a) Structură și tematică

12 tăblițe de lut pãstrate în faimoasa bibliotecã a regelui asirian Assurbanipal, la Ninive.

Materialul de scris permite o datare între secolele XXIV-XVIII a.Hr. Din cele 12 tãbliţe,
11 conţin texul propriu-zis, iar una este traducerea akkadianã a unei pãrţi din scrierea
sumerianã despre Ghilgameş, Enkidu şi infern. Probabil versiunea reconstruitã provine
de la un autor de secol XII, menţionat de o listã neoasirianã, ale cãrei urme se aflã în
biblioteca din Ninive .

Cele 12 tăblițe corespund celor 12 semne zodiacale și totodată sunt în corespondență cu

mișcarea, respectiv, creșterea și descreșterea Soarelui. Soarele crește până la zenit, ca
apoi să coboare în obscuritate.

Secvențe narative
Episoadele poemului nu au legătură literară unele cu altele (carapsodiile din Iliada),
fiecare narând câte o ispravă de alurăcolosală, săvârșite de erou;
lupta contra regelui Akka din Kish expediția, împreună cu prietenul săuEnkidu, de
prindere și distrugere a monstrului Humbaba;
lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i refuzase
dragostea;
călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;
moartea eroului (deși nu rezultă clar din nici un text dacă evorba și de moartea lui
Ghilgameșsau numai a lui Enkidu;în varianta akkadiană, Ghilgameș călătorește în lumea
cealaltă ca să afle secretul imortalității de la stramoșul săuUta-napiștim, care-i comunică
și amănuntele desfășurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic)

Tematica Destinul

Prietenia; Căutarea nemuririi ( aspirația către absolute);

Lupta dintre bine și rău ( Lupta pentru putere)

Specia cel mai vechi epos al omenirii, datând de la începutul mileniului al

III-lea î. Hr. Şi aparţinând culturii sumero-babiloniene; conţine multe
elemente mitologice care vor apărea în literaturile şi tradiţiile mitologico-
religioase ale civilizaţiilor ulterioare

b) Elemente arhetipale in Epopeea lui Ghilgames

1. Mituri și semnificații

Potopul
Mitul potopului este atestat în toate civilizaţiile lumii arhaice, având ca suport un scenariu
ce se încadrează în marele ritm cosmic : după actul creaţiei, zeii au hotărât să distrugă
lumea, fiind nemulţumiţi fie de imperfecţiunile creaţiei, fie de decăderea umanităţii. Prin
hotărâre divină, are loc potopul cosmic, o distrugere a Universului şi o reîntoarcere în
Haosul acvatic primordial, din care, după un timp, se naşte o nouă lume, iar ciclul va
reîncepe. Uta-Napştim, fiul lui Ubar-Tutu, cel din urmă rege de dinaintea Potopului, este
numit şi „Cel-Prea-Înţelept”. Acesta trebuie să fi avut însuşiri deosebite de vreme ce zeul
Ea a hotărât ca el să fie singurul supavieţuitor al cataclismului ce avea sa înece toată
omenirea. Uta-Napştim, împreună cu soţia sa, a traversat sfârşitul lumii, fără să fi fost
atins de moarte pentru ca a fost avertizat de zei şi pentru că odată cu propria fiinţă a ştiut
să salveze esenţa lumii : tot aurul, toate bogăţiile, rudele si meşteşugarii. Astfel, tradiţia
despre Uta-Napştim se va regăsi ulterior in Biblie, in persoana lui Noe, iar muntele Nitsir
unde Uta-Napştim se opreşte va fi viitorul Ararat.

