Sunteți pe pagina 1din 23

Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Institutul de Relații Internaționale din Moldova

Lucru individual la disciplina: Drept Diplomatic și Consular

TEMA: Misiunea consulară

A elaborat studenta anului IV, Drept,


Zaharescu Adriana
A verificat:
Lazari Constantin,
Dr. Conf. Univ.

Chișinău 2019
Cuprins:
Cuprins:.....................................................................................................................1

Noțiuni introductive..................................................................................................2

Relațiile consulare la general................................................................................2

Subiecţii relaţiilor consulare......................................................................................4

Înfiinţarea de oficii consulare:...................................................................................6

Încetarea relaţiilor consulare.....................................................................................9

Funcţiile consulare..................................................................................................13

Trăsături şi caracteristici:....................................................................................14

Rangurile misiunii consulare...................................................................................19

Concluzii:................................................................................................................20

Bibliografie:.............................................................................................................21

1
Noțiuni introductive
Relațiile consulare la general
Relaţiile consulare sunt acele raporturi juridice convenite între două state, prin care îşi
acordă drepturi şi îşi asumă obligaţii privitoare la reprezentarea intereselor lor consulare,
determină statul juridic al consulatelor şi fixează norme privind desfăşurarea activităţii acestora,
n scopul promovării reciproce a intereselor economice, comerciale, culturale şi în alte domenii şi
al asigurării protecţiei adecvate cetăţenilor statului trimiţător: persoane fizice sau juridice.
Activitatea consulară, deşi se pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică
sau juridică- un subiect de drept intern, izvorăşte totuşi, din interferenţele care se produc între
jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a altui stat, deci a două legislaţii naţionale
şi se conturează ca un mecanism de cooperare interstatală, care face punte de legătură între două
ordini juridice.
Specific relaţiilor consulare este faptul că ele, în principal, se derulează prin instituţiile
specializate să reprezinte interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, ceea ce a făcut ca,
uneori, să se identifice relaţiile consulare cu înfiinţarea posturilor (oficiilor)consulare.
“Normele care reglementează relaţiile consulare coexistă cu normele interne ale statelor”,
în condiţiile în care, pe de o parte,fiecare îşi păstrează natura sa specifică, iar, pe de altă parte, se
află în raporturi de coordonare care nu pot fi ignorate.
Relaţiile consulare, odată stabilite, satisfac interesele de reprezentare consulară prin forme
instituţionale diferite, nu neapărat prin înfiinţarea de consulate. Astfel că reprezentarea
intereselor consulare poate fi încredinţată numai posturilor (oficiilor) consulare proprii - instituţii
care desfăşoară plenar toate funcţiile consulare; ea poate fi încredinţată unor consulate ale unor
state terţe, pe baza unor înţelegeri tripartite. Totuşi teoria identificării relaţiilor consulare cu
înfiinţarea de posturi consulare ar duce la concluzia că statele arareori întreţin relaţii consulare,
numai atunci când înfiinţează posturi consulare, ceea ce este fals bineînţeles. Relaţiile
consularese deosebesc de cele diplomatice prin aceea că, primele, urmăresc realizarea unui
interes preponderent economic, pe când secundele, sunt destinate dialogului politic. Rezultă ca”
Relaţiile consulare nu pot avea consecinţe politice” , ceea ce ar explica faptul că statele care au
înfiinţat posturi (oficii) consulare în Taiwan au putut să stabilească sau să menţină relaţii
diplomatice cu Republica Populară Chineză, deşi aceasta consideră Taiwanul ca o parte
integrantă a teritoriului său.Totuşi, practica statelor arată că stabilirea relaţiilor consulare are şi
semnificaţii politice. Spre exemplu, se consideră că Guvernul Marii Britanii a recunoscut,
implicit, anexarea Etiopiei, în anul 1936, de către Italia, atunci când ea a transformat legaţiunea

2
de la Addis-Abeba într-un consulat general, al cărui şef a primit exequaturul de la Mussolini.
Atât relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale
raporturilor internaţionale. Dar pe când primele se stabilesc între state şi guverne care s-au
recunoscut reciproc, ca o condiţie prealabilă, pentru stabilirea relaţiilor consulare nu se cere
această condiţie.
Relaţiile consulare au o independenţă relativă faţă de relaţiile diplomatice. Aceasta
înseamnă că statele pot stabili relaţii consulare, fără a stabili şi realaţii diplomatice şi, cele dintâi,
pot dăinui chiar în cazul ruperii acestora din urmă. Acest principiu este consacrat în art.2 alin.3 al
Convenţie de la Viena din anul 1963,care stabileşte că:”Ruperea realaţiilor diplomatice nu atrage
după sine ipso fracto ruperea realaţiilor consulare ”.
Atăt relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc prin acordul mutual al statelor,
exprimat neechivoc. Faptul de a încheia un tratat,care are alt obiect decât stabilirea relaţiilor
diplomatice sau consulare ”nu are, prin sine, vreun efect în privinţa relaţiilor diplomatice sau al
relaţiilor consulare”- prevede art.74 din Convenţia cu privire la dreptul tratatelor de la Viena din
anul 1969.Stabilirea relaţiilor diplomatice implică, dacă nu există o indicaţie contrară,
consimţământul pentru stabilirea reaţiilor consulare, aşa cum prevede art.2 alin.2 al Convenţiei
de la Viena din anul 1963. În toate celelalte cazuri, onsimşământul mutual pentru stabilirea
relaţiilor consulare trebuie să fie expres exprimat şi fără echivoc. El poate fi exprimat direct,
printr-un document juridic pertinent, care exprimă, în acest sens, intenţia guvernelor interesate.
Acest document poate fi o convenţie consulară care, de regulă, se închie în numele statelor nu al
guvernelor, acord care reglementează raporturi comerciale, aprobat de guvern, dar care se referă
expres şi la activitatea consulară. Acordul poate fi exprimat, implicit, atât prin stabilirea relaţiilor
diplomatice, cât şi prin acceptul statului de reşedinţă ca statul trimiţător să înfiinţeze posturi
(oficii) consulare pe teritoriul său . Acest din urmă caz presupune încheierea unei înţelegeri între
două subiecte de drept internaţional, fie şi pentru negocierea înfiinţării oficiilor consulare, adică
un acord scris între cele două state .
Relaţiile consulare, constituind un raport între două state, au caracterele pe care le are orice
raport juridic internaţional, şi anume: caracter internaţional, pentru că ele sunt raporturi stabilite
între state ca subiecţi de drept intenaţional (statul trimiţător şi statul de resedinţă) şi caracter
reglementat căci relaţiile consulare se statornicesc în baza unor norme care au ca destinatari
statele (guvernându-le). De asemenea ele au şi un caracter convenţional prin aceea că stabilirea
de relaţii consulare presupune acordul între statele interesate. În raport cu celelalte relaţii
interstatale, cele diplomatice, spre exemplu, relaţiile consulare pot avea un caracter subsidiar sau

3
autonom, în funcţie de modul cum au fost stabilite. Au şi un caracter direct, deoarece ele se
desfăşoară prin intermediul organelor consulare ca organe ale statelor respective.
Relaţiile consulare se caracterizează prin elementul de reciprocitate atât în ceea ce priveşte
modul lor de stabilire, cât şi cu privire la efectele pe care le produc, întrucât, dacă apar ca urmare
a consimţământului reciproc al părţilor, odată stabilite, ele au un efect bilateral, astfel încât
organele consulare ale fiecărui stat sunt îndrituite a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul celuilalt,
iar dreptul de înfiinţare de oficii consulare de către unul din state, îi corespunde obligaţia de a
admite şi el oficii consulare ale celuilalt stat. Sunt bilaterale în sensul că, indiferent de forma pe
care o au actele prin care se stabilesc normele care le reglementează, ele sunt relaţii între două
state anumite. În acest sens, relaţiile consulare sunt şi exclusive, cadrul teritorial al fiecărui oficiu
consular, în interiorul căruia ele se desfăşoară, fiind determinat de însuşi teritoriul statelor între
aceste relaţii s-au stabilit, fără interferenţe cu organelor altui stat sau extinderi pe teritoriul unor
state terţe.

