POLITICI REGIONALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

1. Rezumat
Politica de dezvoltare regională constituie un instrument
important în cristalizarea identităţii europene. De aceea, problema
atenuării dezechilibrelor regionale şi, în general, a susţinerii
proceselor de dezvoltare regională reapare în Europa, în ultimul timp,
ca o preocupare majoră atât în studiile de specialitate, cât şi în
analizele destinate fundamentării măsurilor de politică economică şi
socială. Explicaţiile interesului crescând pentru astfel de preocupări
constă în menţinerea - uneori chiar agravarea - unor dezechilibre
apărute în perioadele anterioare, sau o percepţie nouă asupra acestora
în actualul context economic, social şi politic, în Europa Centrală şi
de Est, interesul actual pentru problemele regionale este determinat de
necesitatea abordării şi rezolvării în cadrul politicilor economice
naţionale a dificultăţilor generate de procesele de restructurare şi
reformă, în cazul ţărilor dezvoltate din vestul continentului,
preocupările în domeniul politicilor regionale s-au intensificat ca
urmare a problemelor apărute în legătură cu procesele implicate de
integrarea economică şi politică.

Cuvinte cheie:

dezvoltare, preocupare, context, integrare

Introducere:

Politica de dezvoltare regională a Uniunii Europene îşi are

originea în diferenţele de nivel ale veniturilor existente între zone
geografice distincte. Cele mai prospere zece regiuni ale UE sunt de
trei ori mai bogate şi investesc de trei ori mai mult în unităţile lor de
producţie decât cele mai sărace zece regiuni.
Această problemă s-a accentuat cu fiecare lărgire a Uniunii. Din 1988,
aproape o treime din bugetul comunitar este dedicat sprijinirii zonelor
mai puţin avantajate, iar această proporţie tinde să crească.
Se cere făcută observaţia că sintagma "politică de dezvoltare
regională" desemnează un set de măsuri cu caracter unitar din punctul
de vedere al adresării - în speţă, către zone distincte din punct de
vedere geografic, fără referire aşadar la apartenenţa de o anume ţară
sau grup de ţări. O asemenea perspectivă globală trebuie corelată cu
incidenţele asupra capacităţii concrete de a influenţa mersul lucrurilor
şi, totodată, cu interesele reale în dezvoltarea regională. Formularea
elementelor concrete de politică economică ţine cont, prin urmare, de
prezenţa unor obiective şi principii adecvate caracterului regional al
primitorului de sprijin financiar, în contextul globalizării abordării din
punctul de vedere al donatorului. Dacă avem în vedere aceste aspecte,
în cadrul acestui segment al politicii comunitare intră mai multe
componente: ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare, sprijinul
pentru dezvoltarea unor regiuni din ţările membre şi asistenţa acordată
ţărilor candidate.
Lucrare similara:

„Problematica dezvoltarii regionale in

Romania”,
Autor: Narcisa Roxana Mosteanu,
Editura: Sylvi, „Bucuresti- 2001”

Expunerea problemei:

Includerea relaţiilor cu ţările candidate pe lista politicilor

regionale ale Uniunii Europene este de dată relativ recentă, mai precis
de la reuniunea Consiliului Europei de la Copenhaga (21-22 iunie
1993). Cu această ocazie, obiectivele programului PHARE au fost
extinse de la acordarea de sprijin financiar pentru crearea şi
consolidarea instituţiilor democratice (aflat în competenţa
Directoratului pentru Afaceri Externe), la suport pentru pregătirea
aderării la Uniunea Europeană. Acest din urmă scop al alocării de
fonduri s-a accentuat în 1997 şi 1999, prin adoptarea programului
"Agenda 2000", fiind prevăzut ca din 2001, programul PHARE să se
concentreze prioritar asupra problemelor consolidării cadrului
instituţional necesar în vederea aderării.
 Noutatea este semnificativă prin aceea că o parte importantă din
eforturile financiare ale integrării este preluată chiar de către Uniunea
Europeană, iar procesul de aderare se desfăşoară în două etape
distincte: prima, menită să conducă la un nivel de dezvoltare necesar a
fi realizat pentru începerea negocierilor, iar următoarea, care respectă
procedurile propriu-zise - negocierea condiţiilor şi documentelor de
aderare, semnarea acestora etc. Pentru a accede în etapa finală, este
necesar ca ţările candidate să îndeplinească anumite cerinţe cunoscute
sub denumirea de "criteriile de la Copenhaga".
Reuniunea de la Copenhaga a introdus şi un statut nou pentru ţările
candidate la procesul de integrare europeană, care consacră un tip de
relaţii speciale între Uniune şi acestea, de la data reuniunii apărând în
toate documentele oficiale denumirea de "ţări asociate".