Socrate (469-399 în.

Hr)
1.Socrate cunoștea ideile predecesorilor săi și a contemporanilor. (Heraclit Obscuru).
2.Cunoștea opera lui Heraclit și îi plăcea ca totul curge și totul se schimbă.
3.Cunoștea opera sofiștilor inclusiv ideile lui Protagoras care a lansat o maximă: Omul este
măsura tuturor lucrurilor. Iar,sofiștii spun: Omul este valoare și reprezintă dimensiunea
aplicabilă analizei lucrurilor sensibile.
4.Socrate deplasează problematica filosofică la cercetarea universului natural(cosmos) la
om.Aceasta înseamnă că are lor trecerea de la cosmocentrism la om (antropocentrist).
5.Pe Socrate îl interesează omul ca ființă morală,îl interesează sufletul omului mai mult decît
corpul natural.
6.Socrate consideră că omul poate avea succes dacă se conduce după anumite reguli (prin
educare,învățare).
7.Socrate a fost o personalitate integră,filosof care trăia în conformitate cu știința.
8.Omul este o ființă rațională care trebuie să cunoască adevărul despre elementele sufletești.
Omul caută adevăr și se confruntă cu elementele contrare.
9.Socrate este fondatorul metodei dialogului pentru căutarea adevărului. Prin schimb de idei
putem ajunge la adevăr.
10.Socrate este primul logician. El a pus baza teoriei noțiunilor metodele inducției. A format
principiul contradicției în dialog. Fondatorul retoricii care reprezenta arta convingerii și a
argumentării.
11.El este apreciat ca om onest și principial. Omul care își apără principiile. Este un model de
om ideal.
Platon (sec V,IV în.Hr)
1.A fost discipolul lui Socrate.
2.El este primul filosof care a scris 30 de dialoguri.
3.Pentru prima dată în istoria luptei ideilor a folosit o metodă care se numește: De a răspîndi,de
a introduce cenzura.
4.El propunea să ardă totul ce a scris Democrit înafară de Doxografice căci era scris sub numele
adversarilor.
5.Platon este primul idealist. Ideile lui se referă atît la natură ,cît și la societate,gîndire.
6.Platon analizînd raportul dintre ceea ce este stabil și instabil în lume,a ajuns că la baza naturii
sunt anumite principii în formă de idei fundamentale sunt indivizibile ,inalterabile ,veșnice. Sunt
niște metode în baza cărora apar lucrurile sensibile.
7.Platon spunea că lucrurile se schimbă.
8.Ideile universale sunt metode din care apar lucrurile sensibile prin 3 factori:
participare,prezență,imitație. Platon a fost un filozof al Greciei antice și fondatorul Academiei
din Atena. Este considerat figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei, în special a tradiției
Occidentale. Spre deosebire de ceilalți filosofi contemporani ai săi, întreaga operă a lui Platon
se presupune că a supraviețuit intactă pentru mai bine de 2500 de ani. [4]
Alături de profesorul său, Socrate, și de cel mai cunoscut student al său, Aristotel, Platon a pus
bazele filosofiei Occidentale și științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la
închegarea filosofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este de asemenea
adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și
spiritualității occidentale. Platon a inovat dialogul scris și formele dialectice în filosofie, care
originează odată cu el. În special prin dialogurile Republica și Legile, Platon pune bazele și
filosofiei politice occidentale, producând unele dintre cele mai timpurii tratate politice scrise din
perspectivă filosofică.
Aristotel
1.Aristotel este o minte universală ,care avea interese multiple(lume,cunoaștere,morală).
2.A scris lucrare despre spirit. A fundamentat etica ,poetica,stilistica.
3. A cercetat cosmosul,a avut interes spre fizică,natură.
4.A scris o lucrare numită fizica,în care cercetează natura.
5.A scris metafizica,analiza ființa ca ființă.(esența,ceva ce este dincolo de conținut):
6.Aristotel ca filosof și savant a propus o variantă a existenței lucrurilor sensibile.Pe o parte stă
materia pasivă și forma activă.
7.Lui Aristotel îi aparține prima definiție a adevărului: Adevărat înseamnă ,cînd spui ceea ce
este.
8.Pe Aristotel îl preocupă problema cauzalității,și distinge 4 metode de cauză:
1)cauza materială
2)cauza formală
3)cauza eficientă(motoare)
4)cauza finală(scopul).
Aristotel deosebeste urmatoarele sase forme ale organizarii statului: monarhia, aristrocratia,
politia tirania oligarhia si democratia. Monarhia este este forma statului in care guvernarea
este realizata de o singura persoana in interesul tuturor cetatenilor. Aristrocratia este forma de
organizare a statului in care guvernarea este realizata in interesul intregii populatii a statului de
catre un numar mic de persoane. Politia este caracterizata de autor in calitate de cea mai buna
forma de organizare a statului fiindui specifica realizarea puterii de catre toti cetatenii sau
majoritatea acestora. Tirania reprezinta acea forma de organizare a statului in care puterea
este exercitata de o singura persoana in vederea realizarii propriilor interese. Oligarhia este
forma in care puterea statului este realizata de persoanele bogate. Democratia in doctrina
aristotelica reprezinta forma de organizare a statului in care puterea politica este exercitata de
catre intreaga populatie a polisului. In operele lui aristotel sunt descrise deosebirile care exista
intre functiile statului : legislative, executive si judecatoreasca. Contributia politica a statului
reprezinta elementul de organizare a acestor puteri
Sofiştii
erau un grup de înelepţi greci apărut în intervalul de trecere de la perioadafilosofiei greceşti