Subiecţii relaţiilor consulare


Subiecţii relaţiilor consulare sunt numai titularii suveranităţii personale care, pe baza
legăturilor de cetăţenie, au dreptul şi obligaţia de a asigura tutela juridică a cetăţenilor lor,adică
numai statele căci trimiterea de consuli este un atribut exclusiv al lor. Statele au acele trăsături şi
prerogative pe care le implică calitatea de subiect în relaţiile consulare. Statele sunt acele entităţi
titulare ale prerogativelor de suveranitate personală (pe baza legăturii de cetăţeni , jurisdicţia
personală urmăreşte în spaţiu personale în cauză, oriunde s-ar afla ele) şi, în această calitate de
subiect activ în raportul consular , desfăşoară, prin organele lor în străinătate, o activitate de
asistenţă şi protecţie consulară în beneficiul cetăţenilor proprii; dar, tot statele sunt şi titulare de
jurisdicţie teritoriale - ceea ce le permite ca, în calitate de subiect pasiv al raportului consular, să
exercite un complex de prerogative, faţă de străinii care se află pe teritoriul lor şi, de asemenea,
să decidă aupra admisibilităţii consulilor străini şi a limitelor activităţii acestora.
Pot fi subiecte ale relaţiilor consulare statele (aşa cum stabileşte art.2 alin.2 al Convenţiei
de la Viena din anul 1963), mişcările de eliberare naţonală,care şi-au constituit organe proprii,
inclusiv insurgenţii, în cazul în care aceştia exercită controlul asupra unei părţi din teritoriul unui
stat.
Potrivit Convenţie de la Montevideo din anul 1933, pentru ca un stat să aibă personalitate
internaţională, sunt necesare următoarele condiţii:
a) să aibă o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;

4
c) un guvern care exercită autoritate;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Dubla capacitate de a numi consuli proprii într-un alt stat şi de a-şi înfiinţa oficii consulare
pe teritoriul acestuia, precum şi aceea de a primi pe teritoriul său oficiile consulare ale unui stat
stăin, constituie” dreptul de consulat” ce poate aparţine statului.
Deci este necesar ca părţile dintr-un rapot consular să fie titulare ale aşa-numitului ”drept
de consulat” în sens activ şi pasiv, adică să aibă posibilitatea juridică de a trimite şi de a primi
consuli. Statele au dreptul de a intra în relaţii între ele sau cu alte subiecte de drept internaţional
chiar de la naşterea lor, acesta fiind considerat ca un drept natural. În dreptul diplomatic se
numeşte drept de legaţie capacitatea juridică a unui stat de a stabili relaţii diplomatice şi dreptul
de consulat, capacitatea de a înfiinţa relaţii consulare. Spre deosebire de dreptul de legaţie care
este condiţionat de recunoaşterea internaţională a subiectului de drept, dreptul de consulat poate
fi exercitat şi de statele care nu sunt recunoscute internaţional. Ca şi în cazul aşa-numitului
”drept de legaţia”, ”dreptul de consulat” nu constituie un drept subiectiv propriu-zis al statului;
dacă nici un stat nu este ţinut a primi, în mod obligatoriu pe consulii unui alt stat nu poate
pretinde să trimită proprii săi consuli pe teritoriul altor state, altfel decât cu acordul acestora. Un
drept dar şi o obligaţie există, numai dacă între statele în cauză ar interveni anumite înţelegeri în
acest sens. Dreptul de legaţie şi dreptul de consulat pot fi cedate convenţional, fie amândouă, fie
numai una dinte acestea. Iar ca exemplu ar fi cazul Lichtenstein care le-a cedat pe amândouă
Franţei, fiind sub protectoratul Episcopatului spaniol de Urgel; Monaco şi San Marino au cedat
doar dreptul de legaţie Italiei, ele întreţin relaţii consulare.
Insurgenţii au dreptul la consulat pasiv , având dreptul la consulat activ în măsura în care
personalitatea lor juridică internaţională este recunoscută , dar în general,calitatea de titular al
dreptului de consulat, pe care o au insurgenţii, urmează soarta personalităţii juridice
internaţionale cu care pot fi investiţi (caracterul provizoriu al acesteia).
Oficiilor consulare le revine un complex de sarcini cum ar fi dezvoltarea relaţiilor
economico-comerciale, cultural-educative şi altele, dar acestea apar mai mult ca finalităţi ce pot
fi atinse, în contextul desfăşurării activităţii consulare care rămâne-oricât de mult i s-ar extinde
sfera-o activitate de apărare a drepturilor şi intereselor statului trimiţător şi ale cetăţenilor săi, sub
forma acordării protecţiei şi asistenţei consulare. Activitatea consulară prin definiţie nu se poate
îndepărta de la scopul ei propriu-zis.
Alţi subiecţi ai dreptului internaţional şi anume organizaţiile internaţionale, printre
celelalte subiecte, nu pot avea şi calitatea de subiecţi ai realţiilor consulare,deoarece ele nu-şi pot
asuma o asemenea activitate, prin însăşi raţiunea lor de a fi (în virtutea principiului specialităţii,

5
o organizaţie internaţională nu poate avea altă capacitate, decât cea necesară pentru realizarea
funcţiilor pentru care a fost înfiinţată şi potrivit statutului său de înfiinţare).Ele nu au drept de
tutelă privind persoanele, neavând proprii cetăţeni, nu pot primi şi trimite consuli şi nu pot stabili
relaţii consulare. O.N.U. nu poate avea caracterul unui stat şi chiar dacă se bucură de
personalitate juridică şi este subiect de drept internaţional, O.N.U. este o persoană juridică sui
generis, iar capacotatea sa juridică este limitată la realizarea, exclusiv, a atribuţiilor fixate prin
actul său constitutiv: (Carta). Chiar în ipoteza în care o organizaţie internaţională şi-ar deschide o
reprezentanţă pe teritoriul unui stat, căruia i-ar da denumirea de consulat, acestă instituţie nu
este, în realitate un consulat şi nici relaţiile stabilite cu această ocazie nu devin consulare, pentru
că ea nu are cetăţeni cărora să le asigure protecţia şi asistenţa consulară (legătura de cetăţenie
stând la baza acestora).
În cazul unui stat sau guvern nerecunosct având în vedere faptul că stabilirea relaţiilor
consulare nu este un act unilateral, ci dimpotrivă, este un act convenit între două state, care are
loc pe baza acordului de voinţă dintre ele reiese clar că încheierea unui asemenea acord nu este
posibilă, decât între două state sau guverne care îşi recunosc, în mod reciproc, calitatea de
subiect de drept internaţional. Numirea sau admiterea unui consul reprezintă un act, fie al
guvernului, fie chiar al şefului de stat, astfel încât acceptarea de consuli sau numirea lor
constituie un caz de recunoaştere tacită.Aceasta nu înseamnă şi stabilirea de relaţii diplomatice,
pentru care trebuie să existe un acord în acest sens.
Deci un stat sau un guvern nerecunoscut de către un stat nu poate nici să stabilească, nici să
menţină organele sale consulare pe teritoriul statului străin, care nu-l recunoaşte, iar acesta la
rândul său,nu poate să numească consuli într-un stat, pe care nu-l recunoaşte ca stat.

