Notiunea si caracteristicile dreptului penal

Dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate de norme juridice, legiferate de

puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale,
pedepsele și alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţele judecătorești în
cazul persoanelor care au săvârșit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori
sociale. Din analiza definitiei drept penal putem distinge urmatoarele caracteristici:
Caracteristicile dreptului penal
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă, care face parte din sistemul dreptului
Republicii Moldova alături de alte ramuri de drept;
2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept întrucât reglementează un
domeniu distinct de relaţii sociale, la fel are obiect și metodă de reglementare proprii;
3) dreptul penal are o structură unitară, deoarece este alcătuit din partea generală și cea
specială, care sunt interdependente și se completează în mod reciproc;
4) ca orice altă ramură de drept, dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice;
5) normele dreptului penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, condiţiile de tragere la
răspundere penală a persoanelor ce le săvârșesc, precum și pedepsele ce trebuie aplicate sau
măsurile ce trebuie luate în cazul încălcării lor;
6) normele juridice penale se aplică în scopul ocrotirii statului și a ordinii de drept din Republica
Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase. Toate aceste trăsături atribuie dreptului
penal un rol aparte în contextul celorlalte ramuri de drept.
 Obiectul dreptului penal
Cunoașterea obiectului dreptului penal este importantă, deoarece de el depinde gruparea
normelor de drept penal într-o ramură aparte de drept și, apoi, de caracterul și de felul
obiectului depinde caracterul normelor care formează conţinutul lui.
Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale, numite relaţii
juridice penale. Aceste relaţii iau naștere între membrii societăţii și stat prin intermediul
organelor judiciare din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii și a dezvoltării lor
în deplină securitate.
Analizând și explicând obiectul dreptului penal, în literatura juridică s-au conturat câteva opinii
referitoare la momentul apariției relațiilor juridice penale.
Insă eu voi mentiona părerea promovată de distinsul profesor C. Bulai , în conformitate cu care
obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale, pe care le numim
relaţii de apărare socială. Aceste relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv și
logic, independent de voinţa lor, din necesitatea de apărare a valorilor esenţiale ale societăţii și
a dezvoltării lor în deplină securitate, ca o condiţie sine qua non a existenţei societății și a
evoluţiei sale normale.
De la apariţia statului și dreptului, relaţiile de apărare socială, care pot fi atât de conformare,
cât și de conflict, au constituit și continuă să fie obiect de reglementare pentru dreptul penal,
care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni și pedepsele ce urmează a fi
aplicate celor care le săvârșesc. Prin această reglementare relaţiile de apărare socială, care au
existenţă obiectivă și anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale. Mai mult
decât atât, această opinie este susţinută pe deplin și de legislaţia penală în vigoare (art. 2 din CP
al RM). Deci, obiectul de reglementare al dreptului penal este format din relaţiile de apărare
socială, care au o existenţă obiectivă, anterioară oricărei încălcări, fiind vorba de relaţiile de
conformare, ce apar din momentul intrării în vigoare a normei de drept penal, precum și
relaţiile de conflict, care apar din momentul săvârșirii infracţiunii.
 Politica penala
În etapa actuală politica penală este definită ca un ansamblu de mijloace și de măsuri, propuse
legiuitorului sau folosite efectiv de stat, la un moment dat, într-o anumită ţară, pentru a
combate și a preveni criminalitatea7 ; sau politica penală este în egală măsură o știinţă și o
artă care constă în a descoperi cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme de
fond și de formă pe care le implică fenomenul criminalităţii8 .
Din definiţiile prezentate se desprinde concluzia că politica penală este o parte a politicii
generale a statului și se referă la măsurile și mijloacele ce trebuie adoptate și aplicate pentru
prevenirea și combaterea fenomenului infracţional într-o anumită ţară și într-o perioadă
determinată.
Politica penală a statului nostru este bazată pe câteva orientări fundamentale, care alcătuiesc
un ansamblu unitar:
1. Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei penale din unghiul
urmărit de legiuitor, astfel încât legea să-și atingă scopul privind apărarea valorilor
fundamentale ale societăţii; 2. lupta organizată împotriva fenomenului
infracţional, care se realizează prin acţiuni de prevenire și acţiuni de combatere a criminalităţii.
Rolul prioritar îl au acţiunile de prevenire, care implică un întreg sistem de măsuri și metode.
Acţiunea de combatere a criminalităţii este concepută ca o îmbinare echilibrată a intimidării,
prin constrângere, cu reeducarea; 3.
umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe valorile sociale ce urmează
să fie apărate și pe mijloacele prin care se va înfăptui această apărare.
 Conexiunea dreptului penal cu alte ramuri de drept
Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri de drept,dar în acelaşi timp
,se află şi într-o legătură cu celelalte ramuri ale dreptului.
O interdependenţă deosebită există între dreptul penal şi dreptul procesual penal. Fiind două
ramuri distincte,cu obiect şi principii de reglementare proprii,acestea doua totuşi au un scop
comun,şi anume înfăptuirea justiţiei ,prin stabilirea tuturor faptelor care constituie infracţiuni,
identificare celor ce încalcă legea penală şi tragerea lor la răspundere penală.
Dreptul penal şi dreptul execuţional penal. Această legătură presupune necesitatea delimitării
lor pentru evitarea dublării instituţiilor şi normelor de drept.
