Sunteți pe pagina 1din 11

Tema 4

Resursele financiare publice

Definiţii, clarificări terminologice, structură


Veniturile guvernului din toate sursele disponibile, rezultate din aplicarea normelor
legislative naţionale în domeniu, poartă denumirea de venituri publice.
Iulian Văcărel (2001) afirmă că „Resursele financiare publice reprezintă totalitatea
mijloacelor băneşti necesare realizării obiectivelor economice şi sociale naţionale”.
Resursele financiare publice sunt, de regulă, reprezentate de resursele administraţiei
centrale de stat, resursele locale, resursele asigurărilor sociale de stat, resursele instituţiilor cu
caracter autonom şi resursele fondurilor externe nerambursabile.
Autorităţile publice au fost preocupate în a structura, pentru o mai bună înţelegere,
principalele categorii de resurse financiare publice, utilizând criterii diversificate de
clasificare.
În continuare vom proceda la prezentarea unor repere importante în demersul de
ordonare a diverselor resurselor financiare publice, în categorii omogene.
Adam Smith introduce prima taxonomie a resurselor financiare publice, după cum
urmează:
1. Venituri de la cetăţeni
2. Venituri provenite din proprietatea statului
Edwin Seligman, în 1893, clasifica veniturile publice în: a. gratuităţi (donaţii,
granturi, daruri), b. venituri pe baze contractuale (diverse categorii de taxe), c. venituri
obligatorii (impozite şi amenzi).
Hugh Dalton, în volumul din 1941, Principles of Public Finances (p.27), împarte
veniturile publice în taxe şi preţuri. Taxele sunt plăţi obligatorii impuse de către o autoritate
publică. Preţurile reprezintă plăţi făcute către o autoritate publică pentru anumite bunuri şi
servicii. Ultimele sunt plăţi contractuale.
Taxele se împart în a. impozite în sens ordinar, b. indemnizaţii şi tributuri, c.
împrumuturi obligatorii, d. amenzi.
Preţurile se împart în a. venituri de pe urma proprietăţii publice, b. venituri de la
întreprinderi publice, c. tarife plătite pentru servicii publice (taxe de înregistrare), d.
împrumuturi publice voluntare.
Clasificaţiile moderne ale veniturilor publice utilizează diverse criterii de clasificare, noi
reținând două:

I. Din punct de vedere al conţinutului economic:


I.1. Prelevări cu caracter obligatoriu:
 Impozite
 Taxe
 Contribuţii
I.2. Resurse de trezorerie (pentru acoperirea temporară a deficitelor curente ale
bugetului de stat, bugetelor locale şi bugetului de asigurări sociale, pentru acoperirea golurilor
de casă şi a deficitelor temporare ale bugetelor fondurilor speciale)
I.3. Împrumuturi publice

II. Din punct de vedere al ritmicităţii încasării la buget, se poate face diferenţa între:
II.1. Resursele ordinare, curente: venituri fiscale, nefiscale, cotizaţii, taxe etc.
II.2. Resurse cu caracter extraordinar: ajutoare internaţionale, granturi, donaţii,
emisiunea bănească fără acoperire, valorificarea unor bunuri ale statului, valorificarea
bunurilor confiscate prin hotărâri judecătoreşti, bunuri confiscate de agenţiile de administrare
fiscală.

III.Din punct de vedere al capacității de transfer a poverii taxării:


III.1.Taxe directe (taxe pe venituri și avere) – povara taxării nu poate fi transferată
ușor către o terță parte.
III.2. Taxe indirecte (tva, taxe vamale, legate de producție și importuri) – povara
taxării poate fi transferată mai ușor către o terță parte.

Situaţii statistice privind resurselor publice, comparaţii internaţionale:

 Impozitele constituie principalul canal de procurare a veniturilor publice.


