Definiţi obiectul de studiu al filozofiei dreptului, aspectele, problemele fundamentale şi

funcţiile ei.
Filosofia dreptului, după cum rezultă şi din numele său, este disciplina preocupată de studierea
dreptului. Dreptul, însă, este studiat şi de ştiinţele juridice speciale, fiecare dintre acestea
examinând dreptul din punctul de vedere al înţelegerii lor specifice şi a procedeelor de studiere
a obiectului dat, de pe pozţiile deosebite ale obiectului lor de studiu. Prin cuvântul obiect se are
în vedere ceea ce încă urmează a fi studiat şi înţeles, iar prin conceptul deobiect de studiu
al ştiinţei ! deja o înţelegere oarecare teoretică"ştiinţifică a obiectului, forma sa cognitive,
semantică de exprimare "legea sau principiul, o anumită concepţie a înţelegerii şi
reprezentării lui. Ca ştiinţă teoretică generală,filosofia dreptului studiază dreptul în esenţa sa
universală , spre deosebire de ştiinţele juridice speciale care studiază dreptul în natura şi
caracterele lui particulare. Nici o ştiinţă juridică specială nu poate explica ce este dreptul
îngeneral , ce are el universal, precizînd doar ce este dreptul la un anumit popor ,întrun anumit
moment dat .Problematica filosofiei dreptului.
1)Care sunt conditii le de justificare a dreptului$calea axiologiei juridice.
2)Care sunt conditiile de valabilitate a categoriilor juridice calea epistemologiei juridice.
3)Care sunt conditiile de adeverire a omului prin dreptul pozitiv calea ontologiei juridice.
In ceea ce priveşte funcţiile filosofiei dreptului, ele sunt cele caracteristice tuturor ştiinţelor, şi
anume informativă,cognitivă,educativă etc. in afară de acestea, filosofia dreptului are ca
principale următoarele funcţii: funcţia conceptuală şi funcţia metodologică.
Funcţia conceptual a filosofiei dreptului constă in aceea că ea inarmează oamenii cu cunoştinţe
generale despre drept,despre principiile realităţii juridice. Reprezentand atitudinea omului
faţă de existenţa juridică, viziunile lui asupra scopului şi sensului vieţii, asupralegăturii dintre
interesele şi necesităţile lui şi sistemul de drept general social,filosofia dreptului stă la baza
orientării sociale, a activităţii oamenilor, a atitudinii lor faţă de fenomenele juridice ale vieţii
sociale. Astfel, datorită faptului că filosofia dreptului are un obiect de studio raportat la intreaga
realitate juridică,ea oferă o concepţie de ansamblu asupra lumii juridice in care işi găseşte
realizarea dialogul permanent dintre om şi lume. Funcţia metodologică a filosofiei dreptului
constă in aceea că datorită obiectului ei de studiu, ea contribuie la elaborarea unor noi
procedee şi metode de lămurire, studiere şi transformare a realităţii juridice. Metodele
generale de activitate, scopurile şi idealurile elaborate şi promovate de filosofia dreptului in
măsură egală se referă şi la activitatea ştiinţifică. De aceea, filosofia dreptului se manifestă ca
metodologie generală pentru ştiinţele juridice speciale, pe care le ajută să işi organizeze şi
sistematizeze propriile sisteme de cunoştinţe. In concluzie, trebuie să menţionăm că necătand
la faptul că filosofia dreptului este o disciplină teoretică şi abstractă, ea are şi o importanta
funcţie practică- propune şi definiţi obiectul de studiu al
filozofiei dreptului, aspectele, problemele fundamentale şi funcţiile ei.
2.Elucidaţi arsenalul metodologic al filozofiei dreptului.
Ca ramură a filosofiei, Filosofia dreptului se supune exigenţelor metodologice aleacesteia.