Lupta împotriva stihiilor (monştrilor)

Uriaşul Humbaba, denumit în unele locuri şi Huwawa, este înfricoşătorul paznic al

Pădurii Cedrilor, fiind o personificare a duhului pădurii. Stăpân al împărăţiei tenebrelor,
este creat de zeiţa Iştar ca opoziţie a conceptului de bine. Din versurile „gura lui e însuşi
Focul” şi „răsuflarea-i moarte aduce” se poate pune întrebarea dacă Humbaba nu e chiar
întruparea unui vulcan .Este denumit „divinul Humbaba” deoarece unii vedeau în el un
zeu, iar alţii un demon. Niciun act de agresiune din partea sa nu vine să justifice spaima
pe care o insuflă şi nici motivul pentru care e provocat la luptă. Aceasta din urma îmbracă
mai degrabă un caracter simbolic, pe care oamenii o simt faţă de nesfârşitul întuneric din
inima pădurilor dese poate fi o explicaţie a faptului ca Humbaba este „răul care nu-i este
pe plac lui Şamaş, zeul-soare. Humbaba este astfel un strămoş al monştrilor împotriva
cărora vor lupta Hercule,
Mitul creaţiei

Zeiţa Auru îl creează pe Enkidu, tovarăşul lui Ghilgameş, la fel cum va face Dumnezeu
cu Adam. Ea coboară pe pământ, într-un loc pustiu, şi caută un bulgăre de lut. După ce îl
găseşte, îşi spală mâinile in apa unui izvor din apropiere, apo se apucă să îl frământe, iar
la final scuipă peste el. În pustiu, Aruru, „zeiţa care dăruieşte sămânţă”, îl făuri pe
Enkidu. În mitologia greacă, un episod asemănător este episodul Pygmalion-Galateea.

Mitul luntraşului
Urşanabi, corăbierul lui Uta-Napştim va fi cel care îl va însoţi pe Ghilgameş pe parcursul
călătoriei lui iniţiatice, transportându-l cu barca. Acest lucru poate sugera moartea. Mitul
luntraşului va fi reluat mai târziu, Caron fiind cel care va transporta sufletele celor morţi
peste râul Stix, către tărâmul morţilor.

Frăţia de sânge
Enkidu şi Ghilgameş sunt, fiecare, o jumătate, iar împreună cei doi formează un întreg.
Aceştia rămân peste timpuri drept model de frăţie legendară. Legaţi printr-o frăţie de
sânge vor fi si alţi eroi : Castor si Pollux, Achile si Patrocle. Prin raportare la celălalt,
omul se descoperă pe sine. Prietenia este astfel un dar divin ce poate ajuta omul în
evoluţia lui pe scara spirituală. Pe parcursul unei deveniri umane, care ar putea fi
considerată exemplară, Ghilgameş şi Enkidu se împletesc într-o perfectă simbioză

Mitul căutării nemuriri şi al eroului arhetipal

Încă de la începutul timpurilor, de când s-a dat seama că viaţa nu e veşnică, omul a
încercat să îşi învingă condiţia ce trebuie să accepte destinul hotărât de zei,
inevitabilitatea morţii şi incapacitatea umană de a fi „asemenea zeilor”. Ghilgameş, o
treime om şi două treimi zeu, este primul protagonist dintr-o lungă serie de eroi ai
umanităţii care încearcă să-şi depăşească statutul de creaţie a Divinităţii, iar încercarea sa
de a dobândi nemurirea apare, aşa cum spune Mircea Eliade, ca „povestea dramatică a
unei iniţieri ratate” Astfel singura cale prin care omul îşi poate depăşi moartea este
Creaţia. În final, Ghilgameş nu mai este dominat de primitivismul actelor, resemnarea sa
căpătând valenţe pozitive datorită unei profunde înţelegeri a fiinţei umane şi, implicit,
datorită conştientizării condiţiei sale de muritor.

Mitul orfic

Ghilgameş îşi pierde cele două instrumente muzicale , pukku şi mikku, care încântau pe
toată lumea, printr-o deschizătură, acestea ajungând in Infern. Enkidu îi promite că i le va
aduce înapoi. Acest episod se va regăsi mai târziu în mitologia greacă, când Orfeu, un
cântăreţ la liră, îşi va pierde iubita, pe Euridice, în Infern.

