pune numele pe construcție, dar Sostratus a scris pe baza farului „Eu Sostratus, fiul
lui Dexiphanes din Chinidai, ofer această operă Zeilor Navigatori și oamenilor care călătoresc pe
mări”; în greacă veche A fost construit din blocuri uriașe de marmură albă și avea trei nivele
separate. Baza farului avea o formă pătrată și era înaltă de 55.9 m. În mijloc secțiunea farului era de
formă octogonală, era gol pe dinăuntru și avea o înălțime de 30 de metri. Din interior ieșeau flăcări
care nu se stingeau niciodată, luminând atât noaptea cât și ziua și făcând vizibil drumul spre port.
Partea de sus avea o formă de cerc și era înaltă de 7 metri. Se spunea că flacăra se vedea de la 50-
60 km depărtare. Deasupra farului era o statuie. Nu se știe sigur dacă era statuia lui Poseidon sau a
lui Zeus.În 956 un cutremur a zguduit farul, dar nu a făcut mari stricăciuni. Apoi în 1303 și 1323 două
mari cutremure au distrus farul. În 1480mamelucul Qaitbay a construit o fortăreață pe locul farului,
folosind structurile și pietrele rămase.În 1994 aproape de orașul Alexandria niște scafandri au găsit
în mare ruinele farului. Informații prețioase despre far a scris călătorul arab Abou-Haggag Al-
Andaloussi. După descrierea făcută de el se poate imagina înfățișarea farului.
 Marele Zid Chinezesc
Este o construcție strategică de mii de kilometri lungime, cu rol de apărare.
Zidul a fost construit cu scopul de apărare a graniței imperiului chinez
contra atacurilor popoarelor nomade din nordul Chinei. Este o construcție
gigantică considerată după volum ca cea mai mare de pe glob, cu o
lungime de 21.196,18 km. Prima porțiune a zidului a fost construită probabil
în a doua jumătate a secolului V î.Hr, în timpul dezbinării Imperiului chinez
(475-221 î.Hr.), cu scop de apărare împotriva nomazilor din nord. În
anul 214 î.Hr., împăratul Qin Shi Huangdi permite să se construiască prima
parte a zidului de la fluviul Galben ca apărare față de poporul
nomad Xiongnu (numiți în Europa huni). Spre deosebire de zidul construit
mai devreme care se întinde și în văi, zidul acesta era construit numai pe
crestele munților. Din lipsă de argilă s-a folosit la construcția zidului numai
piatră așezată pe straturi. Din acele timpuri zidul a fost mereu reclădit,
atingând în timpul dinastiei Ming lungimea maximă. În anul 1493 împăratul
Hongzhi a început construcția zidului dinastiei Ming care servea ca apărare
contra mongolilor și pentru o supraveghere mai bună a drumurilor
comerciale, ca porțiunea centrală a drumului mătăsii, pe crestele munților
începându-se o construcție deosebit de costisitoare. Mortarul folosit era
produs din piatră de calcar arsă amestecat cu amidonul din orez. La
construcția interioară a zidului se folosea un amestec de argilă nisip și
piatră cioplită. Grosimea zidului este foarte diferită, astfel de exemplu în
regiunea Peking, zidul are o grosime între 4 și 8 m, la coama zidului 8, iar
la bază 10 m grosime. La intervale de câteva sute de metri s-au construit
turnuri de 12 m înălțime cu rolul de observare, transmitere de semnale și
depozit de arme. Se apreciază ca ar fi existat cca. 25.000 de asemenea
turnuri integrate în zid și 15.000 de turnuri pentru semnalizare care făceau
legătura cu capitala situată lângă Kashgar. Codul de semnale era simplu,
dacă se observa agresorul se făcea foc în turn. Construcție gigantică a
lumii antice, Marele Zid Chinezesc măsoară 21.196,18 de kilometri
lungime, fiind și astăzi „cel mai lung zid de pe Terra”. Nu se știe cu
exactitate care din formațiunile statale chineze a hotărât înconjurarea
teritoriului său cu valuri de pământ și piatră. Pentru a-și proteja statul pe
care îl unificase, primul împărat al Chinei, Qin (221-210 î.Hr.) poruncește
să fie legate între ele fortificații clădite de predecesorii săi. Astfel va înainta
atât spre est cât și spre vest, pe o lungime totală de circa 5.000 kilometri,
realizând cel mai lung zid ce va deveni, ulterior, celebru. În timpul
următoarei dinastii, Han (206 î.Hr.-220 d.Hr.), zidul a fost din nou prelungit
spre est și spre vest până la o lungime de 21.196,18 kilometri. Suferind
stricăciuni mari de-a lungul unui mileniu, Marele Zid Chinezesc a fost
refăcut pe circa 6.400 kilometri în timpul dinastiei Ming (1368-1644),
dinastie ce a fixat și capitala statului la Beijing (forma în care s-a păstrat
până astăzi). Șerpuind pe crestele munților și ale dealurilor, dar și prin văile
adânci, zidul, prevăzut din loc în loc cu forturi cu aspect paralelipipedic și
turnuri înalte de apărare, are o înălțime de 12 metri și o lățime de 6,5 metri.