preclasice, la cea clasică. Principalul merit al sofiştilor este acela de a fi
intuitvaloarea şi importanţa omului în
Univers
, motiv pentru care au îndreptat filosofia
asupracondiţiei umane. În această preocupare ei încearcă o recunoaştere a individualităţii, asub
iectivităţii omului. Unul dintre sofiştii reprezentativi precumProtagoras, spunea că omul
estemăsura tuturor lucrurilor. Înţelegea prin aceasta că fiecare individ îşi crează la nivel
ideatic propriul său
Univers
pe măsura capacităţii sale subiective de imaginaţie şi gândire. Meritulacesta de recunoaştere a
subiectivităţii a fost exagerat însă atunci când a fost impus în teoriacunoaşterii, în sensul că
sofiştii au fost nevoiţi să accepte că a cunoaşte lumea înseamnă pentrufiecare subiect a-şi
cunoaşte propria lume, ceea ce înseamnă că fiecare îşi descoperă propriuladevăr, ceea ce
însemnă mai departe că adevărul este relativ la fiecare subiect. În această situaţiecând fiecare
om îşi cunoaşte propriul adevăr înseamnă că oamenii nici nu se pot înţelege între
ei pentru că fiecare îşi susţine adevărul propriu. Au ajuns astfel sofiştii la un subiectivism şirelati
vism total în cunoaştere. Această explicaţie nu a putut fi acceptată de reprezentanţiifilosofiei gr
eceşti clasice. De aceea începând cuSocratese porneşte critica relativismuluisofiştilor.
 Filosofia si functiile ei
Filosofia este un sistem coerent de cunoștințe cu caracter catalizator,inclusiv despre
întelegerea condiției umane și deasemenea reprezintă o formă de activitate rațională care
folosește noțiuni de maximi și generalități.
Filosofia ca concepție despre lume are 3 domenii de bază:
1)Logic– care examinează dreptul dintr-o perspectivă logică, trecînd prin particularitățile
sistemului juridic și urmărind conceptul universal al dreptului.
2)Fenomenologic – studiază dreptul ca un fenomen care este propriu popoarelor din toate
timpurile și demonstrează că dreptul e un produs al naturii umane.
3)Deontologic – evidențiază faptul că noi nu ne putem limita la propria înțelegere a normelor
pozitive ci să ne punem întrebarea dacă există altele.
Filosofia este știința ce privește lumea prin prisma condiției umane și ca orice știință are
metode de studiu:
1) Deducția – formă de raționament în care cunoașterea se produce de la general la particular.
2) Inducția – metodă de cunoaștere care pleacă de la cunoștințele particulare și ajunge la cele
generale.
3) Comprehensivă – metoda dată pune accentul pe subiectivitatea înțelegerii , a trăirii actului
pe o dimensiune psihologizantă.
*Funcțiile filosofiei dreptului se împart în 5 ipostaze:
1) Funcția logică – oferă posibilitatea de a studia raportul dintre drept și morală,dintre drept
subiectiv și obiectiv.
2) Funcția fenomenologică – studiază dreptul ca fenomen comun tuturor popoarelor ,ca în final
să fie un tablou juridic al umanității.
3) Funcția deontologică – oferă posibilitatea de a crea idealul dreptului,justiției și în baza lor de
a schimba realitatea juridică.
4) Funcția practică –rezolvă probleme practice cu care se confruntă omul și omenirea.
5) Funcția metodologică – permite cercetarea mai detaliată a realității juridice.
Raportarea filosofiei la alte domenii ale culturii :
1. Filosofia și știința au caracter rațional,deci folosesc noțiuni-formă a gîndirii abstracte care
fixează sau conține notele esențiale și necesare ce corespund obiectului
gîndirii. Știința apelează cu noțiuni concrete ,care se referă la obiecte
concrete,iar filosofia operează cu noțiuni abstracte.
2. Filosofia și religia sunt concepții integrale . Filosofia are caracter critic și poate combate
unele idei,iar religia apelează la sentimente și la credință.
3. Filosofia și arta. Filosofia are ceva in comun cu arta care o apropie de creația artistică.
Filosofii sunt ființe creative ce lansează ipostaze. Filosofia folosește conceptele recurgind la
analiză și democrație, iar arta recreează realitatea cu ajutorul imaginilor artistice.
Metoda logică - ,,Metoda logică nu este, propriu-zis, o cale catre obiect, un obiect mod
autonom de aflare a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare unui rezultat."
Prin caracterul său deductiv, ştiintele juridice se folosesc de categorile, rationamentele logicii.
,Logica nu este acelaşi lucru cu cunoaşterea. Logica nu întreprinde descoperirea probei, ci ea
decide dacă aceasta a fost găsită. Logica nu observă, nu inventează, nu descoperă, ea judecă. Ea
nu arată că un anume fapt particular probează un alt fapt, ci ea indică conditile generale în care
unele fapte pot proba pe altele... Logica, deci, este ştiinta operatilor intelectuale, care slujesc la
apreciere, la estimarea probei" (John Stuart Mill, Sistem de logică deductivă şi inductivă). in
genere, un proces de gândire este logic, dacă în momentul comparării a două sau mai multor
concepte între ele cu scopul de a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă contin un anumit
concep, dacă un rationament valabil pentru unul dintre conceptele comparate este valabil şi
pentru celelalte asemănătoare, etc. Acest procedeu al logicii generale este frecvent intâlnit în
cadrul dreptului. Elaborarea normelor juridice trebuie să se realizeze - pentru ca norma să aibă
consistentă prin respectarea principilor logicii formale. In acelaşi timp, o normă procedurală de
drept obligă pe acela care face o afirmatie în fata instantei s-o dovedească, stabilind şi reguli ce
formează domeniul argumentării

Metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă ,,thetică", adică o metodă a regulilor despre
care se pretinde că există prin ele însele. Cuvântul ,.thetic" provine de la grecescul ,theticos",
care înseamnă ceea ce se impune ca o regulă. Metod dogmatică năzuieşte spre obiect cu
ajutorul unei cunoaşteri filosofice, pure, extrase din anumite principi, pe care ratiunea le
întrebuintează, fără să cerceteze cum a cerceteze cum a ajuns la ele" 59 in drept metoda
dogmatică este în esență o metodă logică, deductivă care utilizează in demonstratile sale
anumite principi, a căror legitimitate nu a fost cercetată în prealabil. Premisele de la care
pomeşte metoda dogmaticá sunt constructile juridice, teoretice, principii afirmate de jurişti, cu
pretentia de a fi valabile oricând şi oricum. Această metodă accetuează importanta elementului
teoretic în aplicarea dreptului. Dreptul se aplică unor istäri de fapt, create dintr-un concret în
permanentă labilitate şi in acest cadru ,,constructia teoretică a juristului este doar un simplu
instantaneu asupra unei realităti care alunecă, nou refuzându-se încremeniri". Din cele expuse
deducem că constructile juridice au o valoare limitată in timp şi spatiu. Acest fapt impune
necesitatea verificării conceptilor juridice, cu scopul de a vedea care dintre constructiile
teoretice au supravietuit în timp şi care deja nu mai sunt valabile.
Metoda dialectică - dialectica este ştiinta demonstrativă a principiilor dogmaticii. ,,Metoda
dialectică înseamnă aflarea adevărului din îmbinarea înfatişărilor lui contradictorii, sinteza
pozitilor antitetice, jocul diferentelor şi asemănărilor, cunoscuta tehnologie a celor trei termeni
(teza, antiteza, sinteza)" 60. Această metodă a fost considerată de mulți o cheie universală a
aflării adevărului.

