ONTEXT LEGISLATIV

Legislație internațională.

Conceptul de îngrijiri comunitare a fost iniţiat de OMS în anul 1980 odată cu reevaluarea
conceptului de sănătate aşa cum a fost menţionat în întâlnirea de la Alma Ata: echilibru 
între factorii biologici, economici, de mediu, sociali şi financiari, de mediu, cultural-educativi
şi politici.

În anul 1988, cu ocazia desfăşurării Conferinţei Europene de Nursing, au fost stabilite

strategiile de îmbunătăţire a funcţiilor şi statutului socio-economic pentru nurse şi au fost
făcute recomandările care favorizează dezvoltarea nursingului comunitar. Prevederile se
referă la: deplasarea nursingului din spital în comunitate; participarea nurselor la grupurile
care susţin dezvoltarea sănătăţii; îndeplinirea funcţiei de resursă pentru pacient în loc de
furnizor de îngrijiri medicale; participarea nurselor în programele de planificare şi evaluare;
creşterea participării nurselor în conducerea şi managementul echipelor de îngrijiri primare;
responsabilitate mai mare în luarea deciziilor în cadrul echipelor de îngrijiri primare, a
echipelor de îngrijiri de sănătate şi analiză cost /eficienţă; transformarea nursei într-un
lucrător de primă linie care trăieşte într-o comunitate locală, cunoaşte oamenii şi familiile
lor, vizitează locuinţele, şcolile, locurile de muncă şi recreere; evaluează sistematic
rezultatele în vederea îmbunătăţirii calităţii îngrijirilor; deplasarea de la modelul biomedical
(tratarea pacientului) la modelul holistic al îngrijirilor (nursing); mai multă activitate şi
implicare în căutarea clienţilor în loc de a aştepta cererile de consult ale acestora;
participarea la cercetarea medicală şi la dezvoltarea programelor de îngrijiri de sănătate;
dezvoltarea de standarde comune pentru controlul eticii şi calităţii în activităţile de nursing;
dezvoltarea de asociaţii profesionale de nursing; promovarea şi menţinerea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor; implicarea indivizilor, familiilor şi comunităţii în îngrijiri şi crearea
posibilităţii acestora de a-şi asuma responsabilităţi pentru propria sănătate; preocuparea
activă de a reduce inechităţile în accesul la servicii de sănătate şi pentru satisfacerea nevoilor
de sănătate ale întregii populaţii; colaborarea multidisciplinară şi multisectorială; autonomie
profesională pentru managerii din nursing.

Biroul Regional pentru Europa al OMS a acceptat orientarea ecologică a medicinii

comunitare, recunoscând implicaţiile habitatului uman în promovarea sănătăţii. În 1992
OMS a creat o reţea formată din 11 regiuni pentru sănătate cu scopul de a ajuta strategiile
pentru sănătate aflate în schimbare şi de a stimula elaborarea politicilor de sănătate în
concordanţă cu principiile asistenţei medicale comunitare: trecerea de la iniţiativa
centralizată de elaborare a politicii de sănătate la iniţiativa comunităţii: parteneriat şi control
cetăţenesc; echitate pentru sănătate (femei, copii, vârstnici, şomeri, emigranţi, populaţie
defavorizată); participare comunitară: responsabilizarea populaţiei asupra propriei sănătăţi;
activitate intersectorială (medicală, nursing, asistenţă socială, clerici, etc).

Din anul 1993 de când au fost implicate pentru prima dată în jur de 100 de comunităţi din
Europa nursingul comunitar continuă să se dezvolte progresiv și pe continentul nostru.
Biroul Regional pentru Europa cu sediul la Copenhaga a creat divizii operaţionale care se
ocupă de punerea în aplicare a programelor de evaluare şi prevenire a riscurilor pentru
sănătatea comunităţilor.

Legislația românească
Procesul de formare a personalului medical specializat în nursing comunitar a fost demarat
la noi în ţară ca rezultat al influenţei unui complex de factori socio-economici, politici,
culturali, care au impus schimbări esenţiale în managementul educaţional al nurselor.

În anul 2006 a fost emisă legea în baza căreia se desfăşoară asistenţa medicală comunitară
din România şi care reglementează serviciile şi activităţile din acest domeniu. În conformitate
cu această lege, asistenţa medicală comunitară cuprinde ansamblul de activităţi şi servicii de
sănătate organizate la nivelul comunităţii pentru soluţionarea problemelor medico-sociale
ale individului, în vederea menţinerii acestuia în propriul mediu de viaţă şi care se acordă în
sistem integrat cu serviciile sociale. Asistenţa medicală comunitară presupune un ansamblu
integrat de programe şi servicii de sănătate centrate pe nevoile fundamentale ale omului
sănătos şi bolnav, acordate în sistem integrat cu serviciile sociale. Programele şi serviciile de
asistenţă medicală comunitară se realizează în concordanţă cu politicile Ministerelor
Sănătăţii, Muncii, Solidarităţii sociale şi Familiei, Autoritatea Naţională pentru persoane cu
Handicap, Agenţia Naţională pentru protecţia Familiei, alte instituţii şi autorităţi locale cu
responsabilităţi în domeniu.

 
MISIUNEA NURSINGULUI COMUNITAR

Organizația Mondială a Sănătății stabileşte că nursingul pentru sănătatea comunităţii este o

sinteză a practicii nursing, practicii Sănătăţii Publice, Promovarea Sănătăţii şi Îngrijirile
Primare de Sănătate

Scopul nursingului comunitar este de a sprijini indivizii, familiile şi comunitatea în atingerea

celei mai bune sănătăţi; să furnizeze şi să promoveze stiluri de viaţă prin educaţie,
conştientizarea publică şi activităţi în comunitate.

Practica nursingului comunitar se extinde în arii de prevenire a bolilor, îmbunătăţirea

sănătăţii, apărarea sănătăţii (sprijin în luarea deciziilor), împuternicire şi cercetare.

Acțiunile nursingului comunitar se desfășoară pentru a promova nivelul optim de sănătate

al indivizilor şi comunităţii, prin promovarea dreptului la informare, apărarea sănătăţii şi
autodeterminare.

Rolul nurselor comunitare conform Strategiei OMS este următorul:

- Sănătatea comunităţii şi a familiei – iniţiative legate de sănătatea materno-infantilă,

sănătatea în şcoli, controlul bolilor, sănătatea populaţiei în vârstă, prevenirea îmbolnăvirilor.

- Promovarea sănătăţii – stabilirea parteneriatelor în comunitate pentru a identifica nevoile

comunităţii raportate la probleme şi sprijin în luarea deciziilor

- Educaţie pentru sănătate – se adresează nevoii de învăţare care trebuie susţinută prin
materiale scrise, prezentări, lucru de grup, media, consiliere şi altele.

- Prevenirea (bolilor şi accidentelor, diminuarea suferinţelor) – prevenirea şi răspândirea

bolilor transmisibile, strategii de promovarea siguranţei şi prevenirea accidentelor.

- Identificarea precoce a problemelor comunitare şi intervenţiile adecvate – populaţii

specifice (sugari, preşcolari, copii), intervenţii precoce indivizii vulnerabili cu probleme de
auz, vedere, urmărirea dezvoltării copilului, identificarea cunoştinţelor părinţilor şi
prevenirea căderilor la persoanele în vârstă.