Romanul

Mara , de Ioan Slavici

Romanul Mara, de Ioan Slavici, a fost publicat în 1894, în revista „Vatra”, iar în volum a
apărut abia în 1906, fiind considerat „cel mai bun roman al nostru, înainte de Ion” (Şerban
Cioculescu) şi „aproape o capodoperă”, (George Călinescu), deoarece destinul eroilor şi mediul
social sunt evocate cu o remarcabilă artă a detaliului şi cu o mare forţă de construire a
ansamblului.
Ca orice roman, Mara este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune
complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu
o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii şi etnii dar bine
individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o
imagine consistentă şi
profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează
direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului şi al
monologului interior.
Structura şi compoziţia romanului
Opera se constituie prin îmbinarea dintre romanul Marei, care urmăreşte destinul eroinei şi
romanul iubirii, care ilustrează formarea şi consolidarea cuplului erotic Persida-Naţl. Perspectiva
narativă (situaţia diegetică) defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic)
asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea auctorială reieşită din relaţia sa cu
personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv
(doric) al romanului.
Perspectiva tradiţională a romanului valorifică monografia etnografică, prin descrierea
obiceiurilor ardeleneşti, atât cele religioase cât şi acelea referitoare la cultura şi mentalitatea
oamenilor de diferite etnii, ce convieţuiau pe aceste meleaguri: români, saşi, unguri. Cele 21 de
capitole ale romanului au titluri semnificative pentru conţinutul acestora: Sărăcuţii
mamei, Maica Aegidia, Furtuna cea mare, Ispita, Datoria, Blestemul casei, Norocul casei, Pace
şi linişte etc.
Instanţele comunicării sunt reprezentate de concepţiile autorului despre iubirea de oameni şi
stringenţa respectării normelor etice, iar naratorul obiectiv, prin intermediul personajelor,
comunică naratarului propriile concepţii morale, sentimentele şi atitudinea faţă de colectivitatea
eterogenă a Ardealului de la finele secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea
Titlul este reprezentat de personajul eponim (care dă numele operei), întrucât această creaţie este,
mai întâi, „romanul Marei”, al cărei destin constituie axa fundamentală a epicii, fiind şi „prima
femeie-capitalist din literatura noastră” (Nicolae Manolescu). Pe ea n-o interesează averea, ci
banii, care îi aduc respect şi împăcare. Mara se încadrează în vederile etice ale autorului, care
considera că oamenii trebuie să fie chibzuiţi, harnici şi virtuoşi, ea întruchipând un adevărat
exemplu de moralitate.
 Tema

Tema susţine caracterul tradiţional şi realist al romanului, ilustrând fresca socială a lumii
ardeleneşti, cu moravurile ei specifice, într-un spaţiu real aşezat la interferenţa satului cu oraşul,
într-un târg transilvănean, Radna, situat lângă Lipova şi aproape de Arad.
Perspectiva temporală
Perspectiva temporală este cronologică, acţiunea fiind plasată la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului al XX-lea, când relaţiile capitaliste incipiente evoluează spre structuri
sociale meşteşugăreşti, cu ancestrale rânduieli stricte şi cu o anumită psihologie, proprii
burgheziei aflate în ascensiune, în această operă, autorul obiectiv opinează că preocuparea Marei
de a strânge bani este numai o „zgârcenie grijulie” (Nicolae Manolescu) faţă de bunăstarea
copiilor ei, care nu degenerează în lăcomie şi nu o dezumanizează pe eroină. Evoluţia Persidei şi
a lui Trică urmărită de autor de la copilărie la maturitate conferă operei caracter de
bildungsroman.
Construcţia şi momentele subiectului

Acţiunea romanului se axează pe succesiunea secvenţelor epice, înlănţuite prin naraţiune,

descriere şi dialog şi pe mai multe planuri narative care urmăresc destinele personajelor.
Expoziţiunea
În expoziţiune, incipitul constă în prezentarea personajului principal, Mara Bârzovanu, „o
precupeaţă” din Radna şi prin fixarea locului unde urmează să se petreacă acţiunea, caracteristici
specifice romanului tradiţional. Mara rămăsese văduvă cu doi copii, „sărăcuţii de ei”, dar era
încă tânără, voinică, harnică şi nu se plângea de noroc. Bărbatul său, Bârzovanu, fusese „mai
mult cârpaci decât cizmar” şi-şi petrecuse viaţa stând mai ales „la birt decât acasă”, lăsându-le
copiilor o livadă de „vreo două sute de pruni”, o vie pe dealul Păuliş şi casa, care era a Marei,
primită ca zestre când se măritase.