 În 2018, veniturile din taxe (incluzând contribuțiile sociale) reprezentau, în EU,
40.3 % din PIB și 89.4 % din totalul veniturilor guvernamentale (Eurostat
(gov_10a_taxag)
 Ponderea cea mai mare din resursele publice o deţin impozitele indirecte (13.6%),
apoi, în ordine, contribuțiile sociale (13.3%) și impozitele directe (fiecare cu ponderi
aapropiate în PIB) - (13.2%).
 Veniturile nefiscale (de la întreprinderile şi instituţiile publice) au un nivel redus -
aproximativ 4%.
 Impozitele, taxele şi contribuţiile pentru asigurări sociale reprezintă aproximativ 9/10
din veniturile curente în ţările Uniunii Europene.
 Veniturile curente cresc mai rapid decât PIB, dar mai lent decât cheltuielile publice, de
aici apelul la resursele extraordinare.

Impozite: Definiții , clarificări conceptuale

Impozitarea, acţiunea de a solicita resurse financiare sau în natură, de către diverse


categorii de autorităţi publice, a reprezentat o activitate recurentă a autorităţilor, de la
începutul civilizaţiei şi a constituirii primelor structuri statale.
Cu sau fără consimţământ, prelevarea resurselor de către centrele de putere din
societate a reprezentat un subiect ce a tensionat relaţiile politico - sociale de a lungul istoriei
autorităților statale și nu numai.
Văzut ca expresie a unei puteri discreţionare şi a dorinţei de a prezerva această putere
sau ca instrument pentru ca în societate să exite mai multă egalitate şi echitate în distribuirea
veniturilor, impozitul a fost considerat când un furt („Impozitul este un furt, pur şi simplu”,
Murray Rothbard), când expresie a muncii fără plată („Impunerea bunurilor provenind din
muncă este pe picior de egalitate cu munca forţată” - Robert Nozick).
Nu putem uita argumentul unor economiști politici care leagă impozitarea de
capacitatea statului de a asigura cetățenilor posibilitatea asigurării și manifestării unor
drepturi (entitlements) pentru toţi, considerate legitime în societatea modernă, atribute ale
unui cetăţean modern:
(„Taxes are what we pay for civilized society, for modernity, and for prosperity. The
wealthy pay more because they have benefitted more. Taxes, well laid and well spent, insure
domestic tranquility, provide for the common defense, and promote the general welfare.
Taxes protect property and the environment; taxes make business possible. Taxes pay for
roads and schools and bridges and police and teachers. Taxes pay for doctors and nursing
homes and medicine. During an emergency, like an earthquake or a hurricane, taxes pay for
rescue workers, shelters, and services. For people whose lives are devastated by other kinds of
disaster, like the disaster of poverty, taxes pay, even, for food , Jill Lepore1.”.
"Taxes are what we pay for civilized society.'' - Oliver Wendell Holmes, Jr., U.S.
Supreme Court Justice)2.
În epoca modernă asistăm la un adevărat paradox. Fenomenele de rezistenţă la
impozitare s-au multiplicat, cetățenii și firmele doresc mai puțină impozitare, cea ce
multiplică fenomenele de optimizare fiscală, dar, în acelaşi timp, este solicitată și o mai mare
intervenţie publică, în probleme extrem de diverse. Simpla comparaţie a resurselor publice,
atrase de stat la începutul şi la sfârşitul secolului al XX-lea, ale cărei date statistice le-am
prezentat la începutul lucrării, arată că regula acţiuni publice guvernamentale a fost mai multă
impozitare, mai multe venituri publice, determinând instituţionalizarea unor idei ce au devenit
„mod de viaţă”, acestea, la rândul lor, impunând mai multă impozitare.
Chiar dacă natura politicilor publice a devenit schimbătoare, neschimbătoare a rămas
apetenţa autorităţilor publice pentru impozitare, care par a nu se depărta prea mult de situaţii
ca cea pe care o prezentăm mai jos şi pe care o considerăm din „alte epoci”.
Chateaubriand, scriitor, om politic şi diplomat francez de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea, descrie, astfel, insaţietatea autorităţilor
