Tema Nr.

10

AGROTEHNICA DIFERENŢIATĂ

Unităţi de învăţare:
- Particularităţi agrotehnice în zona de stepă; Particularităţi agrotehnice în
zona de silvostepă; Particularităţi agrotehnice în zona forestieră;
Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă; Particularităţi agrotehnice
pe terenuri nisipoase şi Particularităţi agrotehnice pe solurile sărăturate.
Obiectivele temei:
- fixarea principalelor aspecte legate de măsurile agrotehnice aplicate în
funcţie de zona pedoclimatică.
Timpul alocat temei: 8 ore
Bibliografia recomandată:
1. Budoi Gh. A. Penescu, 1966 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti ;
2. Ciontu C., 2007 – Agrotehnica, Editura Cartea Universitară, Bucureşti ;
3. Guş P., A. Lăzureanu, D.I. Săndoiu, G. Jităreanu, I. Stancu, 1998 –
Agrotehnica, Editura Risoprint, Cluj-Napoca;
4. Penescu A., C. Ciontu, 2001 – Agrotehnica, Editura Ceres, Bucureşti.

Datorită poziţiei geografice a României şi a prezenţei munţilor Carpaţi, pe

teritoriul ţării întâlnim o mare varietate de zone climatice, tipuri de soluri şi
asociaţii vegetale.
Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură şi necesită măsuri agrotehnice
diferenţiate.
Pentru scopuri agricole, suprafaţa României a fost delimitată în trei zone şi
anume: zona de stepă, zona de silvostepă şi zona forestieră.
În subcapitolele următoare se vor prezenta sumar particularităţile măsurilor
agrotehnice aplicate în funcţie de zona pedoclimatică.

198
 10.1. Particularităţi agrotehnice în zona de stepă
Caracterizarea zonei de stepă
Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de -a lungul
Dunării de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul
Dobrogean (cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului.
Solurile caracteristice zonei sunt cernoziomurile şi kastanoziomurile
(solurile bălane).
Clima se caracterizează prin temperaturi medii anuale între 10-11 0 C,
temperaturi medii ale lunii celei mai calde de peste 22 0 C şi temperaturi medii ale
lunii celei mai reci de minus 3-4 0 C. Precipitaţiile sunt cuprinse între 400 -550 mm
anual. În perioada de vegetaţie a culturilor evapotranspiraţia potenţială este de 2-3
ori mai mare decât precipitaţiile.
Climatul din Câmpia Timişului faţă de zona de sud -est, este mai moderat cu
precipitaţii de 500-550mm anual şi amplitudinile de temperatură mai mici.
Sortimentul de plante cultivate este reprezentat de: grâu de toamnă,
porumb, orz de toamnă, floarea-soarelui, mazăre, sorg, fasolea, iarbă de Sudan, in
pentru ulei, lucernă şi majoritatea culturilor legumicole.
Principalul factor vegetativ care limitează producţia îl reprezintă apa. De
aceea, producţiile mari şi sigure sunt realizate în condiţii de irigare unde şi
sortimentul de culturi este mai mare. Se pot cultiva cu rezultate foarte bune:
cartoful pentru consumul de vară – toamnă; soia şi alte leguminoase pentru boabe;
borceagurile, porumbul pentru masă verde sau siloz în cultură succesivă; lucerna,
trifoiul, sparceta, la care producţiile sunt mari şi în plus, au un conţinut mai bogat
în proteină brută; culturile legumicole sunt sigure şi de calitate mai bună etc.

Particularităţi agrotehnice
Lucrările solului, în afară de obiectivele pe care le urmărim în mod
obişnuit în practica agricolă, în plus, în această zonă acestea trebuie să asigure
înmagazinarea şi păstrarea apei în sol. Executarea arăturii trebuie să se facă cât
mai apropiat de data recoltării plantei premergătoare, terenul se nivelează din
toamnă prin lucrări cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili sau
cu diferite agregate combinate. Combaterea buruienilor şi distrugerea crustei
solului se realizează de fiecare dată când situaţia concretă impune acest lucru. În
anii secetoşi, pentru culturile de toamnă, se va renunţa la executarea arăturii ca

199
lucrare de bază, arătura fiind înlocuită de lucrări cu grapa cu discuri sau
cultivatorul, cizelul, paraplowl etc. pentru a nu rezulta un teren bolovănos. Se va
întreprinde toate măsurile organizatorice şi financiare pentru a se evita executarea
arăturii în primăvară care după cum se cunoaşte prezintă multiple dezavantaje iar
dacă totuşi există cazuri se va face o arăt ură superficială, se va nivela, mărunţi
terenul imediat ce condiţiile permit acest lucru, pentru a se reduce pe cât posibil
pierderile de apă din sol.
Fertilizarea culturilor în zona de stepă este necesară la toate speciile de
plante cultivate, dar, datorită regimului deficitar de precipitaţii se realizează o
solubilizare mai redusă a îngrăşămintelor chimice şi organice şi se recomandă ca
acestea, la cultura neirigată, să se aplice în doze moderate. La stabilirea dozelor
de îngrăşăminte se va ţine cont de cerinţele plantei de cultură, de aprovizionarea
solului în elemente nutritive, de planta premergătoare, de dozele aplicate acesteia
etc. Îngrăşămintele cu fosfor şi la nevoie, cu potasiu se încorporează în sol odată
cu lucrarea de bază iar cele cu azot se vor aplica fracţionat, o parte la pregătirea
patului germinativ şi o parte în vegetaţie, la care doza se poate regla în funcţie de
condiţiile climatice.
Semănatul se face de regulă mai devreme, la începutul epocii, iar în
primăverile secetoase sămânţa va fi introdusă în sol mai adânc, aproape de
adâncimea maximă de semănat, pentru ca seminţele să aibă suficientă umiditate şi
să încolţească. Dacă terenul este prea uscat după semănat se recomandă folosirea
tăvălugului neted în agregat cu o grapă uşoară .
În condiţii de neirigat se va avea grijă ca densitatea plantelor să fie mai
mică, spre limita inferioară recomandată pentru soiul sau hibridul cultivat. O
densitate prea mare de plante la unitatea de suprafaţă în anii secetoşi duce la
scăderea considerabilă a producţiei.

10.2. Particularităţi agrotehnice în zona de silvostepă

Caracterizarea zonei de silvostepă
Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata apropiere a
zonei de stepă ocupând o zonă mai mare fiind reprezentată astfel: o fâ şie în sudul
ţării de la Drobeta Turnu Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi est a
Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei.

