Călinescu George

– scriitor, teoretician al literaturii române

Critic şi istoric literar, poet, romancier, dramaturg, publicist, personalitate covârşitoare a literaturii
române, George Călinescu este cunoscut publicului larg drept cel mai important critic şi istoric literar în cultura
română, fiind autorul unor studii fundamentale despre scriitorii români (Viaţa lui Mihai Eminescu, Opera lui
Mihai Eminescu, Viaţa lui Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu etc.), dar şi autorul
monumentalei opere, unică în literatura română şi în spaţiul european, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent (1941).
George Călinescu s-a născut la 19 iunie 1899 la Bucureşti, unde a locuit primii trei ani familia sa, plecând apoi
la Botoşani şi Iaşi, unde a urmat clasele I şi a II-a, după care s-a mutat din nou în Capitală, unde a urmat
cursurile Liceului Gh. Lazăr. În 1916, în perioada războiului, a revenit la Iaşi, unde şi-a încheiat studiile liceale
la Liceul Internat, susţinându-şi bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. După terminarea liceului a
urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie, unde i-a
avut ca profesori pe N. Iorga, Vasile Pârvan, M. Dragomirescu, Ovidiu Densuşianu şi Ramiro Ortiz, care, alături
de Vasile Pârvan, a jucat un rol determinant în formarea sa.
După scurt timp de la susţinerea tezei de licenţă în litere funcţionează ca profesor de limba italiană la diverse
licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani, cu o bursă oferită de Accademia di
Romania, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan. În 1926 obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi
citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera,
fiica unor mici proprietari bucureşteni. Începând cu 1931, colaborează constant la revista Viaţa Românească,
revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română.
În 1933 inaugurează în Adevărul literar şi artistic rubrica Cronica mizantropului. În anul 1936 îşi ia doctoratul
în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre Avatariile faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai
Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de tânărul G. Călinescu. Va fi numit conferenţiar de
literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. În 1937 obţine, în urma concursului, postul de
conferenţiar provizoriu la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie a
Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, iar în 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi. Un an mai târziu, în
1945, este numit profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947, va fi
eliminat de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu
idei de stânga.
La începutul anilor ’50 afost numit director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, institut care, după
moartea sa, îi va purta, de altfel, numele. Tot în această perioadă a coordonat revista Studii şi cercetări de istorie
literară şi folclor (1952-1965). În anul1961, a fost numit din nou profesor la Facultatea de Litere a Universităţii
din Bucureşti.
G. Călinescu s-a stins din viaţă, în urma cirozei hepatice, la 12 martie, la ora 3 şi 30 de minute, la Sanatoriul
Otopeni.
Vasta sa operă, cuprinzând romane de largă respiraţie, precum Enigma Otliei, Scrinul negru, Bietul
Ioanide (unele dintre ele ecranizate), monografii, publicistică, teatru şi poezii, a fost încununată cu
monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.
„Istoria literaturii române de la origini până în prezent – afirmă criticul Alexandru Piru – este rezultatul unei
munci încordate de patru ani şi jumătate, timp, desigur, record pentru o operă de 948 de pagini format in quarto.
Ea reprezenta la data apariţiei nu numai singura istorie literară de viziune critică, estetică a fenomenului literar
românesc, dar şi cea mai întinsă şi cea mai documentată prezentare a lui. Totuşi, departe de a fi privită astfel,
cartea a suscitat la apariţie un val de proteste, peste 120 de articole, cronici, broşuri, note, însemnări negative,
continuate cu încă vreo 15 intervenţii în 1942. Se pot menţiona recenziile lui Eugen Lovinescu din Curentul
literar şi Şerban Cioculescu în Cronica română, care, recunoscând talentul literar al autorului, îi obiectează
subiectivitatea, incapacitatea, după ei, de a aprecia cu seninătate fenomenul literar.”
Trecută mult timp la index în anii comunismului, reeditată în 1985, Istoria… lui Călinescu creşte în importanţă
pe măsură ce apar alte istorii literare. Privită ca o epopee, ca o enciclopedie barocă, ea e o divină comedie a
literaturii române, plină de grotesc şi de sublim, ce nu are egal nici în literatura română, nici pe alte meridiane
culturale.