Minuni sfinte şi false minuni

Vom încerca identificarea perceptelor evanghelice despre minunile savârşite de Mântuitorul

Hristos; ilustrarea lor in Evanghelii şi planul de mântuire;
Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum).
Matei 9, 27-35
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi
se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe
noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în
casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi
că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne!
Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa
voastră fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus
le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să
nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela.
Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având
demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar
mulţimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut
aşa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul
demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor,
propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.
Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două
vindecări minunate, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi şi a unui mut. Cu toate că
Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, prezentarea sa conţine multe şi
profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.
În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de
Mântuitorul, Îl urmau şi Îi cereau cu stăruinţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus
Hristos arată importanţa credinţei în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi
orbi: ‘Credeţi că pot să fac Eu aceasta?’ (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: ‘Da, Doamne!’ Atunci Iisus a
zis către ei: ‘După credinţa voastră fie vouă’ (Matei 9, 29). Şi în clipa aceea ‘s-au deschis ochii
lor’ (Matei 9, 30).

Mărturisirea credinţei este cerută celor care pot să o facă

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată ‘au adus la El un
om mut, având demon. Şi, fiind scos demonul, mutul a grăit’ (Matei 9, 32-33).
Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive.
El aşteaptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la
mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Iisus. Mântuitorul nu cere
mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai putea să o facă, nu mai gândea şi
nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de un duh rău care pusese stăpânire pe
el. Ca şi în alte situaţii similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem aici drama
omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit în mod
tiranic de un duh rău. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai cerut mutului demonizat
mărturisirea credinţei sale, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat acestuia sănătatea
trupească şi sufletească. În cazul omului mut, au fost suficiente credinţa şi dragostea de aproapele
ale celor care l-au adus pe acesta la Iisus şi care au crezut că numai El îl poate vindeca.
Orbii tămăduiţi binevestesc minunea vindecării
După ce a vindecat pe cei doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos ‘le-a poruncit cu asprime, zicând:
Vedeţi, nimeni să nu ştie. Dar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela’ (Matei 9, 31-32). Înţelegem,
aşadar, că mai întâi Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar după ce i-a vindecat, le porunceşte să
nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită de la El, nici să-L
laude pe El, Vindecătorul lor.
De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârşit binele,
să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut lor. Când
Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor,
El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este ‘haina lui
Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul
nostru’.)
Însă cei doi orbi vindecaţi nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă,
au vestit în toate părţile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care
S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.
În doar câteva versete, Evanghelia acestei Duminici ne prezintă, în acelaşi
timp, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce aceşti doi oameni
bolnavi au suferit ani în şir întunericul orbirii, acum, vindecaţi fiind, au binevestit cu bucurie şi
recunoştinţă numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Prin fapta lor de recunoştinţă ei i-au luminat
duhovniceşte atât pe contemporanii lor, cât şi zecile de generaţii care au citit sau ascultat această
Sfântă Evanghelie, arătând că recunoştinţa este o datorie elementară.
Ce învăţăm din Evanghelia de azi? În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus
Hristos vedem că El ascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi.
În al doilea rând, Mântuitorul, voind să-i înveţe pe toţi oamenii cât de necesară este credinţa pentru a
primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credinţă. Desigur că ei aveau credinţă,
din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecaţi. Hristos Domnul cunoştea că ei cred în puterea
Lui vindecătoare, dar pentru a arăta tuturor că este necesară credinţă puternică în Dumnezeu când
cerem de la El o binefacere, i-a întrebat pe aceşti orbi dacă au credinţă.
Iar de la aceşti doi orbi învăţăm să ne rugăm cu stăruinţă, pentru a dobândi ceea ce ne
lipseşte. Lipsurile şi infirmităţile ne îndeamnă să descoperim sensul existenţei noastre şi să
înţelegem că viaţa şi sănătatea sunt daruri de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dăruit viaţă, că nu
noi ne-am dăruit vederea, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu ştim cât de mare este valoarea
darului vieţii şi al sănătăţii simţurilor decât atunci când acestea ne lipsesc. Cei doi orbi din
Capernaum devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, credinţei şi recunoştinţei. După ce au fost
vindecaţi, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, adică vestitori ai iubirii milostive a lui
Dumnezeu. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia că trebuie să avem credinţă tare când trecem prin
încercări şi să cerem cu stăruinţă lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală şi de orice
neputinţă. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui
Dumnezeu, să-I arătăm recunoştinţă, să-L
mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul şi
Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.
Poporul se minuna şi se bucura de lucrarea
vindecătoare a lui Iisus, însă fariseii invidiau pe
Iisus şi-L defăimau