2.Simboluri și Semnificații

Simbolistica cifrelor

- Cifra 9
Datorită faptului că numărul tabletelor pe care epopeea a fost scrisă coincide cu numărul
lunilor într-un an, poemul lui Ghilgameş poate fi considerat un mit al soarelui.
- Cifra 7
Soţia lui Uta-Napştim pregăteşte şapte pâini pentru drumul eroului, Aceste pâini pot fi
considerate prototipul celor cinci pâini cu care Iisus Hristos a îndestulat mulţimea
potolindu-i foamea. Prin intermediul pâinilor, Ghilgameş este iniţiat în primele noţiuni
despre existenţa timpului : au copt câte o pâine în fiecare zi. Simbolismul cifrei 7 propune
şi o clasificare a vârstelor vieţii, precum şi a treptelor conştiinţei
șapte număr sacru, desăvârșirea creației ( facerea lumii)

1- conştiinţa corpului fizic: dorinţele sunt îndeplinite în mod elementar şi brutal

2- conştiinţa emoţiei : pulsiunilor li se adaugă sentimentele şi imaginaţia
3- conştiinţa inteligenţei : dorinţa subiectului de a clasifica, de a raţiona
4- conştiinţa intuiţiei : sunt percepute relaţiile cu inconştientul
5- conştiinţa spiritualităţii : marchează detaşarea de viaţa materială
conştiinţa voinţei : cunoaşterea se traduce

Taurul – simbol al puterii

Taurul Ceresc, trimis de zeiţa Iştar pe pământ pentru a-l ucide pe Ghilgameş care a
îndrăznit să o înfrunte, este monstrul care nimiceşte totul in calea lui, fiind asemănător cu
balaurul cu şapte capete din basmele româneşti. Simbolul taurului este reluat şi în Biblie
ca efigie a Evanghelistului Luca.

Şarpele – simbol al perfidiei

Şarpele este cel care îi fură lui Ghilgameş planta dătătoare de viaţă veşnică, refuzându-i
astfel accesul la nemurire. Simbolul şarpelui va fi reluat mai apoi în Biblie, unde va fi
întruchiparea diavolului. Prin puterea sa de seducţie, acesta înlănţuie voinţa primilor
oameni, fapt care va duce la căderea acestora şi a întregii omeniri din Paradis.

3.Motive

Călătoria iniţiatică

În momentul în care Enkidu moare, Ghilgameş îşi asumă o condiţie ascetică. El va rătăci
astfel în căutarea unei motivaţii a existenţei omeneşti şi a unei posibile soluţii în faţa
morţii. Periplul său va deveni unul spiritual, toate actele sale fiind modalităţi de stăpânire
a fiinţei sale interioare, de aflare a sacrului. Ghilgameş va cunoaşte astfel un parcurs
iniţiatic în timpul căruia va fi supus la diferite încercări. Eroul nu reuşeşte să îşi asume
condiţia iniţialului. El trăieşte astfel eşecul de a nu putea accede la o ultimă irealitate în
care şi-ar fi găsit.

Razbunarea- lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeița Iștar să-l ucidă pe erou, care-i
refuzase dragostea;

Visul și premoniția

Visul joacă un rol semnificativ în epopee, eroii visând momente semnificative ale
destinului lor, care mai apoi se vor împlini, de aici rezultând şi credinţa sumerienilor în
destin

Căutarea
Este asociat condiției umane și evoluției
 Evoluția spirituală A fi om, înseamnă că nu poți atinge veșnicia. Moartea este
inevitabilă și începe odată cu nașterea.
Epopeea lui Ghilgameș este scrisă cu mult timp înaintea scrierii Bibliei. Te

Descrierea Infernului

Infernul este descris ca fiind un loc în care există doar suferinţa, iar cea mai cumplită
soartă le este destinată celor uitaţi. Doar cel care rămâne în amintirea celor vii poate
rezista Infernulul lumii de dincolo. Descrierea Infernului va fi regăsită ulterior la Dante
Aligheri în „Divina Comedie”.