napoleoniene de a fiscaliza: „Franţa întreagă era jefuită. Infirmităţile, sărăcia, moartea,
educaţia, artele, ştiinţele, toate plăteau un tribut prinţului … Dacă săracul dorea să dea ceva
educaţie unuia din copii săi, trebuia mai întâi să dea o sumă universităţii, apoi o redevenţă la
pensia unui profesor. Dacă un autor modern citează unul vechi, deoarece opera acestuia din
urmă aparţine de ceea ce numim domeniul public, cenzura solicita o centimă pentru fiecare
foaie citată. Dacă traduceţi, citând, nu trebuie să plătiţi decât o jumătate de centimă,
deoarece acum citarea face parte din domeniul mixt, o jumătate aparţinând muncii
traducătorului şi cealaltă jumătate autorului mort.”3.
În aceeaşi perioadă, criticată de autorul de mai sus, vinul, în Paris, ajunsese să fie taxat
cu 94.1%, fiind plătite diferite taxe precum: dreptul de mişcare, dreptul de intrare în oraş,
dreptul de vânzare en detail, taxa de timbru şi înregistrare.
De altfel, în perioada 1805-1813, veniturile fiscale în Franţa au cunoscut o creştere de
10 ori, prin introducerea a numeroase taxe indirecte, ceea ce a devenit sinonim pentru
cetăţenii francezi cu tirania imperială. Rezistenţa acestora, firească, la un sistem confiscatoriu,
1
https://www.brainyquote.com/quotes/jill_lepore_650459
2
http://www.goodreads.com/quotes/tag/taxes?page=5
3
Chateaubriand, De Buonaparte et des Bourbons, Document électronique, p.5
apăsător, se reliefează, de facto, prin faptul că, în primul semestru al anului 1814, încasările
din impozite au fost de doar 12 milioane franci, la venituri anuale preconizate de 171
milioane.4
Faţă de perioada criticată de Chateaubriand, evident că lucrurile au evoluat şi în
modalitatea de determinarea a asietei fiscale şi în modul în care se calculează aceasta şi în
acela de a trata subiectul impozitului, dar, la fel ca şi atunci, baza fiscală devine din ce în ce
mai largă, pe măsura creşterii „fragmentării guvernului”, a descentralizării, a multiplicării şi
schimbării dese a politicilor publice, a creşterii fenomenelor de comportament oportunist şi a
angajării statului în, din ce în ce mai pregnante conflicte de interese majore.
Impozitarea devine, astfel atât sursă de bunăstare, cât şi expresie a existenţei în
interiorul autorităţiilor guvernamentale a unor „instituţii extractive”, devine „şansă” pentru
săracul actual, dar povară pentru generaţia viitoare. Conformarea la impozitare devine atribut
al cetăţeanului animat de idealuri de echitate, iar non conformarea (prin comportamente
eluzive, optimizatoare), simbol al cetăţeniei ipocrite.
În acelaşi timp, conformarea este şi un rezultat al înţelegerii sistemului de impozitare
şi al obiectivelor acestuia Conformarea este nu numai un „act de credinţă” faţă de naţiune, ci
şi un rezultat al acţiuni de comunicare a guvernului în relaţia cu cetăţenii în legătură cu
obiectivele statului în raport cu cetăţenii. Este o dovadă a eficienţei comunicării. În acest
sens, pentru a rămâne în acelaşi spaţiu economic (Franţa), putem reda un mic fragment dintr-
un interviu al fostului Prim ministru francez Jean Marc Ayrault5, care caracteriza astfel
situaţia sistemului fiscal francez,: „Sistemul fiscal a devenit prea complex, aproape ilizibil, iar
francezii, adesea, nu sunt prea convinşi că ceea ce plătesc este şi just.”. Judecata respectivă
poate fi atribuită, de altfel, multor sisteme fiscale contemporane.
De asemenea, conformitatea la impozitare arată credibilitatea autorităților în rândul
propriilor cetățeni.
Dincolo de aceste consideraţii, în următoarele pagini vom urmări să clarificăm
„problematica” impozitului, conceptele care contribuie la conturarea sa, cât şi anumite
elemente de procedură fiscală.
Aceste clarificări asupra problematicii ”impozitului” trebuie să le începem cu precizări
asupra conceptelor folosite.