Dreptul penal şi dreptul civil au o legătură strînsă,deoarece dreptul civil reglementează relaţiile
privind patrimoniul, iar dreptul penal sancţionează faptele îndreptate împotriva patrimoniului.
Dreptul penal şi dreptul familiei. Dreptul familiei se bazează pe relaţiile familiale. În acest
sens ,dreptul penal califică drept infracţiuni îndreptate contra familiei o serie de fapte ce
lezează relaţiile dintre membrii familiei.( de ex. incestul, eschivarea de la plata pensiei
alimentare sau de la intreţinerea copiilor).
Dreptul penal şi dreptul administrativ . Dreptul penal intervine şi sancţionează unele încălcări
grave ale unor norme din materia dreptului administrativ,cum sunt abuzul de putere,luarea de
mită,neglijenţa în serviciu.
Dreptul penal şi dreptul constituţional. Cel din urmă reglementează relaţiile de organizare a
statului precum şi valorile sociale fundamentale. Dreptul penal însă,completează prevederile
Constituţiei R.M şi sancţionează faptele care atentează principalele valori protejate de
Constituţie.
 Principiile dreptului penal
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atât elaborarea, cât și
realizarea normelor penale, ce se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea,
răspunderea penală și pedeapsa penală. Principiile dreptului penal fie că sunt formulate expres
în lege (de ex. art. 3-7 din CP al RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază
ale dreptului penal. De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii
fundamentale și principii instituţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului penal sunt:
1)Principiul legalităţii exprimă regula că întreaga activitate a dreptului penal se desfăsoara pe
baza legii şi în conformitate cu aceasta (art 3. Cod Penal al R.M).
2)Principiul umanismului presupune că întreaga relgementare juridică are menirea să apere ,în
mod prioritar ,persoana ca valoare supremă a societăţii,drepturile şi libertăţile acestora.. Legea
penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni
nu poate fi supus la torturi ,nici la pedepse sau tratamente crude,inumane sau degradante.
(art.4 Cod Penal al R.M).
3)Principiul democratismului presupune că persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în
faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă,culoare,limba,religie,
opinii politice sau alte opinii,origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţională,avere,naştere sau altă situaţie. (art.5 Cod Penal al R.M).
4)Principiul caracterului personal al răspunderii penale presupune că persoana este supusă
răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie. Răspunderii
penale şi pedepsei penale eeste supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din
imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală. (art.6 Cod Penal al R.M).
5)Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale presupune că la aplicare legii
penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui
vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează sau agravează răspunderea penală. Nimeni
nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
(art.7 Cod Penal al R.M).
 Izvoarele dreptului penal
În dreptul penal, atunci când se vorbește de izvoarele dreptului, această expresie este folosită
în sensul de izvor formal (juridic).Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare
formale actele normative, emanate de puterea legislativă a statului, care prin forma și
conţinutul lor oferă posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor
de conduită specifice acestei ramuri de drept. Definind izvoarele formale ale dreptului penal,
putem spune că ele sunt acte juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care
constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, pedepsele ce se pot aplica, precum și
actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare și aplicare a
dreptului penal
Izvoare dreptului penal se clasifica in izvoare interne şi izvoare externe
Izvoare interne : 1) Constituţia R.M. este cel mai important izvor de drept, deoarece reprezintă
legea fundamental,care prin normele sale consacră cele mai importante valori sociale ale
statului nostru (suveranitatea , independenţa, integritatea teritorială, persoana umană cu
drepturile şi libertăţile sale, proprietatea şi alte valori care sunt apărate prin normele de drept
penal .
2)Codul Penal al R.M. prezintă un izvor de drept ce pune bazele însuşi dreptului penal ca
ramură de drept, deoarece în codul penal se conţin legile care au fost adoptate în scopul
prevenirii şi combaterii cu fenomenul criminalităţii.
3)Legile penale- adica legile care au fost adoptate anume pentru a reglementa relatiile sociale
ce se formeaza intre oameni in sensul impunerii unei conduit care sa determine abtinerea de la
savirsirea de infractiuni, pe de o parte iar pe de alta parte pentru a reglementa relatiile ce iau
nastere dup ace au fost ravirsite infractiunile.
Izvoare externe: 1)Tratatele şi convenţiile internaţionale la care R.M. este parte reprezintă un
izvor a dreptului penal în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.
-Tratatele şi convenţiile la care R.M s-a angajat să incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte
periculoase care duc la atingerea unor valori şi interese commune ale societăţii( astfel de
tratate sunt considerate izvor indirect de drept penal ,pentru că prin ele se asumă obligaţia
statelor de a incrimina prin legea penală internă astfel de fapte).
-Tratatele şi convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie
penală şi tratatele internaţionale privind drepturile omului sunt considerate izvoare directe de
drept penal deoarece devin obligatorii .
 Stiinta dreptului penal

Totalitatea ideilor și concepţiilor, a teoriilor și principiilor despre normele și instituţiile

dreptului penal formează știinţa dreptului penal, ramură componentă a știinţelor juridice.
știinţa dreptului penal își găsește sediul în tratate și monografii, manuale și note de curs, studii
și articole știinţifice. Ia explică și fundamentează necesitatea și sarcinile dreptului penal,
metodele și mijloacele de prevenire și combatere a fenomenului infracţional.