Înfiinţarea de oficii consulare:


Stabilirea de relaţii consulare atrage ori poate implica,în mod direct normal, înfiinţarea şi
funcţionarea de consulate de un stat, pe teritoriul altui stat. Existenţa unor organe consulare
trebuie să aibă la bază consimţământul statelor în cauză. Chiar şi în ipoteza în care exercitarea de
funcţii consulare s-ar realiza pe alte căi (cel mai adesea, de către misiunile diplomatice),din
cauză că nu există încă,consulate sau pentru ca înfiinţarea lor este supusă unor acorduri
ulterioare, acele organe care îndeplinesc funcţii consulare, oricare le-ar fi denumirea,există în
virtutea admiterii lor de către statul de reşedinţă. Indiferent dacă funcţiile consulare sunt
exercitate de către oficiile consulare sau de către secţia consulară a misiunii diplomatice, trebuie
să existe consimţământul statului de reşedinţă,pentru ca să aibă loc crearea unor organe în acest

6
scop (oficiile consulare) ori folosirea unora deja existente (misiunile diplomatice),întrucât,în
ambele cazuri,este vorba de activităţi care nu pot scăpa jurisdicţiei statului de reşedinţă.
Necesitatea existenţei consimţământului statului de reşedinţă, pentru înfiinţarea unui oficiu
consular, reprezintă o regulă de bază în dreptul consular, iar acordul intervenit între două state de
a stabili relaţii consulare nu include, în mod inevitabil şi permisiunea de a înfiinţa oficii
consulare în orice localitate ar dori unul dintre state. Din moment ce relaţiile consulare se
realizează în mod normal dar nu exclusiv prin intermediul oficiilor consulare, opţiunea pentru
acestea nu poate fi presupusă,ci trebuie să fi fost expresă,adică convenită. Expresă sau implicită,
existenţa consimţământului trebuie să apară ca fiind neechivocă, deoarece el joacă rolul unei
condiţii preemptorii,însă în toate cazurile şi împrejurările, această cerinţă fiind inevitabilă.
În acordarea consimţământului pentru înfiinţarea de oficii consulare,un rol determinant îl
are şi asigurarea aplicării principiului reciprocităţii , sub forma aşa numitului ”principiu al
parităţii”. Statele pot deschide pe teritoriul unui stat numai o singură misiune
diplomatică,întrucât aceasta este afectată negocierii cu guvernul statului de reşedinţă, pe când
numărul oficiilor consulare nu este limitat de normele dreptului internaţional, dar pot
conveni,reciproc asupra acestui număr. Deşi nici Convenţia de la Viena şi nici convenţiile
bilaterale nu-l enunţă, implicit şi în fapt, numărul de consulate pe care-l are un stat, într-un alt
stat, constituie punctul de plecare în admiterea de consulate străine. Este clar că dreptul ca atare,
de a înfiinţa un organ consular aparţine statului a cărui emanaţie o constituie, dar realizarea
acestei decizii nu poate avea loc, nici de principiu şi nici materialmente, fără consimţământul
statului de reşedinţă . În acelaşi sens sunt şi prevederile Convenţiei de la Viena din anul
1963:”Un post consular nu poate fi stabilit pe teritoriul statului de reşedinţă decât cu
consimţământul acestui stat”(art.4 alin.1). Înfiinţarea unui post consular în statul de reşedinţă
este o derogare de la principiul exercitării suveranităţii pe întregul teritoriu al unui stat, deoarece
statul de reşedinţă consimte ca pe teritoriul său să acţioneze o instituţie a unui alt stat. Tocmai de
aceea, înfiinţarea de consulate şi exercitarea funcţiilor consulare sunt supuse unor reguli stricte,
prin care părţile convin în detaliu tot ceea ce priveşte această instituţie şi exercitarea funcţiei sale.
În materie de înfiinţare a posturilor (oficiilor) consulare nu operează principiul nediscriminării,
care să poată fi invocat de statul care nu a primit consimţământul de a deschide şi el un consulat
pe teritoriul staului de reşedinţă, pe motivul că acest drept a fost conferit altor state.
Normele dreptului cutumiar sunt în sensul că statul primitor are dreptul de a refuza cererea
privind deschiderea de consulate străine pe teritoriul său, fără să fie obligat să motiveze decizia
sa, refuzul fiind un drept al statului de reşedinţă nu atrage după sine nici o răspundere
internaţională, dar un raspuns nejustificat poate avea implicaţii în ceea ce priveşte evoluţia

7
relaţiilor dintre cele două state. Regula consimţământului statului de reşedinţă este generală, în
sensul că se au în vedere toate oficiile consulare (de carieră sau onorifice) după cum ele se
aplică, atât celor independente (care depind direct de ministerul afacerilor externe al statului
trimiţător), cât şi celor subordonate ierarhic unor oficii consulare superioare (considerate ca
emanaţii ale acestora,adică viceconsulate şi agenţii consulare)25 . De asemenea consimţământul
statului de reşedinţă este necesar chiar dacă statul deschide un oficiu consular onorific, la care
poate fi numit un cetăţean al statului trimiţător, stabilit în statul de reşedinţă,un cetăţean al
acestuia din urmă sau un cetăţean al unui stat terţ. Acordul este necesar întrucât consulul onorific
desfăşoară activitatea sa pe teritoriul statului de reşedinţă, în numele unui stat străin, care este
statul trimiţător, dar şi datorită faptului că instituţia consului onorific are un caracter facultativ.
Consimţământul statului de reşedinţă este continuu, în sensul că el trebuie să fie solicitat pe
toată durata de funcţionare a unui oficiu consular, chiar când acestuia i se aduc modificări
ulterioare. În speţă dacă statul trimiţător doreşte să extindă circumscripţia consulară asupra altei
zone teritoriale sau asupra unor oraşe care nu făceau parte, iniţial,din circumscripţia consulară
convenită, sau să aducă orice alte modificări ulterioare privitoare la oficiul consular, acesta nu
poate fi făcută decât cu acordul statului de reşedinţă.Art.4 alin.3 al Convenţiei de la Viena din
anul 1963 prevede:”Statul trimiţător nu poate aduce modificări ulterioare sediului postului
consular, rangului său sau circumscripţiei sale consulare, decât cu consimţământului statului de
reşedinţă”.
Consimţământul este cuprinzător, întrucât el trebuie să fie acordat pentru toate
componentele de bază ale unui oficiu consular.Art.4 alin.2 al Convenţiei de la Viena din anul
1963 prevede:”Sediul postului consular,rangul şi circumscripţia sa sunt fixate de către statul
trimiţător şi supuse aprobării statului de reşedinţă”.
Consimţământul statului de reşedinţă nu este revocabil întrucât, odată convenită înfiinţarea
unui oficiu consular, statul de reşedinţă nu ami poate interveni, discreţionar, pentru a refuza o
cerere de deschidere a acestuia,sau să ceară închiderea lui, după ce el a fost aprobat. Caracterul
irevocabil al acordului este determinat de stabilirea relaţiilor internaţionale, care impune
obligativitatea înţelegerilor odată convenite. Irevocabilitatea se menţine atâta timp cât
funcţionează regula rebus sic stantibus. În împrejurari justificate, statul de reşedinţă poate cere
închiderea unui oficiu consular, dacă relaţiile politice au devenit vrăjmaşe, membrii oficiului
consular a încălcat normele dreptului internaţional ori ale dreptului intern al statului de reşedinţă
sau dacă elementele care au stat la baza aprobării iniţiale s-au schimbat.
Statul trimiţător, la rândul său, nu are dreptul discreţionar dea solicita, unilateral,
modificări ale consimţământului iniţial, dat de statul de reşedinţă deoarece normele dreptului

