Universitatea

Facultatea de Drept
Forma de Învățământ

DREPT ADMINISTRATIV - I
TEMA NR. 1
 În studiul dreptului administrativ, ramură a dreptului politic, noțiunea de administrație
publică ocupă poziția centrală. Din studierea regimurilor constituționale din România, se poate
observa că spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin termenul de
”administrație publică” se înțelegea nu doar activitatea administrației centrale cât și cea locală.
Administrația locală era caracterizată prin autonomie locală, rezultat al descentralizării
administrative, principii de bază ale organizării administrației publice locale.
1. Centralizarea se poate descrie prin dependența organelor locale de cele centrale ce
stabilesc deciziile aplicabile în teritoriu. Aceasta presupune o strictă subordonare. Astfel putem
observa o serie de avantaje:
* administrația este una ierarhizată și unificată ce concentrează ansamblul sarcinilor
administrative teritoriale la nivelul statului
* funcționarii publici din conducerea autorităților locale sunt aleși de către autoritățile
centrale
* în acest sistem nu este asigurată doar o funcționare coordonată ci și una eficientă a
serviciilor publice
* deoarece există o subordonare ierarhică a serviciilor publice are drept urmare
îndepărtarea suprapunerilor de același nivel și a paralelismelor
Chiar daca acest sistem prezintă o serie de avantaje, punerea lui în practică duce și la o
serie de dezavantaje:
* într-o organizare și funcționare centralizată a administrației, interesele locale sunt slab
reprezentate, deoarece autoritățile centrale nu pot cunoaște în detaliu problemele apărute într-un
teritoriu
* în funcție de numărul de administrații locale, se poate ajunge la supraaglomerarea
autorităților centrale, ceea ce poate duce la răspunsuri și rezolvări cu termen depășit
* reprezentanții locali fiind aleși de sistemul centralizat, cetățenii nu mai sunt reprezentați
corespunzător în situațiile specifice zonelor lor.
Centralizarea administrativă, fiind privită ca raportul natural al puterii centrale cu cea
locală, opusul ei ar fi lipsa de raport, ceea ce nu este posibil. Prin urmare descentralizarea nu
reprezintă opusul centralizării, ci micșorarea ei, diminuarea concentrării puterilor.
 2. Descentralizarea evocă ideea unei colectivități locale înglobate în altă colectivitate mai
vastă, dar care se administrează ea însăși, adică își girează propriile afaceri1. În literatura de
specialitate descentralizarea a fost prezentată sub două forme:
a. Descentralizarea teritorială. Teritoriul statului este împărțit în unități administrativ-
teritoriale, dar acestea nu sunt simple fracțiuni geografice ale statului, dimpotrivă, sunt persoane
juridice de drept public(având un patrimoniu distinct de cel al statului, buget propriu și atribute
de putere publică)2. Conducerea unităților administrativ-teritoriale nu aparține aparatului central,
ci sunt aleși de cetățenii din unitățile administrativ-teritoriale și fac parte din din cadrul
autorităților administrației publice locale.
b. Descentralizarea pe servicii( descentralizarea tehnică) implică scoaterea unui serviciu
public din competența autorităților centrale ori a celor locale, organizarea lui autonomă, prin
atribuirea unui patrimoniu și organe proprii, întrucâtva independente față de autoritățile
administrative din competența cărora au fost scoase3. Descentralizarea tehnică sau prin servicii
presupune existența unor persoane morale de drept public care prestează anumite servicii
publice, distincte de masa serviciilor publice prestate de autoritățile statale.
Descentralizarea administrativă nu trebuie confundată cu descentralizarea politică ce
implică federalismul.
În prezent conform articolului 76 din Codul Administrativ procesul de descentralizare are
la bază cinci principii pe baza cărora se desfășoară, spre deosebire de Legea cadru a
descentralizării nr.195/2006 unde erau șase principii.
a. Principiul subsidiarității. Este un principiu din ce în ce mai des evocat la nivelul
instituțiilor europene, în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului și, deopotrivă, a
jurisdicțiilor comunitare, ce presupune pentru colectivitățile locale dreptul de a dispune, în cadrul
legii, de întreaga competență, de a avea inițiativă pentru orice chestiune care nu este exclusă din
domeniul competențelor lor sau care este atribuită unei alte autorități, pornind de la premisa că
exercițiul puterii publice trebuie să revină de o manieră generală acelor autorități care sunt mai
apropiate de cetățeni, că ”puterile” încredințate colectivităților locale trebuie să fie în mod
normal depline și întregi. În esență, principiul subsidiarității presupune ca accentul în luarea

