Impactul integrării României în Uniunea Europeană

asupra coeziunii sociale şi principalele delimitări conceptuale

prof. univ. dr. Armenia ANDRONICEANU

asist. univ. drd. Irina POPESCU
prep. univ. drd. Oana ABĂLUŢĂ

Articolul este axat pe problematica coeziunii sociale din perspectiva integrării României în Uniunea
Europeană. Această problematică va fi studiată în cadrul proiectului prioritar de cercetare Impactul integrării
României în Uniunea Europeană asupra coeziunii sociale, proiect finanţat de MECT, prin programul
CERES. Membrii echipei de cercetare implicaţi din partea Academiei de Studii Economice din Bucureşti
sunt: prof. univ. dr. Armenia Androniceanu, prof. univ. dr. Ion Plumb, prof. univ. dr. Marian Stoian,
asist. univ. drd. Irina Popescu, prep. univ. drd. Oana Abăluţă, prep. univ. Ilinca Muntean.

Coeziunea este un ideal pentru care societăţile trebuie să lupte permanent. Este un obiectiv la
care aspiră toate societăţile, dar pe care nu îl pot atinge, în totalitate, niciodată.
În literatura de specialitate, coeziunea socială are în vedere acele elemente care unesc
societăţile. Toate societăţile sunt rezultatul unei interacţiuni între funcţiile centrifuge şi centripete;
lucrurile care îi aduc pe oameni împreună sunt aceleaşi cu cele care îi despart; forţele unirii şi forţele
divizării; interesele indivizilor şi interesele comunităţii. Toate societăţile trebuie să încerce să ajungă la
o ajustare realizabilă între aceste forţe. Conflictul reprezintă o trăsătură permanentă şi necesară a vieţii
într-o societate; din acest motiv nu este considerat un element de creare a unui echilibru permanent
între forţe, ci, mai degrabă, o modalitate de a guverna un echilibru dinamic. Provocarea, cu alte
cuvinte, constă în crearea unor societăţi care să poată gestiona conflictul şi care să se schimbe în mod
constructiv şi creativ. Riscurile unui eşec sunt ridicate, putându-se solda şi cu conflicte armate;
experienţa contemporană din Europa arată că acest risc nu este doar teoretic.
În vederea elaborării unei strategii privind coeziunea socială trebuie, în primul rând,
identificaţi factorii de diviziune dintr-o societate şi să fie create sau perfecţionate mecanismele,
procesele şi instituţiile care să diminueze şi să limiteze influenţa acestor factori asupra liniştii sociale.
Societăţile europene au realizat că diversitatea etnică, religioasă, culturală şi pluralismul ideologic nu
reprezintă un obstacol pentru coeziunea socială, ci, mai degrabă, o sursă de bunăstare, dinamism,
adaptabilitate şi forţă. Acest lucru presupune purtarea unei lupte cu diferite forme de discriminare,
precum cele rasiale, etnice, religioase etc. şi, totodată, necesită politici active de integrare a
emigranţilor, a minorităţilor, precum şi a grupurilor cu nevoi speciale într-o societate care respectă
aceste diferenţe şi le recunoaşte în totalitate drepturile lor.
Un alt factor important de diviziune socială îl reprezintă discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei
săraci. Economiile care au la bază piaţa liberă, ca orice alt sistem economic, creează diferenţe de
bunăstare şi statut social. Astfel de diferenţe vor fi tolerate atâta timp cât oamenii vor crede că există
oportunităţi egale de îmbunătăţire a situaţiei lor. În cazul în care aceste diferenţe se accentuează, iar
cei mai puţin privilegiaţi ajung să simtă că au din ce în ce mai puţine şanse de a-şi îmbunătăţi situaţia,
de a se realiza, că sunt excluşi social şi că acest handicap este transmis de la o generaţie la alta –
diviziunile socio-economice încep să supună coeziunea socială unui risc real.
O remunerare a angajaţilor decentă şi adecvată este una din principalele modalităţi de
promovare a coeziunii sociale. Trebuie acordată o atenţie deosebită educaţiei, pregătirii, căutării unui
serviciu şi plasării pe un post corespunzător pregătirii.