Pavat cu piatră, era folosit ca șosea strategică dar și ca drum
comercial.Lăsat în paragină începând cu secolul al XIX-lea, Marele Zid
Chinezesc a fost luat sub protecție guvernamentală din 1952, fiind declarat
monument istoric al Chinei. Cu toate astea, numai o mică porțiune din zid a
fost reabilitată și accesibilă turiștilor.În anul 1754, anticarul britanic William
Stukeley a menționat într-o scrisoare faptul că „Zidul lui Hadrian e întrecut
doar de Marele Zid Chinezesc, putând fi văzut de pe lună”. În 1895, Henry
Norman, jurnalist englez, a citat același lucru într-un articol de ziar. ] După
anii 50' mitul a început să se răspândească, deși el a fost demontat de
toate misiunile spațiale ce au ajuns pe Lună, echipajele spunând că Marele
Zid nu este vizibil nici măcar de pe orbită.
Petra însemnând „piatră”; arabă  ‫البتراء‬, Al-Batrāʾ) este un fost oraș antic, situat în Iordania.
Este unul din cele mai celebre situri arheologice din lume, datorită templelor săpate direct în
stâncă, cel mai cunoscut fiind "Trezoreria" ("Al Khazneh"), în stil grecesc, cu o înălțime de
42 m, unde s-a turnat și partea finală a filmului Indiana Jones și ultima cruciadă. În
antichitate orașul se numea Rekem și apare menționat în manuscrisele de la Marea Moartă.
Se presupune că a fost construit începând cu secolul al VI-lea î.Hr., de către nabateeni, un
popor semitic, și a fost capitala lor până în 106 d.Hr., când a intrat în componența Imperiului
Roman, devenind capitala provinciei Arabia Petrea. Orașul continuă să înflorească în
următorul secol, apoi intră în declin și este abandonat, fiind distrus în 363 de un cutremur.
Ruinele au devenit o curiozitate în Evul Mediu, fiind vizitate de sultanul Baibars al Egiptului
în secolul al XIII-lea. Primul european care le-a vizitat și descris a fost exploratorul
elvețian Johann Ludwig Burckhardt, în 1812. În 1985 Petra a fost inclusă în
lista UNESCO a locurilor din patrimoniul mondial. Este și una din Cele 7 noi minuni ale

lumii.

Cristo Redentor (Cristos Mântuitorul) este

un monument în Rio de Janeiro (Brazilia), amplasat
la sud de oraș, pe muntele Corcovado (700 m), în
pădurea Tijuca. Monumentul a fost planificat cu
ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea
independenței Braziliei. Schițele proiectului au fost
întocmite de inginerul Heitor Silva Costa. Din motive
financiare, numai după zece ani a început
construcția lui.Cu sprijinu l Franței  și  Vaticanului  s-
a reușit realizarea proiectului și sfințirea statuii la
data de 12 octombrie 1931. Edificiul, reprezentativ
pentru Art Deco, are o înălțime de 30 metri,
împreună cu soclul 38 de metri, lățimea la nivelul
brațelor 28 metri și o greutate de 635 tone. În soclu
se află o capelă unde pot intra 150 de persoane,
mulajul (modelul) din ghips, precum și sculptura a
fost efectuată de sculptorul francez Paul Landowski.
Devenind celebru în Franța ca portretist, sculptorul
român Gheorghe Leonida a fost inclus de către Paul
Landowski în echipa care a început să lucreze la
statuia gigantică de la Rio de Janeiro în 1922, fiind
însărcinat să realizeze capul statuii Mântuitorului.
Materialul de construcție este compus din beton
armat, acoperit cu un strat de mozaic. Monumentul
este folosit de biserica catolică la diferite aniversări
ca loc de pelerinaj. În orașul bolivian Cochabamba a
fost amplasat un monument asemănător, care
depășește cu 8 m înălțimea monumentului brazilian.
În prezent există în Brazilia și Portugalia mai multe
copii ale statuii.
Machu Picchu este un sat incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost
redescoperite în 1911de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și
enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui
(2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile
indicau faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua) era adorat ca un loc
sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o
suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș. Invizibil de dedesubt și complet limitat natural,
înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populația, și irigat de izvoare naturale, Machu
Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul
râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de
case, toate într-o remarcabilă stare de conservare. Aceste structuri, săpate în granitul din vârful
muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone
sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără
mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre printre ele. Se știu puține lucruri despre
utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui
bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau
a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de
oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile
de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de
ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat
neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu
în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului - nu se
știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii
au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene. Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau
nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu
este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar spartană organizare social-legislativă. Dar, mai
presus de toate, aveau "obsesia" construcțiilor de drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în
junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era - arhitectural -
comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai 130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se
află cetatea Machu Picchu. Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint
citadin inexpugnabil. La peste 4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră:
terase, fotificații, palate regale, locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi,
piețe și un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se
încadrează într-un plan urbanistic aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori.
