UNIVERSITATEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVA

Raport
(Lucru individual)
Tema: Eroarea si importanta ei penal-juridica

A efectuat:
Studenta anului I GR.1807
NEAGU VIORICA

Chisinau 2019

Cuprins
1. Eroarea in dreptul penal
2. Clasificarea erorilor

3. Eroarea de drept

4. Eroarea de fapt

5. Concluzie

6. Bibliografie
 Eroarea in dreptul penal
Principiul raspunderi si pedepsei penale numai pentru fapte savirşite cu vinovatie
(inariminarea subiectiva) presupune aprecierea tuturor reprezentarilor faptuitorului
asupra caracterului faptei savirsite, atit ale celor veridice (reale) cit si ale celor
eronate. Astfel, pentru deteminarea coreta a continutului laturIi subictive a
componentei infractiuni, are o importantă deosebita stabilirea esentei si influentei
erorii asupra formei de vinovatie.
Legislatia penala a Republici Moldova nu contine prevederi speciale care
reglementeaza raspunderea panala in prezenta erorii, in doctrina penala eroarea
este definita ca “reprezentarea gresita de catre cel ce savirseste o fapta
prevazuta de legea penala a realitatii di momentul savirsirii faptei,
reprezentarea determinatat de necunoasterea sau cunoasterea gresita a unor
date ale realitatii, fie a unor dispozitii legale.”
Eroarea poate avea ca sursa fie o completa cunoastere a unei imprejurari de fapt ori
de drept in care a avut loc savirsirea faptei, fie o cunoastere gresita, inexacta a unor
astfel de date. Din aceasta caracterizare rezulta ca nu exista eroare in caz de
indoiala (dubiu), ci doar in constiinta cunoasterii exacte a acesteia. Cel care
actioneaza cu constiinta cunoasterii nesigure a realitatii accepta riscul urmarii
prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristica intentiei indirecte. Tot asfel nu
poate fi considerata eroare incapacitatea sau neglijenta profesionala care a
determinat o greseala de calcul sau aplicarea gresita a unui procedeu stiintific in
exercitarea unei prifesii, deoarece in astfel de cazuri exista obligatia legala pentru
cei in cauza de a cunoaste realitatea .Eroarea influenteaza direct factorul intelectiv
al vinovatiei si indirect pe cel volitiv.
Factorul intelectiv consta in prevederea sau neprevederea rezultatului firesc al
actiunii sau inactiunii prevazute de legea penala precum si in cunoasterea tututror
acelor stari, situatii sau imprejurari care atribue faptei caracter penal ori o anumita
gravitate.
Cu toate ca nu este agreata de nimeni si nicaieri, in unele ramuri ale dreptului, cum
este dreptul penal, fiind chiar sanctionata in unele cazuri, eroarea este un fenomen
absolut natural care pur si simplu se petrece, independent de vointa noastra.
Eroarea a fost privita cu scepticism la inceput, ne referim la perioadele moderne de
inceput ale dreptului penal, cand aproape in fiecare stat se sanctiona eroarea,
crezandu-se ca nu are nicio relevanta. Apoi, rand pe rand, statele au acceptat ideea
psihologilor ca eroarea ar trebui sa exonereze faptuitorul de raspundere penala,
intrucat acesta nu a dorit comiterea faptei respective. In lucrarile de psihologie, s-a
aratat ca eroare poate avea cauze multiple: erori de rationament, erori de senzatie,
erori de perceptie etc. Procesul de cunoastere prin care se evita sau se incearca
evitarea erorii tine de gradul de cultura, de experienta de viata acumulata, sau chiar
de insusi individul prin capacitatile cu care a fost inzestrat.
 Clasificarea erorilor
Dacă făptuitorul nu cunoaște ori nu cunoaște exact, în momentul săvârșirii
infracţiunii, anumite date ale realităţii care determină caracterul prejudiciabil al
faptei sau gravitatea acesteia, eroarea sa îl face să nu-și dea seama de caracterul și
gravitatea urmărilor faptei și, totodată, îl împiedică să-și determine în mod
conștient voinţa. Deși dispune de toate facultăţile psihice care îi permit să înţeleagă
și să-și dirijeze actele sale de conduită, sub influenţa erorii această capacitate
psihică poate deveni ineficientă, ducând la lipsa de vinovăţie a persoanei. De
aceea, în știinţa dreptului penal este studiată această influenţă posibilă a erorii
asupra vinovăţiei și răspunderii penale.
Doctrina penală face distincţie între mai multe tipuri de eroare, în raport cu
diferite criterii:
a) în raport cu obiectul său, eroarea poate fi de fapt și de drept (aceste modalităţi
vor fi supuse analizei detaliate în paragraful următor);
