Karl Löwith, Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei Istoriei, Cluj-Napoca,

Editura Tact, 2010, 291 p.;

Privită sub auspiciile unei incertitudini, filosofia istoriei renaște în cadrul

istoriografiei românești asemeni unui hibrid, căutându-și necontenit un loc în arealul
cercetărilor științifice contemporane. Această îmbinare complementară dintre Filozofie și
Istorie este privită de majoritatea cercetătorilor români cu o anumită doză de superstiție,
dovada faptului numărului restrâns de cercetări în acest domeniu. Ignoranța își joacă și ea,
desigur, augurul său rol, asemeni unui judecător ce își conștientizează puterea de decizie:
Filosofia se folosește de Istorie doar pentru a prezenta pe scară evolutivă schimbările și noile
adaptări ale gândirii occidentale în raport cu timpul curgător, concomitent cu Istoria care, pe
când începe să-și conștientizeze propria sa capacitate metafizică, consideră că orice reflecție
asupra unui timp trecut se poate numi pe sine o Filosofie. Mai mult decât atât, meditația
asupra scrisului istoriografic nu reprezintă o filosofie a istoriei, ci o teorie a felului cum a fost
gândită istoria ca disciplină.
Incertitudinea filosofiei istoriei își dobândește această însușire prin lipsa unui element
concret de argumentare. Istoricul, aflat în fața unui discurs filosofic, nu poate accepta un mod
de gândire fără o certitudine; un document diplomatic, un izvor primar sau un eveniment
trecut real alcătuiesc argumentul cercetătorului în cauză. În lipsa unor dovezi tangibile și
concrete, filosofia istoriei nu analizează speculativ evenimentul istoric, ci semnifică o
interpretare sistematică a istoriei universale în conformitate cu un principiu primordial.
Karl Löwith, autorul lucrării Istorie și Mântuire; Implicațiile teologice ale Filosofiei
Istoriei, își pornește argumentarea în conformitate cu această direcție, enunțată mai devreme,
prin apelul la filosofia creștină. Gânditor german, redactează peste 300 de articole de-a lungul
cercetărilor sale, și lucrări științifice de mare importanță, traduse în multe limbi universale.
Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt: Von Hegel bis Nietzsche. Der revolutionare Bruch
im Denken des neunzehten Jahrhunderts [De la Hegel la Nietzsche. Ruptura revoluționară în
gândirea secolului al XIX-lea] (1939), Nietzsches Philosophie der ewigen Wiederkehr des
Gleichen [Filosofia lui Nietzsche a eternei reîntoarceri a aceluiași] (1935) sau Heidegger.
Denker in dürftiger Zeit [Heidegger. Gânditor în vremuri de nevoință] (1953).
 Pentru Karl Löwith, filosofia istoriei este o interpretare teologică a evenimentelor în
raport cu timpul continuu. Istoria pentru religia creștină nu este îndreptată înspre trecutul
glorios, ori spre prezentul ce trebuie trăit – precum concluzionau marii gânditori ai
Antichității; existența unui scop în istorie presupune un obiectiv final care transcende
evenimentele reale. Iar întreaga semnificație a istoriei prin apelul la obiectivul final se
concentrează într-un viitor așteptat, într-un viitor de natură escatologică. În raport cu gândirea
modernă, Löwith dorește să demonstreze că filosofia istoriei își are originea în credința
iudaică și creștină până în momentul când Iluminismul își clădește un sistem de secularizare a
modelului ei escatologic. Fiind structurată într-un mod regresiv, începând de la filosoful
contemporan Burckhardt și sfârșindu-se cu perspectiva biblică a Istoriei, autorul consideră că
acea conștiință istorică, trecută sub auspiciile timpului nemilos, se poate pierde în întregime
dacă nu este cercetată metodic. Istoria trebuie recuperată, istoricii sunt obligați, în cadrul unui
astfel de studiu, să caute necontenit conceptul prim al tuturor lucrurilor, înțelegând pe
parcursul său evolutiv, întreaga schimbare a lumii. Mai mult, prin existența acestui ciclu
descendent temporal, gânditorul acestei cercetări nu dorește altceva decât să demonstreze că
indiferent de conjuncturile epocilor umane, baza concepțiilor de origine creștino-iudaică au
rămas neschimbate de la un filosof modern la altul.
Primul caz, cel al lui Burckhardt, demonstrează principiul lui Löwith mai sus amintit.
Filosoful englez pornește de la concepția că întreaga istorie nu reprezintă o știință obiectivă
despre fapte neutre, ci consemnarea evenimentelor pe care o epocă le găsește remarcabile la o
alta. Mai mult decât atât, istoria este o continuitate sub auspiciile timpului. Însă, din
perspectiva lui Burckhardt, această continuitate reprezintă mai mult decât o desfășurare
inerțială, fiindcă ea implică un efort conștient de reamintire și reînnoire a moștenirii
