CRIZA DIN CRIMEEA

Pentru explicarea și înțelegerea corectă a episodului Crimeea, în contextul situației create

de agresarea Ucrainei de către Vladimir Putin și camarila sa, consider necesar a face o scurtă
incursiune istorică cu privire la politica externă a Rusiei în decursul istoriei sale până la acest
moment. Istoria Imperiului Rus consemnează că Petru cel Mare a fost cel care a reușit în
acțiunea de aducere în țară a ideilor și culturii din Europa Occidentală în scopul modernizării
Rusiei, iar pe timpul celor care i-au urmat, Imperiul s-a afirmat definitiv pe scena politică
europeană ca o superputere.
Întrând în detaliile istoriei Rusiei de la constituirea sa ca stat și până azi, este ușor de
constatat că ”esența principală a politicii externe a acesteia a fost și rămâne obținerea și
impunerea unei poziții de mare putere pentru menținerea ei la masa marilor decizii în dinamica
geopoliticii internaționale, indiferent de timpul istoric la care ne referim. În toate formele statale
și de regim politic ale existenței sale istorice până azi, Rusia a practicat și practică aceeaşi
politică externă agresivă tradiţional imperială expansionistă, de acaparare de teritorii şi de
impunere a influenţei sale politice şi economice în lume, îndeosebi în vecinătatea geografică
apropiată a sa, prin diferite acţiuni militare de agresiune directă, demonstrative şi de provocare.
Ea s-a bazat pe un sistem de relații externe în forţă și cu marile puteri ale lumii (în
perioada Războiului rece), discreţionar cu partenerii din alianţe politice precum au fost Tratatul
de la Varșovia și Consiliul de Ajutor Economic Reciproc”.
Perioada ce a urmat colapsului U.R.S.S a debutat cu așa numita ’’Mama Rusia a
lui Boris Elţîn’’. În toți acești ani, președintele Boris Elțîn s-a confruntat, în primul rând, cu un
proces complex de constituire a noii entităţi statale în limitele unor noi frontiere ale Rusiei, în
raport cu statele ce și-au declarat independența, provenite din fostele republici sovietice. În
paralel, toate statele ex - sovietice au fost dominate și de un puternic haos politic, economic și
militar, care ar fi trebuit să fi fost previzibil dintr-o perspectivă a analizei geopolitice integrate,
realizată pe termen mediu și lung (o temă ce poate constitui o abordare detaliată, separată). De-a
lungul întregii sale frontiere, s-au desfășurat conflicte violente și războaie între statele. desprinse
din fosta U.R.S.S., pe tema partajului teritorial și stabilirii frontierelor. Boris Elțîn, s-a implicat
direct sau indirect în aceste conflicte din spaţiul ex-sovietic şi chiar în influenţarea unora din
afara acestuia cu valenţe geopolitice în favoarea sa.
Istoriile acestor conflicte au mai scos în evidență caracterul fiecăruia dintre ele, cum ar fi:
conflicte etnice (Caucaz, Moldova, Tadjikistan şi Cecenia – care au degenerat în războaie de
gherilă); conflicte generate de respingerea pluralismului politic şi religios (tensiuni în
Azerbaidjan, Kazahstan şi Uzbekistan); conflicte legate de lupta pentru controlul resurselor
energetice şi economice (în spaţiul Mării Negre); ameninţări cu instabilitate şi acţiuni de tip
terorist (Asia Centrală şi Caucaz); conflicte legate de graniţele cu ţările din afara spaţiului
exsovietic, penetrate de imigranţi ilegali sau traficanţi de droguri (frontiera sino-rusă, ruso-
afgană). Cu excepția rezolvărilor concrete cu privire la soarta armamentelor nucleare ale fostei
U.R.S.S., în general N.A.T.O. și U.E. au crezut în bunele intenții declarate ale lui Elțîn. Au
crezut și în Planul de reformă economică al premierului Gaidar, considerat părintele reformelor
liberale, dar care a fost rapid înlăturat. Așadar, Occidentul i-a acordat credibilitate şi sprijin lui
Elțîn, sperând într-o transformare democratică în noua configuraţie politică a Rusiei și fără
comunism. În context, ”credibilitatea i s-a mai concretizat şi în atragerea Rusiei de către marile
puteri la crearea unui climat de securitate şi de destindere politică şi militară internaţională, așa
cum au fost: acceptarea Rusiei la adoptarea unor decizii privind situaţia geopolitică din spaţiul
exiugoslav; realizarea graduală a instituționalizării relației N.A.T.O.– Rusia; alăturarea Rusiei la
lupta împotriva terorismului1 (determinată de atacurile teroriste asupra S.U.A. din 11.09. 2001).
