REFERAT

Tema: Filozofia Marxistă. Caracteristica generală.

Cuprinsul:
Introducere

Capitolul I. Materialism

Capitolul II. Materialism dialectic

Capitolul III. Materialism istoric

Bibliografie
 Introducere

Marx şi Engels au preluat critic ceea ce era valoros în gîndirea filozofică,

economică şi social-politică anterioară şi contemporană lor şi au creat o concepţie
nouă care a revoluţionat gîndirea. Fundamentul filozofic al marxismului în
ansamblul său, al teoriei sale economice şi al celei politice (socialismul ştiinţific)
este materialismul dialectic şi istoric.
Principalele părţi componente ale marxismului sunt: filozofia marxistă,
economia politică marxistă şi teoria socialismului ştiinţific.
Îmbinînd în mod armonios obiectivitatea cu partinitatea, spiritul ştiinţific cu
cel revoluţionar, marxismul constituie ideologia partidelor comuniste şi
muncitoreşti. Lenin şi alţi militanţi de seamă ai mişcării muncitoreşti au continuat
opera lui Marx şi Engels, dezvoltînd-o creator, în noi condiţii istorice.
Teorie deschisă, aflată în continuă devenire, marxismul se dezvoltă şi se
îmbogăţeşte permanent - în raport cu schimbările ce se produc în viaţa social-
economică, în practica revoluţionară, în cunoaşterea universală.

Materialism

Materialism, orientare fundamentală în filozofie, care, în opoziţie cu

idealismul, consideră materia, existenţa, ca factor primordial, iar conştiinţa,
gîndirea, ideile, ca factor secund, derivat.
Materialismul afirmă că lumea este prin natura ei materială, că ea constituie o
realitate obiectivă, independentă de conştiinţa omului, că procesele din univers se
desfăşoară potrivit legilor obiective. Privind conştiinţa, gîndirea, ca o însuşire a
materiei, iar ideile ca un produs şi, totodată, ca o reflectare a lumii materiale,
materialismul afirmă cognoscibilitatea lumii.
Putem deosebi un materialism spontan (sau realism naiv), care constă în
convingerea proprie tuturor oamenilor şi izvorîtă din însăşi practica vieţii de toate
zilele, despre existenţa obiectivă a realităţii înconjurătoare şi un materialism
filozofic, care presupune şi o elaborare raţională sistematică, o generalizare a
convingerilor materialiste spontane.
Prin însăşi esenţa sa, materialismul este legat de ştiinţă. Materialismul s-a
dezvoltat de-a lungul istoriei culturii în interacţiune cu ştiinţele; filozofia
materialistă a generalizat rezultatele ştiinţelor şi, la rîndul ei, a favorizat, prin
rezolvarea problemelor teoretice şi metodologice fundamentale, ridicate de
dezvoltarea ştiinţelor, progresul acestora.