Obiectul de studiu al știinţei dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de norme
și instituţii. Știinţa dreptului penal cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa
dintre soluţiile practice cu principiile exprimate în normele juridice penale. Știinţa dreptului
penal are menirea să descopere legile de evoluţie ale fenomenului juridico-penal, să pună în
evidenţă cauzele care determină crearea, modificarea și dispariţia normelor și instituţiilor
dreptului penal.
Metode de studiu folosite de știinţa dreptului penal. Știinţa dreptului penal folosește pentru
studiu următoarele metode: metoda logică (raţională), metoda istorică, metoda comparativă,
experimentul, metoda sociologică, studiul de caz, metoda statistică ș.a. Cu ajutorul acestor
metode se poate realiza o analiză complexă și aprofundată a normelor și instituţiilor dreptului
penal, se pot emite și formula idei, concepţii și teorii care vor contribui la dezvoltarea știinţei
dreptului penal și la perfecţionarea legislaţiei penale.
Știinţa dreptului penal în Republica Moldova. Știinţa dreptului penal din Republica Moldova s-
a format sub influenţa ideilor și teoriilor promovate de cele mai mari centre știinţifice existente
în fostul Imperiu Sovietic. În prezent știinţa dreptului penal din ţara noastră face pași importanţi
în direcţia deschiderii sale spre viaţa știinţifică internaţională, pentru racordarea dreptului nostru
penal la eforturile care se depun pe plan mondial pentru studierea știinţifică a fenomenului
infracţionalităţii și stabilirea celor mai potrivite măsuri pentru prevenirea acestuia.
 Legea penala
Legea penală este actul legislative adoptat de parlamentul RM care cuprinde nrome de drept
penal ce stabilesc principiile şi dispoziţiile generale şi speciale de drept penal determină
faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor iar în unele
cazuri în temeiul şi condiţiile liberării de răspundere şi pedeapsă penală.
Putem desprinde urmatoarele trasaturi ale legii penale:
a) este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM după o procedură strict reglementată de
Constituţie;
b) are o forţă juridică supremă, a cărei esenţă se exprimă prin faptul că: – nici un alt organ,
decât Parlamentul, nu este în drept să abroge sau să modifice legea penală; – nici un alt act
normativ-juridic (cu caracter penal) nu trebuie să contravină legii penale; – în caz de
neconcordanţă a altor acte normative cu legea penală, prioritate i se acordă legii penale;
c) poartă un caracter normativ. Legea penală conţine norme de drept, adică reguli de
comportament cu caracter general-obligatoriu, ce se răsfrâng asupra unui număr nedeterminat
de cazuri de același gen și asupra unui cerc nedeterminat de persoane;
d) stabilește principiile și dispoziţiile generale ale dreptului penal;
e) determină faptele ce constituie infracţiuni, indicând elementele și semnele lor concrete;
f) prevede categoriile și mărimea pedepselor ce se aplică infractorilor pentru săvârșirea faptelor
penale; g) reglementează temeiul și condiţiile liberării de răspundere și pedeapsă penală
h) se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei și ale actelor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
 Categorii de legi penale
Legile penale se clasifică conform:
1)În funcţie de rolul pe care îl au în reglementare de relaţie de apărare social legii penale se
clasifică în:
-legi penale generale reprezintă dispoziţii generale din partea generală din Cod Penal.
-legi penale special reprezintă dispoziţii din partea special din Codul Penal al R.M. şi codurile
special ce reglementează anumite instituţii concrete .(cuprinde norme de incriminare).
2)În funcţie de durata lor de aplicare legile penale se impart:
-legi penale permanente-sunt acelea în al căror conţinut nu este stipulată perioada lor de
aplicare. Aceste legi au o stabilitate mare și constituie principalul instrument de luptă împotriva
criminalităţii
-legi penale temporare- sunt cele ce au o aplicare limitată în timp, precizându-se din
momentul adoptării lor până când vor rămâne în vigoare. Durata de aplicare a legilor
temporare este determinată fie prin prevederea în chiar cuprinsul lor a datei până la care
aceasta rămâne în vigoare, fie prin încetarea unor situaţii excepţionale care au impus adoptarea
legii (cutremure, inundaţii, stare de război etc.). Legile temporare au o durată relativ scurtă de
aplicare.
3)În funcţie de caracterul lor legile penale pot fi :
-legi penale ordinare-sunt adoptate în condiţii normale de evoluţie a societăţii și de luptă
împotriva fenomenului infracţionalităţii.
-legi penale excepţionale –apar în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului
infracţionalităţii, provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială
(calamităţi naturale, stare de război, stare revoluţionară etc.), fiind determinate de necesitatea
apărării corespunzătoare a valorilor sociale în situaţii neobișnuite.
 Scopul legii penale

Legea penală reprezintă principalul mijloc al statului în lupta contra criminalităţii. Art.2. Scopul
legii penale
(1) Legea penală apără,împotriva infracţiunilor,persoana ,drepturile şi libertăţile acesteia,
proprietatea,mediul înconjurător,orînduirea constituţională,suveranitatea,independenţa şi
integritatea teritorială a R.M,pacea şi securitatea omenirii,precum şi întreaga ordine de drept.
(2) Legea penală are,de asemenea,drept scop prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni.
Scopurile legii penale se realizează prin intermediul politicii penale, identificată, în sens larg,
drept politică de stat în domeniul combaterii criminalităţii. La rândul său, politica penală a
statului este tradusă în viaţă prin: stabilirea temeiului și principiilor răspunderii penale, a
faptelor ce constituie infracţiuni și a pedepselor corespunzătoare acestora; individualizarea și
diversificarea pedepselor; determinarea temeiului și condiţiilor liberării de răspundere și
pedeapsă penală etc.