8
internaţional stabilesc principiul că nimeni nu poate abuza de un drept. Intră în această categorie
transformarea misiunii diplomatice în oficiu consular întrucât, deşi transformarea apare ca o
continuare, ea este o ruptură juridică.
Forma pe care o poate îmbrăca consimţământul statului de reşedinţă, ea poate varia,în
funcţie de actul prin care el se exprimă. Consimţământul poate fi dat, odată cu încheierea unei
convenţii consulare, iar în acest caz, fie că în chiar cuprinsul ei se recunoaşte statului trimiţător
dreptul de a înfiinţa consulate şi se stabilesc totodată,într-o anexă, oraşele în care fiecare stat
poate înfiinţa oficii consualre, circumscripţiile şi rangul oficiilor consulare, fie că se lasă pentru o
înţelegere ulterioară, precizarea unor elemente (sediul oficiului consular, limitele circumscripţiei
consulare şi altele), fie că se face trimitere la anexe în care se cuprind aceste elemente. Alteori,
consimţământul dat de principiu ori acesta, împreună cu unele elemente de precizare, pot fi
exprimate într-un protocol adiţional sau într-un schimb de note între reprezentanţa diplomatică a
statului trimiţător şi ministerul de externe al statului de reşedinţă, fie concomitent cu încheierea
convenţiei consulare, fie ulterior. Iar în alte cazuri consimţământul poate fi exprimat printr-o
notă a ministerului de externe al statului de reşedinţă.
În toate cazurile însă, în esenţă, este vorba de o solicitare a statului trimiţător şi o acceptare
din partea statului de reşedinţă, concretizate, în final, printr-un acord între state, indiferent de
forma pe care acestă înţelegere o ia.
În concepţia Convenţiei de la Viena din anul 1963 acest caracter convenţional este pus în
discuţie, deoarece consimţământul statului de reşedinţă se manifestă sub forma unei
aprobări(art.4 alin.2 şi 3:”supuse aprobării statului de reşedinţă”) ceea ce reprezintă o subliniere
a rolului pe care îl joacă statul primitor(consimţământul fiind decisiv).

Încetarea relaţiilor consulare


Potrivit principiului similitudinii juridice, relaţiile consulare încetează prin acelaşi
procedeu ca şi cel care a dus la înfiinţarea lor, adică exprimarea, în acest sens, a
consimţământului expres, direct al statelor. Dar, dacă stabilirea implicită a relaţiilor consulare
este posibilă prin stabilirea relaţiilor diplomatice, încetarea relaţiilor consulare nu se face prin
ruperea acestora din urmă, principiu consacrat în art.2 alin.3 al Convenţiei de la Viena din anul
1963. Practica statelor în ceea ce priveşte întreruperea relaţiilor diplomatice este că nu duce
automat, la încetarea relaţiilor consulare, astfel încât suspendarea relaţiilor diplomatice, în cazul
nerecunoaşterii guvernelor, apărute la cârma unui stat pe căi atipice, nu are nici o relevanţă
asupra relaţiilor consulare.

9
Dacă unele subiecte de drept internaţional dispar, în fapt, prin ocupaţiune, misiunilor
diplomatice existente în aceste state se pot transforma în misiuni consulare. Practica statelor este
în sensul că misiunile consulare nu dispar o dată cu întreruperea relaţiilor diplomatice prin
ocuparea ilegală a unor state.
Tot în practica statelor este acceptat, un număr de împrejurări care reprezintă cauze de
încetare a funcţiilor unui membru al oficiului consular. Statul trimiţător poate, pentru diferite
motive, să-i retragă calitatea pe care i-a conferit-o, folosind rechemarea sau revocarea. Alte
cauze de încetare le constituie şi expirarea termenului de angajare (în cazul în care misiunea a
fost fixată pentru o anumită perioadă de timp), demiterea din funcţie, promovarea sau numirea
într-o altă ţară; la rândul său, statul de reşedinţă poate şi el să revină asupra admiterii persoanei
ca membru al oficiului consular, folosind declararea acesteia ca persoana non grata sau ca
inacceptabilă ori revocarea exequaturului şi ca o ultimă precizare ar mai fi încetarea relaţiilor
consulare, desfiinţarea oficiului consular, demisia sau moartea persoanei în cauză reprezintă tot
atâtea cauze de încetare a funcţiei de membru al oficiului consular.
Dispariţia pe căi constituţionale a unui subiect al relaţiilor internaţionale, prin divizare sau
unire, duce la încetarea relaţiilor consulare cu acel subiect. Închiderea posturilor consulare nu
duce la încetarea relaţiilor consulare, părţile pot conveni un alt mod de a-şi reprezenta interesele
consulare.
Funcţiile subzistă, în principiu în anumite alte cazuri ca de exemplu: schimbarea şefului
unuia dintre state, modificări în sistemul de guvernământ ori chiar ruperea relaţiilor diplomatice.
Spre deosebire de misiunea diplomatică, oficiul consular nu-şi încetează activitatea, în cazul
schimbării conducerii de stat a statului trimiţător sau a celui primitor şi nu este necesară o nouă
patentă ori un nou exequatur.
Există cauze care duc la încetarea misiunii şefului de oficiu consular şi a celorlalţi membri
ai oficiului consular şi anume:
a) unele cauze au caracterul de consecinţă,dedusă din împrejurări majore şi externe
persoanei în discuţie, cum ar fi:dispariţia unuia dintre cele două state între care existau relaţiile
consulare ori pierderea calităţii sale de subiect de drept internaţional, desfiinţarea oficiului
consular şi suspendarea sau întreruperea (încetarea) relaţiilor consulare.În toate aceste situaţii,
încetarea misiunii se produce independent de persoana şefului de oficiu şi acţionează în mod
obiectiv şi general, pentru că dispare raportul consular şi în consecinţă, nu mai subzistă nici
raţiunea de a atribui şi de a recunoaşte calitatea de membru al unui oficiu consular inexistent;
b) alte cauze au un caracter individual, fiind legate de persoana şefului de oficiu.