Este un unicat arhitectural impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate
însușirile. De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este
incredibila coincidență dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de
încarcerare al Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din
Knossos). Labirintul Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care
drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa
cum afirma poetul grec Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al
reginei Hawara din Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este
adevăratul prizonier. Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata!
16.000 de km de drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km),
inclusiv poduri suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de
"autostrăzi" în coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau
borne indicatoare din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de
aterizare-decolare a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu
încă... Nici un drum special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a
preoților, putând adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului,
ascunzând mistere încă de nepătruns.
Machu Picchu este un sat incaș din secolul al XV-lea, situat în regiunea Cusco. Ruinele au fost
redescoperite în 1911de către arheologul Hiram Bingham, fiind unele dintre cele mai frumoase și
enigmatice locuri străvechi din lume. În timp ce incașii în mod sigur foloseau vârful muntelui
(2761,50 m înălțime), ridicând sute de structuri de piatră începând cu anii 1400, legendele și miturile
indicau faptul că Machu Picchu (însemnând "vechiul pisc" în limba Quechua) era adorat ca un loc
sacru din cele mai vechi timpuri. Oricare ar fi originile sale, incașii l-au transformat într-un mic (cu o
suprafață de 5 mile pătrate), dar extraordinar oraș.
Invizibil de dedesubt și complet limitat natural, înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni
populația, și irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incași ca un oraș
ceremonial secret. 610 metri deasupra, gălăgiosul râu Urubamba, norul înfășoară ruinele palatelor,
băilor, templelor, hambarelor și a în jur de 150 de case, toate într-o remarcabilă stare de conservare.
Aceste structuri, săpate în granitul din vârful muntelui sunt minuni atât arhitecturale cât și estetice.
Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate și unite
cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuțit să intre
printre ele. Se știu puține lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale orașului în vremurile
incașilor. Scheletele a 10 femei și ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un
sanctuar pentru pregătirea preoteselor și/sau a mireselor nobilimii incașe. Oricum, examinarea
ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu
Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
Patru secole au fost necesare pentru descoperirea unei fantastice fortărețe ascunse printre piscurile
de 4000 de metri ale anzilor peruvieni. Nu i se cunoaște adevăratul nume, ce destinație avea și de
ce a fost părăsită de băstinași în secolul XVI, fără a fi atacată de conchistadori. A scăpat
neobservată de europeni până în secolul al XX-lea, când a primit și numele de Machu Picchu.
În secolul al XII-lea, enigmatica populație ce-și spunea Inca (Fii Soarelui) cucerea un vast teritoriu
în nordul și vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului - nu se
știe nici acum cu precizie de unde. Deși nu erau la fel de războinici și necruțători ca aztecii, incașii
au cucerit nu mai puțin de 500 de civilizații amerindiene.
Nu s-au impus prin cultură (nu cunoșteau nici o scriere) căci aceștia transmiteau mesaje printr-un
sistem de noduri și lungimi ale sforilor (ce nu este încă cunoscut), ci printr-o temeinică, chiar
spartană organizare social-legislativă. Dar, mai presus de toate, aveau "obsesia" construcțiilor de
drumuri pavate și de cetăți-fortărețe (inclusiv în junglă) menite să reziste veșnic în fața oricărui
inamic. Capitala incașilor, Cuzco, era - arhitectural - comparabilă cu Roma cezarilor. Dar la numai
130 de kilometri de Cuzco, printre crestele andine, se află cetatea Machu Picchu.
Găsită abia în 1911, această citadelă a fost concepută ca un labirint citadin inexpugnabil. La peste
4000 de metri, lemnul era o raritate și totul a fost durat în piatră: terase, fotificații, palate regale,
locuințe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, piețe și un sofisticat sistem de
parcele agricole pentru cultura principală, porumbul. Totul se încadrează într-un plan urbanistic
aparent "întortocheat", menit să deruteze eventualii invadatori. Este un unicat arhitectural
impresionant și abia fotografiile făcute din avion i-au pus în evidență toate însușirile.
De fapt, ceea ce îi frapează cel mai mult pe cercetătorii istoriei amerindienilor este incredibila
coincidență dintre opera mitică a lui Dedal ("inginerul" care a construit Labirintul de încarcerare al
Minotaurului, sau, în altă variantă, palatul-labirint al regelui cretan Minos din Knossos). Labirintul
Machu Pichu reflectă la rându-i simbolul vieții pline de meandre și în care drumul nu duce niciodată
înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Inspirat din spiralele scoicilor (așa cum afirma poetul grec
Theodorides), Labirintul - fie el amerindian, grec sau egiptean (cel al reginei Hawara din
Krokodilopolis, de exemplu) - are deci conotația luptei cu timpul, el este adevăratul prizonier.