Aducerea lui Vladimir Putin la Kremlin, la început în Administrația prezidențială
ca secretar al Consiliului Național pentru Securitate și ulterior premier, după acea sarabandă a
premierilor, el a intrat în mentalul unei mari părți a populației ca salvator al Rusiei de la starea
deplorabilă lăsată de Elțîn. Oficial, s-a vorbit că Vladimir Putin a reajustat politica internă și
externă a Rusiei. Sub pretextul luptei împotriva corupţiei, el a declanşat o serie de acțiuni care
evidențiază modul real de exercitare a puterii lui la cârma noului Imperiu, cum ar fi: controlul
tuturor instituţiilor statului prin serviciile secrete, continuarea lichidării opoziţiei politice,
recurgerea la asasinate şi restrângerea severă a drepturilor şi libertăţilor democratice; accentuarea
prăbuşirii economice sub presiunea crizelor economice şi financiare, precum şi a sancţiunilor
occidentale, reabilitarea simbolurilor comuniste şi imperiale (imnul U.R.S.S.), glorificarea
Armatei (uniforme – model ţarist, parăzi militare tradiţionale), minimalizarea crimelor din
vremea stalinistă, întâlniri informale cu populaţia şi acţiuni excentrice din viaţa personală intimă,
devoalate premeditat pentru imaginea sa publică şi percepţia lui ca un erou de legendă.
GAZPROMUL, la butoanele căruia se află Vladimir Putin, este atât de mistificat şi
reprezintă obiectul unor temeri atât de mari, încât se spune că realmente el este un stat în stat, iar
întreaga strategie actuală a Rusiei în relaţiile cu Europa Occidentală este construită pe ”politica
gazului”. Este știut faptul că Putin ”ţine la respect” ţări precum Finlanda, Austria, Germania,
Ucraina. Iar în primul semestru al anului 2015 a legiferat o altă abordare a politicii externe, ”mai
flexibilă”, cu un înțeles accentuat șantajist, care permite Rusiei o nouă politică a gazelor pentru
Europa, evident, în contextul sancțiunilor economice occidentale legate de dosarul Ucraina.
Apoi, nu este de eludat nici faptul că, potrivit unei relatări a publicaţiei The New York Times,
din luna mai 2015, uraniul şi reactoare nucleare ruseşti au trecut la ofensivă pentru reconstruirea
sferei de influenţă în lume prin ROSATOM agenţie rusă controlată de stat. A mai încheiat
acorduri pentru furnizarea de combustibili nucleari cu Ungaria, Bulgaria, Slovacia, Cehia, Iran,
Turcia, Iordania, Egipt, India, Bangladesh, Vietnam, Argentina, Brazilia. Este greu de presupus
că toate aceste acorduri comerciale nu au condiţionări politice impuse de Rusia, pe care Putin ştie
să le folosească cu abilitate pentru șantajarea, temperarea sau contracararea opozanților săi
politici şi chiar pentru destabilizarea și atragerea altor state în zona sa de influență.
Amploarea, violenţa protestelor de masă începute încă din toamna anului 2013 în Ucraina
şi perseverenţa lor în continuitate, generate de gestul brutal al președintelui Ianukovici de a
deturna subit parcursul european al Ucrainei şi orientarea explicită a ţării către Moscova, până la
fuga sa, nu lăsau să se întrevadă o asemenea creştere a instabilităţii privind starea de securitate pe
plan zonal care să aducă în prim plan, declaraţiile Crimeii de desprindere de Ucraina şi realipirea
ilegală a ei de către Rusia. Dar dacă luăm în calcul dorinţa preşedintelui rus Vladimir Putin cu
privire la reconstituirea fostei U.R.S.S., se putea aprecia încă de atunci că s-a dat semnalul de
extindere a acestei instabilităţi pe plan geopolitic internaţional, ulterior și dovedită. În context,
trebuie menționat că politica externă a Rusiei exercitată în forţă de Vladimir Putin și camarila sa
de la Kremlin în raport cu Ucraina, concretizată de încălcarea Memorandumului – Budapesta,
1994 și declanşarea războiului hibrid în această țară, continuarea sprijinirii acţiunilor teroriste ale
separatiştilor pro-ruşi și anexarea ilegală a Crimeei, a fost pusă în evidenţă şi de alte acţiuni în
forță și deschis agresive.