4
http://www.latribune.fr/actualites/economie/france/20140110trib000809037/1814-l-autre-anniversaire-l-autre-
revolte-fiscale.html
5
https://www.clicanoo.re/Politique/Article/2013/11/19/Ayrault-veut-engager-une-remise-plat-de-
la-fiscalite_269120
În literatura tehnică, dar și în limbajul comun se folosesc uzual, termeni ca ”impozit”,
”taxă”, ”taxă parafiscală”, ”redevențe”, ”contribuții”, ”taxe speciale” etc. În identificarea
caracteristicilor acestora (acolo unde sunt diferențe), de cel mai mare folos ne sunt precizările
reglementărilor legale de natură fiscală, dar și definițiile propuse de economiști publici.
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea
persoanelor fizice şi juridice la dispoziţia statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice.
Definiție alternativă: „Impozitul reprezintă o prestație de tip pecuniar, cerută
persoanelor fizice și celor morale de drept privat și de drept public, după capacitățile lor
contributive, pe cale autoritară, cu titlu definitiv și fără contraprestație determinată pentru
acoperirea cheltuielilor publice sau în scopul intervenției puterii publice” (Lucien Mehl și
Pierre Beltrame6).
Termenul de „impozit”, provine din latină, „imponere” însemnând a impune. Asociat
acestui termen este şi cel de fisc, care, în aceeaşi limbă, însemna o cutie de presat strugurii, un
storcător de struguri.
Prelevarea prin impozit are următoarele caracteristici:
1. Este obligatorie - plata impozitelor este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice şi
juridice care posedă o anumită sursă de venit. Refuzul de a achita un impozit expune
persoanele fizice şi juridice la sancțiuni care pot fi penale (închisoare) sau fiscale (amenzi).
Dreptul de a introduce impozite îl are puterea legislativă. Sursele dreptului fiscal sunt
numeroase începând cu cele Constituționale (art.139), continuând cu cele legislative - așa cum
am arătat mai sus - la care putem adăuga tratatele internaționale, convențiile internaționale sau
dreptul european. Jurisprudența reprezintă și ea o sursă importantă pentru dreptul fiscal .
2. Este cu titlu definitiv, nerambursabil. Impozitul reprezintă un sacrificiu de
putere de cumpărare sau de utilitate, făcut de un individ sau un agent economic în folosul
comunității şi in extenso al său personal.
3. Nu implică contraprestaţie directă din partea statului - în schimbul
prelevării, plătitorii nu au dreptul să solicite statului un contraservicu de valoare egală. De
asemenea, impozitul nu poate fi folosit pentru realizarea unui serviciu public specific, ci
pentru finanțarea serviciilor publice în integralitatea lor. În finanţele moderne, anumite taxe
plătite de contribuabil pot fi utilizate pentru obiective prestabilite (ex. taxa pentru drumuri sau
taxele pentru susţinerea efortului de război), dar ele sunt excepţionale, fiind slab recurente în
practica fiscală internaţională modernă.
4. Este utilizată pentru finanţarea persoanelor juridice publice.
6
https://excerpts.numilog.com/books/9782705914295.pdf
5. Prelevarea prin impozite este certă și non-arbitrară. Modul de percepere al
impozitului și rata impozitări trebuie cunoscute în avans. Contribuabilul trebuie informat din
timp în privința obligațiilor și drepturile sale în materie fiscală. Această caracteristică
modernă a fiscalității se asigură prin publicarea constantă de către corpul legislativ a legilor și
reglementărilor în materie fiscală. În perioada Evului Mediu impozitele erau foarte variate şi
neregulate. Instabilitatea juridică și deficitul de comunicare reprezintă surse importante de
evaziune fiscală și rezistență la impozitare.
6. Reprezintă o formă a suveranităţii naţionale, după unii autori, una din
puţinele expresii rămase ale suveranităţii naţionale, cel puţin în privinţa statelor UE 7. În UE,
chiar dacă statele naţionale păstrează cele două componente ale suveranităţii fiscale (controlul
deplin asupra politicii fiscale şi capacitatea de a genera venituri bugetare), reglementările
comunitare, pentru evitarea unei serii de practici concurenţiale incorecte între ţările membre,
au diminuat suveranitatea naţională în materie de taxare. Este cazul armonizării accizelor,
regimului tva etc.
7. Impozitele se plătesc după constituirea bazei de impozitare (venitul,
consumul, bunurile impozabile). În acest sens putem vorbi de o constituire a creanţei către stat
după determinarea sigură a asietei.
8. În sfârşit, o caracteristică modernă a taxării este monetizarea, impozitele
moderne se plătesc în monedă. În perioada Antichităţii sau a Evului Mediu cele mai multe
impozite se plăteau în natură sau în ore de muncă pentru folosul autorităţii.