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004 19

 Coeziunea socială are în vedere combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale, în special în
domenii precum: menaje, sănătate, educaţie şi pregătire, angajare şi distribuirea venitului, educaţie şi
servicii sociale.
Sistemele de securitate socială reprezintă una din expresiile instituţionale cele mai puternice
ale solidarităţii sociale. Astfel, unul din scopurile principale ale coeziunii sociale este de întărire a
sistemelor de securitate socială.
Familia este unul din factorii fundamentali ai coeziunii sociale din sectorul privat; aceasta
poate fi descrisă ca fiind locul unde coeziunea socială este construită şi pusă în practică.
Un alt factor important al coeziunii sociale constă în varietatea organizaţiilor societăţii civile,
inclusiv bisericile, partidele politice şi sindicatele.

Originea coeziunii economice şi sociale se află în Tratatul de la Roma, al cărui Preambul

face referire la reducerea decalajelor de dezvoltare între regiuni.
În 1986, Actul Unic European a introdus, pe lângă piaţa unică, obiectivul coeziunii
economice şi sociale. În perspectiva Uniunii Economice şi Monetare, această bază juridică a permis
acţiunii comunitare să devină axa centrală a politicii globale de dezvoltare din 1998.
Tratatul de la Maastricht a instituţionalizat această politică (art. 158-162). Coeziunea
economică şi socială exprimă solidaritatea dintre statele membre şi regiunile Uniunii Europene. Ea
favorizează dezvoltarea echilibrată şi durabilă, reducerea decalajelor structurale între regiuni şi ţări,
precum şi promovarea egalităţii şanselor între persoane. Ea se concretizează prin diferite intervenţii
financiare, mai ales prin Fondurile Structurale. Viitorul coeziunii economice şi sociale şi implicaţiile sale
financiare au reprezentat una din marile probleme discutate în Agenda 2000, prezentată de Comisie la
15 iulie 1997. De fapt, politica de coeziune economică şi socială a ocupat a doua poziţie bugetară a
Comunităţii între 1994-1999 (aproape 35% din buget). Importanţa sa a fost confirmată de perspectivele
financiare pentru 2000-2006. În vederea extinderii spre ţări al căror venit naţional net este inferior mediei
comunitare, politica structurală comunitară a fost reformată în 1999 pentru a-i ameliora eficienţa şi
pentru a creşte resursele bugetare de la 208 la 213 miliarde euro pentru perioada 2000-2006.
Dezvoltarea regională, susţinută de Fondurile Structurale, reprezintă pilonul politicii de
coeziune socială a Uniunii Europene, un obiectiv fundamental al acesteia. În acest scop, eforturile
României în plan economic, social şi politic trebuie orientate către realizarea unui proces tot mai
accelerat de convergenţă cu structurile UE şi care implică multiple şi majore transformări în plan
legislativ şi instituţional.
Alături de capitole precum mediu, agricultură, industrie, transporturi, energie, justiţie şi altele
se află şi politica de dezvoltare regională. Acest domeniu a dobândit consistenţă legală şi instituţională
în România o dată cu promovarea Legii 151 din iulie 1998 (Legea dezvoltării regionale).

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială

Politica de dezvoltare regională reprezintă „ansamblul de măsuri pe care autorităţile

guvernamentale centrale, le iau în favoarea dezvoltării socio-economice a regiunilor defavorizate”.
Principiul enunţat se regăseşte la nivelul ţărilor membre, dar şi al Uniunii Europene în ansamblu, prin
politica pe care o dezvoltă la nivel comunitar.
Politica de dezvoltare regională poate avea însă forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul
general de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia. În ţările Europei
Occidentale, de-a lungul unei perioade de peste 40 de ani, obiectivele şi instrumentele specifice acestei
politici au cunoscut schimbări şi evoluţii notabile. Principiile unei politici de dezvoltare regională sunt
stabilite, la nivel european, încă din 1957, o dată cu semnarea Tratatului de la Roma de către cele şase
ţări „din prima linie” care au pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE). În chiar preambulul
tratatului se arată că statele membre trebuie „…să întărească unitatea economiilor lor şi să asigure
dezvoltarea armonioasă a acestora, reducând decalajul dintre diferitele regiuni şi întârzierea celor mai
puţin favorizate”.