Având, însă, un obiect d i s ti n c t d e c e r c e t a r e , d r e p t u l , c ă r u i a î i   s u n t
proprii
a n u m i t e   d i s p o n i b i l i t ă ţ i   d e   c e r c e t a r e ,   F i l o s o fi a   d r e p t u l u i este mai
sensibilă la un anumi tunivers metodologic şi mai opacă la altele. Filosofi a
dreptului se serveste deambele perechi de metode caracteristice si filosofiei si anume:
inductia , deductia, analiza si sinteza. In cercetarea logica a dreptului domina deductia, adica se
face o analiza rationala, fiindca trebuie sa se cerceteze conditiile care determina posibilitatea
dreptului si a cunoasterii sale. Prin analiza logica trebuie sa se gaseasca un criteriu innascut in
spiritul nostru astfel ca experienta sa insemne ajutor dar nu baza cercetarii. Pe cind
in cercetarea fenomenologica a dreptuluidomina inductia. Iar in cercetarea idealului dreptului
de asemenea deductia. In a doua cercetare unde este vorba deobservarea evolutiei istorice
adica de fenomenologia dreptului prevaleaza inductia. Aici se aduna faptele se examineaza
institutiile juridice positive ale diferitor popoare 'se indeplineste o cercetare empirica. Metoda
inductive se subimparte in metoda genetic care studiaza originile si cea comparativa care
confrunta diverse sisteme juridice. Prima pentru a dobindi o cunoastere integrala a evolutiei
dreptului a doua pentru ca dreptul unui anumit popor prezinta totdeauna caractere unilaterale.
In perspectivă istorică, evoluţia Filosofiei dreptului nu ar fi f o s t p o s i b i l ă f ă r ă
 inovaţiile metodologice ale lui Socrate, Platon, Toma d’aquino, kant, Hegel ş.a. Toma da-
quino,împreună cu întreaga filosofie medievală descoperă esenţa divină a dreptului, prin metoda
transcendentală defactură religioasă, în timp ce Kant foloseşte aceeaşi metodă, dar de factură
laică,coborând transcendenţa din cer, în spiritual uman şi conturând, astfel, ideea de drept subiectiv, în
opoziţie cu cel obiectiv. Logicismul filosofic, precum şi curentele ce iau urmat, îndeosebi Analiza logică a
limbajului au făcut posibilă dezvăluirea valenţelor conceptuale ale noţiunii dreptului, în timp ce Filosofia
vieţii, Existenţialismul şi Filosofia post modernă a omului, exacerbând tema unicităţii fiinţei umane şi a
totalităţii ca trăsătură a existenţei, au deschis calea unei adevărate filosofii a :Drepturilor omului;, cea
mai vehiculată tema contemporană de Filosofie politică si juridica.
Determinaţi semnificaţia e'presiei “relatiismul gnoseologic al sofiştilor’’. Sofiștii sunt
întemeietorii discursurilor politico-juridice. In domeniul gnoseologii"cunoașterii, cercetării
,sofiștii adoptau o poziție individualistă, fapt pentru care se vorbește :relativismul gnoseologic
al sofiștilor;, potrivit căruia orice om de tine o înțelegere proprie a lucrurilor și cunoașterea
acestora. -ceastă înțelegere are uncaracter dinamic, în permanentă schimbare. Anul și acela și
om poate lua, pentru perioade diferite de timp, poziții diferite"chiar contrare cu privire la
aceeași problemă.-ceastă atitudine gnoseologică presupune inexistența unei adevărate științe,
obiective și universale, pot exista numai păreri"poziție cunoscută sub denumirea :scepticismul
sofiștilor în domeniul cunoașterii;. Chiar dacă sofistii au introdus raționalismul în gnoseologie,
pentru ei cunoașterea nu era decât ceva profitabil. Ei își petreceau timpul călătorind prin orașe
și oferind serviciile lor peun preț stabilit. Serviciile ce le ofereau erau folosirea capacităților lor
de a convinge, de a pune la îndoială orice lucru, chiar și un adevăr de partea căruia erau ei.
Si organizau dezbateri și asigurau victoria celora care plateau.