Și încă o enigmă: rețelele de drumuri făcute de cei care nu au cunoscut roata! 16.000 de km de
drumuri pavate (a doua, ca lungime, după rețeaua romană de 90 de mii de km), inclusiv poduri
suspendate în zonele mlăștinoase și nisipoase! De ce acest efort de tăiere de "autostrăzi" în
coastele Anzilor, dacă incașii nu au avut vehicule, necunoscând roata? Nu lipseau borne indicatoare
din 7 în 7 km și locuri de odihnă din 20 în 20 de km. Ideea utilizării drept piste de aterizare-decolare
a fost avansată de foarte mulți cercetători, dar nu există dovezi credibile... nu încă... Nici un drum
special amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoților, putând
adăposti doar 500 de persoane) există parcă în afara timpului și spațiului, ascunzând mistere încă
de nepătruns.
Colosseumul este un monument turistic aflat in centrul Romei vizitat de foarte mulți turiști din toată
lumea. El este probabil cea mai impresionantă clădire-ruină a Imperiului Roman. Colosseumul era
cea mai mare construcție a vremurilor sale și astăzi este cel mai mare amfiteatru antic care poate fi
vizitat in Italia. r. Statuia, amplasată lângă amfiteatru, a fost demolată ulterior. Nu numai statuia, dar
și amfiteatrul ofereau o priveliște grandioasă. În formă de elipsă, cu axa mare de 186 m, axa mică
de 150 m, avea un perimetru de 520 m si o înălțime de 55 m, oferind locuri pentru aproximativ
50.000 spectatori. Fundația pe care a fost construit avea 12 metri grosime.Spre deosebire de
amfiteatrele construite anterior între două dealuri, Colosseumul este o structură autonomă, în
întregime construită. Planul său este eliptic, având 189 m lungime și 156 m lățime, aria sa fiind de 6
ha. Înălțimea zidului exterior este de 48 m. Perimetrul originar măsoară 545 m. Arena centrală este
ovală, având 86 m lungime și 156 m lățime, înconjurată de un zid de 4,5 m înălțime, care se ridică
până la nivelul primelor rânduri pentru spectatori. Se estimează că zidul exterior era construit din
100.000 m³ de travertin, nu zidit cu mortar, ci fixat cu scoabe de fier. Ansamblul structurii a suferit
pagube însemnate în decursul veacurilor, prin prăbușirea unor părți mari, în urma unor cutremure.
S-a păstrat partea de nord a zidului de incintă. În secolul al XIX-lea au fost adăugate la extremitățile
sale rampe de cărămidă pentru a-l consolida. Restul exteriorului actual al Colosseumului este de
fapt zidul interior de la origine. Partea păstrată a zidului exterior al fațadei monumentale se compune
din trei niveluri de arcade suprapuse, având deasupra o platformă pe care se înalță un atic foarte
înalt, prevăzut cu ferestre la intervale regulate. Arcadele sunt încadrate de semi-
coloane dorice, ionice și corintice, în timp ce aticul este împodobit cu pilaștri corintici. Fiecare arc de
la al doilea și al treilea etaj era ornat cu statui, probabil reprezentând divinități și alte personaje
ale mitologiei greco-romane. În jurul părții de sus a aticului se aflau 240 de catarge dispuse
în corbel. Acestea susțineau un acoperiș mare, retractabil, cunoscut sub numele de velarium, care
ferea spectatorii de arșița soarelui sau de ploaie. Era o pânză foarte mare, susținută de o plasă din
frânghii, cu o gaură în mijloc. Acoperea două treimi din arenă, în pantă către centru, pentru a capta
vântul și a-l dirija către spectatori. Velarium-ul era manevrat de marinari înrolați în acest scop la
sediul marinei din Misenum și cazați la cazarma Castra Misenatium din apropierea Colosseumului.
Capacitatea enormă a Colosseumului necesita un sistem de acces și de evacuare eficient, pentru
care arhitecții au conceput soluții similare celor care există la stadioanele moderne. La parter existau
80 de intrări, dintre care 76 erau destinate spectatorilor de rând. Fiecare intrare era numerotată,
precum și fiecare scară. Nordul intrării principale era rezervat împăratuluiși apropiaților săi, pe când
celelalte trei intrări axiale erau destinate elitei. Cele patru intrări axiale erau bogat decorate cu picturi
și reliefuri din stuc, dintre care s-au păstrat unele fragmente. Un mare număr de intrări a dispărut
prin prăbușirea zidului exterior, dar intrările XXIII la LIV mai există. Spectatorii primeau bilete sub
formă de bucăți de ceramică, pe care erau indicate prin numere secțiunea și rândul. Ajungeau la
locurile lor prin mai multe vomitorii care dădeau în tribună. La sfârșitul jocurilor, sau în caz de
urgență, evacuarea se putea face pe acolo în câteva minute.În conformitate cu Calendarul Codex
din 354, Colosseumul ar putea găzdui 87.000 de oameni, cu toate că estimările moderne pun cifra la
aproximativ 50.000. Ei au fost așezați într-un aranjament pe niveluri, care reflecta natura rigidă
stratificată a societății romane. Cutii speciale erau puse la nord și sud pentru împărat și Virginele
Vestale, oferind cele mai bune unghiuri de vedere spre arenă.