20 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004

 Încă de la crearea sa, CEE a urmărit dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a statelor membre,
în scopul atingerii unui nivel economic ridicat care să asigure standarde de viaţă din ce în ce mai înalte
tuturor cetăţenilor. În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel egal de dezvoltare economică
având ca rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele membre era, alături de alţi factori, un
element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere dintre state, menit să asigure reducerea şi
eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al degenerării acestora în conflicte. Acest obiectiv a fost
realizat în etape succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui sistem comun, care a
mers de la realizarea unităţii vamale la integrarea economică şi socială şi care continuă azi cu
integrarea monetară, tinzând în viitor către realizarea integrării politice. O dată cu progresul
comunităţii pe calea integrării, problema unei dezvoltări economice armonioase şi echilibrate şi
atingerii unui nivel de viaţă ridicat a început sa fie transferată tot mai mult de la nivelul ţărilor la
nivelul regiunilor. Aceasta pentru că, într-un corp comun, cum a ajuns să fie Uniunea Europeană, din
punct de vedere al dezvoltării economice şi al condiţiilor de viaţă, rolul entităţilor mici, componente
ale întregului, a devenit mai important.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice, problema
dezvoltării armonioase a tuturor regiunilor Uniunii Europene a început să se pună cu şi mai multă
acuitate. În cadrul TUE, la articolul 130 A se defineşte în termeni precişi semnificaţia coeziunii
economice şi sociale: „În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii,
aceasta îşi elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei economice şi sociale.
În particular, Comunitatea vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor
regiuni şi a înapoierii regiunilor celor mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor
rurale”.
Politicile coeziunii sociale trebuie:
• să ajute la revitalizarea economiei şi să capitalizeze contribuţia realizată de industrie şi
alte organisme interesate, în special prin crearea de noi locuri de muncă, stimularea
întreprinderilor şi crearea de oportunităţi de angajare pentru toţi doritorii;
• să aibă în vedere nevoile de bază ale oamenilor şi să promoveze accesul la drepturile
sociale, în conformitate cu misiunea Consiliului European, în domenii precum: educaţia,
sănătatea, protecţia socială, angajarea populaţiei, asigurarea de locuinţe pentru populaţie;
• să determine creşterea demnităţii umane prin concentrarea politicilor asupra individului şi
prin garantarea drepturilor umane în Europa;
• să ajute la crearea de forumuri şi proceduri care să le permită celor mai puţin privilegiaţi
şi acelor persoane ale căror drepturi sunt insuficient confirmate să se facă auziţi;
• să dezvolte o abordare integrată a tuturor domeniilor de acţiune relevante.

2. Procesul de construcţie a unei politici sociale europene

Prima observaţie se referă la eforturile de armonizare a modelelor naţionale de politici

sociale, demers care a presupus doar coordonarea acestor modele în sensul reducerii
incompatibilităţilor existente. Etapa de armonizare corespunde anilor 1957-1985 şi s-a bazat pe o
procedură decizională inter-guvernamentală, menită să îngusteze ,,gap"-urile legislative între criteriile
de acordare a beneficiilor sociale în ţările Uniunii.
Armonizarea legislativă nu presupunea existenţa unei politici comune supranaţionale şi,
tocmai din acest motiv, Jacques Delors a impulsionat în a doua jumătate a anilor '80 adoptarea unor
standarde sociale unitare, în asigurarea şi controlul cărora Comisiei de la Bruxelles urma să-i revină un
rol sporit. S-a trecut treptat de la procedura predominant inter-guvernamentală la o procedură
decizională predominant supranaţională, comunitară.

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004 21

 Acest transfer de putere spre Bruxelles a făcut posibilă intrarea în etapa de convergenţă a
politicilor sociale spre un model comun, etapă care fusese anticipată de specialişti încă din anii '60.
Care ar fi, în termeni politici, economici şi socio-culturali, consecinţele trecerii de la
armonizare la convergenţă? În primul rând, a fost necesar ca la nivelul conştiinţei politice şi al opiniei
publice, ţările membre să înţeleagă că – dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda inter-
guvernamentală – nu se putea merge mai departe păstrându-se intacte toate prerogativele decizionale
ce decurg din suveranitatea naţională. Pentru a se evita un blocaj al unificării era nevoie să se renunţe
treptat la o parte din criteriile şi competenţele naţionale tradiţionale, în favoarea unor structuri
supranaţionale care să promoveze criterii şi politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene. Teoria
convergenţei pornise încă de la început, din anii '60, cu un imens avantaj: dezvoltarea economică a
întregii Europe de Vest făcea ca ţările occidentale să se apropie tot mai mult în privinţa programelor şi
a deciziilor adoptate, a standardelor create în diverse domenii, deşi, precum am mai spus, la nivelul
politicii generale încă nu se ajunsese la ideea convergenţei explicite. Era un proces spontan.
Economiile şi societăţile occidentale răspundeau aproape la fel la stimulii externi şi la cerinţele
interne. Tocmai acest comportament asemănător (neprogramat) al societăţilor vest-europene confirma
şi încuraja în acelaşi timp aplicarea teoriei convergenţei în domeniul politic.
În fapt, trebuie menţionat că această tensiune între inter-guvernamentalism şi supranaţional,
între curentul apărător al suveranităţii şi specificului naţional şi cel europenist unificator (sau cel puţin
federalist) a marcat întreaga istorie a procesului european, în toate capitolele sale, nefiind o
caracteristică a dezbaterilor din zona politicii sociale. Poate mai dificil de întreprins decât în alte
domenii, demersul apropierii politicilor sociale a trebuit să parcurgă un drum presărat cu numeroase
capcane, cu ,,zone sensibile" (adevărate refugii electorale ale partidelor) şi chiar cu ,,tabuuri"...