 Platon
Întreaga operă a lui Platon a fost influențată de moartea profesorului și mentorului
său, Socrate. Acesta a căzut victimă a uneltirilor dușmanilor săi care au reușit prin discursuri
demagogice să obțină condamnarea sa la moarte. De aici vine și neîncrederea lui Platon față
de democrație și ideea care revine de câteva ori pe parcursul operei sale: în țările democratice
nu guvernează de fapt poporul ci demagogii care reușesc să-i manipuleze pe cei mulți.
Această concepție l-a făcut pe Platon să caute un alt sistem politic în care să fie eliminate
defectele democrației.
Platon și-a dezvoltat ideile filosofice sub forma unor dialoguri, formă care îi dădea
ocazia să analizeze și argumentele adversarilor și să le combată. Forma de dialog este mai
accesibilă decât tratatele filosofice pe care le întâlnim la alți autori, și în special la Aristotel,
însă prezintă dezavantajul că ideile nu sunt dezvoltate atât de sistematic. În cele mai multe
dialoguri personajul principal si cel care împinge dezbaterea spre o concluzie specifică este
Socrate. Este greu însă să facem distincția între ideile lui Socrate și cele ale lui Platon.
Probabil că unele teze au fost preluate de la mentorul său dar majoritatea par să fie totuși ale
lui Platon.
Cugetările sale despre drept capătă o formă cristalizată doar în Republica și în Legile.
Dintre celelalte dialoguri în carte apar idei cu privire la drept merită să fie menționat Criton
în care este relatată discuția dintre Socrate, care își aștepta condamnarea la moarte, și Criton,
elev și prieten al său care îi propuneau să evadeze.Socrate refuză explicând că atunci când a
ales să accepte legile bune ale cetății a acceptat să le respecte și pe cele rele.
Platon conturează aici primele elemente ale teoriei contractului social: pentru binele său
cetățeanul
acceptă să se supună legilor cetății, atât cele pe care le consideră bune cât și cele pe care le
consideră rele, pentru că de aceasta depinde securitatea sa și menținerea acelui construct
politico-juridic care este statul. Totuși Platon încearcă să corecteze lipsurile statului
democratic conturând un proiect al unui stat ideal în Republica.
Republica începe cu o discuție despre bine. Este binele plăcerea așa cum pare să
creadă majoritatea populației sau rațiunea? Constă el în satisfacerea instinctelor imediate sau
în căutarea bunelui ultim care nu poate fi atins decât printr-un sacrificiu? Platon alege ultima
soluție care se concretizeaza într-o tentativă de determinare a statului ideal.
Statul ideal are două atribute principale: 1) El este fundamentat pe ideea de dreptate
2)Toți cetățenii săi sunt fericiți.
Justiția și legile au drept scop realizarea binelui comun. Democrația este respinsă de
filosoful atenian pentru că oferă prea multă libertate și duce în final la autodistrugere.
Libertatea duce și la inegalitate iar aceasta din urmă la lupte între grupări cu interese opuse
(bogații și săracii) pentru resursele societății. Scopul legilor este de a întări coeziunea cetății.
Pentru a realiza acest scop ea nu trebuie să favorizeze o categorie socială ci să realizeze
binele pentru toți cetățenii.
Platon consideră că toate problemele Atenei și a altor cetăți sunt generate de
politicienii incompetenți sau corupți. Guvernarea cetății ideale trebuie să fie înfăptuită de
oameni cinstiți și înțelepți. Pentru a realiza acest lucru Platon concepe un sistem de selecție a
conducătorilor cetății. Toți tinerii trebuie să urmeze un sistem educativ pentru ca prin rațiune
să ajungă să-și controleze pasiunile. Educația impune tinerilor un set de valori morale pe care
ei le vor interioriza. Până la 20 de ani educația se face în comun iar de la această vârstă sunt
selecționați cei care prezintă aptitudini și sunt capabili să treacă la un nivel superior de
educație. Cei care nu sunt selecționați vor deveni agricultori și meșteșugari. Ei vor avea
familie și dreptul de a avea proprietate. Sarcina lor va fi de a-i întreține pe conducători
 Aristotel
Aristotel a fost cel mai renumit elev al lui Platon. Spre deosebire de acesta și-a
dezvoltat ideile într-o serie de tratate filosofice. Spre deosebire de Platon, care înainte de a se
dedica filosofiei a fost poet și a încercat să de-a o formă literara operelor sale, Aristotel a
evitat speculațiile și utopiile.