Chichén Itzá este un uriaș sit arheologic pre-columbianconstruit
de civilizația Maya și aflat în partea central-nordică a peninsulei
Yucatán, în statul Yucatán, Mexic. Chichén Itzá a fost un centru
regional al câmpiilor mayașe din nord din perioada clasică târzie
până în cea clasică terminală și spre începutul perioadei
postclasice. Situl prezintă o multitudine de stiluri arhitecturale, de
la ceea ce se numește stilul „mexicanizat” și cu influențe din
stilurile văzute în centrul Mexicului și până la stilul Puuc din
câmpiile nordice. Prezența stilurilor central-mexicane a fost
considerată un semn al migrațiilor directe a populațiilor din centrul
Mexicului sau a unor cuceriri a acestora, dar interpretările
contemporane văd prezența acestor stiluri non-mayașe mai mult
ca un rezultat al schimburilor culturale. Ruinele Chichén Itzá sunt
proprietate a guvernului federal mexican, iar situl este administrat
de Instituto Nacional de Antropología e Historia (Institutul
Național Mexican de Antropologie și Istorie, INAH). Pământul de
sub monumente, însă, este în proprietatea privată a familiei
Barbachano.
Taj Mahal este un monument în orașul Agra, India. A fost construit de împăratul Shah Jahan drept
mausoleu pentru soția sa, Mumtaz Mahal. Clădirea a fost construită între 1630 și 1653. În 1983 Taj
Mahal a devenit parte din patrimoniul mondial UNESCO și rămâne și până astăzi printre cele mai
vizitate și faimoase monumente din lume. Odinioară capitală a Imperiului Mogul (sec. XVI - XVIII),
Agra se află la o oră și jumătate de mers cu trenul expres din New Delhi. Turiști din întreaga lume
vizitează zona, dar nu pentru ruinele fortăreței construite de acest imperiu, ci pentru a vedea cu ochii
lor Taj Mahal-ul. El este cel mai faimos monument din India, un templu magnific ce amintește lumii
de bogata civilizație a unei țări care a fost treptat „înghițită” de industrializare. Taj Mahal-ul este cu
adevărat cel mai bine păstrat monument mormânt din lume. Poetul englez Edwin Arnold îl descria ca
fiind „nu un monument de arhitectură, ci dragostea unui împărat încrustată în piatră”. Este amplasat
pe malul râului Yamuna, care servea ca mijloc de apărare a Fortăreței de la Agra, centru al
Imperiului Mogul până la mutarea capitalei la Delhi în 1637. Taj Mahal-ul a fost construit de al
cincilea împărat mogul, Shah Jahan, în memoria celei de-a doua soții Mumtaz Mahal, prințesa
persană musulmană. Împărăteasa a murit după nașterea celui de-al 14-lea copil, alături de soțul
său, în timpul campaniei de zdrobire a rebeliunilor din Burhanpur. Moartea ei l-a afectat într-atât pe
împărat încât părul i-a albit în numai câteva luni. Înainte de ultima suflare Mumtaz l-a rugat pe
împărat patru lucruri: să-i construiască un mormânt, să se recăsătorească, sa-și iubească fiii și să-i
viziteze mormântul la aniversare. Șahul a pierdut la decesul soției sale nu numai o consoartă, ci și
un abil și inteligent sfetnic politic. Așa a jurat împăratul că va construi un edificiu funerar mareț și fără
egal în lume. Construcția Taj Mahal-ului a demarat în 1631 și a durat 22 de ani. Se spune că 20 de
mii de oameni ar fi fost trimiși să muncească aici. Materialele erau aduse din întreaga Indie și din
alte zone ale Asiei cu ajutorul unei "flote" ce numără 1000 de elefanți. Proiectat de arhitectul iranian
Ustad Isa, Taj Mahal-ul a devenit "simbolul dragostei eterne". Clădirea "răsare" din peisajul roscat,
așezată fiind pe o terasă de marmură albă care pune în evidență uriașul dom și cele patru minarete.
Ansamblul închide în interior o grădină deosebit de frumoasă cu fântâni arteziene iar aleea
principală, care pornește de la intrarea impozantă, este străjuită de arbori ornamentali. Complexul
mai cuprinde în afară de palatul propriu zis și o moschee. Aparent s-ar putea spune că sunt de fapt
două moschei, însă una dintre clădiri este construită doar pentru simetrie, întregul complex fiind
construit simetric. Înăuntrul domului se află sicriul împărătesei încrustat cu pietre prețioase. Atât de
strălucitoare sunt interioarele incât au fost descrise ca fiind "proiectate de uriași și finisate de
bijutieri". Singurul obiect asimetric din interiorul domului este sicriul împăratului care a fost construit
alături de cel a reginei, 35 de ani mai târziu. Aceeași marmură este întâlnita și in camera mortuară,
care prezintă sculpturi cu modele florale. Cu toate că este un mormânt, este adevărat - deosebit,
plutește între cer și pământ cu formele lui simetrice perfecte și cu grădinile din jur reflectându-se în
oglinda lacului împrejmuitor. În fața acestor minuni, turiștii rămân realmente gură cască.