3. Problema disparităţilor

UE este o comunitate de state, regiuni şi popoare, de o mare diversitate geografică, lingvistică

şi culturală. Realizarea coeziunii economice şi sociale este o expresie a solidarităţii europene şi o
cerinţă pentru eficienţă economică şi competitivitate globală.
Îmbunătăţirea coeziunii economice şi sociale este în fapt un corolar al unei pieţe unice, fără
frontiere interne. De avantajele unei pieţe extinse, create prin eliminarea tuturor barierelor care
împiedicau libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului, trebuie să poată profita
toţi în mod egal. Nu toate statele membre şi, mai ales, nu toate regiunile componente ale acestora sunt
la fel de bine echipate şi pregătite pentru a face faţă concurenţei crescute în noul mediu creat, regiunile
mai puţin dezvoltate neputând beneficia în mod corespunzător de noile condiţii.
Regiunile mai puţin dezvoltate, mai slab „echipate” se caracterizează în general prin:
- infrastructură inadecvată sau depăşită, în special în domeniul căilor de comunicaţie şi al
infrastructurii pentru protecţia mediului;
- structuri industriale neperformante sau uzate moral;
- folosirea unor metode şi tehnologii depăşite sau producerea unor bunuri neadaptate
cerinţelor pieţei;
- un sector agricol dominat de structuri arhaice;
- fenomene de depopulare urbană, dar mai ales rurală, cu consecinţe negative atât în plan
social şi economic, cât şi asupra mediului înconjurător;
- rata înaltă a şomajului cu impact deosebit asupra tinerilor.
Până la crearea pieţei unice, guvernele naţionale au tratat problema disparităţilor economice
regionale fiecare în parte, în limitele propriilor frontiere. Comunitatea a pus la dispoziţie fonduri
pentru a sprijini eforturilor naţionale în acest domeniu şi a emis o serie de directive şi reguli pentru a
preveni ca acest sprijin să stânjenească piaţa liberă şi libera concurenţă. După înlăturarea tuturor

22 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004

barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului regiunile mai
puţin dezvoltate şi grupurile sociale defavorizate au fost confruntate cu anumite obstacole pe care nu
le puteau depăşi fără sprijin. Astfel, problema disparităţilor regionale a devenit o problemă a
Comunităţii, necesitând soluţii la nivel comunitar prin care atât regiunile rămase în urmă, cât şi
grupurile sociale dezavantajate să fie ajutate.
Interesul UE de a reduce disparităţile şi de a întări coeziunea economică şi socială are un solid
suport economic: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă ar conduce la stimularea comerţului şi la
crearea de noi pieţe atât pentru bunuri industriale, cât şi pentru bunuri de larg consum, iar localizarea
mai echilibrată a industriei, forţei de muncă şi infrastructurii ar limita consecinţele negative ale
suprapopulării cu care sunt confruntate regiunile cele mai prospere şi ar asigura o dezvoltare
echilibrată în profil teritorial.

4. Instrumentele UE pentru reducerea disparităţilor

Principalele instrumente pentru reducerea disparităţilor şi întărirea coeziunii economice şi

sociale sunt Fondurile Structurale şi Fondul de Coeziune. Acestea „consumă” o mare parte a bugetului
comunitar. În afara acestora, UE a mai creat instrumente de mai mică anvergură, destinate susţinerii de
proiecte în domenii considerate prioritare, precum educaţia, mediul, cercetarea, dezvoltarea
comunitară. De asemenea, mai poate acorda împrumuturi, în condiţii avantajoase, prin intermediul
Băncii Europene de Investiţii.
Principalul mijloc şi instrument pe care îl foloseşte UE pentru a promova politica sa de
dezvoltare regională este reprezentat de aşa numitele Fonduri Structurale. Aceste fonduri, constituite
din contribuţiile financiare ale ţărilor membre, proporţional cu nivelul de dezvoltare al acestora, sunt
redistribuite conform unui cadru reglementator şi procedural foarte complex către acele state sau
regiuni ale UE care sunt rămase în urmă ca nivel de dezvoltare economico-socială.