Metoda carteziană, este o metodă de cercetare a tot ceea ce nu este determinat întro ştiintă.
La baza acestei metode se află îndoiala, neîncrederea, care este urmată de tendinta de a
reexamina premisele oricărei cercetări şi de ai revizui concluzia. Metoda a fost formulată de
Descartes în lucrarea ,,Discurs despre metodă", în care sunt fixate principiile acestei metode,
sau regulile de urmat: primirea ca adevărate numai a lucrurilor evidente, asupra cărora să nu
existe îndoialá, ceea ce ar fi recomandabil in practica dreptului atunci când se interpretează
vointa legiuitorului şi a părtilor,- împărtirea dificultătilor în parti infime şi cercetarea fiecăreia in
parte; - ordine în gândire, în sensul că trebuie să începem cu lucrurile cele mai simple şi mai
uşor de cunoscut şi să urcăm până la cele mai complexe, procedeu ce ar da rezultate în
predarea dreptului în facultăti; revederea cât mai des a materialului şi a concluziilor, ceea ce ar
prinde foarte bine judecătorilor când redactează hotărârile judecătoreşti.

Metoda conceptualistă a lui I. Kant - Kant consideră că cunoaşterea înseamnă organizarea

continutului divers al experientei cu ajutorul datelor apriorice ale intelectului şi în perceperea
acestuia ca unitate. Cunoaştem doar ceea ce includem noi lucruri, independent de orice
experientă. Fenomenele, în genere, nu sunt nimic în afara reprezentărilor noastre, spune Kant.
La fel, în drept, o faptă tine de juridicitat numai în măsura în care i-am permis noi mai dinainte.
O judecată de valoare se adaugă lucrului şi-l face să apartină sau nu dreptului. E juridic şi just
numai ceea ce ratiunea noastră crede ca atare.

Metoda kantiană se referă nu la continutul obiectelor, ci la forma sub care acestea sunt
cunoscute de intelect. Scopul metodei kantiene este cercetarea analitică şi critică a
instrumentului cunoaşteri. in cadrul dreptului această metodă a fost probată de Francois Geny,
in lucrarea ,,Methodes et sources en droit prive positif" capitolul ,La libre recherche
scientifique.

Metoda intuitivă. Intuitia este o determinare complementară a intelectului în sensul că ea

activează pentru suplini, în anumite imprejurări, anumite goluri, sau incapacitatea intelectului.
Intuitia începe acolo unde se opreşte inteligenta. Intuitia este o determinare ce,spontană, in
sensul că ea porneşte de la sine. Intuitia este originară, primară, în sensul că ea formează
premisa majoră a unei judecăti, nefiind precedată de nici un rationament.

Metoda deductivă, cu forma sa tipică de manifestare silogistică. intr-o lungă traditie, pornind
de la o definitie initială a lui Aristotel, silogismul a fost identificat cu inferenta. in prezent, este
acceptată ideea că silogismul reprezintă un gen de inferentă clasică. Astfel inferenta obtine un
caracter universal, functionând în orice domeniu de cunoaştere, de la ştiintele naturii până la
cele sociale şi juridice, istorie şi mituri, considera K. Hubner.
Metoda inductivă. P. Botezatu subliniază că, traditional, logica se împărtea între deductie şi
inductie. Dar dezvoltarea ştiintei moderne nu mai face atât de sigură această diviziune. A fost
atenuată atât certitudinea obtinută prin deductie, cât şi validitatea inferentei inductive. Dar
contextul, în care noi le folosim (in drept), ne duce la efectuarea unei abstractții de la o serie de
dificultăti întâlnite, luând în consideratie aspectele clasice ale problemei . Stând lucrurile aşa,
ştiinta dreptului, ca şi celelalte ştiinte, a fost nevoită intotdeauna facă apel la inductie, aceasta
fiind aplicată cu folos şi în activitatea de legiferare şi în activitatea de aplicare a dreptului. Dacă
in cazul deductiei se parcurge calea regulă - caz - rezultat, atunci pentru inductie este
caracteristică o trecere de la caz rezultat -regulă.