Mileștii Mici (vinărie)
„Combinatul de vinuri de calitate Mileștii Mici ÎS” (abreviat CVC
Mileștii Mici) este un producător de vin din Republica Moldova.
Vinăria este cunoscută mai ales pentru cele peste 50 km de
galerii subterane, transformate în depozite vinicole în localitatea
omonimă, situată la 30 km sud de Chișinău.
În septembrie 2002 CVC Mileștii Mici a desfășurat prezentarea
vinurilor sale de colecție la Strasbourg în incintă Adunării
Generale Parlamentare a Consiliului European. La prezentare
participând peste 500 de parlamentari europeni, care au dat o
apreciere înaltă calității vinurilor de Mileștii Mici [2].
În august 2005 „Colecția de Aur” Mileștii Mici a fost înregistrată
în Cartea Recordurilor Guinness că fiind cea mai mare colecție
de vinuri din lume[3]. Aici se păstrează vinuri cu o vechime de zeci
de ani. Circa 2 mln de butelii de vin se păstrează în colecție,
vinurile comercializându-se atât în țara, cît și peste hotare.
Temperatură constanța de +12 - +14°C și umiditatea relativa de
85-95% ale acestui "regat vinicol" contribuie la păstrarea
rezervelor strategice moldovenești, cât și la descoperea calităților
naturale ale vinurilor de elită. Vinurile păstrate aici, sunt produse
din recolta diferitor ani, între 1968 și 1991 Lungimea totala a
galeriilor constituie 200 km, dintre care cca. 55 km (o suprafață de
182 mii m²) sunt utilizate în scopuri tehnologice. Grosimea
stratului până la suprafața variază de la 30 la 85
m. Butoaiele mari de stejar au fost asamblate la întreprindere
în anii 1970-80. Capacitatea lor variază de la 600 la 2000 dal de
vin. Galeriile calcaroase pot fi parcurse atât la pas, cât și cu
transportul subteran, printre străduțele umbrite de felinare, cu
denumiri a€“ Cabernet, Aligote, Fetească a€“ care fac să ne
imaginăm că ne aflăm într-un adevărat orășel vinicol subteran.
Galeriile subterane de la Mileștii Mici sunt în permanență
vizitate de delegații oficiale de stat, dar și de numeroși
turiști
Mănăstirea Hîncu (Hâncu) este o mănăstire de călugărițe
din Bursuc, raionul Nisporeni, Republica Moldova. A fost fondată în 1678.
În anul 1678 și-a început activitatea un nou locaș sfînt, purtînd numele
ocrotitoarei Moldovei – Sfânta Cuvioasa Parascheva. Fondatorul mănăstirii
este considerat a fi boierul moldovean, serdarul Mihalcea Hâncu[1]. Inițial
mănăstirea Hâncu, cu hramul Preacuvioasei Parascheva, a fost întemeiată
ca schit de maici, avînd și un duhovnic.În urma invaziei tătare în Moldova,a
fost incendiată și distrusă biserica și clădirile aferente prin aceasta fiind
ruinat complet schitul. În urma acestor groaznice evenimente maicile au
fost nevoite să părăsească schitul. În anul 1784 starețul mănăstirii
Egumenul Varlaam al II-lea construiește cîteva chilii pentru călugări și o
biserică din lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnul”. Cel mai destoinic
stareț al mănăstirii este considerat a fi ieroshimonahul Dorotei. Acesta a
condus mănăstirea de la 8 iunie 1832 pînă în anul 1843. După aproape
200 de ani de existență pașnică a început prigoana asupra obștii
monahale. În aprilie 1944 o parte din călugării mănăstirii Hâncu au fost
evacuați în mănăstirea Balaciu jud. Ialomița, dar cea mai mare parte din ei
au fost arestați și duși în sudul României la închisoarea din orașul Brăila. O
dată cu aceasta, peste Prut , în anul 1944 a fost dusă și averea
mănăstirii.În luna septembrie a anului 1949 Mănăstirea Hâncu a fost
închisă. În perioada anilor ’60 – ’80 ai sec. XX pe teritoriul complexului
monastic Hâncu Ministerul Sănătății al RSS Moldovenești a construit
Sanatoriul de boli pulmonare “Codrii”. În acest timp, Biserica de vară a fost
transformată în club de distracții pentru studenți, iar biserica de iarnă – în
depozit, au fost dezgropate mormintele călugărilor înmormîntați pe teritoriul
mănăstirii, au fost furate lucruri de preț - în deosebi toate crucile preoților.