a. Fondurile Structurale cuprind astăzi patru tipuri de fonduri, fiecare cu istoria şi rolul său
bine determinate, dar toate alcătuind în prezent un ansamblu coerent şi integrat:
- Fondul Social European (FSE) creat în 1960 în vederea sprijinirii pregătirii profesionale,
recalificării forţei de muncă şi, mai recent, a reintegrării pe piaţa muncii a tinerilor;
- Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă - secţiunea de orientare
(FEOGA) creată în 1962 în vederea sprijinirii programelor de îmbunătăţire a condiţiilor de
producţie şi marketing în agricultură;
- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER) creat în 1975 în scopul reducerii
dezechilibrelor regionale;
- Instrumentul Financiar de Orientare în Domeniul Pescuitului (IFOP) creat în 1993
pentru a sprijini restructurarea sectorului pescuitului.

b. Fondul de Coeziune reprezintă un instrument de dată recentă, creat în 1993 şi destinat

finanţării proiectelor din domeniul protecţiei mediului şi al reţelelor transeuropene
asociate infrastructurilor de transport.
Obiectivul enunţat al acestui fond îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale
prin ajutor acordat statelor cel mai puţin prospere (al căror PIB este sub 90% faţă de media pe
Comunitate), pentru a participa la Uniunea Economică şi Monetară. Fondul de Coeziune este alocat
exclusiv celor mai sărace state membre ale UE, respectiv: Grecia, Irlanda, Portugalia şi Spania.
Sprijinul comunitar poate acoperi până la 80-85% din totalul cheltuielilor publice sau echivalentul
acestora, realizate de statul membru. După o perioadă de şase ani de derulare a putut fi remarcat un
anumit progres în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare în cele patru ţări sus-amintite, fără însă să fi
fost depăşit pragul stabilit. În consecinţă, cu ocazia Summit-ului de la Berlin, din martie 1999,
Consiliul European a decis alocarea a 18 mld. euro pentru perioada 2000-2006. Distribuţia resurselor

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004 23

alocate între cele patru ţări se face în raport cu mărimea populaţiei, valoarea produsului naţional brut
pe cap de locuitor şi suprafaţa.
Alocarea fondurilor respectă un set de principii derivate din condiţionările majore ale TUE,
respectiv:
- condiţionarea macroeconomică, care presupune satisfacerea cerinţelor privitoare la
stabilitate şi convergenţă prin controlul strict al deficitului public, respectiv al pragului
convenit de 3% (depăşirea acestui deficit poate duce la stoparea finanţărilor din Fondul de
Coeziune);
- utilizarea mai mare a resurselor financiare private, pentru mărirea efectului de multiplicare
a investiţiilor comunitare prin atragerea sectorului privat;
- răspundere mai mare din partea statelor membre pentru controlul financiar, acestea având
responsabilitatea principală, a CE fiind subsecventă;
- aplicarea mai eficace a principiului „poluatorul plăteşte”, în conformitate cu prevederile
articolului 138 R (174) din Tratat, prin condiţionarea mai strictă a pragului de 80 – 85% al
sprijinului comunitar de respectare a cerinţelor de mediu.
Pentru sporirea eficienţei alocaţiilor comunitare măsurile de implementare au fost
perfecţionate în sensul îmbunătăţirii modului de identificare a proiectelor şi al evitării fragmentării
excesive a acestora, al unei evaluări cuprinzătoare a alternativelor (este introdusă obligativitatea
evaluării ex ante a proiectelor) şi a impactului asupra mediului, al îmbunătăţirii managementului
financiar prin reglementarea mai strictă a plăţilor şi al aplicării unui sistem de ajustări financiare care
să permită UE să suspende finanţarea dacă apar nereguli sau schimbări substanţiale ale proiectului
iniţial.