10
Numirea şi admiterea unui şef de oficiu consular trebuie să coexiste, pentru a fi
operaţionale,astfel că una fără alta nu are valoare practică,dar fiind acte independente,ele sunt
revocabile, oricând din partea celui care le-a emis, astfel că prin act de revocare unilaterală
raportul de consulat poate înceta. Aşa se explică faptul că unele cauze de încetare sunt consecinţa
voinţei statului trimiţător (transferarea la un alt oficiu, rechemarea în aparatul
central,pensionarea,acceptarea demisiei),iar altele sunt consecinţa voinţei statului de reşedinţă
(cererea de rechemare, hotărârea de retragere a exequatorului ori de declararea
inacceptabilităţii,invitaţia de a părăsi teritoriul într-un anumit termen).
În privinţa cauzelor de încetare a funcţiilor consulare Convenţia de la Viena din anul 1963
face o enumerare cu totul incompletă,pentru că nu se menţionează decât acele împrejurări în
legătură cu care erau de făcut anumite precizări astfel că art.25 este formulat astfel:
Funcţiile unui membru al unui post consular încetează îndeosebi prin: a)notificarea de către
statul trimiţător către statul de reşedinţă despre faptul că funcţiile lui au încetat;
b)retragerea exequaturului;
c)notificarea statului de reşedinţă către statul trimiţător despre faptul că el a încetat să ami
considere persoana în cauză ca membru al personalului consular.
Aici mai trebuie menţionat şi art.23 în acre se vorbeşte despre declararea de persoana non
grata sau inacceptabilă şi retragerea exequatururlui (acest text apare mai mult ca un aspect
procedural decât ca unul de fond, ipotezele enumerate nefiind propriu-zis cauze de încetare a
funcţiilor consulare):
’’Statul de reşedinţă poate în orice moment să informeze statul trimiţător că un funcţionar
consular este persoana non grata...În acest caz statul trimiţător va rechema persoana în
cauză...’’(alin.1).
’’Dacă statul trimiţător refuză să îndeplinească sau nu îndeplineşte într-un termen rezonabil
obligaţiile care îi revin conform paragarfului 1 al prezentului art., statul de reşedinţă poate, după
caz, să retragă exequaturul persoanei în cauză sau să înceteze de a o considera ca membru al
personalului consular’’(alin.2).
Dreptul consular cutumiar prevede că statul de reşedinţă nu este ţinut să comunice
motivele pentru care a hotărât să considere persoana non grata pe şeful oficiului consular şi să
revoce exequaturul. Această regulă a fost înscrisă în Convenţia de al Viena din anul 1963 în
art.23:’’....Statul de reşedinţă nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele hotărârii
sale’’(alin.4).
Oricât de justificată ar fi hotărârea statului de reşedinţă, rămâne un fapt de că exercitarea
de către acesta a prerogativei de a pune capăt, în mod unilateral,misiunii unui consul străin tinde
11
să producă efecte care ar putea prejudicia dezvoltarea relaţiilor consulare; în plus este vorba de
un act politic, pentru că statul trimiţător nu poate privi normal actul prin care statul de reşedinţă
face să-i înceteze misiunea (retragerea exequaturului sau cererea de a fi retras).
La rândul săa statul trimiţător poate lua şi el anumite măsuri de retorsiune- uneori, cel
puţin din considerente de prestigiu - faţă de consulii statului de reşedinţă, astfel că se ajunge la
deteriorarea relaţiilor. În parctică se acordă o deosebită grijă în recurgerea la asemenea acte
tinându-se seama de consecinţele care se pot produce în lanţ, căutând să se facă uz de ele numai
în situaţii de o anumită gravitate şi după ce au fost analizat gradul în care interesele proprii vor fi
afectate în cazul măsurilor de retorsiune la care statele se expun.
Convenţia de la Viena din anul 1963 în art.23 mai exact prevede măsuri graduale:
informarea statului trimiţător că un funcţionar consular este persoana non grata, apoi invitaţia de
a rechema persoana în cauză şi numai în caz extrem, dacă statul trimiţător refuză, retragerea
exequaturului sau încetarea de a o mai considera membru al personalului consular (alin.1 şi 2).
În ceea ce priveşte persoana non grata, se stipulează că:’’Statul de reşedinţă poate să
informeze în orice moment statul trimiţător că un funcţionar consular este persoana non grata sau
că orice alt membru al personalului nu este acceptabil’’. Rezultă că:
a)numai statul de reşedinţă are beneficiul acestei căi, de adeclara persoana non grata;
b)’’statul de reşedinţă nu este obligat să comunice statului trimiţător motivele hotarârii
sale’’;
c)declararea unui funcţionar persoana non grata sau a unui membru al personalului
consular ca inacceptabil nu are efect prin ea însăşi, cât priveşte încetarea calităţii de membru al
oficiului consular, astfel că:’’ în acest caz, statul trimiţător va rechema persoana în cauză sau va
pune capăt funcţiilor sale în cadrul acestui post,după caz’’. Prin expresia’’pune capăt funcţiilor
sale’’, se au în vedere mai ales, împrejurările când persoana în cauză este resortisant al statului
de reşedinţă sau cazurile când, deşi este resortisant al statului trimiţător ori al unui stat terţ, a
locuit în mod permanent pe teritoriul statului de reşedinţă înainte de a fi numit la consulatul
respectiv.
Atât retragerea exequaturului, cât şi încetarea de a mai fi considerat ca membru al
personalului consular au un caracter subsidiar, pentru că se recurge la ele, numai ’’dacă statul
trimiţător refuză să îndeplinească obligaţiile care-i revin’’adică rechemare sau să pună capăt
funcţiilor funcţionarului în cauză. Art.23 alin.3 mai reglementează şi ipoteza în care o persoană,
numită membru al unui oficiu consular poate fi declarat inacceptabilă înainte de a junge pe
teritoriul statului de reşedinţă sau dacă se găseşte deja acolo, înainte de a intra în funcţie la
oficiul consular; în aceste cazuri, statul trimiţător trebuie să retragă numirea. Nici cu privire la
12
acesată hotărâre, statul de reşedinţă nu este ţinut să comunice motivele sale statului trimiţător. O
altă cauză de încetare a misiunii consulare este părăsirea statului de reşedinţă.
Oricare ar fi cauza pentru care misiunea individuală a consulului şef de oficiu încetează,
statul de reşedinţă este ţinut să-i acorde anumite înlesniri, înainte de ase da curs măsurii luate. În
afara unor ămprejurări excepţionale, care reclamă o îndepărtare imediată, şefului de oficiu i se
acordă timpul necesar pentru a-şi pregăti plecarea şi a-şi exporta bunurile şi mai este necesar să i
se recunoască statutul consular pentru o perioadă rezonabilă, de la încetarea funcţiei sale şi până
la părăsirea definitivă a teritoriului statului. În acesată privinţă Convenţia de la Viena din anul
1963 în art.26 precizează:’’...chiar în caz de conflict armat, să acorde membrilor postului
consular şi membrilor personalului particular, care nu sunt cetăţeni ai statului de reşedinţă,
precum şi membrilor familiilor lor care locuiesc împreună cu ei, indiferent de naţionalitatea lor,
timpul şi înlesnirile necesare pentru a-şi pregăti plecarea şi pentru a părăsi teritoriul acestui stat
într-un termen căt mai scurt posibil după încetarea funcţiilor lor. El trebuie mai ales, dacă este
necesar, să pună la dispoziţia lor mijloacele de transport necesare pentru ei şi pentru bunurile lor,
cu excepţia bunurilor dobândite în statul de reşedinţă al căror export este interzis în momentul
plecării’’.
Atunci când încetarea misiunii are loc pentru cauze normale (rechemări şi altele) se fac
anumite formalităţi cum ar fi notificări şi comunicări. Aşa încât misiunea diplomatică a statului
trimiţător comunică ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă hotărârea guvernului
său (de obicei se trimite o notă verbală şi nu se foloseşte o scrisoare de rechemare), la care se
primeşte o confirmare despre faptul că s-a luat la cunoştiinţă acest act şi notifică plecarea
definitivă a funcţionarului consular din acest stat lucru prevăzut de art.24 alin.1 liteara a din
Convenţia de la Viena din anul 1963:’’...plecarea lor definitivă sau încetarea funcţiilor lor...sunt
notificate ministerului afacerilor externe al statului de reşedinţă sau autorităţii desemnate de
acest minister’’.
Consulul comunică, prin scrisoare, celor în drept din provinciile circumscripţiei sale
consulare despre apropiatul sfârşit al misiunii sale, ocazie cu care îşi exprimă mulţumirile pentru
tratamentul acordat şi sprijinul oferit pentru îndeplinirea misiunii, iar înainte de plecare, şeful de
oficiu va face o vizite la autorităţile locale cu care avut raporturi oficiale mai frecvente.

