Rusu Oxana

FE45Z

Carlos Bousoño

Poezia trebuie să ne dea impresia că, prin intermediul unor simple cuvinte, ni se
comunică o cunoaştere de o natură foarte specială: cunoaşterea unui conţinut psihic, așa
cum este conținutul psihic în viața reală. Rolul său în comunicarea poetică constă în
plăcerea estetică. Ne produce plăcere expresia clară, exactă, succintă, a unei gândiri
matematice sau, în general, ştiinţifice.
Poezia este contemplare a unui conţinut psihic aşa cum este. Ceea ce se comunică nu
este deci un conţinut sufletesc real, ci contemplarea acestuia.
Poemul este comunicare a unui limbaj imaginar. Persoana care vorbeşte în poem,
coincide, într-un anumit fel, cu „eul” empiric al poetului, este un „personaj”, o compoziţie pe
care fantezia o realizează pe baza datelor experienţei.
Comunicarea este imaginară în poem. Esența poeticului este afectată de aparența
existenței comunicării, crearea iluziei că ea există. Poetul încearcă să comunice un conținut
sufletesc imaginar prin intermediul unor simple cuvinte. Deci, comunicarea este esenţială pentru
poem, dar nu cea reală, ci cea fictivă, imaginară sau iluzorie.
Poezia reprezintă iluzia, care nu încetează nici o clipă să fie reală, că autorul comunică cu
el. Comunicare există atât timp cât „simţim” că există. Intenţia creatoare de a comunica lasă o
amprentă esenţială asupra obiectului creat, pe care nu-1 mai putem defini decât prin faptul
comunicării.
Comunicarea autorului este imaginară, în schimb, cea a poemului este reală, ceea ce
înseamnă că un personaj fictiv ne transmite reprezentarea care se află în poem, adică personajul
figurează ca poet.