b) în raport cu efectele sale juridice, eroarea este denumită principală (atunci când
se răsfrânge asupra unor date de fapt privind unul dintre elementele constitutive ale
infracţiunii) și secundară (atunci când se referă la o stare, situaţie sau împrejurare
care constituie o circumstanţă a infracţiunii);
c) după factorii care determină eroarea, se disting: eroare prin necunoaștere sau
ignoranţă (determinată, de regulă, de lipsa de cultură) și amăgirea sau inducerea
în eroare (care reprezintă o stare psihică provocată de acţiunea de înșelare
exercitată de către o persoană asupra alteia);
d) după consecinţele pe care le poate avea, eroarea poate fi esenţială (când
reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii lui și exclude
vinovăţia) și neesenţială (când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare,
iar pe planul consecinţelor juridice reprezintă o circumstanţă atenuantă).
e) după posibilitatea de evitare a erorii se disting: eroare de neînlăturat sau
invincibilă (când se datorește necunoașterii complete a realităţii și care nu ar fi
putut fi înlăturată oricâtă diligenţă ar fi depus făptuitorul) și eroare vincibilă sau
înlăturabilă (care ar putea fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent).
 Eroarea de drept
Eroarea de drept reprezintă aprecierea greșită de către vinovat a esenţei de
drept sau a consecinţelor juridice ale faptei săvârșite.
Se disting următoarele modalităţi ale erorii de drept:
A. Aprecierea greșită de către cel ce săvârșește fapta, ca având un caracter
inofensiv, neincriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta constituie o
infracţiune. Această modalitate a erorii nu exclude răspunderea penală, deoarece
necunoașterea legii nu poate fi identificată cu lipsa conștientizării caracterului
prejudiciabil al faptei și nu constituie o justificare pentru cel vinovat.
B. Aprecierea greșită de către cel ce săvârșește fapta, ca având un caracter
prejudiciabil, incriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta nu
constituie infracţiune (infracţiune putativă). În acest caz, fapta nu aduce prejudiciu
valorilor sociale apărate de normele dreptului penal, nu este social-periculoasă și
ilegală, de aceea nu constituie temei obiectiv al răspunderii penale. De exemplu
“sustragerea” unor anvelope auto aruncate din cauza uzurii nu constituie
infracţiune deoarece lipsește obiectul atentatului.
C. Reprezentarea greșită a făptuitorului asupra consecinţelor juridice ale
infracţiunii săvârșite: calificarea faptei, categoria și cuantumul pedepsei ce poate fi
stabilită pentru fapta săvârșită. Conștientizarea împrejurărilor menţionate nu face
parte din conţinutul intenţiei și nu influenţează forma vinovăţiei, de aceea nu
exclude răspunderea penală. În cazul erorii de drept regula generală este că
răspunderea penală a persoanei, ce are o reprezentare greșită asupra
particularităţilor și consecinţelor de drept ale faptei săvârșite, survine în
corespundere cu aprecierea acestei fapte de către legiuitor și nu de către subiect.
Astfel, putem menţiona că eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei,
calificarea faptei și răspunderea penală a făptuitorului.
 Eroarea de fapt
Eroarea de fapt este necunoașterea sau cunoașterea greșită a unor stări, situaţii sau
împrejurări de fapt în care a fost săvârșită infracţiunea și care, potrivit legii,
reprezintă fie un element constitutiv al infracţiunii, fie o circumstanţă agravantă.
În doctrina penală sunt cunoscute următoarele modalităţi ale erorii de fapt:
a. eroarea în obiectul infracţiunii;
b. eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii;
c. eroarea în urmările infracţionale;
d. eroarea în legătura de cauzalitate;
e. eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii.
Suplimentar la modalităţile evidenţiate, în literatura de specialitate sunt
analizate eroarea în obiectul atentatului, în victima infracţiunii, în mijloacele și
modalitatea săvârșirii infracţiunii. Considerăm însă nejustificată evidenţierea
acestor categorii de eroare drept modalităţi de sine stătătoare. În fapt, acestea
reprezintă niște variaţii ale modalităţilor sus-menţionate de eroare sau în general nu
au importanţă pentru răspunderea penală. Valoare practică are doar eroarea de fapt
esenţială, care ţine de elementele constitutive ale componenţei infracţiunii,
influenţând vinovăţia în limitele răspunderii penale. Eroarea în obiectul infracţiunii