200
 Solurile reprezentative pentru această zonă sunt cernoziomurile cambice şi
cernozimurile argice (argilo-iluviale), aluviosoluri (soluri aluviale) şi stagnosoluri
(lăcoviştile).
Clima se caracterizează prin temperatura medie anuală cuprinsă între 9 -
11˚C, mai scăzută în Câmpia Transilvaniei, nordul Moldovei şi mai mare în partea
de sud şi vest a ţării. Precipitaţiile medii multianuale sunt cuprinse între 500 -600
mm şi acestea fiind diferenţiate pe zone, cu valori mai ridicate în Transilvania şi
nordul Moldovei.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este reprezentat de: porumb, grâu, orz,
ovăz, floarea soarelui, sfecla de zahăr, mazăre, soia, fasole, lucernă, majoritatea
legumelor iar în partea mai nordică se cultivă şi cartoful.
Majoritatea măsurilor agrotehnice aplicabile în această zonă se aseamănă
mult cu cele prezentate la zona de stepă.
Irigarea culturilor reprezintă una din principalele măsuri pentru obţinerea
de producţii mari şi stabile iar sortimentul de plante cultivat este mult mai mare.
Lucrările solului urmăresc înmagazinarea şi păstrarea apei în sol. Arătura
se execută cât mai aproape de recoltarea plantei premergătoare şi concomitent, va
fi mărunţită cu grapa stelată. Se evită lucrările solului efectuate la adâncimi mai
mari în primăvară. În timpul perioadei de vegetaţie a culturilor terenul se
păstrează curat de buruieni, nivelat şi fără crustă. Ca şi la zona de stepă în
condiţiile anilor secetoşi pentru culturile de toamnă se va renunţa la executarea
arăturii şi se va apela la sistemul de lucrări minime ale solului.
Îngrăşămintele chimice şi organice în condiţii de neirigat se aplică în doze
moderate în partea de sud, sud-est şi vestul ţării şi în doze mai mari în partea de
nord a Moldovei şi Câmpia Transilvaniei. Dozele de azot se aplică fracţionat, la
pregătirea patului germinativ şi în perioada de vegetaţie , doza stabilindu-se în
funcţie de precipitaţiile căzute.
Semănatul se face la începutul perioadei optime şi mai adânc (spre
adâncimea maximă de semănat) pentru a introduce sămânţa în umezeală, iar la
nevoie, se aplică o lucrare cu tăvălugul pentru a asig ura punerea în contact a
seminţelor cu solul.

201
 Pentru fiecare cultură se urmăreşte asigurarea unei densităţi optime a
plantelor la unitatea de suprafaţă. Numărul de plante reglându -se în funcţie de
rezerva de apă din sol şi de fertilitatea acestuia.

10.3. Particularităţi agrotehnice în zona forestieră

Caracterizarea zonei forestiere
Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării noastre şi
cuprinde trei subzone denumite după vegetaţia lemnoasă caracteristică : a
stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe măsura creşterii
altitudinii de la zona de silvostepă la zona alpină).
Importanţă mai mare pentru agricultură o au subzona stejarului sau
subzona forestieră cu veri calde şi subzona fagului sau subzona forestieră cu veri
reci.
a) Subzona stejarului sau subzona forestieră cu veri calde se
caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 8 şi 11˚ C, mai mari în
partea de sud, intre 10 – 11˚ C în Muntenia, Oltenia şi mai mici în Transilvania,
Moldova şi Crişana între 8 – 9,5˚ C. Suma precipitaţiilor medii anuale variază
între 550 – 650 mm.
Solurile caracteristice sunt: preluvosoluri (brun -roşcat, brun argiloiluvial),
luvosoluri (brune luvice), faeoziomuri (cenuşii), gleiosoluri (soluri gleice) etc.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante este format din: grâu, porumb, orz, secară, sfeclă de
zahăr, mazăre, fasole, cartof, in, floarea -soarelui, soia, rapiţă, cânepă, lucernă,
trifoi, viţa de vie, pomi fructiferi, legume, culturi succesive pentru furaj e tc.
Lucrările solului se execută diferenţiat în funcţie de climatul regiunii, tipul
de sol, permeabilitatea acestuia, forma de relief, expoziţia versantului etc. Pe
preluvosoluri, în crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri, ceea ce
necesită arături mai adânci, lucrări de afânare adâncă sau lucrări speciale de
eliminare a excesului de umiditate.
Îngrăşămintele chimice şi organice dau sporuri mari de producţie întrucât
fertilitatea naturală a acestor soluri este mai scăzută decât în celelalte zone. Pe
solurile umede, cu permeabilitate redusă se recomandă aplicarea de doze mari de

202
gunoi de grajd, 30-40 t /ha. Acesta are o influenţă deosebită în ameliorarea
însuşirilor fizice şi microbiologice ale solului.
Îngrăşămintele minerale sunt bine valorificate atunci când sunt aplicate în
raport N:P de 2:1 sau 1,5:1 iar pentru culturile cu perioadă lungă de vegetaţie
doza de azot se aplică fracţionat, la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie,
de regulă în ultima decadă a lunii februarie pentru cu lturile de toamnă sau la
prima praşilă pentru culturile de primăvară.
Semănatul culturilor trebuie să se facă în epoca optimă calendaristică,
pentru a nu fi afectate de brumele şi gerurile târzii de primăvară iar pentru
culturile de toamnă să existe timp suficient pentru a înfrăţi şi intra în iarnă bine
călite.
Lucrările de îngrijire urmăresc în principal combaterea buruienilor, care
răsar în valuri succesive, pe toată perioada de vegetaţie

b) Subzona fagului sau subzona forestieră cu veri reci se caracterizează

prin temperaturi medii anuale cuprinse între 7 şi 10˚ C şi precipitaţii ce depăşesc
650 mm, în anumite zone putând ajunge până la 800 mm.
Solurile predominante sunt: luvosoluri albice (luvisol albic), luvosoluri
(brune luvice), gleiosoluri (soluri gleice), aluviosoluri (aluviale), stagnosoluri
(lăcovişti) şi histosoluri (turboase). Datorită numeroaselor denivelări ale
suprafeţei solului, solele au suprafeţe mici şi sunt formate din mai multe parcele.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este reprezentat de: grâu, orz, in pentru fibre,
cartof, sfeclă de zahăr, plante furajere (trifoiul roşu, sfecla furajeră, varza
furajeră, borceagurile, porumbul pentru siloz sau masă verde etc.) şi într -o
proporţie mai mică porumbul pentru boabe, fasolea, cânepa, soia etc.
Lucrările solului urmăresc pe de o parte creşterea permeabilităţii acestuia
iar pe de altă parte reducerea fenomenului de eroziune de suprafaţă.
Pe solurile cu textură argiloasă luto -argiloasă, impermeabile se recomandă
lucrarea de afânare adâncă a solului în scopul de a sparge orizontul impermeabil
şi de a da posibilitatea ca apa să se infiltreze în profunzime. O bună
permeabilitate a solului se poate realiza prin ataşarea la plugurile obişnuite a