 Norma juridical penala
Norma penală este o specie de norme juridice ,care se caracterizează prin conţinutul şi
structura lor specifică ,prescriind reguli de drept penal ,precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
încălcării acestora. În doctrină există opinii diferite cu privire la structura normei penale. Astfel,
unii autori consideră că norma penală are o structură trihotomică, format din ipoteză, dispoziţie
şi sancţiune. Alţi autori susţin că norma penală are o structură bihotomică, formată din
dispoziţie şi sancţiune. Analiza fiecărui element constitutiv,al normei penale permite
diferenţierea unor forme speciale de descriere ,a dispoziţiei şi sancţiunii în actul normativ.
Structura normei juridice penale
Structura normei penale speciale cuprinde elementele necesare din care rezultă conduita
impusă participanţilor dispoziţie și sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz
de nerespectare a dispoziţiei din normă. Analiza fiecărui element constitutiv al normei juridice
penale în parte (dispoziţia și sancţiunea) permite diferenţierea unor forme speciale de descriere
a acestora în actul normativ. Astfel, în materie de tehnică legislativă sunt cunoscute
următoarele tipuri de dispoziţii:
1)Dispoziţii simple care doar numesc fapta infracţională,cu un termen unanim acceptat,dar nu
dezvăluie semnele ei. Art .1921. Răpirea mijlocului de transport.
2)Dispoziţii descriptive sunt cele care descriu semnele generale ale infracţiunii. Art.192.
Pungăşia.
3)Dispoziţii de blanchetă sunt cele care fac trimite la alte legi şi acte normative. Art.185
4)Dizpoziţii de trimitere sunt acele care fac trimitere la dispoziţiile altor norme penale.
Sunt cunoscute 4 tipuri de sancţiuni:
1)Sancţiuni absolut determinate –stabilesc concret mărimea şi categoria pedepsei .
2)Sancţiuni relativ determinate –stabilesc categoria concretă a pedepsei şi limitele acesteia.
3)Sancţiuni alternative – stabilesc mai multe categorii de pedepse, dintre care doar una este
aleasă de instanţa de judecată. Art. 171(3). Violul
4)Sancţiuni absolut nedeterminate –care nu stabilesc categoria concretă a pedepsei şi limitele
acesteia.
 Categorii de norme penale
În funcție de conţinutul și sfera lor de incidenţă, normele penale se clasifică în norme generale
și norme speciale.
1)Normele penale generale- sunt cuprinse în Partea generală a Codului penal și cuprind
dispoziţii cu caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică și se sting
raporturile juridice penale. La rândul lor, normele penale generale pot fi declarative și
determinative. Normele declarative stabilesc scopul și principiile fundamentale ale dreptului
penal. Normele determinative conţin formularea instituţiilor și noţiunilor separate ale dreptului
penal.
2)Normele penale speciale-Aceste norme indică condiţiile în care o anumită faptă
prejudiciabilă constituie infracţiune și pedeapsa corespunzătoare pentru săvârșirea faptei
interzise, adică elementele unui raport juridic penal concret .
3)Normele prohibitive-conţin ca regulă de conduită abţinerea de a săvârși fapta descrisă și
incriminată în dispoziţie (art. 145, 164 din CP al RM).
4)Normele onerative stabilesc ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona.
În funcție de elementele cuprinse în structura normei penale, distingem norme penale
complete și norme penale divizate.
5)Normele penale complete (unitare) cuprind ambele elemente ale unei norme penale
(dispoziţie și sancţiune), necesare incriminării și sancţionării unei fapte ca infracţiune.
6)Normele penale divizate nu au structura completă în același articol din lege, dispoziţia sau
sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiași legi sau chiar în alt act normativ.
În materie de tehnică legislativă se cunosc două tipuri principale de norme divizate: norme de
incriminare cadru (în alb) și norme de trimitere sau referire.
7)Normele penale de incriminare -cadru se caracterizează prin faptul că au în structura lor o
dispoziţie de incriminare cadru și o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor
interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative.
8)Normele penale de trimitere- sau de referire sunt norme incomplete, cât privește dispoziţia
sau sancţiunea, pentru care se face trimitere sau referire la o normă complinitoare cuprinsă în
aceeași lege ori în alta.
 Interpretarea legii penale
Interpretarea legii reprezintă operaţiunea ce se efectuează pentru aplicarea normei de drept
şi are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimat în acea normă.În literatura juridică
există mai multe criterii de clasificare a formelor interpretării legii penale:
Astfel, în funcție de subiecţii care efectuează interpretarea, aceasta poate fi oficială (atunci
când este efectuată de către organe sau subiecţi oficiali) și neoficială (atunci când este
efectuată de către oameni de știinţă, profesioniști, cetăţeni de rând).
La rândul său, interpretarea oficială poate fi legală (autentică) ori cauzală (judiciară).
A)Interpretarea legală este efectuată de către legiuitor și constă în explicarea anumitor
termeni, expresii sau situaţii juridice care impun o interpretare unitară.
B)Interpretarea cauzală apare cel mai frecvent în practică, deoarece încadrarea juridică a
oricărei infracţiuni de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată
presupune o activitate permanentă de interpretare a prevederilor legale în raport cu
circumstanţele fiecărei cauze în parte.