Materialism dialectic

Materialism dialectic (DEX: dialectica - teorie generală şi metodă filozofică

constând în analiza şi depăşirea argumentelor contradictorii în scopul descoperirii
adevărului), concepţie filozofică întemeiată de Karl Marx şi Friedrich Engels;
ştiinţa despre raportul dintre materie şi conştiinţă, despre legile cele mai generale
ale schimbării şi dezvoltării naturii, societăţii şi gîndirii, care este în acelaşi timp
baza filozofică a marxismului.
Materialismul dialectic reprezintă unitatea dintre metoda dialectică marxistă
şi materialismul filozofic marxist.
"Filozofii n-au făcut decît să interpreteze lumea în diferite moduri;
important este însă a o schimba." (Karl Marx: Teze despre Feuerbach)
Materialismul dialectic este o concepţie ştiinţifică de ansamblu asupra lumii
şi, totodată, o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de transformare a realităţii.
Apariţia materialismului dialectic reprezintă o profundă revoluţie săvîrşită în
filozofie.
Tezele fundamentale ale materialismului dialectic au fost elaborate începînd
de la mijlocul deceniului al cincilea al sec. 19. Apariţia materialismului dialectic a
fost un fenomen determinat de cauze social-economice şi de întreaga dezvoltare
anterioară a ştiinţei şi filozofiei, Marx şi Engels arătînd limitarea de clasă a
concepţiei burgheze despre lume.
În timp ce şcolile filozofice care au precedat marxismul îşi puneau ca obiectiv
explicarea lumii, materialismul dialectic îşi pune ca obiectiv transformarea
revoluţionară a realităţii.
Printre premisele naturalist-ştiinţifice ale constituirii concepţiei materialist-
dialectice despre lume se numără: elaborarea teoriei celulare, formularea legii
conservării şi transformării energiei şi descoperirea principiilor evoluţiei (expresia
cea mai închegată a evoluţionismului fiind darwinismul).
Izvorul teoretic al materialismului dialectic este filozofia clasică germană.
Precursorii ei direcţi sînt, în primul rînd, G.W.F. Hegel (care, în contextul
idealismului său, a elaborat totuşi, în principiu, multilateral dialectica) şi L.
Feuerbach (care, în contextul metafizicii sale, a dezvoltat concepţia materialistă
asupra lumii). Materialismul dialectic este prima formă pe deplin consecventă a
materialismului, înglobînd într-o explicaţie unitară domeniile naturii, societăţii şi
gîndirii.
Elaborînd teoria ştiinţifică materialistă pe baza principiilor fundamentale ale
dialecticii, materialismul dialectic consideră că dezvoltarea are ca izvor
contradicţiile interne ale obiectelor şi proceselor, că schimbările calitative
(salturile) se realizează pe temeiul unor acumulări cantitative anterioare, prin
negarea stărilor calitative vechi de către altele noi.
Materialismul dialectic a înnoit şi a îmbogăţit gnoseologia (teoria cunoaşterii)
prin tezele sale privind cognoscibilitatea lumii, caracterul activ al procesului de
cunoaştere, caracterul obiectiv şi concret al adevărului, dialectica relativului şi
absolutului în procesul cunoaşterii şi, mai ales, prin dezvăluirea rolului practicii în
cunoaştere.
Materialismul dialectic arată că principiile dialecticii decurg direct din studiul
legilor lumii obiective, că dialectica obiectivă (a lucrurilor) determină dialectica
subiectivă (a ideilor) care are însă şi legile sale specifice, autonomia sa relativă.
Deşi concordă prin conţinutul lor obiectiv cu legile naturii şi cu cele sociale, legile
gîndirii constituie doar o reflectare a celor dintîi în conştiinţa oamenilor, această
reflectare neavînd un caracter mecanic, nemijlocit, automat, ci unul mediat,
constructiv, creator.
Materialismul dialectic realizează, de asemenea, unitatea dialecticii, teoriei
cunoaşterii (gnoseologiei) şi logicii. În virtutea acestui fapt, atît teoria cunoaşterii,
cît şi logica adoptă viziunea dialectică asupra lumii, abordează fenomenele sub
raportul dezvoltării lor istorice, interpretează corect corelaţia dintre istoric şi logic,
în sensul că logicul reflectă în mod sintetic istoricul, de care este, în ultimă
instanţă, determinat.
Reprezentînd generalizarea multilaterală a realizărilor tuturor ştiinţelor despre
natură şi societate, reflectînd veridic legile fundamentale ale existenţei şi
cunoaşterii, concepţia filozofică a lui Marx în ansamblul ei, constituie şi o metodă
ştiinţifică de cunoaştere şi de transformare revoluţionară a lumii şi, prin aceasta, a
omului însuşi. Sprijinindu-se pe datele ştiinţelor, materialismul dialectic oferă
totodată acestora un puternic şi eficace instrument teoretic şi metodologic, orientat
spre noi sinteze creatoare.
Apariţia materialismului, împreună cu crearea materialismului istoric şi a
economiei politice marxiste, a făcut posibilă transformarea socialismului din utopie
în ştiinţă. Materialismul dialectic este o concepţie vie, care se îmbogăţeşte
continuu pe baza generalizării continue a practicii şi a datelor ştiinţei.