Funcţiile consulare
Funcţiile consulare reprezintă totalitatea atribuţiilor pe care le au oficiile consulare şi
personalul consular . Această totalitate de atribuţii pe care le au consulii, activitatea pe care ei o
desfăşoară, stă la baza relaţiilor consulare. Ele sunt reglementate de normele dreptului

13
internaţional adică de cutume, de tratate bi şi multi laterale,care stabilesc domeniile şi limitele în
care un oficiu consular poate acţiona în statul de reşedinţă; normele dreptului intern ale statelor
stabilesc de regulă sarcinile oficiilor consulare şi forma în care acestea urmează a realiza aceste
funcţii,cu observarea cadrului prescris de normele dreptului internaţional şi admis de legislaţia
internă a statului de reşedinţă. Ele exprimă facultatea pe care o au organele consulare de a
deşfăşura o anumită activitate menită să asigure protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor
statului trimiţător adică acordarea protecţiei şi asistenţei consulare şi să contribuie în orice mod
la dezvoltarea relaţiilor de colaborare între cele două state în cele mai diferite domenii.

Trăsături şi caracteristici:
Funcţiile consulare apar ca un drept recunoscut organelor consulare de către statul de
reşedinţă şi în acelaşi timp, ca o obligaţie pentru acesta din urmă. În raport cu organele statului
de reşedinţă funcţiile consulare constituie o prerogativă şi nu o obligaţie, pentru că funcţionarii
consulari nu sunt ţinuţi a exercita funcţia protectoare într-un caz anume, ci li se recunoaşte numai
competenţa de a face acest lucru.În raport cu cetăţenii şi organele statului trimiţător, aceste
prerogative capătă forma unor obligaţii de serviciu, potrivit cu reglementările legale ale acestui
stat. Conţinutul lor dau expresie raportului existent între jurisdicţiile statelor în cauză, echilibrul
stabilit între două ordini juridice naţionale, pentru că oficiile consulare şi consulii, în calitatea lor
de organe şi agenţi ai statului trimiţător, desfăşoară activităţi pe teritoriul statului primitor.
Funcţiile consulare sunt generate de prezenţa unor persoane - cetăţeni ai statului trimiţător
pe teritoriul statului de reşedinţă - astfel că ele aparţin unui stat şi cad sub puterea de jurisdicţie
personală a acestuia dar, în acelaşi timp, devin supuşi, temporar juridicţiei statului de reşedinţă.
Statele au legislaţii diferite, nu numai în conţinut dar şi în ceea ce priveşte repartiţia
sarcinilor consulare.Un guvern poate încredinţa mai multe sarcini consulare oficiilor consulare
decât încredinţează misiunilor diplomatice cum este exemplul Australiei care nu încredinţează
misiunilor diplomatice funcţii economice, pe care le îndeplinesc consulatele, iar în Anglia, şeful
oficiului consular este principalul consilier economic al ambasadorului.
Rangul consulatelor sau categoria acestora pot avea un rol în îndeplinirea funcţiilor
consulare; consulatele onorifice, de regulă, nu pot acorda vize, nu pot face autentificări de acte;
agenţiile consulare, în sistemul elveţian nu înregistrează pe naţionali, nu pot elibera vize sau
reînoi paşapoarte, nu prelungesc livretele militare şi nu pot face acte privind statutul personal al
cetăţenilor.
Funcţiile consulare sunt stabilite prin acordurile intervenite între statele în cauză ori
conferite prin legea statului trimiţător, în măsura în care statul de reşedinţă nu se opune la
exercitarea lor.
14
Temeiul juridic al funcţiilor consulare este complex: consulul îndeplineşte sarcinile pe care
le fixează statul său şi din acest punct de vedere ele constituie obligaţii de serviciu pentru el.
Statul trimiţător nu va putea stabili funcţii consulare în domeniul relaţiilor de colaborare militară,
care sunt rezervate numai ataşaţilor militari.
Conţinutul funcţiilor consulare este determinat în speţă de două coordonate:
a) prima coordonată joacă rolul de premisă şi o reprezintă sarcinile ce i-au fost conferite
oficiului consular de către statul trimiţător – mandatul acestuia;
b) a doua coordonată, care are un caracter preemptoriu, decisiv, o constituie admiterea de
către statul primitor a fiecăreia dintre atribuţiile oficiului consular.
Statul primitor singurul în măsură să facă acte de jurisdicţie pe teritoriul său poate consimţi
ca, alături de organele sale, să existe şi să exercite anumite atribuţii, şi alte organe, decât cele ale
sale oficiile consulare străine; el este cel care admite exercitarea unor funcţii consulare şi
stabileşte condiţiile şi limitele exercitării lor.
Această acceptare are loc atât prin convenţiile consulare ce se încheie între statul trimiţător
şi statul de reşedinţă, în care sunt enumerate atribuţiile consulilor, căt şi prin condiţiile de
exercitare a acestora. Limitele controlului pe care îl exercită statul de reşedinţă asupra activităţii
oficiului consular variază, în raport cu natura funcţiei respective, aşa încât, în unele cazuri,
admiterea unei funcţii consulare este condiţionată de legile şi regulamentele statului de reşedinţă
pentru ca, în alte cazuri, să fie supusă controlului ordinii juridice interne, numai cât priveşte
condiţiile de exrcitare sau efectele pe care le poate produce.
Limitele funcţiilor consulare sunt fixate şi de statul de reşedinţă, care permite exercitarea
de către consulul statului trimiţător numai a actelor autorizate de un tratat în vigoare între cele
două state sau care sunt permise de cutumele locale. Acest drept este recunoscut de
Regulamentul consular al Argentinei din anul 1947 care face precizarea că funcţionarul consular
îndeplineşte sarcinile cele fixează statul său şi de tratatele internaţionale şi pe care legile statului
de reşedinţă le permite.
Statele pot colabora pentru a fixa funcţii consulare în domenii, practic, nelimitate, dar nu în
afara unei practici tradiţionale, care consideră că sfera de acţiune a consulului este comerţul,
industria, navigaţia şi relaţiile private, fără funcţii politice.
Convenţia de la Viena din anul 1963, care a codificat dreptul consular, a adus complectări
normelor tradiţionale, stabilind domenii noi în care se pot fixa funcţii consulare, cum ar fi
domeniul cultural şi ştiinţific, reprezentarea de către oficiile consulare a statelor la organizaţiile
internaţionale,într-o anumită măsură,stabilirea de sarcini cu profil politic, cum ar fi dezvoltarea
de relaţii prieteneşti între state. Înainte de anul 1963, nu se prevedea funcţia economică a
15
consulului, practică ce a fost revăzută după anul 1963, când funcţia economică a fost înscrisă ca
sarcină principală a oficiilor consulare în mai toate convenţiile bilaterale.
Funcţiile consulare sunt din punct de vedere al statului de reşedinţă, numai facilităţi
acordate unui oficiu consular. Dacă un consul nu vizitează cetăţenii statului său care sunt
arestaţi, nu ia măsuri de a-i reprezenta în justiţie, dacă nu acţionează pentru a promova relaţiile
economice,care sunt chiar în beneficiul ambelor state, statul de reşedinţă nu poate acţiona în nici
un fel. Convenţia de al Viena din anul 1963 stabileşte 12 domenii în care se exercită funcţiile
consulare (art.5 lit.a-l) dar precizează că oficiul consular:’’Exercită orice alte funcţii consulare
încredinţate de către statul trimiţător, care nu sunt interzise de legile şi regulamentele statului de
reşedinţă nu se opune sau care sunt menţionate în acordurile internaţionale în vigoare între statul
trimiţător şi statul de reşedinţă’’. Funcţiile consulare sunt convenite între state sau acceptate de
ele,ca derivând din normele dreptului consular. Când nici una din cele două situaţii nu poate fi
invocată, rezultă o a treia posibilitate, ca funcţia încredinţată de statul trimiţător să fie permisă de
statul de reşedinţă, înţelegând prin aceasta acordul explicit sau tacit al acestuia. Soluţia de
acceptare tacită se impune întrucât şi acesată formă de permisiune este tot un acord realizat –
potrivit formulei qui tacet locuit potest consentire videtur –întrucât în relaţiile dintre state,
omisiunea de reacţie la încălcarea unui drept echivalează cu un fapt de neglijare a intereselor
naţionale. Indiferent de sfera de acţiune a funcţiilor consulare sau de locul unde acestea ar urma
să-şi producă efectele, oficiile consulare nu pot îndeplini acte care ar contraveni unor principii
fundamentale care stau la baza statului de reşedinţă. Consulul, deşi primeşte dispoziţii de la
statul trimiţător, este supus în acelaşi timp, şi legilor statului de reşedinţă, întrucât activitatea lui
se desfăşoară în spaţiul acesta din urmă îşi exercită puterea de jurisdicţie. Deci orice activitate,
chiar şi cea exercitată de un organ străin, trebuie să aibă loc consimţământul lui şi cu respectarea
legilor şi regulamentelor sale.
Reciprocitatea este una dintre premisele admiterii unei funcţii consulare; statul de
reşedinţă permite exercitarea unei funcţii consulare pe teritoriul său, în considerţiunea asigurării
exercitării aceleiaşi funcţii de către oficiile sale consulare, pe teritoriul celuilalt stat contractant.
Totuşi principiul reciprocotăţii nu funcţionează (şi nici nu ar fi de dorit) într-un mod mecanic şi
absolut pentru că în convenţii, funcţiile consulare, deşi sunt formulate cu efect bilateral, în unele
cazuri se face trimitere la legislaţia statului de reşedinţă, cât priveşte condiţiile de exercitare, iar
în alte cazuri, este condiţionată de legislaţia statului de reşedinţă însăşi admiterea unei anumite
funcţii. Prin urmare, nu numai că se face apel la noţiunea de reciprocitate materială, dar însăşi
reciprocitatea formală are o accepţiune si o aplicaţie specială în cazul funcţiilor consulare.