Interpretarea neoficială, la rândul său, poate fi: doctrinală, profesională și obișnuită (de
obicei). A)Interpretarea doctrinală sau știinţifică este făcută de către instituţiile de cercetări
știinţifice, de către teoreticienii dreptului penal, care, prin monografiile, tratatele, lucrările și
articolele publicate, efectuează o analiză teoretică a normelor penale și a implicaţiilor practice
ce apar în procesul de aplicare a acestora.
B)Interpretarea profesională este efectuată de către juriști, în afara unei cauze penale
concrete. C)Interpretarea obișnuită este realizată de către orice neprofesionist, participant la
raportul de drept penal, de către cetăţenii de rând.
Interpretarea neoficială nu are o obligativitate expresă, dar poate constitui un preţios material
documentar pentru eventualele iniţiative legislative și interpretarea judiciară, pentru
dezvoltarea știinţei dreptului penal și a conștiinţei juridice a cetăţenilor.
 Metodele de interpretare
În raport cu metodele și procedeele de interpretare a legii penale, se disting următoarele
categorii: Interpretarea literală sau textuală constă în analiza conţinutului și a sensului legii
penale cu ajutorul textului în care este exprimată norma penală.
Interpretarea logică sau raţională se realizează prin descoperirea înţelesului unei norme sau
legi penale cu ajutorul elementelor și procedeelor logice: noţiuni, judecăţi, raţionamente,
analiză, sinteză, inducţie, deducţie etc.
Interpretarea istorico-juridică presupune analiza istoricului legii interpretate, studiindu-se
datele de ordin social, politic, economic și juridic ce caracterizează condiţiile în care a fost
adoptată legea.
Interpretarea sistematică constă în studierea normei interpretate în corelaţie cu alte norme
cuprinse în aceeași lege sau cu alte legi ce fac parte din sistemul dreptului penal.
Interpretarea prin analogie este o metodă rar utilizată în dreptul penal, care constă în
explicarea sensului unei norme penale cu ajutorul altor norme asemănătoare și care abordează
aceeași problemă, dar care au o formulare mult mai clară.
Interpretarea declarativă atribuie legii un sens strict concordat între voinţa legiuitorului și
exprimarea din normă.
Interpretarea restrictivă atribuie legii un sens mai restrâns decât formularea ei literală, adică ea
se aplică la un număr mai redus de cazuri decât aceasta reiese din textul legii.
Interpretarea extensivă presupune că legii i se atribuie un sens mai larg, în comparaţie cu
textul propriu-zis.
 Aplicarea legii penale in timp
Aplicarea legii penale în timp implică soluţionarea prealabilă a unor probleme privind
determinarea legii aplicabile în reglementarea relaţiilor de apărare socială la un moment dat.
Potrivit prevederilor art. 8 din CP al RM, “Caracterul infracţional al faptei și pedeapsa pentru
aceasta se stabilește de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei”.
Durata si limitele de aplicare a legii penale in timp
Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp cuprins între momentul intrării în
vigoare și cel al pierderii puterii juridice a legii respective.
1.Intrarea în vigoare a legii penale – conform art. 76 în Constituție,actele normative intră în
vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al RM,sau la o altă dată prevăzută în textul actului
normativ.De la intrarea în vigoare a actului normativ încep să se producă efectele juridice ale
acestuia ,i-au naștere se modificică ,încetează raporturile juridice, se exercită drepturile
subiective, și se execută îndatoririle juridice prevăzute de actul normativ. De la data intării în
vigoare a actului normativ,statul invocă prezumția absolută de cunoaștere a actului normativ de
către toata populația. Astfel de la data intrării în vigoare,nimeni nu se poate scuza cu
necunoașterea lui.
2.Ieşirea din vigoare a legii penale – – ieșirea din vigoare a actului normativ semnifică
încetarea acțiunii acestora precum și incapacitatea actului normativ de a reglementa relațiile
sociale și de a produce efecte juridice.
Legea privind actele legislative legea.nr 780 prevede următoarele căi de ieșire din vigoare:
–Abrogarea – ieșirea din vigoare a unui act normativ învechit parțial sau total,prin substituirea
acestuia cu un alt act normativ corespunzător necesităților sociale. (scoaterea din circuit cu
substituirea cu act corespuzător).
După volum deosebim abrogare totală și parțială.
-abrogare totală–scos din circuit și substituit complet.
–abrogare parțială – scos din circuit doar o parte a actului normativ.
După formula sau expresia de abrogare deosebim:
-abrogarea expresă directă–cînd se arată în text ceea ce se abrogă.(actul în capitol,în
ansamblu).
-abrogarea expresă indirectă–cînd se arată la general că actele normative necorespunzătoare
cu noul act normativ se abrogă.
-abrogarea tacită(implicită) – denotă absența unei expresii de abrogare.
–Ajungerea la termen – data expirării actului normativ,adică ajungerea la limita normei ,este
procedeul de eșire din vigoare a actelor normative temporare.
 Timpul savirsirii infractiunii
Timpul săvîrşirii infracţiunii – pe lîngă stabilirea momentului de intrarea şi de eşire din vigoare
a legii penale, este necesar de a determina şi timpul săvîrşirii infracţiunii , fiindcă :
1) Trebuie de a fi cunoscut pentru a cunoaşte dacă infracţiunea se încadrează în limitele de timp
, în care a activat legea penală. Ziua – atenuantă . Noaptea – agravantă
2)Este necesară pentru constatarea ilegalităţii faptei prejudiciabile.