203
subsolierelor. În unele situaţii sunt necesare lucrări speciale de eliminare a
excesului de umiditate (desecare, deranj).
Fertilizarea culturilor se recomandă să se facă în doze mari, atât cu
îngrăşăminte organice cât şi cu îngrăşăminte minerale, în raport N:P:K de 3:1:1
sau 2,5:1:1 iar azotul se aplică fracţionat.
În multe situaţii sunt necesare şi amendamente cu calcar pentru a corecta
reacţia acidă a solurilor.
Semănatul culturilor de toamnă se face mai devreme iar a celor de
primăvară mai târziu, comparativ cu subzona preceden tă, pentru a se evita
eventualele accidente climatice (brume, îngheţuri etc.).
În perioada de vegetaţie se va avea în vedere controlul buruienilor prin
toate mijloacele posibile, care datorită excesului de umiditate , pericolul infestării
culturilor cu buruieni se menţine până la începutul verii.

10.4. Particularităţi agrotehnice pe terenuri în pantă

10.4.1 Generalităţi
Fenomenul de eroziune a solului pe terenurile în pantă afectează
aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării noastre, din care peste 45% reprez intă teren
arabil.
Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de sol de la suprafaţă
sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri sub influenţa apei sau
vântului.
Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de sol şi chi ar la
scoaterea terenului din circuitul agricol.
Suprafeţe puternic afectate de eroziune se întâlnesc în bazinele hidrografice
ale: Siretului, Buzăului, Slănicului şi Bârladului (în Moldova); Mureşului,
Someşului şi Târnavelor (în Transilvania); Argeşului , Oltului şi Jiului (în Podişul
Getic) s.a.
Eroziunea solului produsă de apă se manifestă prin eroziune de suprafaţă şi
eroziune de adâncime.
Eroziunea de suprafaţă se caracterizează prin spălarea şi subţierea
orizontului fertil de sol în mod uniform, pe s uprafeţe mai mari. Fenomenul nu este
spectaculos dar în timp solul îşi pierde fertilitatea iar producţiile sunt din ce în ce
mai mici.

204
 Eroziunea de adâncime se manifestă prin deplasări masive de sol mai ales
în direcţia de scurgere a apei .În felul acesta apar pe suprafaţa solelor sau
parcelelor şanţuri mai mult sau mai puţin adânci. Cum sunt: şiroaie (0 -20 cm
adâncime), făgaşe (20-80 cm), ogaşe (80-200 cm) şi ravene (> de 2oo cm).

10.4.2. Factorii care influenţează eroziunea solului

Eroziunea solului depinde pe de o parte de o serie de factori naturali iar pe
de altă parte de activitatea omului.
Relieful condiţionează eroziunea solului prin: panta, lungimea versantului,
forma versantului, expoziţia etc.
Panta influenţează direct viteza de scurgere a apei. Cu cât panta este mai
mare cu atât viteza apei ce se scurge în aval este mai mare şi deci eroziunea este
mai puternică.
Lungimea versantului accentuează eroziunea. Cu cât versantul este mai
lung cu atât acesta acumulează mai multă apă mărind procesul de erodare.
Forma versantului poate fi: dreaptă, concavă, convexă sau în trepte.
Pe versanţii a căror formă este dreaptă sau convexă eroziunea se manifestă
mai puternic la baza acestora, deoarece fenomenul de eroziune se amplifică pe
măsură ce se acumulează o cantitate mai mare de apă.
Pe versanţii cu forme concave eroziunea cea mai puternică se manifestă în
partea superioară, unde panta este mai mare şi viteza de scurgere a apei este mare
antrenând particulele de sol. Spre baza versantului panta are o înclin are mai mică,
unde o parte din solul erodat se depune.
Versanţii în trepte sunt mai puţin afectaţi de eroziune, deoarece formele cu
pantă mică (platformele) micşorează viteza apei favorizând infiltrarea ei.
Expoziţia versantului influenţează eroziunea în special primăvara la topirea
zăpezilor. Pe versanţii sudici zăpada se topeşte brusc, amplificând procesul de
eroziune.
Precipitaţiile reprezintă unul dintre principalii factori naturali în procesul
de eroziune a solului şi se manifestă prin cantitatea şi i ntensitatea acestora.
Picăturile de apă din precipitaţii lovesc puternic solul, dislocă şi deplasează
particulele de la suprafaţa acestuia iar odată cu scurgerea apei, o mare cantitate de
sol este antrenat şi transportat în aval.

205
 De regulă, cele mai mari eroziuni ale solului sunt produse de ploile
torenţiale care se caracterizează printr-o mare cantitate de apă căzută pe unitatea
de suprafaţă intr-un timp foarte scurt.
Solul, prin caracteristicile sale, influenţează în mod diferit procesul de
eroziune, astfel: solurile lutoase, permeabile şi cu o bună stabilitate hidrică,
frânează procesul de eroziune; în timp ce solurile argiloase şi nisipoase cu un
conţinut redus de materie organică şi o stabilitate hidrică redusă sunt uşor
erodate.
Vegetaţia existentă pe aceste terenuri condiţionează în mare măsură
procesul de eroziune cu cât vegetaţia este mai bogată, cu atât solul este mai bine
protejat de impactul direct al picăturilor de ploaie şi eroziunea este mai mică. În
plus sistemul radicular al plantelor, materia organică rămasă pe sol şi ulterior
încorporată prin lucrările de bază, determină o mai bună permeabilitate hidrică a
solului şi o capacitate mai mare de reţinere a apei.
Activitatea omului manifestată prin intervenţii nechibzuite poate să
accelereze foarte mult eroziunea solului, cum ar fi: defrişarea neraţională a
pădurilor, desţelenirea pajiştilor naturale, păşunatul excesiv, trasarea greşită a
drumurilor, executarea lucrărilor solului din deal în vale, lipsa fertilizării
organice, cultivarea de plante slab protectoare asupra eroziunii solului etc.