c. Programele de iniţiative comunitare (IC). Acestea sunt forme de asistenţă financiară

propuse de Comisie, statelor membre în vederea rezolvării problemelor sociale şi
economice specifice, care afectează întreaga Uniune Europeană şi care completează
intervenţia Fondurilor Structurale. Iniţiativele Comunitare sunt definite de Comunitatea
Europeană şi apoi coordonate şi puse în aplicare la nivelul statelor membre. În 1994, când
au fost introduse aceste programe, Comisia a definit 15 tipuri de Iniţiative pentru perioada
1994-1999, alocând cca. 14 mld. ECU. Numărul mare de proiecte a condus la o
fragmentare excesivă a resurselor alocate, drept care în 1999 s-a decis reducerea
numărului de programe şi concentrarea alocaţiilor financiare în arii sau în sectoare cu
probleme speciale cum sunt ariile transfrontaliere sau domeniul pieţei muncii.
Pentru perioada 2000-2006, numărul programelor de iniţiativă comunitară a fost redus la
patru, respectiv:
- Interreg III: pentru cooperare transfrontalieră (Zona A), cooperare transnaţională
(Zona B) şi cooperare interregională (Zona C). Aceste programe susţin, în general,
proiecte de infrastructură, protecţia mediului şi cooperarea serviciilor şi întreprinderilor
din ariile frontaliere şi au cuprins în ultimii ani şi zone de graniţă dintre state ale UE şi
cele din estul şi centrul Europei;
- Leader+: pentru dezvoltare rurală prin intermediul unor programe integrate şi al
cooperării între grupuri locale de acţiune;
- Equal: pentru cooperarea transnaţională, pentru combaterea discriminării şi a inegalităţii
în accesul la piaţa forţei de muncă;
- Urban: dedicat zonelor urbane în criză pentru regenerare socială şi economică.

24 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004

 d. Programele Mediteraneene Integrate (IMP = Integrated Mediterranean Programmes)
constituie un ansamblu de programe create în anii 1986–1987, cu scopul de a sprijini
cooperarea descentralizată cu ţările din bazinul mediteranean din afara UE. Dincolo de
formele tradiţionale de cooperare bilaterală, aceste programe finanţează proiecte de
dezvoltare a întreprinderilor din aria mediteraneană, a infrastructurii regionale, a cercetării
şi cooperării din mediul universitar şi informaţional.

e. Măsurile inovative şi de asistenţă tehnică fac excepţie de la principiul programării şi

dau posibilitatea Comisiei să finanţeze din proprie iniţiativă proiecte pilot, reţele de
cooperare, schimburi de experienţă şi studii cu scopul de a se genera stimulente pentru
politici prin intermediul unor experimente realizate la scara întregii Comunităţi. Pentru
finanţarea acestora, Comisia organizează ea însăşi licitaţii de proiecte şi selectează
proiectele.

f. În fine, un alt instrument important este reprezentat prin Banca Europeană de Investiţii
(BEI), creată în 1958, şi care „are ca misiune să contribuie, făcând apel la pieţele de
capital şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi continuă a pieţei comune în
interesul Comunităţii”. Banca acordă împrumuturi şi garanţii, cu dobândă redusă, tuturor
statelor membre pentru finanţarea de proiecte din toate sectoarele economiei, susţinând
prin acţiunile sale politica de dezvoltare regională la nivel comunitar, obiectivele
Fondurilor Structurale şi a celorlalte instrumente financiare ale UE. Dezvoltarea regiunilor
defavorizate constituie un obiectiv major al BEI, cca. 2/3 din valoarea împrumuturilor
fiind destinate proiectelor din astfel de regiuni.
BEI este, de asemenea, abilitată să acţioneze în zona mediteraneană, precum şi în alte ţări
legate de UE, prin acorduri de parteneriat economice. Un moment important a fost anul 1990, când
BEI a fost autorizată să finanţeze proiecte în domenii prioritare pentru dezvoltarea economică a
Poloniei, Ungariei şi a fostei RDG .

5. Fondul Social European

Fondul Social European a fost creat o dată cu Tratatul de la Roma. Scopul său general este de
a îmbunătăţi şansele cetăţenilor prin intermediul unor politici sociale.
Obiectivul major al FSE este prevenirea şi combaterea şomajului, prin promovarea de măsuri
care să faciliteze accesul la piaţa muncii, să asigure egalitatea şanselor, calificarea profesională şi
crearea de locuri de muncă. Fondul poate încuraja şi dezvoltarea profesională, inclusiv prin sprijinirea
acţiunilor de formare a formatorilor. De asemenea, un obiectiv recent al fondului îl reprezintă sprijinul
pentru folosirea optimă a potenţialului pe care îl oferă azi societatea informaţională, pentru dezvoltarea
şi diversificarea pieţei muncii. Domeniile de intervenţie se regăsesc în sprijinul acordat pentru
Planurile Naţionale Multianuale de Acţiune.
Două scopuri specifice formează nucleul politicii sociale europene şi, implicit, al FSE:
- sprijinirea statelor membre în eforturile lor de a crea politici active şi sisteme pentru a face
faţă efectelor diminuării şomajului şi pentru a îmbunătăţi calificarea angajaţilor;
- oferirea de sprijin unor regiuni, care au anumite probleme specifice de natură socială.
Pe parcursul perioadei de derulare a programului (2000-2006), FSE va finanţa acţiuni ale
statelor membre în cinci domenii prioritare:
a) Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa forţei de muncă.