Anexată de Imperiul rus în 1783, în timpul domniei împărătesei Ecaterina cea Mare,
Crimeea a rămas în componenţa Rusiei până în 1954, când a fost transferată Ucrainei de liderul
sovietic Nikita Hruşciov.Etnicii ruşi sunt majoritari în Crimeea, în timp ce ucrainenii reprezintă
un sfert din populaţie, iar tătarii musulmani aproximativ 12 la sută.
Aflată mai multe secole sub influenţa greacă şi romană, Crimeea a devenit în
1443 hanat al tătarilor, iar ulterior a intrat sub protectoratul Imperiului Otoman. Teritoriul a fost
centru al ambiţiilor imperiale rivale încă din secolul al 19-lea, ceea ce a provocat Războiul din
Crimeea, când Marea Britanie şi Franţa au trimis trupe în peninsulă, pentru a stopa extinderea
influenţei Rusiei în Balcani.
Având statut de republică autonomă în cadrul Rusiei după Revoluţia bolşevică,
Crimeea a fost ocupată de nazişti la începutul anilor 1940. Ulterior, tătarii din Crimeea au fost
acuzaţi de colaborare de Stalin şi deportaţi în masă în Asia Centrală şi Siberia, în 1944. Mulţi
dintre ei nu au supravieţuit, notează BBC Online. După prăbuşirea Uniunii Sovietice, tătarii au
fost lăsaţi să revină în Crimeea. Un sfert de milion de tătari s-au întors în peninsulă la începutul
anilor '90, într-un moment în care Ucraina independentă se confrunta cu o rată crescută a
şomajului, iar condiţiile de viaţă reprezentau o problemă pentru toţi cetăţenii ţării.
Reîntoarcerea tătarilor a provocat tensiuni şi proteste legate de
retrocedarea proprietăţilor, tema fiind în continuare un motiv de disensiuni în Crimeea.
Pe de altă parte, după ce Ucraina şi-a declarat
independenţa, politicienii reprezentând comunitatea rusă din Crimeea au urmărit desprinderea de
sub autoritatea Kievului şi au consolidat legăturile cu Rusia, printr-o serie de măsuri declarate
neconstituţionale de autorităţile din capitală. Pentru a pune capăt acestor tendinţe separatiste,
Kievul a prevăzut clar în 1996 în Constituţie că peninsula are statutul de republică autonomă,
reafirmând însă că legislaţia din Crimeea trebuie să fie în conformitate cu cea ucraineană.
Astfel, Crimeea are propriul Parlament şi Guvern, care are
competenţe doar în domeniul agriculturii, infrastructurii publice şi turismului.Dovadă a
permanentelor tensiuni între comunităţile din Crimeea, tătarii au un Parlament propriu, dar
neoficial, numit Mejlis, care promovează drepturile şi interesele etnicilor din regiune.
O importantă bază navală, portul Sevastopol
găzduieşte Flota rusă a Mării Negre din perioada URSS. După prăbuşirea URSS, Flota a fost
divizată între Rusia şi Ucraina.Prezenţa Flotei ruse la Sevastopol a reprezentant un permanent
motiv de tensiune între Rusia şi Ucraina. Astfel, în 2008, Ucraina, condusă în acel moment de
preşedintele prooccidental Viktor Iuşcenko, a cerut Rusiei să nu folosească Flota rusă de la
Marea Neagră în conflictul din Georgia.De asemenea, un alt episod tensionat a fost legat de
acordul privind staţionarea Flotei la Sevastopol. Kievul şi Moscova au semnat un acord care
prevedea că Flota rusă va rămâne în portul Sevastopol din Ucraina până în 2017, dar, după
alegerea prorusului Viktor Ianukovici la preşedinţia Ucrainei în 2010, Ucraina a acceptat
extinderea acordului cu încă 25 de ani peste termenul stabilit iniţial, iar în schimb a primit gaz
mai ieftin. Ulterior, disputele au vizat dorinţa Kievului
de a adera la NATO, proiect susţinut de fostul preşedinte Viktor Iuşcenko, dar abandonat de
prorusul Viktor Ianukovici imediat după preluarea mandatului de preşedinte. De altfel, în 2006
etnicii ruşi au ieşit în stradă pentru a opri pregătirile pentru exerciţiile militare navale ale NATO
în apropiere de Crimeea. O altă dispută a vizat, la sfârşitul anului 2003, strâmtoarea Kerci.