10.4.3. Pagube produse de eroziunea solului

Efectele procesului de eroziune în agricultură sunt multiple şi variate. Ele
se manifestă atât pe terenurile înclinate prin subţierea stratului fertil de sol, câ t şi
pe terenurile plane de la poalele versanţilor prin depuneri ale materialului
transportat.
a) Degradarea însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului. Ca
urmare a îndepărtării orizontului cu humus în procesul de eroziune, se degradează
structura solului, se micşorează permeabilitatea şi porozitatea acestuia, scade
capacitatea de reţinere a apei de către sol, scade conţinutul în elemente nutritive
în special azot şi fosfor, procesele chimice sunt mai reduse iar activitatea
biologică din sol este mult încetinită. Totodată, se modifică şi textura solului prin
spălarea materialului fin.
b) Accentuează seceta. Pe aceste terenuri o parte din apa din precipitaţii nu
se infiltrează în sol şi se pierde prin scurgere la suprafaţă. Datorită îndepărtării

206
materiei organice solul are şi o capacitate redusă de reţinere a apei. Ca urmare,
terenurile afectate de eroziune sunt primele afectate de secetă.
c) Inundaţiile. După topirea zăpezilor sau după ploi torenţiale cu cantităţi
de apă excesive, terenurile supuse eroziunii supraalimentează brusc reţeaua
hidrografică provocând mari pagube prin inundarea terenurilor şi colmatarea
culturilor în aval.
d) Poluarea mediului ambiant. Prin spălarea de substanţe chimice
(pesticide, îngrăşăminte) de pe versanţi, transporta te şi acumulate pe terenurile
din aval sau prin prezenţa lor în pânza de apă freatică, în lacuri şi râuri, va
determina influenţe negative asupra florei şi faunei în zonele afectate.
e) Reducerea efectului unor elemente din tehnologia de cultură. Efectul
dozelor de îngrăşăminte chimice, a erbicidelor administrate la sol etc. este mult
diminuat datorită spălării lor.
f) Micşorarea producţiei plantelor cultivate. O consecinţă directă a
reducerii fertilităţii solului prin deteriorarea însuşirilor fizice, chim ice şi
biologice o reprezintă influenţa negativă asupra producţiilor plantelor cultivate
pe aceste terenuri.
g) Creşterea costurilor de producţie. Pe aceste terenuri sunt necesare
măsuri speciale în vederea stopării fenomenului de eroziune a solului (lucr ări ale
solului, sisteme de cultură antierozionale etc.) care încarcă cheltuielile de
producţie.

10.4.4. Asolamentele şi sortimentul de plante cultivat

Pe terenurile în pantă se pot organiza asolamente de câmp, mixte şi
speciale.
Alegerea tipului de asolament este în funcţie de panta terenului.
Gh. Budoi (1996) consideră că asolamentele de câmp şi mixte se pot
organiza pe terenurile cu pantă uşoară, până la 12% iar peste această valoare se
impune necesitatea introducerii asolamentelor de protecţie .
La amplasarea solelor pe terenurile cu panta mai mare de 5% trebuie avut
în vedere câteva aspecte:
- obligatoriu latura lungă să fie orientată pe direcţia generală a curbelor de
nivel;
- sola să cuprindă un versant sau o porţiune a acestuia, cât mai uniformă;

207
 - suprafaţa solelor să fie pe cât posibil egală;
- lăţimea solelor să fie diferenţiată în funcţie de panta terenului astfel, de la
5-10% între 200-400 m, ajungând la pante de peste 18% lăţimea solelor să fie sub
80-100 m. Lungimea solelor este condiţionată de obicei de bariere naturale, văi,
ravene, râuri etc, (I. Costache şi colaboratorii, 1968).
Astfel Gh. Budoi (1990) grupează plantele de cultură în funcţie de influenţa
pe care o au asupra eroziunii solului astfel:
- culturi foarte bune protectoare care asigură un grad de acoperire a solului
de peste 75%: leguminoasele şi gramineele perene, începând cu al doilea an de
folosinţă;
- culturi bune protectoare care asigură un grad de acoperire de 50 -75%:
cereale păioase, leguminoasele şi gramineele perene în anul I de folosinţă şi
culturile furajere anuale (borceag, secară masă verde, iarbă se Sudan etc.);
- culturi mijlociu protectoare care asigură un grad de acoperire de 25 -50%:
plantele leguminoase anuale s.a.;
- culturi slab protectoare care asigură un grad de acoperire a solului sub
25%: plantele prăşitoare (porumb, floarea soarelui, sfeclă, cartof etc.).
Cu cât panta terenului este mai mare cu atât ponderea plantelor prăşitoare
în structura culturilor va fi mai mică; astfel că, pe pante mai mari de 20%
culturile slab protectoare să nu ocupe mai mult de 25%.
Protejarea solului depinde în mare măsură de faza de vegetaţie a culturilor
în perioada ploioasă a anului (mai-iunie) şi de posibilitatea ca solul să fie acoperit
cu vegetaţie o perioadă cât mai lungă. În acest sens, sunt recomandate
introducerea în asolament a culturilor succesive.

10.4.5. Aplicarea îngrăşămintelor

Pe terenurile în pantă se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi
minerale precum şi cultivarea de plante succesive c a îngrăşăminte verzi.
Necesitatea aplicării fertilizării este cu atât mai mare cu cât solul este mai erodat.
În cele mai dese cazuri, forma versantului este concavă iar procesul de
eroziune se manifestă pregnant în partea superioară unde solul este mai s ărac şi
sunt necesare doze mai mari de îngrăşăminte.

208
 Rezultate foarte bune se obţin prin aplicarea gunoiului de grajd în doze
mari de 30-40 t /ha sau prin administrarea combinată a gunoiului de grajd în doză
de 20 t /ha cu doze moderate de azot şi fosfor ( N 70 P 30 ).
Pe terenurile în pantă azotul se recomandă să se încorporeze în sol odată cu
lucrarea de bază, pentru a nu putea fi spălat uşor şi antrenat de apa ce se scurge la
suprafaţă.
Ca îngrăşăminte verzi sunt indicate amestecurile de lupin + ovăz + raigr as
sau măzăriche + ovăz + rapiţă cu influenţe semnificative asupra ameliorării
însuşirilor fizice şi chimice ale solului (C. Domuţa, 2005).

10.4.6. Lucrările solului şi semănatul

Lucrarea de bază a solului (arătura) se execută urmărind direcţia curbelor
de nivel. Uneori acest lucru este foarte greu de realizat, drept pentru care se admit
abateri de 3-5%.
Dacă nu se urmăreşte direcţia curbelor de nivel iar arătura se execută din
deal în vale, apa din precipitaţii sau din topirea zăpezilor se scurge cu uşur inţă pe
şanţurile formate între coamele brazdelor, făcând la început şiroaie apoi şanţuri
din ce în ce mai adânci, contribuind în felul acesta la accentuarea procesului de
eroziune a solului.
Până la pante de peste 8-10% se pot folosi aceleaşi pluguri ca ş i pe
terenurile plane iar pe terenuri cu pante mai mari sunt recomandate plugurile
reversibile.
Pe pante mai mari de 14% brazda se răstoarnă numai spre amonte. Acest
lucru prezintă dublu scop: să nu se favorizeze eroziunea prin deplasarea solului în
aval iar tractoarele au o mai bună stabilitate în timpul lucrului, roata din amonte
lucrează pe fundul brazdei şi în felul acesta se micşorează înclinarea tractorului
fată de panta terenului.
Arătura executată toamna pentru culturile de primăvară, rămâne peste i arnă
negrăpată, în scopul de a se opune scurgerii apei şi de a micşora viteza de
înaintare a acesteia.
Lucrările de nivelare a arăturii precum şi pregătirea patului germinativ se
execută paralel cu direcţia generală a curbelor de nivel sau cu mici abat eri şi se
începe de la poalele versantului spre partea superioară a lui.