Impozitul așa cum arătam nu trebuie confundat cu taxele fiscale. Conceptual, dar şi
tehnic, între cele două, diferenţele sunt majore. Pentru taxe, administrația este obligată să ofere
un serviciu sau accesul la un bun public, în condiţiile plăţii tarifului solicitat. Taxele se plătesc
doar de către persoanele ce beneficiază de serviciul solicitat. De regulă taxa se plăteşte înainte
de realizarea serviciului solicitat.
Prin urmare, taxa poate fi definită ca o prelevare publică obligatorie pentru realizarea
unor servicii specifice, de utilitate publică, obligatorii pentru autoritatea care încasează
venitul respectiv. Spre exemplu, taxa impusă de un consiliu local pentru ridicarea gunoiului
este o taxă plătită de toate menajele, chiar dacă unele pot să nu utilizeze respectivul serviciu

7
De Jacobus Johannes Maria Jansen, coord, Fiscal Sovereignty of the Member States in an Internal Market: Past
and Future, Rene Barents, The single market and national tax sovereignity, p.59, Kluwer Law International,
2011
public. Taxa TV este un alt exemplu în sensul celor prezentate mai sus. În aceeași categorie
intră taxele locale pe clădiri, pe teren, taxele pentru eliberarea certificatelor, avizelor,
autorizațiilor sau taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate. Așadar, taxele pot
fi solicitate pentru diferite servicii administrative. Codul fiscal reglementează și regimul unor
taxe speciale pe care autoritățile locale le pot utiliza pentru sporirea veniturilor.
Lexicul finanţelor publice propune, așa cum arătam la început şi termenul de „Taxe
parafiscale”.
Acestea sunt o formă de prelevare a unor resurse financiare de către un organism privat sau
public (altul decât statul sau colectivitatea locală) cu ocazia producției sau comercializării unui
bun, cu scopul de a finanța activități de care poate beneficia ansamblul sectorului respectiv.
Pot fi întâlnite taxe pentru încurajarea cercetării științifice, taxe pentru protecția mediului (i.e.
taxa Bonus-malus, pentru încurajarea achizițiilor de autovehicule noi), taxe pentru formarea
profesională, taxa pentru paşaport, timbrul ecologic, asigurarea obligatorie pentru locuințe,
taxe pentru licenţiere, taxe pentru obţinerea unor documente etc.
Regimul juridic al acestor taxe este hibrid, deoarece au și caracteristici ale unui
impozit (sunt obligatorii și se poate recurge la constrângeri pentru plata lor), dar, pe de altă
parte, sunt afectate unor organisme parapublice sau private. Taxele parafiscale reprezintă
venituri extrabugetare. Ele nu apar în Codul fiscal, fiind impuse prin acte normative ale
Guvernului.
Redevența reprezintă o sumă vărsată pentru folosirea sau dreptul de folosire al unui
serviciu sau bun public, autorităților administrative. Redevența (în bani sau în natură) este
plătită doar de utilizatorii serviciului sau bunului respectiv. Redevențele, conform Codului
fiscal, se plătesc pentru: drepturi de autor, brevete, invenţii, inovații, franciză, marcă de
comerț, formulă secretă, procedeu de fabricare, planuri, modele, schiţe, software, transmisiuni
prin cablu, echipamente industriale, comerciale, containere, sateliţi, numele oricărei persoane
fizice etc. De fapt redevența este tot un impozit pe venit (Titlul VI, Capitolul V, Cod fiscal).