Tensiunile s-au amplificat între Moscova şi Kiev după ce Rusia a început construirea unui dig
pornind din peninsula rusească Taman până în apropiere de insula ucraineană Tuzla, din
strâmtoarea Kerci. Insula Tuzla este considerată de importanţă strategică, deoarece permite
controlul navigaţiei în strâmtoarea Kerci, care leagă Marea Neagră de Marea Azov.
Dincolo de legăturile etnice şi
lingvistice, Crimeea are un interes strategic major pentru Rusia. În 2008, prezenţa militară rusă la
Sevastopol se ridica la 10.000 de militari, potrivit RFI. Această prezenţă masivă în Marea Neagră
îi permite Rusiei să-şi menţină influenţa asupra Ucrainei şi Caucazului, dar şi asupra vestului
Europei, deoarece Moscova are asigurat un acces uşor la Mediterana. În plus, Flota rusă este şi o
adevărată "mană cerească" pentru ucrainenii din Crimeea, în condiţiile în care Marina reprezintă
"plămânul" economic, social şi cultural al Sevastopolului, ceea ce poate explica şi reticenţele
cetăţenilor faţă de noua putere de la Kiev. Intervenția armatei ruse în Ucraina a început
la 24 februarie 2014, ca urmare a Revoluției ucrainene pro-europene soldate cu o lovitură de stat,
când trupe speciale rusești fără însemne au preluat controlul asupra celei mai mari părți a
peninsulei Crimeea din Ucraina situată pe coasta de nord a Mării Negre, inclusiv clădiri civile,
aeroporturi și baze militare. În aceeași zi, legiuitorul rus a aprobat prezența militarilor ruși în
Crimeea și estul Ucrainei. Totodată oficialii ruși au continuat să susțină că prezența forțelor
militare ruse în Crimeea nu încalcă niciun acord existent între Rusia și Ucraina. Răspunsul
ucrainean a fost moderat până acum, fără nicio acțiune militară din partea guvernului Ucrainei,
care a fost instalat la Kiev cu mai puțin de o săptămână înainte de ocupație. Totodată,
parlamentul ucrainean a solicitat ca semnatarii Memorandumului de la Budapesta să își reafirme
angajamentul față de principiile garantate prin acest tratat. Conform acordului bilateral între
Ucraina și Rusia cu privire la staționarea unor structuri militare ruse până în 2047, Rusia poate
avea circa 25 de mii de militari, peste 500 de nave în portul de la Sevastopol, 100 de guri de tun
cu calibru 100 mm și 22 de avioane de luptă. Toate informațiile privind mișcările de trupe
trebuiesc trimise Kiev-ului de către partea rusă, iar militarii ruși trebuie să rămână în anumite
zone prestabilite.
Potrivit președintelui rus Vladimir Putin, trupele din Crimeea au doar rolul de a proteja
activele militare rusești conform tratatelor bilaterale ruso-ucrainene, în timp ce "grupuri de
autoapărare" și nu armata rusă au preluat controlul asupra infrastructurii și instalațiilor militare
din Crimeea. Într-un interviu televizat din 17 aprilie 2014 Putin a spus tocmai opusul vorbelor
sale anterioare, recunoscând că în Crimeea au acționat soldați ruși fără însemne. Departamentul
de Stat American a precizat că aceste trupe înarmate fără însemne militare vorbesc rusă și au
echipamente militare (grele) cu număr de Rusia și neaccesibile cetățenilor de rând. Politicienii
ruși sunt de acord că guvernul ucrainean este nelegitim și că Ianukovici rămâne liderul legitim al
Ucrainei. Conform președintelui rus Vladimir Putin, Kievul a încercat să destabilizeze situația
din Crimeea, Parlamentul ucrainean se află sub influența extremiștilor și teroriștilor și că bazele
militare ruse, dar și populația rusofonă în general, se află în pericol. Potrivit oficialilor ruși, în
Ucraina ar avea loc o criza umanitară și sute de mii de oameni ar fi fugit din țară spre Rusia, în
căutarea unui refugiu, fără a preciza câți dintre aceștia au plecat de fapt la muncă în Rusia.