209
 Ecartamentul tractoarelor se măreşte la maxim, se ataşează roţi duble sau
roţi cu zăbrele pentru a evita pericolul de răsturnare şi a mări aderenţa acestora.
Pe pante mai mari de 18% trebuie folosite tractoarele cu şenile.
Semănatul se execută începând de la poalele versantului spre amonte şi pe
direcţia generală a curbelor de nivel pentru ca rândurile de plante să frâneze
scurgerea apei. Se recomandă o densitate mai mare a plantelor c u 10% faţă de
terenurile plane, pentru a reţine mai bine scurgerile de apă. Adâncimea de
semănat trebuie să fie cu 1-2 cm mai mică la baza versantului şi cu 1 -2 cm mai
mare în partea superioară.
Toate lucrările de îngrijire se execută pe direcţia rândurilor iar la prăşitul
mecanic se va avea grijă ca lanţurile stabilizatoare ale tractorului să fie bine
întinse şi zona de protecţie a organelor active a cultivatoarelor va fi mai mare,
pentru a se evita tăierea plantelor.

10.4.7. Sisteme de cultură antierozionale

Pentru a se realiza o bună protecţie împotriva eroziunii solului pe terenurile
în pantă se practică următoarele sisteme de cultură: în fâşii, cu benzi înierbate, cu
agroterase şi terase banchetă.
a. Sistemul de cultură în fâşii. Acest sistem este recomandat pe versanţii cu
lungime mare având panta cuprinsă între 5 -12%.
Pe acelaşi versant, se seamănă în fâşii, culturi bune protectoare asupra
eroziunii (cereale păioase) şi culturi slab protectoare (prăşitoare). Fâşiile de
culturi sunt orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel .
Prin acest sistem de cultură, apa cu solul erodat ce se scurge din fâşia cu
plante slab protectoare este oprită în fâşia cu plante bune protectoare unde se
infiltrează iar solul se depune.
Lăţimea fâşiilor depinde de panta terenului şi poate fi de la 30 – 100 m,
egală cu un multiplu de lăţimi al maşinii de semănat. Cu cât panta creşte lăţimea
fâşiei este mai mică.
Pe un versant se succed două sau mai multe culturi ce pot însuma 5-7 fâşii.
b. Sistemul de cultură cu benzi înierbate. Acest sistem de cultură este
recomandat pentru terenurile cu pante cuprinse între 12 -18% şi mai ales în zonele
cu precipitaţii abundente unde procesul de eroziune a solului nu poate fi stopat

210
prin lucrări efectuate pe direcţia curbelor de nivel şi prin practicarea sistemului de
cultură în fâşii.
Sistemul de cultură cu benzi înierbate presupune amplasarea pe direcţia
curbelor de nivel a unor fâşii înguste de teren cultivate cu ierburi perene, de
regulă amestecuri de leguminoase şi graminee. Lăţime a benzilor înierbate este de
4-8 m, mai late la baza versantului unde şi cantitatea de apă care se acumulează
este mai mare. Între benzile înierbate rămân fâşii de teren late de 30 - 120 m, în
funcţie de panta terenului ce corespund la un multiplu de lăţim i de semănat.
Benzile înierbate se mai numesc şi benzi tampon şi au rolul de a opri apa
împreună cu solul erodat ce se scurge de pe fâşia cu plante cultivate din amonte.
Sistemul prezintă avantajul că pe un versant se poate semăna o singură
plantă de cultură, iar în timp, prin acumularea solului în benzile înierbate fâşiile
de teren cu plante cultivate se transformă în terase.
c. Agroterasele. Pentru a reduce fenomenul de eroziune a solului pe
terenurile arabile cu pante cuprinse între 15 -25% sunt necesare măsuri de
modelare a versantului, cu scopul de a obţine terase în trepte de -a lungul curbelor
de nivel.
Agroterasele sunt terase formate prin arătură.
După cum este cunoscut, în urma aratului, solul se denivelează în sensul că
se formează şanţuri şi coame. Prin lucrări repetate în acelaşi sens şi pe aceeaşi
fâşie de teren, coamele se înalţă şi şanţurile se adâncesc.
În scopul obţinerii de agroterase, terenurile în pantă se organizează în fâşii
late de 10-40 m în funcţie de panta terenului, orientate de -a lungul curbelor de
nivel. Fiecare fâşie se ară separat, cu pluguri reversibile sau clasice cu răsturnarea
brazdei spre aval. Astfel, după prima lucrare în partea din aval a fâşiei va rezulta
o coamă iar în amonte un şanţ. În fiecare an lucrarea se repetă, p ăstrându-se
dimensiunile iniţiale ale fâşiei. După un număr de 10 -20 ani fâşiile se transformă
treptat în terase iar între fâşii apar taluzuri ce sunt însămânţate cu ierburi perene.
Formarea agroteraselor se poate grăbi prin executarea arăturii de mai mult e ori în
acelaşi an.
d. Terasele banchetă. Aceste terase se realizează cu ajutorul utilajelor
speciale şi se menţin în timp prin arătură cu răsturnarea brazdei spre aval. La
început terenul se organizează în fâşii late de 6 -20 m, în funcţie de panta
terenului, orientate pe direcţia generală a curbelor de nivel. Apoi cu ajutorul

211
buldozerului cu lama înclinată spre aval versantul se va modela, formându -se
terase şi taluzuri. Taluzurile vor fi înierbate cu plante perene iar terasele vor fi
cultivate cu plante din cultura mare, pomi sau viţă de vie.