Din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după

Rusalii aflăm că mulţimile se minunau, deoarece
niciodată nu mai văzuseră o putere vindecătoare ca
aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte,
fariseii Îl invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos,
pentru că El avea mai multă popularitate decât ei. De
aceea ziceau cu răutate că Iisus scoate demonii cu
domnul demonilor. Aşadar, în timp ce poporul se
bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii lor, ei nu se puteau
bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate,
fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi
spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. De fapt, boala invidiei fariseilor fiind una
ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum şi decât
muţenia omului chinuit de diavol. De ce? Deoarece vindecarea bolnavilor de orbire şi muţenie a
sporit boala invidiei fariseilor care-L urau pe Iisus.
Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: ,,Nu este păcat mai rău decât
invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârşeşte păcatul în scurtă vreme; invidiosul
însă se chinuie şi se pedepseşte pe sine însuşi înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează
niciodată, ci lucrează necontenit”.
După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot aşa şi invidiosul
se bucură de răul semenului său. Atunci se linişteşte şi răsuflă uşurat, când peste semenul său a
venit un necaz sau o ruşine; socoteşte nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea şi
bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmăreşte să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă
necazuri şi scârbe. Nu merită, oare, să loveşti cu pietre şi să stâlceşti în bătăi pe aceşti oameni ca pe
câinii turbaţi, ca pe diavolii afurisiţi şi ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie
omenească, tot aşa şi invidioşii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt duşmanii şi vrăjmaşii
oamenilor. Celorlalţi oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară,
tremuri, te îngălbeneşti la faţă când vezi că unui om îi merge bine’ (Omilii la Matei, omilia XL).
Iar în altă parte, acelaşi Sfânt Părinte zice:
,,După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot aşa şi invidia strică
mai întâi sufletul celui care a născut-o şi aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât doreşte. Nu mi
te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiaţi la început, ci priveşte sfârşitul. Gândeşte-te că răutatea
celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiaţi. Cei invidiaţi atrag pe Dumnezeu în
ajutor şi se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade uşor în mâna tuturora
şi, înainte de a fi biruit de duşmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de nişte fălci
nevăzute, ajunge, ca să spun aşa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de
vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare
decât toate patimile; ne vatămă însăşi mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei’ (Omilii la
Facere, omilia XLVI).
În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:
,,Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar
culca jos pe pământ, şi prin aceste virtuţi ar ajunge la înălţimea îngerilor, totuşi pentru o asemenea
faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii şi preacurvarii, şi mai nelegiuit decât tâlharii şi
profanatorii de morminte’ (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia VII).
Hristos merge spre cei suferinzi pentru a-i vindeca
Evanghelia de astăzi se încheie cu următoarele
cuvinte: ‘Iisus străbătea toate cetăţile şi satele,
învăţând în sinagogile lor, propovăduind
Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi
toată neputinţa în popor’ (Matei 9, 35). Observăm
din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a
Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De
asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate,
merge să vindece bolnavii din popor, nu aşteaptă pe
toţi să vină la El, în Capernaum.
Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El
Însuşi Evanghelia Împărăţiei cerurilor şi apoi trimite
şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să
binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea
Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de
diavoli. Prin aceasta noi învăţăm permanent că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea
cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele credinţei evanghelice, să aline suferinţa,
să-i ajute pe oameni să se elibereze de durere, de necazuri, de ispite, de legături care îngreuiază
şi întristează viaţa lor.
Ce sunt minunile? Minunile sunt dovezi clare ale lucrarii lui Dumnezeu in lume si in viata
omului. Ca manifestari ale relatiei dintre Dumnezeu si oameni, ele devin acte ale providentei. Minunile
nu arata atat puterea in sine a lui Dumnezeu, cat puterea milostivirii Sale catre oameni,puterea iubirii
Sale nemarginite. Scopul savarsirii lor este –mantuirea omului-.Iisus Hristis nu a savarsit minuni de
dragul miracolului sau pentru a atrage atentia asupra Sa.Facand minuni,Hristos descoperea totdeauna
taina din adancul sufletelor si arata calea de intoarcere la viata,la Dumnezeu.
Chiar si pentru sceptici ,minunea oferea certitudinea ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu si
marturiseau:” niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste omul acesta”(Ioan,7,46). Intreaga traditie a
Bisericii noastre ne ofera marturii despre lucrarea evidenta alui Dumnezeu prin oamenii(…) mai intai
prin Apostoli care pe toate le savarseau in numele lui Iisus Hristos.,” intinde-ti mana spre vindecare si
semen si minuni savarsite prin mana Sfantului tau Fiu,Iisus!(Faptele Apostolilor 4,30).
Nici Sf. Parintii nu au alergat dupa minuni si vedenii, implinind cuvantul Scripturii “ Nu dati
crezare oricarui duh,ci puneti duhurile la incercare,daca sunt de la Dumnezeu(I Ioan4,1). Astazi
minunile sunt mai putine deoarece credinta se transmite in Biserica prin familie si scoala.Dumnezeu
face si astazi minuni ,darn u la comanda noastra,cid oar cand sunt absolute necesare,dupa atotstiinta sa
Numerosi invatati si oamenii de stiinta ,mai ales in ultima vreme,au negat posibilitatea minunilor
,considerand ca ele nu sunt posibile ,deoarece ar contravene legilor naturii si ordinii universale,ceea ce
este imposibil.Ordinea si neschimbabilitatea legilor naturii nu pot constitui o piedica in sensul ca
Dumnezeu sa nu poata sa faca minuni.
Criteriile adevaratelor minuni nu reprezinta o grila de evaluare ,ci au ramas de veacuri in
constiinta Bisericii ,ca semen clare ale prezentei divine. Astfel ,daca falsele minuni si vedeniile
savarsite de diavol sunt urmate de tulburarea sufletului,ingrozire si amagire,adevaratele minuni aduc
totdeauna bucurie,innoirea gandurilor si dragostea lui Dumnezeu. Aratarile inselatoare ale demonilor
indeamna la trufie, la indepartarea de Biserica si de duhovnic,in vreme ce revelatiile autentice dau
liniste sufletului,vestind voia lui Dumnezeu. Falsele minuni – orice fenomen fie natural,sau
supranatural,care nu are ca scop religios-moral,nu este minune sfanta,ci inselatorie:aceste”minuni”
sunt lucrari facute,de multe ori,prin interventia sau lucrarea diavolului,de catre vraci,ghicitori,magi
care alerga dupa un castig rapid.