3)Este necesară determinarea timpului pentru apariţia raportului juridic penal.
4)Pentru stabilirea premiselor răspunderii penale – responsabilităţii şi atingerii vîrstei prevăzute
de legea penală pentru a fi recunoscut subiect al infracţiunii.
5)pentru stabilirea prescripţiei tragerii la răspundere penală.
Conform art. 9 Timpul săvîrşirii faptei se consideră timpul cînd a fost săvîrşită acţiunea
(inacţiunea) prejudiciabilă , indiferent de timpul survenirii urmărilor .
 Extraactivitatea legii
Extraactivitatea legii penale este o derogare excepţională în materia aplicării legii penale în
timp și constă într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării sale în
vigoare, fie ulterior, după ieșirea ei din vigoare.
Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea legii penale se manifestă în două forme:
retroactivitatea și ultraactivitatea.
Retroactivitatea legii penale constă în faptul că, în unele împrejurări, anumite legi penale își
extind activitatea în trecut, aplicându-se infracţiunilor săvârșite înainte de intrarea lor în
vigoare. In legislaţia penală a Republicii Moldova, comform art. 10 CP au efect retroactiv doar
legile penale mai blânde.
Retroactivitatea legii penale mai blânde implică două modalităţi:
– retroactivitatea simplă (aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru săvârșirea
cărora nu a fost pronunţată o sentinţă definitivă a instanţei de judecată);
– retroactivitatea de revizie (aplicarea legii penale noi asupra infracţiunilor pentru săvârșirea
cărora există o sentinţă definitivă a instanţei de judecată)
Ultraactivitatea. În mod excepţional, legislaţia penală a Republicii Moldova prevede situaţii în
care legea ultraactivează, adică se aplică asupra faptelor comise sub imperiul ei, chiar după ce a
ieșit din vigoare. Principiul ultraactivităţii legii penale nu este admis decât în cazuri speciale,și
anume:
a) Au caracter ultraactiv legile penale temporare sau excepţionale, care pot fi aplicate și după
scoaterea lor din uz
b) O altă excepţie de ultraactivitate reiese din aplicarea legii penale mai favorabile.
 Aplicarea legii penale in spatiu
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor
sancţionatoare ale legii penale în funcție de locul săvârșirii diferitelor infracţiuni (în ţară sau
în străinătate) de către cetăţenii Republicii Moldova, cetăţeni străini, apatrizi.
Principiile aplicării legii penale în spaţiu
Principiile care guvernează întinderea în spaţiu a efectelor legii penale sunt următoarele:
– principiul teritorialităţii legii penale;
– principiul personalităţii legii penale;
– principiul realităţii legii penale;
– principiul universalităţii legii penale.
Luate separat, principiile aplicării legii penale în spaţiu sunt limitate și imperfecte în raport cu
sfera lor de acţiune, nici unul dintre ele neputând acoperi totalitatea situaţiilor în care legea
penală naţională trebuie aplicată. Astfel, numai recunoașterea și aplicarea tuturor principiilor în
ansamblu fac posibilă realizarea unei activităţi eficiente de represiune împotriva criminalităţii.
 Principiul teritorialitatii legii
1.Principiul teritorialităţii legii penale (legea locului săvîrşirii de infracţiuni) – potrivit acestui
principiu legea penală a unei ţări se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe
teritoriul ţării,neavînd nici o relevanţă calitatea înfaptuitorului. (fie că este cetăţean al
R.M,apatrid, sau străin este supus legii penale pe a cărui teritoriu a săvîrşit infracţiunea). Art 11.
Codul Penal alin. (1) Toate persoanele care au săvîrşit infracţiuni pe teritoriul Republicii
Moldova urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu prezentul cod.
Aplicarea legii penale făţă de faptul săvîrşirii infracţiunii pe teritoriul ţării noastre este exclusivă
şi necondiţionată. Condiţiile răspunderii penale , stabilirea ,aplicarea şi executarea sancţiunilor
pentru infacţiunile săvîrşite pe teritoriul ţării noastre ,au loc exlusiv în temeiul legii noastre
penale, fără a se ţine seama de reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui
cetăţean este infractorul. Prin teritoriul R.M şi teritoriul ţării art.120 Teritoriul stabileşte
întinderea de pămînt şi apele cuprinse între frontierele R.M, cu subsolul şi spaţiul ei aerian.
Bazîndu-ne pe prevederile legale susţinem ideea că se vor considera săvîrşite pe teritoriul R.M
următoarele infracţiuni :
1) infracţiuni care prin modul şi locul de comitere se înscriu în noţiunea de teritoriu a R.M.
2) Infracţiuni comise la bordul unei nave maritime sau aeriene ,înregistrate într-un port sau
aeroport al R.M. ,aflată în afara spaţiul acvatic sau aerian al R.M.
3)infracţiuni comise la bordul unei nave militare maritime sau aeriene aparţinînd R.M indiferent
de locul ei de aflare. Confrom art. 12 Cod Penal al R.M Locul săvîrşirii fapteri se consideră locul
unde a fost săvîrşită acţiunea / inacţiunea prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii
urmărilor.