10.5. Particularităţi agrotehnice pe terenurile nisipoase

Caracterizarea terenurilor nisipoase
În România terenurile nisipoase ocupă o suprafaţă de aproximativ de 450
mii ha, din care aproximativ 370 mii ha psamosoluri (nisipuri solificate) iar
diferenţa o constituie nisipurile mobile şi semimobile.
Cele mai mari suprafeţe se găsesc în sudul Olteniei (aproximativ 200 mii
ha), Câmpia Bărăganului, sudul Moldovei, Delta Dunării, Lunca Dunării, Câmpia
de Vest etc.
Relieful este neuniform, format din dune şi interdune cu diferenţe ce în
anumite zone pot ajunge până la peste 10 m, creând mari probleme la efectuarea
lucrărilor din tehnologia culturilor.
Condiţiile climatice ale zonelor cu soluri nisipoase sunt cara cterizate prin
temperaturi mai ridicate (peste 11˚C media anuală), suma anuală a precipitaţiilor
sub 500 mm şi frecvent bat vânturile spulberând nisipurile uscate şi lipsite de
vegetaţie.
Solurile sunt caracterizate prin textură grosieră (conţinutul în nis ip poate să
ajungă până la peste 80%), structură friabilă slab formată sau nestructurate,
conţinutul în humus este scăzut (0,2-1,2%), permeabilitatea este foarte mare,
capacitatea de reţinere a apei foarte mică (6 -9%), conţinutul în substanţe nutritive
este mic, activitatea microorganismelor este redusă iar fertilitatea naturală este
scăzută. Aceste soluri se lucrează uşor pe un interval larg de umiditate (25 - 85%
din C.C.) deoarece coeziunea şi adeziunea prezintă valori mici. Primăvara se
încălzesc foarte repede ceea ce poate duce la semănatul timpuriu, comparativ cu
alte categorii de soluri. Ploile mici sunt valorificate bine de către plantele
cultivate, întrucât apa legată fizic, la coeficientul de ofilire are valori mici de 1 -
2%, valori ale umidităţii calculate faţă de solul uscat.

Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante cultivat este restrâns, datorită capacităţii de a reţine
apa şi a slabei fertilităţi naturale a solului.

212
 Se poate cultiva dar cu producţii mici: secara, porumbul, sorgul, ri cinul,
tutunul, fasolea, pepenii verzi şi galbeni.
În condiţii de irigare sortimentul de plante cultivate se măreşte foarte mult,
iar producţiile sunt mai mari şi sigure. Se poate cultiva în plus: grâul şi orzul de
toamnă, soia, rapiţa, floarea soarelui, cartoful timpuriu, lucerna, majoritatea
legumelor, viţa de vie şi pomii fructiferi.
Irigarea se face cu norme mici şi dese, în scopul de a se menţine un nivel de
umiditate ridicat al solului pe toată perioada de vegetaţie a culturilor.
Lucrările solului. Terenurile cu resturi vegetale (mirişte, coceni etc.) sunt
mai bine protejate de eroziunea eoliană decât cele curate şi lucrate. De aceea, în
zonele în care vânturile sunt puternice iar solul nisipos este uşor spulberat,
arătura se execută cu doar câteva zile înainte de semănat, perpendicular pe
direcţia vântului dominant. Uneori, se recomandă lucrarea de afânare adâncă,
cunoscându-se faptul că aceste soluri sunt predispuse la tasare puternică, datorită
irigaţiilor repetate, a trecerilor cu tractoare şi maşi ni agricole şi a conţinutului
scăzut în materie organică.
Pregătirea patului germinativ se face cu grapa cu discuri, în agregat cu
grapa cu colţi reglabili, iar în unele cazuri se poate apela la tăvălugul inelar dacă
solul este prea afânat.
Fertilizarea culturilor reprezintă o măsură principală de sporire a
producţiilor, întrucât aceste soluri au o fertilitate naturală redusă .
Sunt recomandate îngrăşămintele organice în doze de 20 - 30 t /ha gunoi de
grajd încorporat mai adânc în sol (30-35cm), unde umiditatea se păstrează un timp
mai îndelungat.
Se pot folosi culturi succesive de lupin, măzăriche şi secară ca îngrăşăminte
verzi.
Îngrăşămintele chimice sunt bine valorificate dacă se aplică fracţionat 1/2
din doză la semănat şi 1/2 în perioada de vegetaţie a culturilor, uneori pentru
aplicarea dozei de azot, la culturile prăşitoare, se recomandă fracţionarea în trei
perioade la semănat, la prima praşilă şi la a doua praşilă. Aceste soluri au
complexul argilo-humic slab dezvoltat iar aplicarea îngrăşămintelor c himice în
doză unică (mare) ar crea pericolul levigării lor. La semănat sunt recomandate
îngrăşămintele chimice complexe (N:P:K) în raporturi 16:16:16, 13:16:13 sau
22:22:0, la care se poate adăuga doze de microelemente cu Zn, Fe, Mg, Bo etc.

213
 Cele mai bune rezultate s-au obţinut prin fertilizarea combinată cu
îngrăşăminte organice şi chimice, 20-25 t/ha gunoi de grajd şi N 100-130 P 40-50 K 40-
50 , în funcţie de planta de cultură, fertilitatea solului şi condiţiile climatice.
Semănatul se face perpendicular pe direcţia vântului dominant şi la
începutul perioadei optime întrucât aceste soluri se încălzesc mai repede.
Adâncimea de semănat este mai mare comparativ cu celelalte soluri. Brăzdarele
semănătorilor se echipează cu limitatoare de adâncime pentru a nu pătr unde mai
adânc şi pentru a se realiza o uniformitate mai bună pe adâncimea de lucru.

Măsuri speciale de ameliorare a terenurilor nisipoase

În scopul cultivării şi ameliorării acestor terenuri se poate apela la diferite
măsuri speciale:
- plantarea de perdele forestiere de protecţie perpendicular pe direcţia
vântului dominant sau amplasarea de paranisipuri, cu scopul de a micşora viteza
vântului;
- fixarea nisipurilor prin înierbarea sau împădurirea acestor terenuri. În
prezent mari suprafeţe nisipoase sunt plantate cu salcâm, dud, glădiţă, pin, plop
etc;
- încorporarea de îngrăşăminte organice în doze mari pe straturi de sol. Se
încorporează 35-40 t/ha gunoi de grajd, la 60 cm adâncime. O cantitate
asemănătoare se încorporează după doi ani la 45 cm, iar după alţi doi ani la 30
cm. Straturile de gunoi de grajd reţin apa şi sărurile minerale şi le pun la
dispoziţia plantelor. Metoda este eficace dar greu de realizat (Gh. Budoi ,1996);
- îmbogăţirea solului nisipos în material fin. Se aduce pământ argilos sau
mâl de pe fundul lacurilor, râurilor, care se împrăştie uniform pe suprafaţa
terenurilor nisipoase apoi se încorporează în sol prin arat;
- pe terenurile irigate se impune nivelarea dunelor şi uneori m odelarea
terenurilor;
- utilizarea unor substanţe chimice cu rol de a lega particulele de nisip la
suprafaţă şi a combate deflaţia;
- încorporarea în sol a unor produse superabsorbante cu rol de a reţine şi
păstra apa în sol, dând posibilitatea folosirii acesteia de către plantele de cultură;

214
 - aplicarea unei pelicule de asfalt (impermeabil) la 50 -60 cm adâncime cu
ajutorul unor agregate speciale cu rolul de a opri apa şi levigarea substanţelor
nutritive (Gh. Budoi, 1996).
Ultimele trei măsuri de ameliorare a terenurilor nisipoase, prezintă
dezavantajul că sunt costisitoare şi de aceea se aplică pe suprafeţe mici şi în
cazuri speciale.