există în cazul reprezentării greșite a infractorului asupra naturii sociale și de drept
a obiectului atentatului.
Sunt două categorii ale acestei modalităţi de eroare:
A)– substituirea obiectului infracţiunii (subiectul infracţiunii consideră că
atentează la un obiect, însă în realitate, din eroare, atentează la alt obiect juridic
generic ocrotit de legea penală). De exemplu, persoana încearcă să sustragă dintr-
un depozit farmaceutic preparate narcotice, dar în realitate sustrage medicamente
ce nu conţin substanţe narcotice. În cazul acestei erori fapta se va califica ținându-
se seama de intenţia subiectului
B)– tentativa de sustragere a substanţelor narcotice. – necunoașterea
circumstanţelor care schimbă aprecierea socială și de drept a obiectului infracţiunii.
Astfel, graviditatea victimei în cazul omorului intenţionat sau minoritatea victimei
în cazul violului sporesc pericolul social al acestor infracţiuni și servesc drept
semne calificative. Dacă subiectul nu cunoaște despre existenţa acestor
circumstanţe, dar ele există în realitate, infracţiunea va fi calificată ca săvârșită fără
circumstanţe agravante. Atunci când subiectul are o presupunere greșită că există o
asemenea circumstanţă agravantă, fapta va fi calificată drept tentativă de
infracţiune în prezenţa circumstanţelor agravante.
 Eroarea în obiectul infracţiunii trebuie deosebită de eroarea în obiectul
atentatului și de eroarea în persoana victimei infracţiunii. Spre deosebire de eroarea
în obiectul infracţiunii, care este o eroare în relaţiile sociale ocrotite de legea
penală, eroarea în obiectul atentatului constă dintr-o falsă percepere și reprezentare
a calităţilor materiale ale obiectelor în limitele acestor relaţii sociale asupra cărora
atentează persoana. În cazul acestei erori, subiectul cauzează daune nu obiectului
preconizat, ci unui alt obiect similar. De exemplu, intenţionând să săvârșească o
sustragere prin pătrundere la vila proprietarului A, infractorul, din eroare, pătrunde
în vila proprietarului B. Această modalitate a erorii nu afectează elementele
constitutive ale infracţiunii și nu influenţează forma vinovăţiei, calificărea faptei și
răspunderea penală.
Eroarea în persoana victimei constă în aceea că vinovatul, intenţionând să
atenteze asupra unei persoane concrete, din eroare, atentează la o altă persoană.
În acest caz consecinţele de drept sunt similare erorii în obiectul atentatului cu
condiţia că nu este substituit obiectul juridic generic al infracţiunii (de exemplu,
omorul unui cetăţean de rând în locul unui funcţionar înalt de stat, preconizat drept
victimă a infracţiunii pentru a-i curma activitatea de stat sau politică).
Eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii se poate manifesta în două situaţii:
A)– persoana apreciază greșit fapta săvârșită ca fiind prejudiciabilă, în realitate
însă aceasta neconstituind o infracţiune. Această modalitate a erorii nu influenţează
forma vinovăţiei, infracţiunea rămânând intenţionată. Răspunderea penală va
surveni pentru tentativa de infracţiune, întrucât intenţia infracţională nu a fost
realizată (de exemplu, punerea în circulație a valutei străine, pe care vinovatul, din
eroare, o consideră falsă, constituie tentativa la punerea în circulaţie a valutei
străine false).
B)– persoana apreciază greșit fapta săvârșită ca fiind legală, în realitate însă
aceasta constituie o infracţiune (de exemplu, persoana este sigură că efectuează o
achitare cu bani adevăraţi, aceștia fiind însă falși). Această modalitate a erorii
exclude intenţia infracţională, înlăturând răspunderea penală. Eroarea în urmările
infracţionale constă în reprezentarea greșită a făptuitorului asupra particularităţilor
calitative sau cantitative ale prejudiciului provocat prin săvârșirea infracţiunii.
Eroarea în calitatea urmărilor infracţionale, adică în caracterul prejudiciabil al
acestora, poate consta în:
1)– prevederea unor urmări care în realitate nu au survenit. Această eroare nu
exclude răspunderea penală, fapta fiind calificată corespunzător intenţiei
făptuitorului. De exemplu, sustragerea unui pistol cu gaze, din eroare considerat
armă de foc, va fi calificată ca tentativă la sustragerea armei de foc;
2) – neprevederea unor urmări care de fapt au survenit.
Această eroare exclude răspunderea penală pentru provocarea intenţionată a