Aristotel și-a dezvoltat viziunile despre drept în Etica Nicomahică și Politica.
Aceasta din urmă este o scriere incompletă, o analiză a tipurilor de stat și a vieții politice care
rezultă din cercetările pe care autorul le-a făcut asupra constituțiilor a 158 de state. Din
analizele sale s-a păstrat doar cea despre statul atenian. Putem deci spune că Aristotel a fost și
primul specialist în drept comparat.
La fel ca și Platon, Aristotel considera că scopul fiecărui individ trebuie să fie
îndeplinirea binelui. Știința care se ocupă de obținerea binelui pentru cetățeni este politica.
Politica stabilește prin legi ce trebuie făcut și ce trebuie interzis în acest scop. O expresie a
binelui este frumosul moral și dreptatea.
În căutarea binelui suprem Aristotel formulează opinii care diferă de cele ale lui
Platon. Binele suprem este virtutea. De virtute se preocupă și omul politic pentru că el
urmărește să-i facă pe cetățeni oameni capabili și obedienți față de lege. Legile sunt necesare
pentru că omul este slab și cedează pasiunilor. Purtat de pasiuni el tinde să-și facă rău și să
facă rău celor din jur. Legile au și un scop educativ - ele vizează interiorizarea virtuții.
Aristotel analizează în cartea aV-a a Eticii nicomahice noțiunea de dreptate care,
consideră el, are mai multe sensuri. Într-un prim sens este considerat nedrept cel care încalcă
legea și încearcă sa aibă mai mult decât i se cuvine nesocotind principiul egalității iar drept
cel care se conformează legilor și respectă egalitatea. Omul nedrept încearcă să aibă mai mult
decât i se cuvine iar nedreptatea se manifestă în sfera bunurilor.
Dat fiind că cel care violează legea este un om nedrept iar cel ce o respectă e drept
rezultă că într-un anume sens toate dispozițiile legale sunt drepte. Dreptatea e definită ca
legalitate iar nedreptatea ca ilegalitate.
Aristotel consideră că există două tipuri de justiție: distributivă și corectivă. Cea
distributivă vizează distribuirea bunurilor materiale după valoare iar valoarea nu coincide cu
egalitatea. Conflictele și crimele încep atunci când cei egali nu împart și nu posedă bunuri
egale și când cei inegali posedă și împart bunuri egale. Exegeții au numit acest principiu
”principiul egalității proporționale” sau ”al inegalității inegalilor”.
Dreptatea corectivă este cea care asigură corectitudinea raporturilor private.Aceasta e
de două tipuri pentru că raporturile private pot avea caracter voluntar sau involuntar.
Voluntare sunt de exemplu vânzarea, cumpărarea, împrumutul, depozitul, etc. Ele se numesc
voluntare pentru că sunt rezultatul unui acord de voințe liber consimțit. Cele involuntare pot
fi a)clandestine, ca furtul, adulterul, prostituția, etc și b)acte de violență cum sunt
omuciderea, jaful, sechestrarea de persoane, etc.
În justiție contează numai faptele consideră Aristotel. Nu contează dacă un om de bine
l-a jefuit pe un om de nimic sau un om de nimic l-a jefuit pe un om de bine, nici dacă un
adulter a fost comis de un om de bine sau de un om de nimic, legea ia în considerare doar
natura delictului, interesându-se doar dacă o parte a comis o nedreptatea iar alta a fost
victima ei.
Aristotel consideră că dreptul este de natură politică pentru că elaborarea legilor și
definirea nedreptății cad în sarcina cetății.