 Exceptii de la principiul teritorialitati
1.Aplicarea legii în temeiul principiului teritorialităţii cunoaşte anumite restrîngeri ,adică ,ea nu
se aplică în raport cu anumite categorii de infracţiuni, săvîrşite pe teritoriul ţării :
1)infracţiuni săvîrşite pe teritoriul R.M de către persoane ce se bucură de imunitate de
jurisdicţie penală sau în localurile /automobilele misiunilor diplomatice. (se bucură de
jurisdicţie penală ambasadorul însărcinat cu afaceri adintere, consilierul de ambasat sau
delegaţii, secretarii de ambasate sau delegaţii, aceştia v-or fi sancţionaţi de jurisdicţia ţării a
căror cetăţeni sunt).
2)infracţiuni săvîrşite de o navă maritimă sau aeriană străină ,nu cad sub jurisdicţia Moldovei
,dacă se află temporar pe teritoriul R.M, şi v-or fi sancţionaţi conform legislaţiei statului a căror
cetăţeni ei sunt. Pentru că vizita şi aflarea navelor pe teritoriul R.M sunt aprobate de Guvernul
R.M ceea ce le permite excluderea anumitor conflicte internaţionale, care v-or duce la situaţii
cu mult mai serioase.
3)Infracţiuni săvîrşite în timpul staţionării ori al trecerii unei armate străine pe teritoriul R.M. . În
dreptul internaţional este admisă situaţia că trupele străine care staţionează sau se află în
trecere prin teritoriul R.M, şi săvîrşesc anumite infracţiuni , v-or fi sancţionate conform
legislaţiei a căror cetăţeni ei sunt . Sancţionarea faptelor săvîrşite de militari străini v-or fi
sancţionate conform prevederilor la nivel internaţional.
Principiul realităţii legii penale
conform alin. 3 art 11 Cod Penal cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază permanent pe
teritoriul R.M şi au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării poartă răspundere penală în
conformitate cu prezentul cod penal al R.M şi sunt traşi la răspundere penală pe teritoriul R.M
dacă infracţiunile săvîrşite sînt îndreptate împotriva intereselor R.M ,împotriva dreptului şi
libertăţilor cetăţeanului R.M. ,împotriva păcii şi securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de
război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de tratatele internaţionale la care R.M este
parte dacă aceştia nu au fost condamnaţi în statul străin. Statul apără valorile societăţii, şi în
cazul în care sunt săvîrşite infracţiuni împotriva valorilor societăţii ,cetăţenii străini şi apatrizii
care au săvîrşit infracţiuni v-or fi sancţionaţi conform prezentului cod.
 Principiul personalităţii legii penale
conform art. 11 alin.(2) prevede că cetăţenii R.M. sau apatrizii cu domiciliul permanent pe
teritoriul R.M. care au săvîrşit infracţiuni în afara teritoriului ţării sunt pasibili de răspundere
penală în conformitate cu prezentul cod. Incidenţa legii penale a R.M asupra infracţiunilor
săvîrşite în afara teritoriul ei este determinat de calitatea persoanei (cetăţeanul R.M) ,acest
raport dintre cetăţeni şi stat adusă o siguranţă ca persoana să fie sancţionată nu în alt stat ci în
statul R.M.
Condiţiile :
1)fapta să fie săvîrşită în întregime în afara teritoriului ţării noastre .(teritorii străini sau fără
suveranitate).
2)fapta să constituie infracţiune potrivit prevederilor din legea penală a R.M. şi legea penală a
statului,pe teritoriul căruia a fost săvîrşită infracţiunea. ( nu importă dacă este o tentativă sau o
infracţiune fapt-consumat , nu import nici gravitatea. )
3)infractorul să fie cetăţean al R.M sau apatrid şi domiciliat permanent în R.M . Condiţia care se
impune, în baza cetăţeniei se insituie un raport între stat şi cetăţean , prin care acesta primeşte
anumite drepturi şi obligaţii, în cazul în care eşti cetăţean statul îţi asigură drepturile .
4)infractorul să nu fie judecat în statul străin pentru fapta săvîrşită .Conform principiului
indiviualizării răspunderii penale şi pedepsei penale, o persoana nu poate fi judecată pentru una
şi aceeaşi faptă de două ori. Art 7. Cod Penal al R.M.
 Principiul universalităţii legii penale
Exprimă faptul că legea penală a RM se aplică şi pentru alte infracţiuni înafară de cele specifice
principiului realităţii. Aici putem să ne referim la tratatele internaţionale la care RM este parte
de către cetăţenii străini sau apatrizi ce nu au domiciluu permanent pe teritoriul R.M ,dacă nu
au fost condamnaţi în statul străin.
Aplicarea legii penale a R.M. ,potrivit acestui principiu presupune condiţiile:
-săvîrşirea infracţiunii ,alta decît cele pentru care s-ar aplica principiul realităţii . Ex. trafic de
stupefiante,piraterie ş.a.
-infracţiunea să fie săvîrşită în întregime în străinatete.
-fapta să fie săvîrşită de un cetăţean străin sau de un apatrid care nu are domiciliul
permanent pe teritoriul R.M.
-infractorul să nu fi fost condamnat în altă ţară. Dacă infractorul a fost condamnat în
străinătate, însă nu a executat pedeapsa în întregime ,iar instanţele vor recunoaşte hotărîrea
străină, atunci ele vor executa pedeapsa sau restul de pedeapsă pronunţată în străinătate.
 Extrădarea. Noţiune şi condiţii.
Extrădarea a fost definită ca act bilateral politic şi juridic, prin care statul pe al cărui teritoriu se
află un infractor străin predă statului unde s-a săvîrşit infracţiunea sau statului a căror interese
a fost afectate prin comiterea faptei sau statului al cărui cetăţean este infractorul în vederea
tragerii la răspunderii penale.