Conform Rusiei, acțiunile SUA și UE de a tolera o lovitură de stat la Kiev ar reprezenta o
încălcare a Memorandumului de la Budapesta, care garanta integritatea teritorială și
suveranitatea Ucrainei.
În timp ce Comisia de la Veneția declară neconstituțional referendumul din
Crimeea precum și comunitatea internațională condamnă în general anexarea la Rusia, populația
locală din Crimeea și Sevastopol salută alipirea la „țara-mamă”, iar Putin neagă că este vorbă
despre o intervenție militară a Rusiei pentru că nu ar fi fost tras niciun foc de armă. Ucraina
acuză Rusia de destabilizarea țării prin intermediul unor "militanți" pro-ruși pentru a căuta
pretexte de invadare militară a restului teritoriului și pentru a îngreuna alegerilor prezidențiale
anticipate stabilite pentru 25 mai 2014.
În timp ce Federația Rusă neagă vehement că ar avea trupe armate în zona de conflict din
sud-estul Ucrainei, pe 21 ianuarie 2015, președintele Ucrainei, Petro Poroșenko a declarat că
peste 9.000 de militari ruși se află pe teritoriul Ucrainei. La data de 26 februarie 2014, persoane
înarmate vorbitoare de limba rusă în uniforme militare fără însemne, despre care s-a declarat a fi
soldați ruși, au stabilit un punct de control între Sevastopol și Simferopol. La 27 februarie,
persoane înarmate în uniforme militare fără însemne au ocupat clădirea Parlamentului din
Crimeea și a Consiliului de Miniștri și au înlocuit steagul ucrainean cu steagul rusesc.
La 28 februarie, persoane înarmate acuzate de guvernul ucrainean a fi soldați ruși au
ocupat Aeroportul Internațional din Simferopol și Aeroportul Internațional din Sevastopol, în
timp ce mass-media occidentală și cea independentă au raportat mișcări de trupe rusești în
Crimeea, inclusiv elicoptere militare ruse care se deplasau de-a lungul peninsulei și camioane ale
armatei ruse care se apropiau de Simferopol, capitala Crimeii. Oficialii ucraineni au declarat că
forțele ruse au preluat o bază aeriană militară în Sevastopol și au înconjurat o bază a pazei de
coastă.
La 1 martie, bazele militare ucrainene din Crimeea au fost "înconjurate și blocate" de
către forțele militare ruse care au preluat controlul peninsulei. Arseni Iațeniuk, prim-ministru al
Ucrainei a cerut mai devreme omologului său turc Recep Tayyip Erdogan să nu lase o fregată să
treacă prin strâmtoarea Bosfor, potrivit Kiev Times. Șaisprezece militari s-au infiltrat în
compania radio-tehnică de la Maganome, lângă Feodosia. Au apărut informații că unitatea a 55-a
Antiaeriană din Eupatoria a fost capturată.
La 2 martie, detașamentul ucrainean de infanterie marină staționat lângă Feodosia a fost
înconjurat de oameni înarmați care cer predarea acestuia în jurul orei 09:00 EET. În Sudak,
personalul stație radar a fost dezarmat.Trupe ale armatei ruse, fără însemne, a blocat unitatea
ucraineană de coastă de la Perevalne (între Simferopol și Alușta) și a cerut pușcașilor marini
ucraineni să depună armele. 14 soldați ruși Spețnaz au încercat să dezarmeze a 191-a unitate de
antrenament a Marinei ucrainene din Sevastopol.
A existat, de asemenea, o încercare de dezarmare a unității a 39-a de antrenament a
Marinei ucrainene de către 30 de militari ai Federației Ruse.
În seara zilei, abia-numitul comandant al marinei ucrainene, amiralul Denis Berezovski, a
dezertat, arătând că se supune ordinelor autorităților proruse din Crimeea. Forțele navale nu l-au
urmat, rămânând loiale Kievului. Imediat, procuratura generală l-a pus pe Berezovski sub
acuzare pentru înaltă trădare.
La 3 martie 2014, Flota Rusiei la Marea Neagră ar fi cerut forțelor ucrainene din Crimeea
să se predea până la ora 5 a.m. ziua următoare, potrivit ministerului ucrainean al Apărării.