10.6. Particularităţi agrotehnice pe solurile sărăturate

Caracterizarea solurilor sărăturate
Solurile sărăturate (clasa salsodisoluri şi subtipurile salinizate şi
alcalinizate ale altor tipuri de soluri) ocupă în ţara noastră o suprafaţă de
aproximativ 500 mii ha.
Suprafeţe mari se găsesc de-a lungul litoralului Mării Negre, în Câmpia de
Vest, pe interfluviile Bega-Mureş, Mureş-Crişul Alb, Crişul Negru, Crişul
Repede, în luncile unor râuri din Podişul Transilvaniei, Podişul Moldovei, în nord
- estul Câmpiei Române etc.
Solurile sărăturate se caracterizează printr-un conţinut mare sau mai mic de
săruri solubile, în special cele de sodiu (Na Cl, Na 2 CO 3 , Na 2 SO 4 etc.).
Au o fertilitate foarte redusă, determinată de proprietăţi fizice, chimice şi
biologice ale solurilor ce sunt nefavorabile. Reacţia este alcalină şi puternic
alcalină (pH>8,0). Sunt compacte, au permeabilitate pentru apă şi aer foarte mică,
se lucrează greu, întrucât prezintă valori mari privind coeziunea şi adeziunea
solului faţă de organele active ale maşinilor agricole iar intervalul optim de
umiditate la care lucrările solului se fac de bună calitate şi consum minim de
combustibil este mic.
Structura solului este slabă, uneori chiar absentă.
Capacitatea de apă utilă pentru plante prezintă valori mici. Cu toate că
solul este umed, apa nu este accesibilă plantelor din cauza sărurilor solubile î n
concentraţie mare.
În perioadele ploioase ale anului apar frecvent băltiri iar când solul se
usucă apar crăpături adânci şi late.

215
 Particularităţi agrotehnice
Sortimentul de plante. Conţinutul ridicat de săruri face ca, în general,
aceste terenuri neameliorate să fie folosite ca pajişti naturale slab productive.
Pe solurile cu un conţinut mai mic de săruri (0,7 – 1%) şi în zonele mai
umede se pot cultiva soiuri sau hibrizi rezistenţi la săruri. Astfel plantele
rezistente la concentraţii mai mari de săr uri sunt: sorgul, iarba de Sudan, orzul,
sfecla de zahăr, floarea soarelui, pepenii verzi, dovlecii, bumbacul, vinetele,
tomatele, plantele furajere şi pomii fructiferi (gutuiul şi migdalul).
Lucrările solului pe aceste terenuri se execută atunci când umid itatea
permite acest lucru, cunoscându-se faptul că intervalul optim de umiditate este
foarte mic.
Sunt recomandate lucrări de afânare adâncă pentru a mări permeabilitatea şi
porozitatea solului.
Adâncimea de execuţie a arăturii se stabileşte astfel încât să fie evitată
aducerea din profunzime a unui strat de sol cu o concentraţie mai mare de săruri.
Amendamentele reprezintă o măsură obligatorie pentru ameliorarea acestor
soluri. Se folosesc amendamentele ce conduc la reducerea reacţiei alcaline, în
special gipsul sau fosfogipsul în doză de 10 –20 t/ha.
Fosfogipsul este un deşeu rezultat din procesul tehnologic de obţinere a
îngrăşămintelor cu fosfor şi acid sulfuric care are atât acţiune ameliorativă,
acţionând şi ca îngrăşământ cu fosfor conţinând 75 – 80 % Ca SO 4 , 5-8 % P 2 O 5 şi
15-18 % H 2 O.
Îngrăşămintele. Un rol important în ameliorarea acestor soluri îl reprezintă
aplicarea de îngrăşăminte organice. Sunt recomandate doze de 40 – 50 t/ha gunoi
de grajd încorporat în sol prin arătură.
Pentru a îmbogăţi solul în materie organică se va recurge la utilizarea
îngrăşămintelor verzi (sulfină, măzăriche, sorg sau amestecuri), resturile vegetale
încorporate în sol (paie, coceni etc. în cantităţi de 10 –15 t/ha), administrarea de
turbă sau plaur (îngrăşământ organic valoros). Materia organică este tocată
mărunt şi încorporată în sol odată cu lucrarea de bază.
Sunt necesare îngrăşăminte chimice de regulă cu azot şi în special cu
reacţie acidă (sulfatul de amoniu, ureea etc.).

216
 Măsuri speciale de ameliorare a soluri lor sărăturate
În scopul de a ameliora solurile sărăturate şi a le introduce în circuitul
agricol sunt recomandate următoarele măsuri speciale:
- nivelarea terenurilor reprezintă măsura obligatorie în vederea efectuării
lucrărilor de drenaj, spălarea sărurilor solubile, irigarea culturilor, cultivarea
orezului (în zona de sud) etc.;
- afânare adâncă la 50 – 70 cm cu scopul de a îmbunătăţi permeabilitatea şi
a favoriza levigarea sărurilor în profunzime;
- executarea lucrărilor de desecare – drenare (prin rigole, canale sau
drenuri), în scopul de a elimina cu uşurinţă apa în urma inundării terenurilor (în
procesul de spălare a sărurilor) şi de a scădea nivelul apei freatice;
- spălarea excesului de săruri solubile (n ocive). În acest sens, terenul
nivelat şi amenajat pentru desecare-drenare este delimitat prin diguleţe. Aceste
suprafeţe sunt inundate cu apă. Cantitatea de apă folosită pentru o spălare depinde
de textura solului fiind cuprinsă între 1000 -2000 m 3 /ha, valori mai mari fiind
necesare pe terenurile cu textură fină. Apa în exces diluează soluţia solului şi
dizolvă sărurile solubile iar prin evacuarea ei acestea sunt îndepărtate,
micşorându-se conţinutul solului în săruri solubile. Operaţia se repetă de mai
multe ori în funcţie de gradul de salinizare.
În intervalul dintre spălări, precum şi în perioada de vegetaţie a culturilor,
se are în vedere ca umiditatea solului să nu scadă sub 80 -85% din capacitatea de
câmp, în sensul de a se menţine un curent descendent de apă pe profilul solului,
care antrenează sărurile în profunzime.
Aceste terenuri, în partea de sud a ţării, pot fi exploatate cu succes prin
cultura orezului.
Solurile sărăturate şi ameliorate intră treptat în circuitul normal de
exploatare agricolă. În primă fază se recomandă cultivarea de plante mai
rezistente la concentraţia de săruri şi apoi cu plante mai sensibile. Important este
să se menţină prin irigaţii, pe toată perioada anului, un regim hidric descendent şi
de a se anula posibilitatea ca sărurile solubile să se mai acumuleze în straturile
superioare de sol.