Aristotel consideră că dreptul politic se împarte ăn două specii: dreptul natural și
dreptul pozitiv. Dreptul natural este cel care își păstrează valabilitatea pretutindeni
indiferent de opiniile care le suscită pentru că este impus de natura lucrurilor. Totuși el
acceptă faptul că într-o oarecare măsură și legile dreptului natural sunt schimbătoare pentru
că și oamenii se schimbă de-a lungul timpului. Cauza validității dreptului natural este o
necesitatea morală și logică. La dreptul natural se ajunge logic, prin raționament, plecând
însăși de la ideea de drept. Această idee a stat la baza doctrinei dreptului natural până în zilele
noastre. Și adepții filosofiei dreptului natural din sec XXI consideră că orice individ poate să
ajungă prin raționament la desprinderea unor legi ale dreptului natural (să nu ucizi pe
aproapele tău de pildă).
Dreptul pozitiv provine dintr-o convenție, el fiind instituit de către comunitate. După
cum foemele de guvernământ diferp și legile de drept pozitiv sunt diferite în fiecare
comunitate.
Roma antică a preluat multe dintre ideile filosofice ale grecilor. Romanii au fost
influențați în special de filosofia stoicilor și de doctrina dreptului natural.Stoicii considerau că
fericirea poate fi obținută cu ajutorul înțelepciunii și al controlului emoțiilor. Moartea lui
Socrate era dată deseori ca exemplu demn de urmat.
 Cicero
Cicero, cel mai important filosof roman interesat de filosofia dreptului a preluat
filosofia stoicilor și a dezvoltat această concepție. El a fost și unul dintre cei mai renumiți
juriști și oratori ai lumii romane. Cicero considera că liberatatea individului nu se poate
realiza decât într-o republică constituțională unde domină persuasiunea și nu coerciția. Însă
pentru a o realiza este nevoie de oameni buni care să se coalizeze pentru a impune dreptatea.
Legea trebuie să fiie în acord cu natura scrie el în De Re Publica. ”Legea adevărată este
rațiunea dreaptă în conformitatea cu natura, universală, neschimbată, eternă, care ne oprește
să facem rău (...) Această lege nu poate fi contrazisă de nici o altă lege, și nu se poate nici
deroga de la ea, nici nu poate fi abrogată. Nici senatul și nici poporul nu ne poate da
permisiunea să nu ne supunem acestei legi universale a justiției”
Vedem aici o continuare a doctrinei dreptului natural formulată de Aristotel.
Cicero consideră că ordinea socială și nu natura este sursa inegalității. Natura ne
comandă să ne acordăm respect egal datorită faptului că suntem descendenții aceleiași
comunități umane. Statul trebuie să fie o comunitate etică iar legile rezultatul acordului
comunității.
În De legibus, Cicero reia aceste idei dezvoltând teoria dreptului natural. Natura este
sursa legilor la care individul ajunge cu ajutorul rațiunii. Originea dreptății se găsește în lege
pentru că aceasta este o forță a naturii. Legea naturală este diferită de legile pozitive,
temporare și create de om. Legea naturală există chiar dacă nu este recunoscută de dreptul
pozitiv. Chiar dacă nu exista o lege împotriva violului pe vremea lui Tarquinius, fiul acestuia
a încălcat legea naturală atunci când a violat-o pe Lucreția.
Legile pozitive pot fi create și de tirani dau grupuri dornice să-și impună puterea. Dar
în acest caz societatea va sesiza faptul că legile sunt nedrepte. Dacă legea ar permite adulterul
sau falsificarea testamenelor de pildă opinia publică nu ar accepta astfel de lege.
Legile au fost create pentrua garanta siguranța cetățenilor, conservarea statului,
liniștea și fericirea ființei umane. De aceea legile care au un rezultat contrar nu pot fi numite
legi și întotdeauna vor sfârși prin a fi înlăturate de comunitate.
Întrebări de autoevaluare:
- Ce probleme ale guvernării încearcă să rezolve Platon în Republica?
- Cum clasifică Aristotel justiția?