europene, în loc să accepte încremenirea în obișnuință. Acest model de reîntoarcere la
primele principii îl observăm atât în mentalitatea anticilor, cât și în cea a creștinilor. Schema
temporală a lui Burckhardt se conturează în raport cu concepția augustiniană a timpului liniar
cu un început și sfârșit, determinate de existența Spiritului și a Sufletului împreunate.
Trecând peste concepția materialist-dialectică a filosofului Karl Marx asupra istoriei
ca un etern conflict economic între ierarhiile sociale, Karl Löwith își concentrează atenția
asupra filosofului Hegel în lucrarea sa Prelegeri de filosofie a istoriei. Pentru gânditorul
german al secolului al XVIII-lea, întreaga desfășurare a timpului istoric se realizează sub
oblăduirea augură a lui Dumnezeu. Planul general al faptelor, indiferente de natura lor ori de
momentul conjunctural în care ele apar, sunt realizate de către Rațiune. Planul detaliat al
marilor fapte istorice este determinat de însăși divinitatea omnipotentă și omniprezentă. Pe
această temă, Hegel introduce ideea „vicleniei rațiunii”, care acționează în fața și în spatele
pasiunilor oamenilor, ca agenți ai acestora. Nu ține esența istoriei de o întâmplare aflată sub
controlul hazardului natural, ci că rezultatul final al marilor acțiuni istorice este întotdeauna
ceva ce n-a fot intenționat niciodată de oameni. Astfel, marile personalități istorice,
transformați în eroi de-a lungul timpului, au acționat în conformitate cu ce le-a dictat
providența să facă. Ei împlineau fără să știe un scop general în istoria Europei.
Un alt capitol important este dedicat lucrării filosofului francez Voltaire, Eseu asupra
moravurilor și spiritului națiunilor. El este primul modernist care a schimbat valoarea
teologică a filosofiei istoriei, înlocuind principiul providenței cu cel al progresului și rațiunii.
Astfel, atât pentru el, cât și pentru filosofii pozitiviști ce-i vor urma în secolele următoare,
scara timpului nu va mai fi liniară, ci ascendentă; pornind de la un moment involutiv, rațiunea
va evolua înspre un punct în care va triumfa, egalându-se cu puterea providenței. Scopul
istoriei nu va mai fi reprezentat de mântuirea augustiniană ori viclenia divinității în raport cu
marile fapte istorice, ci câștigarea unei competiții existențiale dintre om – forța rațiunii – și
divinitate – forța naturii.
Încercarea de înțelegere a filosofului italian Giambattista Vico de către contemporanii
săi, dar și de posteritate, a fost și este în continuare una extrem de complicată. Opera marelui
gânditor, Știința Nouă, poate fi selectată cu ușurință de către cei ce doresc să nuanțeze o idee
și s-o ridice pe cele mai înălțătoare culmi. Însă, o astfel de greșeală, tranșând întreaga operă
doar pentru a căuta un argument valoros, reprezintă un mod eronat de abordare. Cu toate că
filosoful Karl Löwith nu insistă suficient asupra aspectului metafizic a teogoniei lui Vico,
consider important faptul că autorul și-a propus să nuanțeze diferența dintre aspirațiile
gânditorului italian și evoluția ideilor filosofice europene în secolul al XVIII-lea. Mai mult
decât atât, după opinia noastră, Vico este autorul excepție în cazul unei implicații a teogoniei
în filosofia istoriei; poziția în Istorie și Mântuire este nulă, din moment ce gânditorul italian
tratează subiectul dintr-o altă perspectivă, cea antică. Însuși conceptul de filosofie a istoriei
diferă de cel pe care-l identificăm în argumentația lui Löwith. Filosofia istoriei la Vico are la
bază o metafizică a neamului omenesc, adică o teologie naturală a tuturor națiunilor, cu care
fiecare popor și-a închipuit de la sine, în mod natural, proprii săi zei și aceasta ca urmare a
unui instinct natural al divinității, care îi este firesc omului ca atare. Mai mult decât atât,
metafizica poetică – adică a primilor istorici – are la bază o formă veridică a miturilor greco-
romane (historia verum). Oricât de mult am căuta o analogie cu concepția creștină a lui
Löwith, Vico, filosoful „păgân” al secolului al XVIII-lea, nu se poate integra în argumentația
teologică creștină a filosofiei istoriei.
 Lucrarea lui Karl Löwith se încheie într-o notă optimistă. Epilogul, profund ancorat în
concepția de speranță în raport cu evoluția mentalităților colective, inspiră cititorul, aflat la
sfârșitul lecturii științifice, să nu dețină un răspuns concret. Tocmai această cotitură,
reprezentată prin oscilația gândirii moderne între rațiune și credință – între timpul ciclic și cel
liniar – desăvârșește opera gânditorului german, transformând-o într-o cercetare unică,
capabilă să dețină o perspectivă importantă în arealul filosofiei istoriei – disciplină uitată în
tenebrele timpului continuu.