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004 25

 b) Promovarea unor şanse egale în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, în special
pentru cei expuşi excluziunii sociale. Chiar şi în cele mai bogate ţări, cu PIB-ul cel mai
mare pe cap de locuitor, există segmente sociale excluse economic şi social. În Franţa, de
exemplu, a fost introdus în 1989 venitul minim garantat, care se aplică la circa 1 milion
de persoane.
c) Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a politicii de
formare continuă. Există o recunoaştere a faptului că, în viitor, formarea continuă va fi
la fel de necesară ca şi învăţământul pentru copii.
d) Promovarea unei forţe de muncă înalt calificate, instruite şi adaptabile, a inovaţiei şi
adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea antreprenoriatului şi facilitarea
unor condiţii pentru crearea de locuri de muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea
potenţialului uman în cercetare, ştiinţă şi tehnologie.
e) Promovarea unor măsuri specifice care să îmbunătăţească accesul şi participarea
femeii la piaţa muncii, inclusiv dezvoltarea unei cariere, accesul la noi oportunităţi de
locuri de muncă şi de demarare a unei afaceri şi care să reducă segregarea pe piaţa
muncii, pe verticală şi pe orizontală, din cauza diferenţelor de sex.
Asistenţa Fondului Social European se concentrează pe proiectele de dobândire şi
îmbunătăţire a calităţilor profesionale. Totuşi, finanţarea FSE poate fi acordată şi instituţiilor care se
ocupă de îmbunătăţirea pregătirii sau de post-pregătire, de proiecte model sau de domenii precum
dezvoltarea conştientizării. Pentru a fi eligibile pentru finanţare, proiectele trebuie să asigure
oportunităţi egale atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, să se integreze în iniţiativele locale de
angajare şi să ia în calcul tehnologia modernă de informaţii şi comunicaţii.
Fondurile FSE sunt împărţite între statele membre. Comisia stabileşte sumele, în funcţie de
obiectiv şi de ţară, şi aprobă fiecărui stat membru priorităţile programale. Modul în care acestea sunt
realizate şi proiectele care primesc co-finanţarea FSE, reprezintă decizii ale autorităţilor naţionale.
Cetăţenii beneficiază de sprijinul FSE prin participarea la programe de pregătire sau la alte
activităţi organizate la nivel local. Acestea sunt conduse de diferite organizaţii publice sau private,
cum ar fi: instituţiile de învăţământ şi pregătire, organizaţiile de voluntari, sindicatele, asociaţiile
profesionale şi companiile.
Accesul la Fondul Social European se face pe principiul co-finanţării (pentru orice proiect
prezentat de către orice stat membru este necesară co-finanţarea de la bugetul naţional de stat, local
sau privat).
De asemenea, o atenţie deosebită este acordată măsurilor care încurajează ocuparea forţei de
muncă pe plan local. În acest sens, un rol important îl au aşa numitele „Pacte teritoriale de ocupare a
forţei de muncă” – acorduri complexe de tip parteneriat între principalii actori regionali (administraţie,
patronat, sindicate etc.), pentru dezvoltarea pieţei de muncă. În prezent, în cadrul UE, funcţionează
89 de astfel de pacte, care cuprind peste 10% din populaţia statelor membre. Cel mai cunoscut dintre
acestea este Pactul din regiunea de vest a Brabantului.

6. Viitorul politicii sociale europene

Politica socială este, în primul rând, problema fiecăruia dintre statele membre şi ar trebui să
rămână aşa. În fiecare ţară, sistemul de securitate socială este rezultatul multor secole de lupte politice
şi de dezvoltare. O societate este definită prin prosperitatea ţării, ceea ce influenţează profund modul
de viaţă şi cultura cotidiană ale cetăţenilor săi. Politica socială la nivel european va trebui să respecte