Evidenţe statistice : În România, în 2014, existau 364 de taxe parafiscale, ce erau


gestionate de 24 de instituții și reglementate de 215 acte normative, în descreștere față
de anul 2009, când erau aprox. 500.

Pentru 2011, nivelul taxelor parafiscale era estimat la aproximativ 9.7% din PIB
(Dragos Nicolae - Accace)
Curiozități în taxare
 Din Antichitatea Romană provine una din cele mai curioase taxe: Împăratul Vespasian
introduce o taxă pe urina colectată din toaletele romane. Urina era folosită pe post de
înălbitor sau ca substanţă pentru argăsirea pieilor, astfel că era un bun tranzacţionabil
ca oricare altul, aşa că tranzacţiile respective erau impozitate. Acest împărat este
creditat cu folosirea în acest context a sintagmei Banii nu au miros.
 Tot în Roma Antică sclavii eliberaţi erau obligaţi la plata unei taxe pentru eliberarea
lor.
 În Anglia din Evul mediu până în 1835 a existat o taxă pentru săpun. Tot aici a existat
o taxă pe cărămizi până în 1850. Producătorii au reacţionat la această măsură mărind
dimensiunile cărămizilor pentru a plăti mai puţin.
 În Rusia, Petru cel Mare a introdus o taxă pentru bărboşi, în speranţa de a-i face pe
aceştia să se radă pentru a arăta ca europenii civilizaţi.
 În Anglia, în secolul al XVIII-lea, a fost introdusă o taxă ce trebuia plătită de către
orice persoană ce achiziționa o pălărie.
 În SUA, în Tennesse, între 2005-2009, a fost instituită o taxă pentru consumatorii de
droguri.
 În Danemarca, ca urmare a ratei ridicate a obezității, autoritățile au instituit o taxă
suplimentară pe unt și uleiul alimentar.
 Takuro Morinaga, un economist japonez a făcut o propunere guvernului japonez de a
dubla impozitul pe venit pentru oamenii frumoși și bogați, iar pentru cei « urâţi »
propunea o scădere a acestuia cu 10-20%. Motivația era următoarea: taxarea
oamenilor frumoși va oferi un avantaj comparativ celor „urâți”. Aceștia, discriminați
pozitiv, își vor recăpăta încrederea în forțele proprii, se vor căsători și vor avea copii
ce vor contribui la creșterea economcă. Stabilirea unui individ ca fiind „frumos” sau
„urât” (clasați pe o scală care mai cuprinde „normalii” și „urâții medii” se face de către
un juriu format din cinci femei, tras la sorți).
 În Irlanda a existat o propunere pentru suprataxarea deținătorilor de cirezi de vaci,
datorită contribuției ridicate a șeptelului la degradarea mediului.
 În România, plata cotei „unice” de 16% pe venituri a fost impusă și vrăjitoarelor
pentru ritualurile făcute la solicitarea oricărui beneficiar oarecare.
 Taxa pe ferestre sau pe coșurile de fum este o taxă binecunoscută din secolul al XIX-
lea, în Anglia şi Franța sau în Olanda secolului al XVII-lea.