16
Funcţiile consulare sunt încredinţate oficiilor consulare, lucru prevăzut şi de Convenţia de
la Viena din anul 1963 în art.3 şi anume:’’Funcţiile consulare sunt exercitate de către posturile
consulare’’, iar art.7 şi 8 din acelaşi document fac referire tot la postul consular când determină
că funcţiile consulare pot fi exercitate într-un stat terţ sau pentru un stat terţ. Art.6 din acelaşi
document mai sus menţionat se referă la exercitarea de către funcţionarul consular a funcţiilor
sale:’’În împrejurări speciale un funcţionar consular poate, cu consimţământul statului de
reşedinţă, să-şi exercite funcţiile în exteriorul circumscripţiei consulare’’. În consecinţă funcţiile
consulare sunt încredinţate oficiilor consulare, dar se exercită de funcţionarii consulari. Angajaţii
consulari şi membrii personalului de serviciu nu pot îndeplini, în raport cu statul de reşedinţă,
funcţii consulare, ci numai activităţi tehnice, de specialitate, în beneficiul oficiului consular.
Funcţiile consulare pot fi exercitate şi de misiunile diplomatice. Art.3 al Convenţiei de la
Viena din anul 1963 prevede că:’’Funcţiile consulare sunt exercitate de posturile consulare. Ele
sunt exercitate, de asemenea, de misiunile diplomatice, în conformitate cu prevederile prezentei
Convenţii’’. Domeniile şi formele de exercitare a funcţiilor consulare sunt aceleaşi atât pentru
oficiile consulare, cât şi pentru misiunile diplomatice, iar numele membrilor misiunii diplomatice
ataşaţi secţiei consulare sau însărcinaţi în oricare alt mod cu exercitarea funcţiilor consulare ale
misiunii trebuie notificate Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă sau autorităţii
desemnate de acest minister (art.70 alin.2 din Convenţia de la Viena din anul 1963). Însărcinarea
unui diplomat cu exercitarea funcţiilor consulare se notifică chiar dacă aceasta este cu titlu
temporar. Expresia’’membrii misiunii diplomatice’’ desemnează pe’’ şeful misiunii’’ şi
’’membrii personalului misiunii’’; acesta din urmă cuprinde la rândul ei, pe’’membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al
misiunii’’(art.1 lit.b şi c din Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice din anul 1961). Rezultă
că statul trimiţător este liber să detaşeze la secţia consulară a ambasadei pe oricine din cadrul
personalul misiunii, nu numai diplomaţi, acţiune necesar agreată de statul de reşedinţă. Statul de
reşedinţă este obligat să observe privilegiile şi imunităţile membrilor misiunii diplomatice,
notificaţi cu însărcinări consulare, conform regulilor dreptului internaţional privind relaţiile
diplomatice. Aceasta înseamnă că imunităţile şi privilegiile diplomatice rămân persoanei
desemnate cu însărcinări consulare,dacă acesta este un diplomat, şi că dacă cel desemnat cu
însărcinări consulare, nu este diplomat, el beneficiază de imunităţile şi privilegiile funcţiei sale
de bază de la misiunea diplomatică .
Funcţiile consulare sunt numeroase şi extrem de variate,întrucât titularul lor, consulul (mai
precis, consulatul) reprezintă în străinătate, pentru statul trimiţător şi cetăţenii săi:
notarul,jurisconsultul, ofiţerul stării civile, căpitanul de port, organul de urmărire penală şi