217
 TEST DE EVALUARE

1. Unde se află situată zona de stepă în ţara noastră?

Răspuns: Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de-a lungul Dunării
de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul Dobrogean
(cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului.
2. Prin ce se caracterizează zona de stepă?
3. Care este sortimentul de plante cultivat?
4. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona de stepă (legate de:
lucrările solului, fertilizarea culturilor şi semănatul)?
5. Unde se află situată zona de silvostepă?
6. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona de silvostepă (legate
de: lucrările solului, fertilizarea culturilor şi semănatul)?
7. Prin ce se caracterizează zona forestieră cu veri calde (subzona stejarului)?
8. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona forestieră cu veri
calde (legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor
şi semănatul)?
9. Prin ce se caracterizează zona forestieră cu veri reci (subzona fagului)?
10. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite în zona forestieră cu veri
reci (legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor şi
semănatul)?
11. Ce factori influenţează eroziunea solului pe terenurile în pantă?
12. Care sunt pagubele produse de către eroziunea solului?
13. În ce constă organizarea asolamentelelor şi sortimentul de plante cultivat pe terenurile
în pantă?
14. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe terenurile în pantă (legate
de: aplicarea îngrăşămintelor, lucrările solului şi semănatul)?
15. În ce constă sistemle de cultură antierozionale: în fâşii, cu benzi înerbate şi agroterase?
16. Caracterizaţi terenurilor nisipoase.
17. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe terenurile nisipoase
(legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizarea culturilor şi
semănatul)?
18. Ce măsuri speciale de ameliorare a terenurilor nisipoase cunoaşteţi?
19. Caracterizaţi solurile sărăturate?

218
 20. Care sunt principalele particularităţi agrotehnice urmărite pe solurile sărăturate (legate
de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, amendamente, fertilizarea
culturilor şi semănatul)?
21. Precizaţi măsurile speciale de ameliorare a solurilor sărăturate.

REZUMATUL TEMEI

Datorită poziţiei geografice a României şi a prezenţei munţilor Carpaţi, pe

teritoriul ţării întâlnim o mare varietate de zone climatice, tipuri de soluri ş i
asociaţii vegetale. Fiecare zonă climatică prezintă o serie de elemente specifice
pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor de cultură şi necesită măsuri agrotehnice
diferenţiate.
Zona de stepă este reprezentată de o fâşie îngustă situată de -a lungul
Dunării de la Calafat la Călăraşi; sud-estul Bărăganului; sudul Moldovei; Podişul
Dobrogean (cu excepţia zonei muntoase) şi câmpia Timişului. Temperaturile
medii anuale sunt mai ridicate iar precipitaţiile mai reduse, comparativ cu alte
zone. În perioada de vegetaţie a culturilor evapotranspiraţia potenţială este de 2 -3
ori mai mare decât precipitaţiile. Principalul factor vegetativ care limitează
producţia îl reprezintă apa iar obiectivul agronomului este ace la de a înmagazina
şi păstra apa în sol.
Zona de silvostepă din ţara noastră se află situată în imediata apropiere a
zonei de stepă ocupând o zonă mai mare, fiind reprezentată astfel: o fâşie în sudul
ţării de la Drobeta Turnu Severin la Lehliu; Bărăganul; partea de sud şi est a
Moldovei, de-a lungul Prutului; Câmpia de Vest şi Câmpia Transilvaniei.
Majoritatea măsurilor agrotehnice aplicabile în această zonă se aseamănă mult cu
cele prezentate la zona de stepă.
Zona forestieră ocupă cea mai mare suprafaţă din teritoriul ţării noastre şi
cuprinde trei subzone denumite după vegetaţia lemnoasă caracteristică: a
stejarului, a fagului şi a coniferelor (care se succed pe măsura creşterii altitudinii
de la zona de silvostepă la zona alpină). Importanţă mai mare pentru agricultură o
au subzona stejarului (subzona forestieră cu veri calde) şi subzona fagului
(subzona forestieră cu veri reci). Fiecare subzonă pezintă anumite particularităţi
legate de: sortimentul de plante cultivat, lucrările solului, fertilizare şi semănatul

219
culturilor. În crovuri sau pe terenurile joase apar frecvent băltiri, ceea ce necesită
arături mai adânci, lucrări de afânare adâncă sau lucrări speciale de eliminare a
excesului de umiditate. Pe solurile umede, cu permeabilitate redusă se recomandă
aplicarea de doze mari de gunoi de graj d. Acesta are o influenţă deosebită în
ameliorarea însuşirilor fizice şi microbiologice ale solului.
Terenurile în pantă sunt supuse fenomenului de eroziune a solului ce
afectează aproximativ 2/3 din suprafaţa ţării noastre, din care peste 45%
reprezintă teren arabil. Prin eroziune înţelegem procesul prin care particulele de
sol de la suprafaţă sunt desprinse, transportate şi depozitate în alte locuri sub
influenţa apei sau vântului. Acest proces duce la îndepărtarea orizontului fertil de
sol şi chiar la scoaterea terenului din circuitul agricol iar prin aplicarea unor
măsuri agotehnice antierozonale acest proces poate fi mult încetinit sau stopat.
Terenurile nisipoase ocupă, în România, o suprafaţă de aproximativ de 450
mii ha. Pe aceste terenuri frecvent bat vânturile spulberând nisipurile uscate şi
lipsite de vegetaţie. Prin aplicarea unor măsuri agrotehnice corespunzătoare aceste
terenuri pot fi ameliorate.
Solurile sărăturate se caracterizează printr-un conţinut mare de săruri
solubile, în special cele de sodiu şi ocupă în ţara noastră o suprafaţă de
aproximativ 500 mii ha. Au o fertilitate foarte redusă, determinată de proprietăţi
fizice, chimice şi biologice ale solurilor ce sunt nefavorabile. Reacţia este
alcalină şi puternic alcalină. Prin măsuri agro tehnice speciale aceste soluri pot fi
ameliorate şi introduse în circuitul agricol.

220