Metoda combinată. Abordarea combinată, adică şi deductivă, şi inductivă, se impune în analiza

fenomenelor empirice, aşa ca în cazul dreptului. în cercetarea juridică, magistratul construieşte
faptele, interpretând mărturiile, vestigile, semnele. Acest dem ers presupune constructia unui
fapt necunoscut, plecând de la fapte cunoscute. Aplicarea acestei metode se caracterizează prin
trei faze: explorativă, descriptivă şi explicativă. Astfel metoda combinată se dovedeşte a fi mai
productivă pentru sfera dreptului, pentru că uneşte aspectele teoretice cu cele empirice,
implicând o legătură structurală.

Metoda comparativă. Dacă în traditia hegeliană metodele apar ca o concretizare lilor logice, în
cercetarea contemporană primatul îi revine mai degrabă metodologiei. in opera lui K. Popper,
chiar unele teze şi idei filosofice sunt în cele din urmă ipostazieri ale unor reguli metodologice.
G. Del Vecchio considera că metoda inductivă, în cele din urmă, se împarte într-o metodă
genetică şi într-o metodă comparativă . Mai sigur este ca dimensiunea genetica poate fi
subordonata celei comparative, drept metoda prin excelentă pentru ştiintele sociale. Ea este
productivă şi pentru drept, căci permite lärgirea variabilelor într-o cercetare, oferă repli la alte
studii, realizate în alte contexte, generalizarea unor cunoştinte verificate initial într- un anumit
context şi dezvoltarea de enunturi noi.
Metoda hermeneutică işi are originea într-o traditie filosofică şi într-o traditie teleologică.
intemeietorul acestei metode este Schleiermacher, metoda fiind desfáşurată de Dilthey, care
afirmă că ea este specifică şi aplicabilă tuturor ştiintelor spiritului. Prin afirmarea hermeneuticii
ca metodologie a devenit clară disjunctia dintre specificul metodologic al ştiintelor naturii şi
acel al ştiintelor socio-umane. Specificul traditiei metodologice hermeneutice poate fi redat prin
urmatoarele momente: 1) actiunile oamenilor sunt realităti sui generis, ireductibile la
evenimente 2) actiunile sunt determinate de intentii; 3) este posibilă şi necesară o explicatie
teleologică actiunilor . ,A judeca înseamnă a încadra faptul omenesc în dispozitiile legii spre a-l
aprecia şi sanctiona din punct de vedere juridic. A interpreta, însă, înseamnă a smulge
dispozitilor legale sensul lor propriu şi îintelesul lor adevărat, în lumina cărora fapta omului va
căpăta soluția juridică de rigoare". in sens larg, interpretarea constă in atribuirea unei
semnificatii fenomenului cercetat.

Metoda comprehensivă. Interpretarea, ca demers hermeneutic, vizează şi intelegerea. Efortul

interpretativ ridică o serie de probleme epistemologice. In practica juridică, de exemplu,
demersul interpretativ asupra unei fapte poate avea o latură demonstrativă, de probare a
vinovătiei unui inculpat în conformitate cu o anumită lege, dar poate avea şi o latură
persuasivă, de convingere a juratilor despre adevărul celor sustinute. Această corelatie
interpretare-convingere, interpretare- întelegere îi face pe multi autori să considere
hermeneutica drept o parte a comprehensiunii. Există totuşi diferentă între ele. Diferenta
constă în aceea că în hermeneutică punem pe interpretare, iar în cazul comprehensiunii
accentul adesea cade pe subiectivitatea întelegerii. O altă diferentă ar fi aceea că hermeneutica
se adresează planului epistemologic, iar comprehensiunea ne trimite mai degrabă la planul
ontologic. Deci comprehensiunea reprezintă o cale de acces la psihicul celui ce actioneazä 6
Toate metodele mentionate indică faptul că integrarea între filosofie şi drept oferă solutii şi
rezultate.
CONCEPTUL DE METODĂ- METODICĂ - METODOLOGIE Orice gen de activitate umană este şi
trebuie să fie ghidată de anumite principii şi norme. Metodele cunoaşterii ştiintifice includ în
sine sistemul unor astfel de principii al actiunii cognitive, implicate atât în activitatea de
cercetare şi descoperire, cât şi în expunerea noilor date.