urmărilor survenite de fapt, fapta subiectului fiind calificată ca săvârșită din
imprudenţă. De exemplu, vinovatul provoacă o lovitură cu pumnul în faţă,
considerând că va cauza doar o vătămare corporală ușoară. Însă, de la lovitură,
victima a căzut pe asfalt și a decedat. În acest caz, subiectul va fi supus răspunderii
penale pentru lipsirea de viaţă din imprudenţă, deoarece, provocând victimei
lovitura în faţă, el nu a prevăzut faptul căderii acesteia și decesul, deși trebuia și
putea să prevadă posibilitatea acestei urmări.
Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale se referă la reprezentarea greșită a
făptuitorului privind gradul de prejudiciabilitate al urmărilor survenite. În acest
caz, urmările survenite de fapt pot fi atât mai grave, cât și mai ușoare în comparaţie
cu cele preconizate de infractor.
Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale ce nu depășește limitele stabilite de
legiuitor nu influenţează nici forma vinovăţiei și nici calificarea faptei. În situaţia
când răspunderea penală depinde de gravitatea urmărilor, persoana afectată de
eroare va purta răspundere potrivit orientării intenţiei. De exemplu, X a intenţionat
să sustragă dintr-un seif suma de 50 000 de lei (proporţii deosebit de mari), dar din
cauze independente de voinţa sa în realitate a sustras doar suma de 10 000 de lei
(proporţii mari). Fapta săvârșită va fi calificată ca tentativă de sustragere a
bunurilor proprietarului în proporţii deosebit de mari.
Eroarea în legătura de cauzalitate constă într-o reprezentare greșită a făptuitorului
privind evoluţia adevărată a dependenţei cauzale dintre fapta săvârșită și urmarea
survenită. Dacă fapta săvârșită provoacă rezultatul preconizat de infractor, eroarea
în legătura de cauzalitate nu influenţează vinovăţia și răspunderea penală a
infractorului (eroare “tehnică”). Importanţă juridico-penală are doar eroarea în
legătura cauzală, care duce la survenirea unei alte urmări infracţionale, ce servește
ca temei pentru o nouă calificare a faptei.
De exemplu, subiectul atentează asupra vieţii unei persoane, provocându-i câteva
lovituri cu toporul în cap. Considerând că victima a decedat, el a aruncat-o în iaz.
În realitate, decesul victimei a survenit de la înec. În acest caz, infractorul va fi tras
la răspundere penală pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii și lipsirea de viaţă din imprudenţă.
Eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii constă în reprezentarea greșită
a infractorului despre lipsa circumstanţelor agravante, atunci când ele există sau
1)– viceversa; 2)– prezenţa acestora atunci când ele în realitate lipsesc. În primul
caz, persoana va purta răspundere penală pentru fapta săvârșită în limitele intenţiei
sale, adică pentru o componenţă a infracţiunii fără circumstanţe agravante. În al
doilea caz, infractorul va fi tras la răspundere penală pentru tentativa de infracţiune
cu circumstanţe agravante.
 Concluzie
In final pot spune ca in cazul erorii de drept regula generala este ca
raspunderea penala a persoanei, ce are o reprezentare gresita asupra
particularitatilor si consecintelor de drept ale faptei savirsite, survine in
corespundere cu aprecierea acestei fapte de catre legiuitor si nu de catre
subiect. Astfel, putem mentiona ca eroarea de drept nu influenteaza
forma vinovatiei, calificarea faptei si raspunderea penala a faptuitorului.
Suplimentar la modalitatile evidentiate, in literatura de specialitate
este analizata eroarea in obiectul atentatului, in victima infractiunii, in
mijloacele si modalitatea savirsirii infractiunii.
Consider insa nejustificata evidentierea acestor categorii de eroare drept
modalitati de sine statatoare, in fapt, acestea reprezinta niste variatii ale
modalitatilor sus-mentionate de eroare sau in general nu au importanta
pentru raspunderea penala. Valoarea practica are doar eroare de fapt
esentiala, care tine de elementele constitutive ale componentei
infractiunii, influentind vinovatia in limitele raspunderii penale.
Eroarea de fapt inlatura caracterul penal al faptei si implicit raspunderea
penala, daca poarta asupra unui element constitutive al inffractiunii;
daca poarta numai asupra unui element care agraveaza infractiunea,
inlatura agravarea respectiva. Fiind vorba de o imprejurare care
afecteaza latura subiectiva, are character personal si nu se rasfringe
asupra participantilor.