Materialism istoric

Materialism istoric, parte integrantă a filozofiei întemeiate de Karl Marx şi

Friedrich Engels, reprezentînd concepţia filozofică materialist-dialectică despre
societate, despre structura sistemului social, legile generale şi forţele motrice ale
dezvoltării sociale; materialismul dialectic extins la studiul vieţii sociale şi a
istoriei ei.
Spre deosebire de ştiinţele sociale particulare, care studiază domenii limitate
ale vieţii sociale, materialismul istoric tratează societatea în unitatea şi
interacţiunea laturilor ei, procesul istoric în ansamblul său. De aceea materialismul
istoric constituie un îndreptar teoretic şi metodologic pentru toate ştiinţele sociale
particulare şi, în acelaşi timp, generalizează datele furnizate de acestea.
Creat în deceniul al cincilea al sec. 19, materialismul istoric a constituit o
schimbare revoluţionară în concepţiile despre societate. Pînă la Marx şi Engels
aceste concepţii erau dominate de idealismul istoric, chiar dacă unii gînditori
premarxişti (Aristotel, Helvétius, J.-J. Rousseau, istoricii francezi din perioada
Restauraţiei ş.a.) s-au apropiat de o interpretare materialistă a unor procese şi
fenomene sociale. Însuşindu-şi critic intuiţiile şi previziunile socialiştilor utopici,
ca şi unele descoperiri ale economiei clasice engleze, situîndu-se pe poziţiile
proletariatului modern, clasă revoluţionară, Marx şi Engels au extins consecvent,
pentru prima oară în istoria gîndirii, materialismul la interpretarea vieţii sociale.
Crearea materialismului istoric a permis înţelegerea istoriei societăţii ca un proces
care se desfăşoară legic, a permis transformarea studierii societăţii într-o ştiinţă.
Problema fundamentală a filozofiei, raportul dintre existenţă şi conştiinţă,
capătă în cadrul materialismului istoric forma particulară a raportului dintre
existenţa socială şi conştiinţa socială. „Nu conştiinţa oamenilor le determină
existenţa, ci, dimpotrivă, existenţa lor socială le determină conştiinţa“ (K.
Marx) este teza fundamentală a materialismului istoric.
Potrivit materialismul istoric, latura determinantă a vieţii sociale este procesul
producţiei bunurilor materiale. Producţiei materiale îi sunt proprii două feluri de
relaţii: raporturile oamenilor cu natura, care se exprimă în forţele de producţie, şi
relaţiile dintre oamenii înşişi, relaţiile de producţie. În reţeaua complexă a relaţiilor
sociale, materialismul istoric distinge relaţiile de producţie ca relaţii materiale,
obiective, ca relaţii fundamentale care determină într-un fel sau în altul, de cele
mai multe ori, mijlocit, relaţiile spirituale, ideologice. Forţele de producţie şi
relaţiile de producţie alcătuiesc modul de producţie şi determină procesele vietii
sociale, politice şi spirituale.
Sistemul relaţiilor de producţie constituie structura economică, baza unei
societăţi determinate, pe care se înalţă o suprastructură corespunzătoare juridică şi
politică şi căreia îi corespund anumite forme ale conştiinţei sociale. În timp ce
gînditorii premarxişti se limitau în explicarea vieţii sociale la mobilurile ideale ale
activităţii oamenilor (scopuri, năzuinţe, idei), Marx şi Engels au arătat că în spatele
mobilurilor ideale ale acţiunii istorice a maselor, a claselor sociale, stau interesele
lor materiale, determinate, la rîndul lor, de situaţia acestor clase în sistemul dat de
relaţii de producţie. Aceasta a permis prezentarea evoluţiei societăţii ca un proces
„istoric-natural“ (Marx), adică guvernat, ca şi natura, de legi fără cunoaşterea
cărora nu poate fi vorba de vreo ştiinţă socială. Totodată, desprinderea relaţiilor de
producţie ca relaţii sociale fundamentale care le determină pe toate celelalte, a
permis întemeietorilor materialismul istoric să elaboreze categoria de formaţiune
socială.
Procesul istoric este succesiunea formaţiunilor sociale, înlocuirea unei
formaţiuni inferioare cu alta superioară, determinată de dialectica internă a
modului de producţie şi a întregii formaţiuni socio-economice. În societăţile
întemeiate pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie contradicţiile
inerente modului de producţie se manifestă în lupta politică dintre clasele sociale, a
cărei dezvoltare duce la revoluţia social-politică, forma de trecere de la o
formaţiune social-economică la alta.
Pe o anumită treaptă de dezvoltare, forţele de producţie intră în contradicţie
cu relaţiile de producţie existente, în cadrul cărora s-au dezvoltat pînă atunci.
Atunci începe o epocă de revoluţie socială, care înlocuieşte relaţiile de producţie
învechite cu altele noi, corespunzătoare forţelor de producţie care s-au dezvoltat. O
dată cu schimbarea bazei economice, se produce, mai mult sau mai puţin repede,
schimbarea întregii suprastructuri.
Materialismul istoric este metoda şi teoria pentru studierea procesului de
apariţie, dezvoltare şi declin al formaţiunilor social-economice. Sursa
contradicţiilor din formaţiunile bazate pe clase antagoniste este deosebirea de
situaţie şi de condiţii de trai ce există între clasele în care se împarte societatea
respectivă.
Materialismul istoric subliniază, de asemenea, independenţa relativă a ideilor,
al instituţiilor şi organizaţiilor în dezvoltarea socială, precum şi acţiunea lor asupra
vieţii materiale a societăţii. Întrucît baza dezvoltării sociale este modul de
producţie, rolul hotărîtor în istorie îl au producătorii direcţi ai bunurilor materiale -
masele populare.
Arătînd caracterul obiectiv al structurii societăţii şi al dinamicii acesteia,
materialismul istoric constituie, împreună cu materialismul dialectic, fundamentul
teoretic al socialismului ştiinţific.

Bibliografie:
“ Arhiva Marxiştilor pe Internet”, www.marxists.org