26 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004

această diversitate de tradiţii, evoluţii şi metode. Prioritatea fiecăruia dintre statele membre va diferi
din alte considerente, precum politica competiţiei. Numai acele probleme sociale pentru care nu se
poate găsi o soluţie satisfăcătoare în alt mod, vor fi tratate la nivel european (de exemplu,
subsidiaritatea). Statele membre vor determina sferele de acţiune, metodele, mijloacele şi ritmul
dezvoltării socio-politice la nivel european.
Totuşi, numărul problemelor care necesită o rezolvare europeană este din ce în ce mai
mare.
ƒ În primul rând, există problema finalizării pieţei unice şi a Uniunii Economice şi
Monetare. Pentru ca acest proiect să reuşească, va fi necesară atingerea unui grad mai
ridicat de conformitate socială. Din raţiuni economice simple, în primul rând urmărindu-se
asigurarea unor condiţii egale de competiţie, se vor introduce standarde minime obligatorii
pentru cetăţenii statelor membre.
ƒ Economia europeană prezintă procentaje mai reduse în ceea ce priveşte locurile de
muncă şi mai ridicate în ceea ce priveşte şomajul decât cele din regiunile economice
americane şi japoneze. În condiţiile unei pieţe cu o monedă unică, pentru ca o acţiune
politică menită să sporească numărul locurilor de muncă să fie încununată de succes este
necesară o politică a pieţei muncii şi a locurilor de muncă, coordonată la nivel european,
pentru toate statele membre.
ƒ Toate ţările UE se confruntă cu faptul că societăţile lor îmbătrânesc. Aspecte sociale,
precum sănătatea, securitatea socială şi cea a persoanelor în vârstă şi condiţiile de muncă
fac necesară remodelarea sisteme-lor prospere existente. În acest domeniu există un schimb
de experienţă şi de informaţie la nivel european.
ƒ Crearea tehnologiilor moderne de informare şi comunicare a schimbat radical societăţile
Europei şi le-a transformat în societăţi bazate pe informaţie.
ƒ Diviziunea globală a muncii, globalizarea financiară şi efectele folosirii de noi tehnologii
vor duce, în cele din urmă, la o schimbare masivă a muncii în Europa. Este absolut
esenţială combaterea efectelor acestei schimbări – şomajul în Europa – şi este necesară
înţelegerea şanselor pe care această schimbare le oferă cu privire la economie şi populaţie.
Aceasta este o provocare socială care depăşeşte cu mult sfera de influenţă socială şi politică a
oricărei ţări, oricât de bogată şi de stabilă ar fi din punct de vedere social. Tocmai această
schimbare extrem de dinamică a societăţilor active din Europa nu numai că justifică o politică
socială comună, dar o face absolut necesară.
Summit-ul UE din martie 2000 de la Lisabona, referitor la reforma economică şi la
coeziunea socială, a determinat elaborarea unei noi strategii economice şi sociale pentru începutul
noului mileniu.
Concluziile acestui Summit arată că Europa trebuie să meargă mai departe pe drumul spre o
economie bazată pe cunoaştere şi să creeze o e-Europă. Şefii de state şi de guverne au convenit asupra
unui nou obiectiv strategic pentru UE în următoarea decadă: să devină cea mai competitivă şi cea
mai dinamică economie bazată pe informaţii din lume, capabilă să susţină creşterea economică
cu mai multe locuri de muncă şi cu o coeziune socială mai mare.
Se speră că această nouă strategie, care aşează pe primul plan calitatea ca forţă motoare a unei
economii performante, cu locuri de muncă mai bune şi mai numeroase, va consolida eforturile UE de a
promova reducerea şomajului, prosperitatea şi justiţia socială pentru toţi cetăţenii săi.

ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004 27

Bibliografie

1. BRADLEY, J. Evolutions and Principles of EU Regional Policies, presentation

paper, University of Strathclyde, SIRIUS Summer School, 1999

2. COMISIA EUROPEANĂ European Union 6th Periodic Report of the Social and Economic
Situation and Development of the Regions of the EU, 1999

3. COMISIA EUROPEANĂ Fonds Structurels et Fonds de Cohésion 1994-1999,

Union Européenne.

4. COMISIA EUROPEANĂ Structural Actions 2000 – 2006, Bruxelles, 1999.

5. * * * Agenda 2000 – For a Stronger and Wider Union, CE, Bruxelles,

1997

6. * * * Carta Verde a dezvoltării regionale în România, 1997, Guvernul

România şi UE

7. * * * Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea

Europeană, 1999 şi 2000, Guvernul României

8. * * * Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen

mediu - 2000, Editura Centrul Român de Economie Comparată şi
Consensuală

9. * * * Tratatul Uniunii Europene, Bucureşti, Editura Lucretius, 1997

10. * * * www.infoeuropa.ro

28 ADMINISTRAŢIE ŞI MANAGEMENT PUBLIC  2/2004