Ferdinand de Saussure (n. 26 noiembrie 1857, Geneva, Elveția, d.

 22 februarie 1913 la castelul

Vufflens, Morges, cantonul Vaud, Elveția) a fost un lingvist elvețian. Este considerat
părintele lingvisticii moderne.

limba este un sistem de semne ce exprimă idei

Lingvistica[1] este știința care studiază limba și legile ei. Un lingvist este o persoană care se

angajează în acest studiu.

 Fonetica generală - studiază sunetele vorbirii indiferent de limba în care se folosesc;

Lexicologia este ramura lingvisticii, în sens mai restrâns a semanticii, care studiază lexicul unei

anumite limbi[1].

Lexicografia constă în înregistrarea cuvintelor unei limbi, unui dialect, unui domeniu etc., clasarea

(în ordine alfabetică), definirea și ilustrarea lor, prin exemple și expresii, ținând cont de mulțimea
semnificațiilor lor, precum și de accepțiunile lor în sânul unei limbi date, în scopul
alcătuirii dicționarelor. Lexicografia studiază tehnica alcăturii dicționarelor. 

Frazeologia, care se ocupă cu studiul îmbinărilor de cuvinte parțial sau total fixe, numite unități
frazeologice, frazeme sau frazeologisme, este o ramură științifică și mai tânără decât lexicologia,
considerată de unii autori o ramură a acesteia[12] sau cel puțin o ramură a lingvisticii care ține de
lexicologie și de sintaxă.[13]

O ramură efectiv diacronică a lexicologiei este etimologia, care studiază istoria cuvintelor, adică
originea lor și evoluția pe care o parcurg până la stadiul actual al limbii. Are o legătură strânsă cu
știința istoriei, în special cu istoria culturii, domenii științifice care ajută la lămurirea apariției și istoriei
cuvintelor. În același timp, etimologia contribuie la înțelegerea culturii unui popor sau grup etnic, a
unei țări sau a unei regiuni.[17]

Dialectologia (din greacă: διάλεκτος, dialektos „dialect”; și -λογία, -logia „știință”) este

ramura sociolingvisticii care se ocupă cu studiul dialectelor și graiurilor unor limbi.[1]

Ortoepia, o ramură a lingvisticii, reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul și

regulile pronunției corecte a cuvintelor. [1] Termenul provine din grecescul ὀρθοέπεια, unde
ὀρθός orthos înseamnă „corect” iar ἔπος epos „cuvânt”.

DOOM2. Dicționarul ortografic, ortoepic

și morfologic al limbii române. Ediția a II-
a revăzută și adăugită