Oficialii ruși au respins această informație, de asemenea la expirarea ultimatului nu s-ar fi
înregistrat nicio acțiune militara a Rusiei. La 4 martie 2014, Putin a ordonat retragerea în unități
a trupelor de la granița cu Ucraina.Putin a ținut o conferință de presă în care a afirmat că nu va
exista luptă armată cu poporul ucrainean și că președintele legitim este doar Victor Ianukovici.
Potrivit lui Putin, formațiunile care blochează unitățile ucrainene în Crimeea, nu sunt militari ruși
ci forțele de auto-apărare din Crimeea. În dimineața zilei de 4 martie, o coloană neînarmată de
militari ucraineni au mers spre aeroportul din Sevastopol pentru a prelua controlul bazei. Trupele
înarmate fără însemne au tras primele focuri de armă în semn de avertizare. La 5 martie 2014,
SUA au trimis spre Marea Neagră portavionul nuclear USS George H.W. Bush (CVN-
77). Observatorilor militari OSCE nu li s-a permis accesul în Crimeea. Vladimir Putin a fost
nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace. În Rada Supremă din Ucraina a fost înregistrat un
proiect privind aderarea Ucrainei la NATO.
Forțe militare ruse au preluat controlul parțial a două baze ucrainene de lansare a
rachetelor, una din Fiolent, lângă Sevastopol, și a doua în Evpatoria, dar fără a folosi armele.
[56]
Rachetele ucrainene erau deja dezarmate sau evacuate. La intrarea în lacul Donuzlav unde se
află una din bazele flotei militare ucrainene de la Sevastopol, marina rusă și-au scufundat o
navă,  antisubmarin Oceakov pentru a bloca flota ucraineană.
Parlamentul Crimeii a votat în unanimitate pentru intrarea republicii în componența
Rusiei. Vicepremierul Rustam Temirgaliev a afirmat că trupele ucrainene din Crimeea sunt trupe
de ocupație și că singura forță armată legală o reprezintă forțele armate ruse din peninsulă.
Observatorilor militari OSCE li s-a interzis accesul în Crimeea de către persoane
înarmate și s-au retras în Herson. Un avion militar rus a survolat litoralul turc în timp ce USS
Truxtun trecea prin Strâmtoarea Bosfor spre Marea Neagră, iar Forțele Aeriene turce au ridicat
de la sol avioane de vânătoare pentru a intercepta avionul rus. La 8 martie 2014 armata rusă a
intrat pe teritoriul satului Chonhar din raionul Henicheski, Regiunea Herson și a blocat a doua
intrare în Crimeea. Are loc Referendumul din Crimea. În sudul Regiunii Herson au aterizat mai
multe elicoptere ruse care au adus un comando de 60 de soldați.
Ministerul Apărării al Ucrainei a autorizat trupele sale rămase în Crimeea să-și folosească
arma din dotare. Această decizie a fost luată cu scopul de a proteja soldații în legătură cu moartea
unui militar ucrainean (Kakurin S.V.) în timpul asaltului asupra centrului operațional de suport
fotogrammetric al Forțelor Armate ale Ucrainei din Simferopol.La 23 august NATO afirmă că
armata rusă oferă suportul artileriei grele trupelor înarmate (pro-)ruse din estul Ucrainei. Un
„convoi umanitar” despre care ar exista suspiciunea că este folosit pentru transfer masiv de
armament dinspre Rusia către trupele sale (pro-)ruse din estul Ucrainei ar fi intrat în Ucraina fără
acordul autorităților de la Kiev și fără implicarea Crucii Roșii.
La 1 septembrie Ministrul ucrainean al apărării a confirmat că soldați ruși ar fi pătruns în
estul Ucrainei până în Donețk, pentru a-i ajuta pe separatiștii pro-ruși. Vladimir Putin susține
crearea Novorusiei, un stat rus independent pe teritoriul actual al Ucrainei.Unirea Crimeei cu
Federație Rusă se referă la un proces politic, care a avut loc în 2014, prin care Peninsula
Crimeea, la acel timp parte a Ucrainei, a intrat sub controlul Rusiei și a fost integrată ca doi
subiecți federali - Republica Crimeea și orașul federal Sevastopol. Anterior Rusia a semnat
tratatul de frontieră cu Ucraina și Memorandumul de la Budapesta prin care garanta integritatea
teritorială a Ucrainei. Procesul a stârnit multe controverse și este considerat de către UE, G7,
OSCE, NATO si ONU drept o anexare ilegală , care a început ca urmare a intervenției Rusiei în
Republica Autonomă Crimeea și în orașul Sevastopol, diviziuni administrative ale Ucrainei, și
după ce autoritățile locale nerecunoscute și-au declarat independența față de Ucraina și au
organizat un referendum, sub ocupație militară rusă, referendum nerecunoscut și considerat
ilegal de guvernul de la Kiev și de comunitatea internațională.