Realismul romanului se argumentează, încă din expoziţiune, printr-o pauză descriptivă, care
conturează monografia zonei ardeleneşti. Radna se află pe malul drept al Mureşului, iar peste
râu, pe malul stâng, este situată Lipova, de unde, până la Arad se fac numai „două ceasuri”.
Tradiţionalismul operei se profilează şi prin ancestrala credinţă creştină a locuitorilor ardeleni,
care construiseră pe coasta dealului mănăstirea minorităţilor, „Maria Radna”, biserică
românească existând numai la Lipova.
Relaţiile capitaliste incipiente, proprii burgheziei aflate în ascensiune, sunt reprezentate de Mara,
care face negoţ, „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte”, duce de la Radna „ceea nu găseşti la
Lipova ori la Arad” şi aduce de la Arad „ceea ce nu găseşti la Radna ori la Lipova”. Marţi
dimineaţa îşi aşază „şatra (macat, covor) şi coşurile pline” în târg la Radna, joi trece Mureşul şi-
şi întinde marfa la Lipova, iar vineri noaptea pleacă la Arad, „în piaţa cea mare”, unde se adună
lume multă, din şapte ţinuturi.
Adesea, Mara mai câştiga şi dreptul de a-şi pune masa şi coşurile la capul podului, pe unde
trecea toată lumea, cu sau fără treabă. Ea respectă, instinctiv, un principiu esenţial al economiei
capitaliste, preferă să dea tot ce are de vânzare pe „câştig puţin”, decât să-i „clocească” marfa şi
să se întoarcă acasă cu ea. Ca să nu-i lase singuri, Mara îi poartă după ea pe cei doi copii, Persida
şi Trică, prin târguri, de aceea ei sunt „nepieptănaţi şi nespălaţi şi obraznici, sărăcuţii mamei”,
dar îi iubeşte mult şi este foarte mândră de ei: „Tot n-are nimeni copii ca mine!”.
Mara îşi strânge banii cu îndârjire şi-i păstrează în trei ciorapi: „unul pentru zilele de bătrâneţe şi
pentru înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru Trică” şi nu trecea nicio zi fără ca
ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar. Avea ambiţia să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică
ajuns staroste în breasla cojocarilor. Copiii s-au făcut mari şi, odată cu ei „au crescut şi ciorapii”.
Pe fată o duce la mănăstirea din Radna şi o dă în grijă maicii Aegidia pentru o educaţie aleasă,
iar pe Trică îl angajează ucenic „pe patru ani” la Bocioacă, starostele cojocarilor din Lipova.