Statistici Statistici privind taxarea (Eurostat, Tax Trends, 2017):


 În EU 28, rata medie a fiscalității era de 38.7%, față de 26.4% SUA, sau 32% Japonia.
Conform acestui studiu, cea mai ridicată rata a fiscalității din UE se înregistra în
Danemarca, 46.6%, Franța (45.9%) și Belgia (45.1%).
 Raportul Taxe/PIB, în România era de 28%, cel mai mic din EU, cu excepţia Irlandei
(23.9 %).
 România era a cincea între ţările europene cu cea mai mare pondere a taxelor indirecte
în totalul veniturilor din taxe, cu 47.6% din total. Media în Uniunea Europeană era de
35.1%.
 Ponderea TVA în totalul taxelor rămâne foarte ridicată, evoluția la nivel european a
acestei taxe ca pondere în total venituri fiind în creștere, din 2010. TVA este cea mai
importantă taxă din categoria - taxe pe producție și importuri. Taxele pe producție sunt
împărțite în TVA și alte categorii de taxe și taxe vamale pe importuri. TVA-ul
reprezenta 52.4% din aceste taxe, care la rândul lor, reprezentau 82.9% din totalul
taxelor și 13.6% din PIB.
 Taxele directe (impozit pe profit, salarii, venituri și câștiguri din capital reprezentau
13.2% din PIB.
 Contribuțiile la asigurări sociale reprezentau 28.8%, în timp ce media EU era de
30.9%, iar cea a zonei euro era de 35.1%.
 Dacă avem în vedere nivelul autorității publice, atunci guvernul central primește
66.7% din total venituri, în timp ce veniturile locale erau doar 3.4 %, iar instituțiile
securității sociale beneficiau de 29.5%.

Așa cum se poate observa din scurtul rezumat statistic asupra taxelor în UE, acestea se
prezintă și sunt analizate din perspective diverse, pentru a avea o imagine mai clară asupra
influențelor pe care diferite taxe le pot avea asupra variabilelor macroeconomice. Distincțiile
cele mai importante sunt cele care diferențiază taxele directe de cele indirecte și cele care le
diferențiază după funcția economică (capital, muncă, consum).
Pe de altă parte, pentru a înțelege dinamica taxelor sunt calculați și diferiți indicatori
(pondere în GDP, pondere a unei taxe în total taxe, dar și ponderea veniturilor totale din taxe
și contribuții sociale pe funcție economică în baza potențială a taxării (rata implicită a
taxării).
Pe plan internaţional, îndeosebi în ţările dezvoltate, caracteristica esenţială a evoluţiei
impozitelor după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost creşterea continuă atât în mărime
absolută, cât şi în mărime relativă.
Evoluţia ascendentă a resurselor s-a realizat prin:
1. creşterea numărului de plătitori. Creșterea în mărime absolută a populației ocupate, cât şi
creșterea numărului de întreprinderi ce produc resurse fiscale au condus la creșterea
numărului de contribuabili;
2. prin extinderea bazei de impunere. Aceasta a crescut atât prin introducerea mai multor
categorii de venituri în baza de impozitare (de exemplu, introducerea contribuțiilor la
asigurările de sănătate pentru pensionari), cât și prin diminuarea posibilităților de
deducere (de pildă, carburantul pentru o firmă);
3. majorarea cotelor de impunere.
Totuși, trebuie să facem această precizare: în ultimele două decenii, au fost luate
măsuri legislative care au stabilizat și în anumite cazuri au diminuat nivelul fiscalității,
obligatorii în contextul în care liberalizarea comerţului a dus la creșterea concurenței la nivel
internațional. Spaţii economice mult mai prietenoase din punct de vedere fiscal au devenit
puternici competitori pe piaţa mondială ai economiilor dezvoltate, dar cu fiscalitate mult mai
ridicată, ceea ce a determinat modificări ale fiscalității, prietenoase mai ales cu marii
contributori sau cu marile averi.
Uniunea Europeană, totuși,are un peisaj fiscal foarte eterogen, atât din perspectiva presiunii
fiscale (raportul dintre veniturile fiscale și PIB), cât și din perspectiva compoziției veniturilor
fiscale și utilizării principiilor taxării.