Rusia consideră procesul acesta ca aderarea națiunii independente „Republica Crimeea”,
proclamată atunci când regiunile s-au unit și, ulterior, au solicitat admiterea lor în Rusia, în
conformitate cu un referendum care, care conform poziției ruse, reflecta astfel de dorință.
Ucraina contestă tratatul, deoarece nu recunoaște independența Republicii Crimeea sau aderarea
în sine ca fiind legitime.Aceeasi pozitie este luata si de Adunarea Generală a Națiunilor Unite,
care a adoptat Rezolutia 68/262, confirmand „integritatea teritoriala a Ucrainei în cadrul
granițelor sale recunoscute pe plan internațional”. Vladimir Putin a recunoscut în cele din urmă
că în timpul referendumului armata rusă era prezentă în toată peninsula,după ce anterior declara
că trupele înarmate sunt forțe de autoapărare locale.
Pe 15 martie 2015, canalul public rus de televiziune Rossia 1, a difuzat filmul
documentar „Crimeea. Drumul spre casa”, în care este prezentat că Rusia era pregătită să apeleze
la arme nucleare în caz că SUA și aliații săi ar fi intervenit militar în favoarea Ucrainei. În film
apare și însuși președintele Rusiei, Vladimir Putin, declarând că în Crimeea au fost amplasate
baterii de rachete de coastă, dotate cu rachete antinavale Yakhont / Onyx "Bastion". El a
menționat că aceste sisteme au fost instalate în așa fel încât să poată fi văzute dinspre mare și de
sateliți, pentru a descuraja orice fel de tentativă de atac asupra peninsulei.
Crimeea este o zona majoritar rusească, populatia fiind compusă din 58,32% ruși, 24,32%
ucraineni și 12,03% tătari (populatia tatara, desi majoritara nu mult timp in urma, a scazut
dramatic de-a lungul ultimului secol datorita pogromului rusesc). Peninsula Crimeea este o zonă
cu mare importanță socio-economică pentru Rusia. Se pare de asemenea ca aici sunt multe case
de vacanta ale oficialilor de la Moscova, iar bazele militare de aici sunt greu de mutat.În perioada
protestelor pro-europene din Ucraina guvernul pro-rus al lui Viktor Ianukovici a fost inlocuit cu
cel pro-european condus de Oleksandr Turcinov. Cel din urmă, caracterizat de către guvernul rus
ca „un guvern naționalist, a suprimat drepturile minorităților de a folosi limbile: rusă, română,
maghiară și tătară, acestea pierzându-și oficialitatea în raioanele în care majorează”[necesită
citare] (deși o lege a fost adoptată de Parlament în sensul limitării drepturilor de utilizare a
limbilor minoritare și regionale, ea nu a fost promulgată și nu a intrat în vigoare, minoritățile
păstrându-și drepturile obținute). Pe acest motiv Consiliul Federației Ruse a autorizat intervenția
armată pe teritoriul Ucrainei, la solicitarea președintelui Putin.
Marea majoritate a comunității internaționale nu a recunoscut Republica Crimeea și
Sevastopol ca parte Rusiei. Multe țări din America de Nord, Europa, Oceania și America
Centrală, precum și din Asia și Africa, au denunțat deschis referendumul și alipirea, și continuă
să considere Crimeea ca diviziune administrativă a Ucrainei. De menționat că, totuși, unele state
au recunoscut referendumul. Celelalte rămase și-au păstrat opinia neutră. Rezoluția 68/262 a
Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite (susținând poziția că Crimeea și Sevastopol
rămân parte a Ucrainei) a adunat 100 voturi pentru și 11 contra, alte 58 de state abținându-se, iar
24 din 193 state membre nu au luat parte la voting din motiv că au absentat. Cele 100 de state
care au votat în favoarea Ucrainei, reprezintă aproximativ 34% din populația globului, cele 11
care au fost contra reprezintă circa 4.5%, cele 58 care s-au abținut reprezintă circa 58%, iar cele
24 absente reprezintă circa 3.5%.