Intriga
Frumuseţea şi farmecul Persidei îl fascinează pe Naţl, feciorul lui Anton Hubăr, măcelar la
Lipova, declanşând intriga romanului. Tânărul fusese ucenic, de doi ani ajunsese calfă, iar acum,
aşa cum erau rânduielile tradiţionale ale breslei, trebuia să mai facă „doi ani de călătorie” ca să
ajungă patron. Persida se îndrăgosteşte, la rândul ei de Naţl şi refuză cu fermitate să se mărite cu
teologul Codreanu, spre marea supărare a Marei, care voia s-o vadă preoteasă. Pentru dragostea
ei, Persida sfidează cu hotărâre şi brutalitate prejudecăţile vremii, între care aceea că Naţl era
neamţ, zbuciumul ei interior pendulând între „respectarea valorilor generale, obşteşti, impuse de
tradiţie, şi simţirea pentru Naţl, egoistă, individualistă” (Nicolae Manolescu).
Se remarcă aici conflictul erotic exterior, între Persida şi varietatea etnică a comunităţii. Autorul
consacră pagini memorabile iubirii aprinse dintre cei doi tineri: „Dragostea Persidei este de un
dramatism răscolitor. Nimeni până la Slavici n-a descris dragostea în tot ceea ce are mai
dramatic, grav, cu atâta adâncime şi vigoare realistă, cu atâta poezie”, afirma Pompiliu Mareea.
Când împlineşte 18 ani, Persida se căsătoreşte, în taină, cu Naţl şi fug împreună la Viena, ca el
să-şi termine perioada de călătorie, care îi va da dreptul să devină maistru măcelar.
Revenind la Lipova, tânăra familie deschide un birt, pe care-l conduce mai ales Persida, deoarece
Naţl începuse să bea, să joace cărţi şi să trândăvească, ba chiar îşi bate soţia atunci când îi
reproşează că prietenii de băutură nu plăteau şi că socotelile pe care le făcuse însumau datorii
foarte mari. Persida pierduse mult din înfăţişarea aleasă şi gingaşă pe care o căpătase la
mănăstire, se făcuse mai voinică şi mai puternic? din cauză că muncea din greu toată ziua. Pe de
altă parte, fata are mustrări de conştiinţă pentru cununia lor făcută fără binecuvântarea părinţilor
şi cu discreta complicitate a preotului Codreanu care, având o slăbiciune pentru Persida, nu
putuse rezista rugăminţilor ei şi făcuse slujba religioasă de nuntire.
În sufletul tinerei se manifestă un puternic conflict interior, între datoria de fiică şi iubirea pentru
bărbatul ei. Prin mijlocirea fratelui ei, Trică, Persida restabileşte relaţia cu Mara, care o ajută să
depăşească necazurile şi să-l aducă pe Naţl la un comportament marital firesc. Persida naşte un
băieţel, bucuria evenimentului şi botezul o împacă pe Mara cu părinţii lui Naţl, episod ce
constituie punctul culminant al romanului.
În alt plan epic, naratorul omniscient relatează în mod obiectiv destinul lui Trică. Angajat ucenic
la Bocioacă, starostele cojocarilor, Trică este cuminte şi harnic, devine calfă, dar refuză să devină
ginerele stăpânului, deşi acesta şi-ar fi dorit să-l însoare cu singura lui fiică. Trică rezistă cu
stoicism şi avansurilor pe care i le face soţia patronului, Marta, şi vrea numai să devină meşter
cojocar pentru a avea o viaţă independentă.
Mara refuză să-i plătească lui Trică stagiul militar şi băiatul pleacă pe frontul din Italia, este rănit
„în şold de o ţandăra de bombă” şi internat într-un spital din Verona. Întors acasă, Mara vede că
flăcăul se schimbase, avea obrazul ras şi o mustăcioară răsucită, nimic din înfăţişarea lui nu mai
amintea de „prostălanul motolog din care putea orişicine să facă ce vrea”, în postul Paştelui,
„amândoi cumnaţii au fost scoşi măiestri”, Trică devine maistru cojocar, iar Naţl maistru
măcelar.
 Deznodământul
Deznodământul este dominat de violenţă, bătrânul Hubăr fiind ucis de fiul său nelegitim, Bandi.
Hubăr-măcelarul avusese o legătură amoroasă ascunsă cu tânăra Reghina, care fusese servitoare
la Radna. Femeie voinică şi frumoasă, ea îl născuse pe Bandi dar rămăsese paralizată de o mână
şi de un picior, i se strâmbase gura şi se smintise, aşa că nimeni nu putuse afla cine era tatăl.
Maicile îi ţineau la mănăstire şi îi hrăneau pe amândoi, din milă creştină. Reghina murise când
băiatul avea opt ani, iar când crescuse, Mara îl lua de ajutor ca să-i care coşurile şi să-i fie util la
treburi. Bandi semăna din ce în ce mai mult cu Naţl şi toţi şi-au dat seama că iubitul misterios al
Reghinei fusese Hubăr-măcelarul.
Finalul
Finalul romanului ilustrează întâlnirea dintre Bandi şi Hubăr, care recunoaşte, în sfârşit, că este
tatăl lui. În clipa aceea, Bandi „îl lovi cu pumnul în piept, apoi cuprins de un fel de turbare, se
năpusti asupra lui şi-l muşcă în gâtlej”. Persida l-a găsit pe Hubăr prăbuşit în mijlocul casei, cu
ochii închişi, iar pe Bandi apăsând pieptul tatălui său şi râzând demenţial.
Limbajul artistic
Ca prozator realist, Ioan Slavici este un excepţional portretist, conturând prin detalii şi sugestii
puternice personaje complexe şi solid construite, insistând asupra introspecţiei psihologice, etice,
de comportament şi de gândire. Concluzionând, în spirit tradiţionalist, naratorul omniscient şi
omniprezent nu poate fi în totalitate obiectiv, părtinirea şi afectivitatea auctoriale faţă de
personaje fiind evidente prin stilul indirect liber, prin implicarea propriei concepţii etice în
evoluţia eroilor. Astfel, Slavici ocroteşte hărnicia, iubirea de mamă şi cumpătarea Marei, dar
pedepseşte drastic răutatea şi laşitatea măcelarului Hubăr.
Ioan Slavici surprinde, pe tot parcursul romanului, atmosfera specifică a spaţiului ardelenesc, în
toate laturile vieţii omeneşti. Cu o impresionantă forţă a detaliului, autorul construieşte imagini
sugestive privind etnografia, obiceiurile, tradiţiile, mentalitatea oamenilor de etnii diferite, care
convieţuiesc în acelaşi spaţiu etic ce-i cuprinde şi-i supune pe toţi. Romanul este, aşadar,
tradiţional, realist şi social, ilustrând relaţia dintre individ şi societate, în spiritul legilor
ancestrale înrădăcinate în spaţiul spiritual ardelenesc: „Colectivitatea face legea pe care individul
e ţinut să o respecte” (Nicolae Manolescu).