În anul 1992, după o perioadă de 43 de ani în care a fost închisă,
Mănăstirea Hâncu își reîncepe activitatea. La 10 septembrie 1992 s-a
reînființat obștea monahală a Mănăstirii Hâncu. Duhovnic al Mănăstirii
Hâncu a fost numit ieromonahul Petru (Musteață) actualmente fiind în
sanul de Episcop. La 25 august 1992, cu binecuvântarea IPS Vladimir,
Mitropolit al Chișinăului și întregii Moldove tânăra Zinaida Cazacu depune
jurămăntul monahal primind numele Parascheva în cinstea Sfintei
Cuvioase Parascheva. Astfel ea devine prima călugăriță Mănăstirii Hîncu
după redeschiderea complexului monahal. Pe 27 octombrie 1993, la
hramul mănăstirii maica Parascheva, prin decret mitropolitan, este numită
stareță a mănăstirii cu titlul de egumenă
Complexul muzeal Orheiul Vechi este amplasat în valea Răutului, un afluent de
dreapta al Nistrului, pe teritoriul comunei Trebujeni din raionul Orhei al Republicii
Moldova. Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi care are un statut special și
constituie cel mai important sit cultural din Republica Moldova, aflându-se și în procesul
de nominalizare pentru a fi înscris în Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO[1][2].
Complexul cuprinde cîteva zeci de hectare ale orașului medieval Orhei (sec. XIII–XVI),
denumit ulterior Orheiul Vechi (după părăsirea așezării date și întemeierea în alt loc a
unui oraș nou, cu același nume – Orheiul de azi). Din cadrul complexului fac parte două
promontorii mari (Peștere și Butuceni), la care se alătură trei promontorii adiacente mai
mici (Potarca, Selitra și Scoc), pe teritoriul cărora se află ruinele unor fortificații, locuințe,
băi, lăcașuri de cult (inclusiv mănăstiri rupestre) atît din perioada tătaro-mongolă (sec.
XIII–XIV) cît și moldovenească (sec. XV–XVI). Complexul Orheiul Vechi constituie un
sistem alcătuit din elemente culturale și naturale: landșaft natural arhaic, biodiversitate,
cadru arheologic de excepție, varietate istorico-arhitecturală, habitat rural tradițional și
originalitate etnografică. Rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi prezintă
un relief complex, care îmbină structuri geologice sarmațiene de circa 13 milioane ani
cu un caracter rupestru pronunțat și peisajuri cuaternare argiloase de circa 1,8 milioane
– 10 mii ani acoperite de cernoziomuri formate în ultimii 8 mii ani ]Elementul
geomorfologic esențial al complexului îl constituie valea râului Răut, compusă din albia
minoră, albia majoră, terase și versanți. Valea Răutului are formă de defileu și chei, fiind
relativ îngustă, cu o lățime ce nu depășește 1–2 km. Râul Răut
are maluriconcave sau convexe, de multe ori aproape abrupte, uneori cu panta până la
90º [3]. Relieful contemporan al rezervației s-a format și a evoluat în rezultatul mai multor
procese de morfogeneză. Dintre acestea un rol deosebit revine proceselor
fluviale, eroziunii torențiale, proceselor gravitaționale și proceselor carstice. Procesele
fluviale au determinat apariția văilor și a elementelor componente ale acestora. Valea
râului Răut este secționată preponderent în calcarele Sarmațianului mediu. Adâncimea
maximă a văii cuaternare atinge 120–130 4]Caracterul pitoresc al văii este accentuat de
trei meandre (Mihăilașa, Peștera, Butuceni) de o rară frumusețe și de o originalitate
deosebită. Înălțimea versanților abrupți atinge în medie altitudinea de circa 100–130 m,
cotele maxime fiind de 170–180 m, mai sus de nivelul mării [3]. Dintre formele de relief,
pe lângă văile fluviale și văiugile în formă de chei, se evidențiază un complex carstic
reprezentat prin așa forme exocarstice cum sunt dolinele și uvalele și câteva formațiuni
de carst conic, forme unicale pentru teritoriul Republicii Moldova Din punctul de vedere
al condițiilor meteorologice, zona reprezintă un spațiu de risc slab la fenomene
climatice. Este amplasată pe izoterma +21°C a lunii iulie și între izotermele −4°C, −3°C
a lunii ianuarie. Valoarea maximă a temperaturii, de +41,5°C a fost înregistrată în 21
iulie 2007, iar valoarea maximă a iernii, de −38,5°C a fost înregistrată în data de 25
ianuarie 1942 [3]. Precipitațiile medii anuale sunt de 500 mm. Durata
strălucirii soarelui este de 2000–2050 ore anual (22,8–23,4%). Durata predominantă
a vântului în regiune este de Nord-Est, iar calmul atmosferic este de 42%. În linii
generale, rezervația cultural-naturală Orheiul Vechi, beneficiază de o climă moderată,
fenomenele meteorologice de risc reprezentând excepții 
Cetatea Soroca este o cetate moldovenească din secolul al XVI-lea, clădită din lemn de Ștefan cel
Mare, în fața vadului peste Nistru, și reconstruită în piatră sub Petru Rareș, la mijlocul secolului al
