Istoricul şcolii

Primele şcoli în limba română s-au organizat pe lângă mănăstiri şi

biserici. Maria Terezia, la 15 aprilie 1746, apoi Iosif al II-lea obligă popoarele
imperiului să se instruiască în limba proprie. Regulamentul naţiunii ilirice din
1770 şi 1777, regulile directive din 1774, 1781, 1786 stau la baza
învăţământului elementar cu limba de predare română. Edictul de toleranţă din
13 octombrie 1781 dă românilor ortodocşi dreptul de a-şi construi biserici şi
deschide şcoli în localităţile unde erau cel puţin 100 de familii.
În amintirea localnicilor, după spusele înaintaşilor, prima şcoală cu
predare în limba română datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea,
fapt credibil pentru noi, întrucât între 1832 – 1848 la Glogovăţ locuiau 175 –
432 de români ortodocşi. Potrivit edictului de toleranţă din 13 oct. 1781 s-a
înfiinţat şi la Glogovăţ o şcoală în limba română datorit numărului de români
ortodocşi menţionaţi mai sus. Prevederile edictului s-au aplicat peste tot în
Transilvania.
În opinia localnicilor (chiar şi a unor germani) cursurile s-ar fi ţinut într-
o sală de clasă a şcolii germane, respectiv clădirea B, dinspre cimitir, lângă
arena sportivă de azi „unde au fost toleraţi”. Afirmaţia noastră este întărită şi de
datele statisticii din 1880 care atestă că numărul locuitorilor: 3653 dintre care
numai 1145 ştiau să scrie şi să citească, iar dintre 476 de români numai 12%
ştiau să scrie şi să citească, deci a funcţionat o clasă de elevi înainte de această
dată.
Între anii 1960 – 1963 a fost numită Şcoala de 7 ani nr. 15 mixtă, iar până în
1970 a fost cunoscută sub numele de Şcoala Generală nr. 15. Începând cu 1960
s-a format o singură unitate şcolară cu secţie germană şi română. Din anul 1970,
şcoala s-a numit Şcoala Generală nr. 23 până în 1982 când s-a numit Şcoala
Generală Vladimirescu.