Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Aparut in 1954, cand poetul se apropia de 19 ani, Moartea caprioarei, poem cu elemente epice (un eveniment biografic este
valorificat estetiC), include, de fapt, o biografie a intregii generatii, si, artistic, un mod de a percepe lumea. Evenimentul
exterior, vanatoarea, rasfrant sublimat in creatie dupa aproape un deceniu, devine unul al sensibilitatii, ceea ce face ca
poemul sa fie mai mult de factura confesiva. Simbolic, poezia este legenda pierderii inocentei copilariei, neutralizarea miturilor
varstei prin imprejurarile pragmatice si dramatice ale vietii.
Structural, acest poem se constituie in peste zece strofe, de intindere, rima si ritm diferite, insa discursi-vitatile sunt anulate de
sintagme lirice memorabile. Asadar epicul - nararea evenimentului - se intrepatrunde cu liricul - confesiunea tanarului care,
aflat pe un drum initiatic, printr-o experienta de viata reala, incepe sa inteleaga lumea in panorama desertaciunilor sale.
Se construiesc succesiv si paralel doua modalitati de a percepe lumea: exista perspectiva realista a tatalui, care stie de
«foametea din muntii Carpati", si perceperea uciderii unei fiinte inocente prin ochiul imaculat al copilului. intrebarea este de ce
o fiinta care exista pana mai ieri doar in viziunile fantastice, de basm, ale copilariei, trebuie sa fie sacrificata datorita invaziei
realitatii. Poetul depaseste amintirea verificabila, realizand din pastrarea elementelor fundamentale - vanatoarea si
deznadejdea copilului constrans sa cedeze legilor necesitatii - o fictiune semnificativa si unitara. intoarcerea in timp constituie
prilejul unei rascolitoare meditatii asupra fiintei umane.
Prima strofa proiecteaza perceptia realului terifiant intr-un peisaj paralizat de tristete si lipsa de viata:
„Si brazii ma zgarie rai si uscati", cladit pe zbuciumul elementelor primordiale. Acestea devin elemente contradictorii in
simbolistica lor si in contextul actualizarii din poezie. Focul poate fi valorizat intr-un sens dublu, de bine si de rau; inseamna
dorinta de schimbare, de „bruscare a timpului" (Gaston BachelarD), dar este reinnoire si reconsiderare a lumii, mai mult decat
distrugere. in poem, focul arde ca in infern, padurile din peisajul labisian dansand in „satanice jocuri".
Ambivalenta este si simbolistica apei: generatoare si distrugatoare de viata, in poem marcand, prin lipsa ei sau prin semnele
limpezimii, inceputul vanatorii („Setea ma naruie" - traire universala), iar la final, dupa uciderea caprioarei, semnele ei fiind
tulburi. Pamantul pe care s-a topit si a curs soarele reprezinta arena conflictului vis - realitate, copil - tata, ideal - material,
traire in armonie cu universul recuperator - pervertire a dorintelor instinctuale. Si totusi mai ramane o posibilitate de sublimare
a imaginii catastrofei: daca inainte de eveniment nici „o boare de vant" nu mai clatina universul, in final aerul devine mediu
prielnic pentru un eveniment sacru, cosmic:
„O pasare albastra zvacnise dintre ramuri", pentru a duce sufletul neprihanit al caprioarei ucise „spre zarile pustii".
Evenimentul trait, elementele naturale si starile sufletesti sunt clar definite, uneori, pentru o constientizare mai accentuata,
fiind puse in antiteza:
„Cand va scapata soarele, cand va licari luna", contururile ingrosate: planeta este imensa, setea si foamea sunt hiperbolizate.
Urmeaza panda intr-un loc unde mai rasuna viata („Aici vor veni in sirag sa se-adape
Una cate una caprioarele"), umanul si naturalul presimtind raul si anticipand efectele:
„Ametitoare apa, ce-ntunecat te datini", „vietatea care va muri" „la ceas oprit", copilul si spatiul care jelesc pe un altar cosmic
si teluric.
„Avem carne!" Cu cat vanatorul descinde la pregatirea mancarii, cu atat mai intensa devine perceperea universala a
deznadejdii infantile:
„Vai, cat de mult padurea s-a schimbat!" Copilul invins de foame trebuie sa treaca peste dramatismul psihic prin intelegerea
necesitatii obiective. Pretul platit experientei existentiale a initierii in rigiditatea lumii ne este dezvaluit poetic prin lacrimile,
caderea in somn, focul infricosat al naturii si prin alaturarea verbelor atat de departate notional:
„Mananc si plang".
Autorul si-a formulat simtamintele prin naturalete si siguranta de sine in versuri in care descoperim ipostaza epica a poetului
care nareaza si ipostaza lirica a copilului care descopera lumea. Lungimile descriptive dau impresia de usurinta de intelegere
prin lipsa incarcaturii formale, prozodice. Atentia este indreptata catre simboluri si realizarea secventiala. Ca figura de stil
centrala intalnim personificarea: natura - cerul este „fierbinte si gol", focurile „danseaza", brazii sunt „rai", valea „rasufla",
starile - setea „naruie", foamea subjuga. Copilul creeaza un alt univers, al imaginatiei, al povestirii (metafora fetei de imparaT)
atunci cand realitatea devine greu de acceptat, iar lucrurile primesc o semnificatie poetica. Epitetele sugereaza efectul
dramatic al evenimentului prin asezarea lor intr-o formula enumerativa sau inversata:
1 () / Ce gandeste tata?" Simetria imaginilor, selectarea si reliefarea pregnanta a detaliului expresiv, prezenta verbelor si a
substantivelor au rostul de a motiva sacrilegiul care se pregateste. Caprioara care moare uneste parca in cadere cerul si
pamantul, chiar daca, cu putin timp in urma, narile ei infiorasera apele, iar lumina lunii „Cernea pe blana-i calda flori stinse de
cires".
Daca asupra imaginii universului se insista, prin detalii inedite, prin largirea perspectivelor, realitatea vietii frustrante se
defineste clar in putine versuri:
„Cand viata-n noi cu greu se mai anina", „Cand soru-mea-i flamanda, bolnava si pe moarte", „Mi-i foame! Vreau sa traiesc"
Moartea caprioarei reprezinta in creatia lui Labis aspiratia pastrarii puritatii si constiinta neputintei acestui act, dar totodata si
incercarea poetica, de structura romantica, de angajare intr-un efort de cunoastere a lumii si a sinelui. Seceta a ucis orice
boare de vânt.