3. Repere de analiză
Animus și Anima
Jean Chevalier afirmă faptul că „omul [bărbatul] si femeia nu sunt în întregime
masculini si nici în întregime feminini. Omul comportă un element feminin si femeia un
element masculin”. (2, I, p. 86 ) Însă Jung adânceste această problemă în momentul în
care defineste termenii de animus si anima, arătând totodată interdependenta lor. Astfel,
animus este definit ca personificarea unei naturi masculine în inconstientul feminin pe
când anima devine elementul complementar, adică personificarea unei naturi feminine în
inconstientul masculin.
In Epopeea lui Ghilgames să încercăm a accepta faptul că cei doi eroi ar fi transpuneri
„literare” (am putea la fel de bine folosi cuvântul „rituale”) a celor două concepte. Astfel,
Ghilgames poate fi privit ca un animus ce se realizează în prezenta unui anima: Enkidu.
Jacques Lacan este de părere că umanul, pentru a se constitui ca subiect, trebuie să aibă
constiinta unui alter-ego, a unui altuia. Există o asa numită „înconjurare reciprocă”
(perihoresis) în care constiinta fiintării nu apare decât în câmpul celuilalt (această idee
este afirmată si de mistica crestină – vezi Cântarea Cântărilor).
Întreaga existentă a regelui Urukului – asa cum ne este ea relatată – poate fi
explicată prin raportul ce se naste între el si Enkidu; si nu atât un raport cât o reciprocă
determinare între două constiinte de naturi diferite si totusi complementare. Gilbert
Durand afirmă că există un schimb neîncetat „între pulsiunile subiective asimilatoare si
somatiile obiective emanând din mediul cosmic si social” (3, p. 364). Aproximativ un
astfel de schimb se realizează între subiectivismul lui anima (Enkidu) si obiectivismul
lui animus (Ghilgames).
Personajul
Ghilgameş, pe care titlul poemului îl defineşte drept cel care a văzut totul (sha nagba
imuru), a câştigat experienţă, dar a eşuat în căutarea sa. Unii s-ar putea hazarda să susţină
că ceva straniu s-a întâmplat în Mesopotamia. Ghilgameş – altfel un erou tipic al unei
civilizaţii evoluate – nu a fost un şaman cu succes, ci mai degrabă unul care n-a izbutit
[...]. Prin modul cum îşi amăgeşte frustrarea, Ghilgameş pare a fi o străveche varianta a
lui Faust care, înainte de a muri devine filantrop pentru a scăpa de Mefistofel“ (Ioan Petru
Culianu – Călătorii în lumea de dincolo, Ed. Nemira, 1994, pp. 79, 81)
„Ghilgameş, ca şi Adam, a pierdut nemurirea prin viclenia şarpelui şi prin propria lui
prostie. Aşa cum n-a putut ieşi biruitor din încercările la care l-a supus UtNapiştim, tot
astfel n-a ştiut să păstreze nici ceea ce dobândise cu ajutorul atâtor bunăvoinţe [...].
Monstrul, şarpele, era deci, prin excelenţă, adversarul nemuririi omului“ (Mircea Eliade –
Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, 1992).

Observații stilistice
Valoarea artisticã a operei depãşeşte cadrul istoric. Puterea descriptivã se întrevede în
relatarile despre lupta cu Humbaba, urgiile taurului, strãbaterea întunericului,
desfãşurarea potopului. Nota de dramatism împreunã cu simplitatea fermecãtoare şi stilul
plastic conferã poveştii un realism al fantasticului care adunã laolaltã toate nãzuinţele şi
trãsãturile esenţiale ale firii umane – viaţã, iubire, moarte – reflectatea de-a lungul unei
cãlãtorii a cunoaşterii şi autocunoaşterii pe care o sãvârşim cu toţii. Imagistica bogatã,
evocarea vie şi autentica, epicitatea evenimentelor, muzicalitatea versurilor contureazã un
tablou nu doar al resemnãrii în faţa morţii, ci şi al celebrãrii setei pasionante de viaţã şi al
unei prietenii care nu cedeazã. Eposul, ca şi întreaga literature sumerianã, vor avea ecou
în Biblia ebraicã sau la Homer, prin teme precum potopul, infernul, judecãtorul, învierea,
chemarea duhului, omorârea monstrului, şarpele, crearea omului, eroul, nemurirea şi
multe altele. Dorul nemuririi şi necesitatea revelãrii tainelor vieţii veşnice, poetizate într-
o expresie a întregii umanitãţi, înscriu epopeea pe linia marilor creaţii.