Cuvântul metodä vine de la grecescul , methodos", care înseamnă cale, drum, dar şi mod de
expunere. Preocuparea pentru perfectionarea metodei a dus la aparitia ştiintei despre metodă -
metodologia. Profesorul Nicolae Popa defineşte metodologia drept sistemul celor mai generale
principii de investigatie, deduse din sistemul celor mai generale legi obiective . Metoda deci
apare ca un mijloc eficace al gândiri. Metoda te conduce la adevăr. Metoda este calea urmată
spre a realiza ceva anume, mijloc de a realiza anumite obiective, activitatea ordonată a
subiectului sub orice formă. Functia de bază a metodei este organizarea interioară şi reglarea
procesului de cunoaştere sau a modificărilor practice ale unui anume obiect. Astfel, metoda
este totalitatea anumitor norme, reguli, operatii, mijloace a cunoaşterii şi actiuni. Metodă
înseamnă un sistem de prescriptii, principii, cerinte, care trebuie să-l ghideze pe cercetător în
solutionarea unei probleme concrete, în obtinerea unui rezultat scontat într-un anumit
domeniu de activitate. Metoda disciplinează procesul a adevärului, permite economisirea
puterilor timpului, şi de a ajunge la rezultatul final pe calea cea mai scurtă. Termenul metodă
are două sensuri: în sens larg - acesta înseamnă un proces de cunoaştere care include mai
multe mijloace, cum ar fi metoda analizei teoretice, care include in continutul său sinteza,
abstractizarea, generalizarea, etc. in sens restrâns - metodă inseamnă mijloace ale unei
discipline, domeniu ştiintifi cum ar fi spre exemplu în drept metoda observatiei, metoda
anchetei, experimentul ş.a.

Metodologie. Metodologia este o unealtă a gândirii in cadrul cooperării dintre subiectul

cunoscător şi obiectul de cunoscut, cum zice Ciucă V.M. ,,metodologile sunt create pentru a fi
parcurse".O contributie deosebită in dezvoltarea metodologiei cunoaşterii ştiintifice a avut-o
filosofia clasică germană (Hegel) prin analiza profundă a metodei dialectice. Atunci când se
recurge la o anumită metoda nu înseamnă că toate celelalte vor fi neglijate, deoarece de reguia
ea este aplicată in concordantă cu altele. Din acest considerent contează pluralismul
metodologic, adică capacitatea de a opera cu diverse metode şi de a le aplica eficient în
practică. In procesul de aplicare fiecare metodă se modifică în dependentă de anumite conditii
concrete, de scopurile urmărite, caracterul problemelor de solutionat, specificul obiectului
domeniului de aplicare a metodei.

Metodologia include in sine următoarele elemente: 1) teze; 2) principii normative; 3) strategii

de cercetare ce întrunesc aceste principi; 4) criterii de testare sau verificare a rezultatelor
obtinute28. Prin intermediul caracteristicilor sale metodologia se manifesta ca ştiintă sau
teorie generală a metodelor cunoaşterii intr-un anumit domeniu.

Metodologia ca ştintă cuprinde o problematică vastă, complexă şi controversată. Ea trebuie să

gäsească raspunsuri la un şir de intrebări cum ar fi: cine ghidează o analitica a metodei, in
vederea aplicării ei; ce relatie există intre obiectul cercetat, metodă şi agentul cunoscător, care
sunt limitele unei metode şi care sunt atitudinile noastre fată de interactiunile dintre metode;
există o metodă generală, care le fundamentează pe celelalte; care este natura relatiei teorie
metodologice.