Extrădarea este un act de suveranitate şi jurisdicţional la care participă : -statul solicitat -statul
solicitant. Condiţii de cu privire la infracţiune:
1)Să fie săvîrşită o infracţiune pe teritoriul statului solicitant ori împotriva intereselor statului
solicitant, sau de un cetăţean a acestuia.
2)Să existe dubla incriminare, sa fie incriminată de legea statului solicitant şi legea statului
solicitat.
3)Pedeapsa prevăzută de lege să fie cel puţin un an de pedeapsă cu închisoare .
4)Gravitatea deosebită a faptelor – pentru care se cere ori se acordă extrădare.
5)Extrădarea nu se acordă dacă infracţiunea pentru care este cerută e considerată de legea RM
infracţiune politică sau faptă legată de asemenea infracţiuni. (art 546 pct.5 alin.2 Cod de
procedură penală ). Condiţii de formă cu privire la infractor:
1)Cetăţenii R.M nu pot fi nici expulsaţi nici extrădaţi(chiar dacă a săvîrşit o infracţiune pe
teritoriul altei ţări ,nu va fi extrădat, va fi sancţionat conform legislaţiei R.M).
Nu pot fi extrădaţi persoanele care au cerut azil politic pe teritoriul R.M.
Nu pot fi extrădaţi persoanele străine ce au fost racordaţi de R.M care au imunitate de
jurisdicţie.
Nu pot fi extrădaţi persoanele străine citate din străinătate , în calitate de martori sau părţi .
2)Cînd R.M este stat solicitat , infractorul trebuie să fie cetăţean străin.
3)Infractorul să se găsească pe teritoriul statului solicitat, adică al ţării căreia i se cere
extrădarea.
5. Condiţiile de ordin procedural privind extrădarea.
1)Să existe o cerere de extrădare din partea unui stat care are interesul să-l pedepsească ăe
înfăptuitor sau să-l pună să execute pedeapsa pe cel condamnat.
2)Statul solicitat care primeşte cererea de extrădare e obligat să-l aresteze pe înfăptuitor.
3)Statul solicitat e obligat să comunice statului solicitant data şi locul predării făptuitorului care
este extrădat. Dacă partea solicitantă nu ia în primire persoana extradată la data fixată pentru
predare şi dacă nu s-a solicitat o amînare a extrădării, persoana poate fi supusă în libertate la
expirarea termenului de 30 de zile, de la această dată stabilită pentru predare , dacă tratatul
bilateral nu prevede condiţii mai benefice pentru această persoană.
4)Statul solicitant este obligat să comunice părţii solicitate informaţii cu privire la finalizarea
procesului penal în care a fost implicat cel extrădat.
R.M. – Extrădare – Serviciul relaţiilor interne din procuratura generală a R.M.
Felurile extrădării : 1.activă – cînd se cere extrădarea.
2.pasivă – cînd se acordă extrădarea.
 Infractiunea
Conform art 14 CP infractiunea reprezinta a faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăţie și pasibilă de pedeapsă penală. Definiţia
infracţiunii cuprinde trăsăturile esenţiale și, în același timp, generale comune tuturor
infracţiunilor, trăsături prin care aceasta se distinge de faptele neincriminate, precum și de
faptele prevăzute în alte norme juridice decât cele penale. Acestea sunt :
1.Fapta prejudiciabila actiune sau inactiune -finiţia legală a noţiunii de infracţiune (alin. (1) al
art. 14 din CP al RM) reiese că, în primul rând, infracţiunea reprezintă o faptă, un act de
conduită exterioară a omului, prezentând un anumit grad prejudiciabil. Prin faptă se vatămă
sau se pun în pericol valorile sociale ocrotite de lege, de aceea prin ea se înţelege activitatea
înfăptuită împreună cu urmările dăunătoare pe care le-a cauzat.
2.fapta prevazuta de legea panala-O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală
atunci când o dispoziţie din această lege arată în ce condiţii acea faptă (acţiune sau inacţiune)
este socotită ca fiind susceptibilă de a fi considerată infracţiune.
3. Fapta savirsita cu vinovatie -legătură subiectivă dintre făptuitor și fapta prejudiciabilă pe care
el a săvârșit-o, ce reflectă în fond atitudinea conștiinţei și voinţei lui în raport cu fapta săvârșită
și cu urmările ei și stă la baza vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii
4. Fapta pasibila de pedeapsa penala-Pasibilitatea de pedeapsă ca trăsătură a infracţiunii se
exprimă prin ameninţare, adică prin posibilitatea aplicării pedepsei pentru săvârșirea faptei
prejudiciabile și ilegale. Pot fi considerate infracţiuni doar faptele pentru a căror săvârșire
legiuitorul prevede aplicarea unei pedepse penale.
 Clasificarea infractiunilor

Prin clasificarea infracţiunilor se înţelege împărţirea tuturor infracţiunilor în diferite categorii

(grupe) în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil.
In functie de caracterul si gradul prejudiciabil infractiunile prevazute in prezentul cod sint
clasificate in urmatoarele categorii:
1. Usoare –pina la 2 ani de inchisoare inclusive
2. Mai putin grave- pina la 5 ani de inchisoare inclusiv
3. Grave –de pina la 12 ani de inchisoare inclusive
4. Deosebit de grave –depaseste 12 ani de inchisoare
5. Exceptional de grave – detentie pe viata.