XVI-lea. Izvoarele istorice menționează ridicarea unor cetăți pe Nistru la vaduri, din lemn sau din
piatră, în scaunul cărora se așază pârcălabi (vechi cuvânt românesc provenind din germana
„burgmeister”) și mari căpitani : Hotin, Soroca, Orhei, Tighina și Cetatea Albă. Se presupune că la
Soroca, pe locul unei vechi escale menționată de sursele genoveze, Alciona („albastră” în grecește)
sau Polihromia („colorată” în grecește – numele sunt bizantine) a fost înălțată întîi o cetate din lemn
și pământ, o palancă sau poate o posadă în primul sfert al secolului XV, dar cu o primă mențiune
documentară sub numele de Soroca doar la 12 iulie 1499odată cu primul său pârcălab Coste.La 12
iulie 1499, la Curtea Domnească de la Hârlău, în sala jilțului domnesc, boierii din Sfatul lui Vodă
adeveresc biruința lui Ștefan cel Mare, pacea cu regele polon Ioan Albert. Printre boierii Țării
Moldovei se aflau Toader și Negrilă, starostii Hotinului, Ieremia și Dragoș, pârcalabii Neamțului,
Luca Arbore, portarul de la Suceava, Ivancu și Alexe, pârcălabii din Orhei și Coste,
pârcălabul Sorocăi. La 14 septembrie 1499, Ștefan cel Mare încheie un tratat de ajutor reciproc cu
marele duce al Liteniei, Alexandru, unde, ca și în documentul precedent, este menționat „pan Coste,
staroste de Soroca”. Datorită canionului geologic pe care l-a săpat, Nistrul prezintă până în
dreptul Tighineimaluri relativ abrupte iar vadurile de trecere sunt destul de puține, acestea fiind și
singurele porți de intrare a cetelor de tătari venite să jefuiască așezările moldovene. Dacă vadurile
de la Hotin și Tighina erau apărate de garnizoanele cetăților cu același nume, în schimb cel de la
Soroca nu avea, până la domnia lui Ștefan cel Mare, o protecție din piatră, ci doar fortificații
de lemn cu valuri de pământ, care aveau să existe și pe vremea lui Bogdan cel Orb.
În timpul domniei lui Petru Rareș, pe resturile vechii cetăți se construiește o cetate nouă, din piatră,
de 15-20 m. care se păstrează și astăzi într-o stare excepțională. Cetatea Sorocăi este unică printre
cetățile medievale moldovenești prin sistemul arhitectonic de construcție. Planul său circular are un
diametru de 37,5 m., patru turnuri circulare și un turn de acces de plan rectangular.
După ridicarea puternicei fortificații, orașul Soroca începe să crească în importanță având o funcție
administrativă și comercială prin punctul vamal instalat aici. Totodată prin fortificarea nucleului urban
de la Soroca, se încerca crearea unui nou centru de greutate a rețelei urbane moldovenești și în
special a comerțului de tranzit, după pierderea în 1484 a cetăților din sudul Moldovei.Cetatea și
ținutul Soroca, a cărei personalitate istorică și geografică apare deja definitiv fixată la sfârșitul
secolului XV, ar rezulta din necesitatea organizării:

 unei frontiere politice în cursul de mijloc al fluviului Nistru pe porțiunea Naslavcea – Vadu
Rașcului;
 unei circulații comerciale aflate sub protecția Cetății Soroca;
 unei vieți economice a ținutului Soroca din a cărei activitate economică își avea existența
populația ținutului.
La 1 iunie 1512, domnitorul Bogdan al III-lea adresează regelui polonez o scrisoare, în care roagă
să i se transmită în posesie niște mori pe Nistru, așezate față în față cu „castrum nostrum
Sorocianum... contra paganos tutelam habet” – castelul nostru de Soroca, care ne apară de păgâni,
document care confirmă existența, cât și rostul Cetății Soroca Între 2013 și 2015 a avut loc
restaurarea cetății în cadrul Proiectului transfrontalier „Bijuterii Medievale”: Cetățile Hotin, Soroca
și Suceava, realizat de Programul operațional comun România – Ucraina – Republica Moldova
2007–2013, finanțat de Uniunea Europeană. Partenerii proiectului sunt Primăria Soroca (R.
Moldova), municipiul Suceava (România) și Rezervația de Stat de Istorie și Arhitectură – Cetatea
Hotin. Din cele trei milioane de euro, care este valoarea totală a proiectului, două milioane de euro i-
au revenit Cetății Soroca[1]. În cele patru cetăți moldovenești de la Nistru (Hotin,
Soroca, Tighina și Cetatea Albă), capul de bour a fost scos în perioada sovietică: la Hotin și Cetatea
Albă gaura corespunzătoare este acoperită în general de un stindard cu stemele orașelor moderne
respective, iar la Tighina de acvila rusească bicefală, din metal. Soroca, singura cetate care se află
în prezent pe teritoriul controlat de Republica Moldova, este și singura care și-a regăsit, deasupra
portalului, capul de bour moldovenesc.
Pe 19 mai 2015, de Ziua internațională a Muzeelor, Cetatea și-a deschis ușile pentru vizitatori , tot
atunci găzduind și un festival medieval.