1
A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, Traité de droit administratif, X. 1, 9e éd, p.169
2
E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Galsul Bucovinei, Cernăuți,1944, p.74
J.M. Auby, R. Ducos-Ader, Institutions administratives, deuxième edition, Dalloz, Paris, 1971, p.84
3
E.D. Tarangul, op.cit., p.75
deciziilor de interes public să coboare cât mai spre nivelul de bază, să nu mai constituie doar un
monopol sau o regulă pentru administrația de stat1.
Noțiunea de subsidiaritate reprezintă o filosofie politico-juridică ce are drept fundament
ideea că puterea statului nu trebuie să intervină decât acolo unde societatea, în ansamblu ori la
diferitele sale nivele(sau subsisteme) nu își poate singură satisface diversele sale cerințe.
Conceptul este considerat un principiu de organizare instituțională care se aplică prioritar
raporturilor dintre individ și societate și apoi raporturilor dintre societate și instituții în vederea
repartizării de competențe pe scara instituțională, între bază și vârf2.
Cele două instituții europene, Consiliul Europei și Uniunea Europeană, se diferențiază în
definirea și aplicarea acestuia. Astfel, Consiliul Europei accentuează constant noțiunea de
autonomie locală, ca instrument de organizare internă a membrilor săi, în timp ce Uniunea
Europeană ”încearcă găsirea unui echilibru între obiectivul politic de uniune la nivel continental
și competențele inițiale ale statelor membre”. Totuși cele două interpretări au o viziune comună
în problema competenței statului în fața a două mari acțiuni, una externă, integrarea europeană,
cealaltă internă, descentralizarea.3
b. principiul asigurării resurselor corespunzătoare competentelor transferate;

c. principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu

competențele ce le revin, care impune obligativitatea respectării aplicării standardelor de calitate
și a standardelor de cost în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică;

d. principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii și

reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să
limiteze autonomia locala financiară;

e. principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile

publice și de utilitate publică.

Trebuie specificat faptul că, spre deosebire de Legea 195/2006, în Codul Administrativ la
articolul 76 nu mai este specificat principiul constrângerii bugetare, acesta este reglementat în
Articolul 75 din același Cod, între principiile specifice aplicabile administrației publice locale.

1
Emil Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008, p.60
2
C. Manda, Drept administrativ.Tratat elementar, Ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, București,2007,
p.216
3
C. Manda, op.cit, p.217
 3. Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind
privită ca transfer de atribuții de la centru la agenții puterii centrale aflați la conducerea
diferitelor organisme locale; ea înseamnă mult mai puțin decât descentralizarea și presupune
recunoașterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenților statului repartizați pe întreg
teritoriul țării(prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor răspund ideii de deconcentrare).

Astfel, serviciile publice deconcentrate sunt structurile administrative prin care,

ministerele și celelalte organe centrale își realizează competența pe întreg teritoriul țării și își
îndeplinesc atribuțiile conferite de lege. Sunt ministere care au servicii publice deconcentrate la
nivelul județelor, dar și al celorlalte unități administrativ-teritoriale, dar sunt și ministere care îți
exercită competența la nivelul întregii țări, în mod direct, fără a avea în subordine asemenea
structuri1.

4. Autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităților administrativ-teritoriale de a-

și satisface interesele proprii după cum consideră oportun, cu respectarea legalității, dar fără
intervenția puterii centrale. Autonomia locală constituie principiul fundamental al organizării
administrativ-teritoriale a unui stat.

Autonomia locală reprezintă un principiu constituțional, dar și un mod de organizare a

administrației colectivităților locale, care are o aplicare general valabilă la nivelul întregului
sistem al administrației publice locale2.

Conținutul principiului autonomiei locale se regăsește, potrivit doctrinei, atât în

activitatea administrației publice locale românești, cât și în raporturile dintre autoritățile
comunale, orășenești și județene, precum și în relațiile dintre acestea și autoritățile administrației
publice deconcentrate.

Bibliografie
1. A. de Laubadère, J.C. Venezia, Y. Gaudemet, Traité de droit administratif, X. 1, 9e éd
2. C. Manda, Drept administrativ.Tratat elementar, Ed. a IV-a, revăzută și adăugită, Ed. Lumina
Lex, București,2007
3. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Ed. C.H. Beck, vol. I

1
I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur, Drept Administrativ, Ed. Lumina Lex, București,2005, p.222-223
2
I. Vida, Puterea executivă și administrația publică, Ed. regia Autonomă ”Monitorul Oficial”, București, 1994,p.193
C. Manda, op.cit., 2007, p.200
4. E.D. Tarangul, Tratat de drept administrativ român, Tipografia Glasul Bucovinei,
Cernăuți,1944
5. Emil Bălan, Instituții administrative, Ed. C.H. Beck, Colecția Master, București, 2008
6. I. Alexandru, M. Cărăușan, S. Bucur, Drept Administrativ, Ed. Lumina Lex, București,2005
7. I. Vida, Puterea executivă și administrația publică, Ed. regia Autonomă ”Monitorul Oficial”,
București, 1994
8. J.M. Auby, R. Ducos-Ader, Institutions administratives, deuxième edition, Dalloz, Paris, 1971
9. Vasilica Negruț, Drept administrativ – I, suport curs, Ed. Universitară Danubius Galați, 2016