17
instanţa de judecată, organul de menţinere a ordinii publice şi evidenţă a populaţiei (cu atribuţia
de a acorda pşapoarte şi diferite vize). Consulul concentrează în persoana sa într-un context
special în străinătate toate aptitudinile organelor a căror competenţă este de a soluţiona diferitele
situaţii care se pot ivi cu privire la interesele statului trimiţător şi ale cetăţenilor acestuia.
Activitatea consului este extrem de cuprinzătoare şi se concretizează în funcţiile pe care le
are.Ele constau mai ales, în a proteja în statul de reşedinţă interesele statului trimiţător şi ale
cetăţenilor acestuia; a favoriza dezvoltarea relaţiilor economico- comerciale şi cultural-ştiinţifice;
a elibera paşapoarte şi documente de călătorie cetăţenilor statului trimiţător; a acţiona în calitate
de notar şi ofiţer de stare civilă; a apăra interesele cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile de
pe teritoriul statului de reşedinţă.
Funcţiile consulare se clasifică astfel:
a) În raport cu obiectul lor, ele sunt:
-funcţii cu caracter general politic;
-funcţii economice;
-funcţii privind relaţiile culturale;
-funcţii de protecţie şi asistenţă în favoarea conaţionalului;
-funcţii de stare civilă;
-funcţii administrative în sensul strict al cuvântului;
-funcţii notariale;
-funcţii jurisdicţionale;
-funcţii în materie marină comercială;
-funcţii în amterie de obligaţii militare.
b) După izvorul de drept internaţional în care îşi găsesc originea, funcţiile consulare pot fi:
-de natură cutumiară (protecţia intereselor cetăţenilor proprii);
-de natură convenţională (acestea din urmă neputând fi exercitate în lipsa unui acord între
părţi spre exemplu oficierea de căsătorii).
c) După locul unde îşi produc efectele actele îndeplinite de funcţionarii consulari:
-funcţiile care îşi produc efectele numai pe teritoriul statului trimiţător (eliberarea unei
procuri autentice);
-funcţiile care îşi produc efectele pe teritoriul statului de reşedinţă (apărarea drepturilor
cetăţenilor);
-funcţiile care pot produce efecte juridice în ambele state sau şi în state terţe (căsătoria
oficiată de consul).
18
d) În raport cu beneficiarii funcţiilor consulare, distingem :
-funcţii exercitate numai în favoarea cetăţenilor proprii (protecţia consulară);
-funcţii exercitate şi faţă de cetăţeni ai unor state terţe (atribuţii notariale).
e) După modalităţile de declanşare a acestor funcţii, distingem:
-funcţii îndeplinite din oficiu(cooperarea economică,informarea generală);
-funcţii îndeplinite la cererea cetăţeanului(atribuţii notariale, de stare civilă).
f) După modul în care legislaţia statului de reşedinţă intervine în stabilirea unei funcţii
consulare şi în determinarea limitelor în care se poate exercita:
-funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, făcând abstracţie de împrejurarea că
legislaţia locală o consimte sau nu (funcţia de protecţie a intereselor generale ale statului
trimiţător);
-funcţii consulare pe care consulul le poate exercita, numai dacă legea statului de reşedinţă
nu se opune (funcţia de ofiţer de stare civilă sau de notar);
-funcţii consulare care pot fi exercitae în limitele şi în conformitate cu dispoziţiile legilor
din statul de reşedinţă (apărarea intereselor cetăţenilor statului trimiţător în succesiunile pe
teritoriul statului de reşedinţă).
Nici o funcţie consulară nu poate fi exercitată, decât dacă, într-o formă sau alta (prin
convenţie sau prin acceptarea practicii internaţionale), într-un moment sau altul (funcţia poate fi
menţionată de la început în convenţie sau este prefigurată ca posibilite), statul de reşedinţă a luat
act de ea şi a acceptat-o ca atare.

Rangurile misiunii consulare


Rangurile (clasele) misiunii consulare sunt următoarele:
a) Consulat general
b) Consulat
c) Vice-consulat
d) Agenție consulară- după rangul pe care îl are funcționarul consular care conduce
misiunea consulară.

19
Concluzii:
Relaţiile consulare sunt acele raporturi juridice convenite între două state, prin care îşi
acordă drepturi şi îşi asumă obligaţii privitoare la reprezentarea intereselor lor consulare,
determină statul juridic al consulatelor şi fixează norme privind desfăşurarea activităţii acestora,
n scopul promovării reciproce a intereselor economice, comerciale, culturale şi în alte domenii şi
al asigurării protecţiei adecvate cetăţenilor statului trimiţător: persoane fizice sau juridice.
Activitatea consulară, deşi se pune de obicei, în mod direct în legătură cu o persoană fizică
sau juridică- un subiect de drept intern, izvorăşte totuşi, din interferenţele care se produc între
jurisdicţia personală a unui stat şi jurisdicţia teritorială a altui stat, deci a două legislaţii naţionale
şi se conturează ca un mecanism de cooperare interstatală, care face punte de legătură între două
ordini juridice.
Relaţiile consulare, odată stabilite, satisfac interesele de reprezentare consulară prin forme
instituţionale diferite, nu neapărat prin înfiinţarea de consulate. Astfel că reprezentarea
intereselor consulare poate fi încredinţată numai posturilor (oficiilor) consulare proprii - instituţii
care desfăşoară plenar toate funcţiile consulare; ea poate fi încredinţată unor consulate ale unor
state terţe, pe baza unor înţelegeri tripartite. Totuşi teoria identificării relaţiilor consulare cu
înfiinţarea de posturi consulare ar duce la concluzia că statele arareori întreţin relaţii consulare,
numai atunci când înfiinţează posturi consulare, ceea ce este fals bineînţeles. Relaţiile
consularese deosebesc de cele diplomatice prin aceea că, primele, urmăresc realizarea unui
interes preponderent economic, pe când secundele, sunt destinate dialogului politic. Rezultă ca”
Relaţiile consulare nu pot avea consecinţe politice” , ceea ce ar explica faptul că statele care au
înfiinţat posturi (oficii) consulare în Taiwan au putut să stabilească sau să menţină relaţii
diplomatice cu Republica Populară Chineză, deşi aceasta consideră Taiwanul ca o parte
integrantă a teritoriului său.Totuşi, practica statelor arată că stabilirea relaţiilor consulare are şi
semnificaţii politice. Spre exemplu, se consideră că Guvernul Marii Britanii a recunoscut,
implicit, anexarea Etiopiei, în anul 1936, de către Italia, atunci când ea a transformat legaţiunea
de la Addis-Abeba într-un consulat general, al cărui şef a primit exequaturul de la Mussolini.
Atât relaţiile diplomatice cât şi cele consulare se stabilesc între state suverane, ca subiecte ale
raporturilor internaţionale. Dar pe când primele se stabilesc între state şi guverne care s-au
recunoscut reciproc, ca o condiţie prealabilă, pentru stabilirea relaţiilor consulare nu se cere
această condiţie.

20
21
Bibliografie:
1. Dreptul diplomatic și consular, Alexandru Buruiana, Editura ARC, Chișinău
2001.
2. Note de curs, Micu Gabriel, Constanța 2001.
3. https://www.slideshare.net/exodumuser/81161856-
cursdreptconsularsidiplomatic?ref=https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/drept-consular-si-diplomatic/, vizitat la data 07.11.2019, ora
17:30.
4. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-consular-si-
diplomatic/, vizitat la data de 07.11.2019, ora 18:00.
5. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-consular-si-
diplomatic/, vizitat la data 07.11.2019, ora 19:05.

22