Sunteți pe pagina 1din 6

PRECIZĂRI

Literatura română medievală este limitată de


începutul secolului al XV-lea, etapa feudalismului
timpuriu, şi de sfârşitul secolului al XVIII-lea, prin 1780,
an care, prin aproximaţie, marchează încheierea epocii
feudale.
Într-o încercare de suprasinteză, pe secole, se
impun câteva repere pentru fiecare veac în parte. Astfel,
pentru secolul al XV-lea pot fi amintiţi: Nicodim, cel ce
fundează mănăstirea Tismana, aici copiind o Evanghelie
prin care ilustrează gustul său ales în caligrafie: Grigore
Ţamblac, trimis de patriarhia Constantinopolului la
solicitarea lui Alexandru cel Bun, scrie în 1402 Pătimirile
Sfântului şi slăvitului Ioan cel Nou; Filothei monahul,
autorul unor Pripeale, refrene la imnurile religioase.
Dintre scrierile incluse literaturii istorice amintim Cronica
5
Literatura română medievală

lui Ştefan cel Mare, „poate cea mai veche cronică


românească din câte se cunosc până azi” (N.Cartojan –
Istoria literaturii române vechi, 1980, p.49), cu o versiune
în limba germană şi altele în limba slavonă; anecdotele
despre Vlad Ţepeş, Povestiri despre Dracula Voievod, în
variante nemţeşti şi ruseşti.
Secolul al XVI-lea se evidenţiază prin alternanţa
scrisului românesc cu cel slavon. În 1521, când sunt
redactate Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, în slavonă, se înregistrează şi Scrisoarea lui
Neacşu, în româneşte. Aşadar, limba română se extinde şi
devine rapid un important factor de relaţie culturală între
provincii, fapt favorizat şi de ocuparea de către turci a
bulgarilor şi a sârbilor, ceea ce determină o vizibilă
scădere a influenţei slave. Totuşi, introducerea scrisului în
limba română este întârziată, mai ales din cauza folosirii
slavonei în cancelariile statelor învecinate cu care
provinciile româneşti aveau relaţii. Limba română se
introduce în cancelariile noastre în timpul lui Petru
Şchiopul, în Moldova, şi Mihai Viteazul, în Muntenia. Cea
mai îndărădnică s-a dovedit biserica, „ultima carte
slavonească liturgică din Moldova datând din 1680, iar în
Ţara Românească din 1699” (Al. Piru – Istoria literaturii
române de la origini până la 1830, 1977, p.44).
Un rol important îl joacă diaconul Coresi, pe care îl
putem considera printre cei mai iluştri redactori români.
Secolul al XVII-lea este marcat de apariţia
literaturii artistice individuale, incluzând pe Varlaam,
Grigore Ureche, Miron Costin, Dosoftei, „primul poet” (v.
Nicolae Manolescu – Istoria critică a literaturii române,
ediţia a II-a, 1997, p.31).

6
Literatura română medievală

Secolul al XVIII-lea până pe la 1780, când


considerăm că se încheie literatura română veche, este
ilustrat de alte talente viguroase, care sunt Antim
Ivireanul, Ion Neculce, Dimitrie Cantemir, cronicarii
munteni, cronicile şi povestirile în versuri (tot aici îi
includem şi pe premodernii Ienachiţă şi Alecu Văcărescu).
Se poate observa din această sintetică prezentare că
includem literaturii române şi textele scrise în alte limbi.
Mai toate istoriile noastre literare au procedat astfel,
inclusiv monumentala operă călinesciană, cu excepţia
Istoriei critice a lui Nicolae Manolescu. Deşi demonstraţia
criticului poate fi credibilă şi preîntâmpină anumite reacţii
adverse, considerăm că sunt destule scrieri în alte limbi ale
unor autori români, să le spunem aşa, care au creat aici, în
spirit românesc, dar exprimându-se în limba oficială,
slavona, ori în alte limbi culturale, de exemplu latina şi
greaca. Nu-i putem înlătura pe cronicarii oficiali
moldoveni, nici să ignorăm operele în latină ale lui
Cantemir. Desigur, ideal ar fi fost ca autorii înşişi să-şi fi
tradus textele în limba română, ceea ce este, pentru
vremea aceea, să recunoaştem, un nonsens. Nu suntem de
acord cu unele încercări oricât de abile de a anexa scrierile
în limba latină a unor cărturari porniţi de pe meleagurile
Scythiei Minor, ca Nicetas de Remesiana, Ioan Cassian „“,
Dionisie Exiguul, aparţinând străromânei, pentru a
contrabalansa situaţia literaturii în limba slavonă. A
elasticiza astfel limitele temporale de dragul de a dovedi
cât de Scitul bogată cantitativ şi valoroasă este literatura
noastră înseamnă a recunoaşte, implicit, existenţa unei
crize nostalgice. De înţeles doar, poate, la nivelul
doleanţei. Lucrurile trebuie luate cum sunt, nu cum dorim.
Beneficiind de activitatea extrem de laborioasă a unor
7
Literatura română medievală

cercetători şi istorici literari, de la Nicolae Iorga şi Nicolae


Cartojan până la G. Mihăilă, Dan Horia Mazilu şi Eugen
Negrici, atenţia noastră s-a îndreptat prioritar spre
relevarea a ceea ce e valoros din perspectiva literară a
operelor analizabile, fără a ignora lecţia oferită de
G.Călinescu.
În Prefaţa la Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, criticul afirma, cu privire la cercetarea
literaturii, că există trei feluri de specialişti. Primii sunt cei
ce se ocupă cu literatura veche „luând-o de la Macarie
letopisiţerul şi ducând-o până la Conachi”, adică până în
perioada premodernă, după clasificarea noastră. Aceştia
„erau lingvişti sau istorici, cu o necunoştinţă totală de
literatura nouă, refractari oricărei estetice”. Preocuparea
lor era una „documentar artistică” – de fel gustată azi –
adică de „stabilire” a textului, a paternităţii, a variantelor
şi a postumelor, de determinare a circumstanţelor istorice,
stabilirea şi clasificarea izvoarelor („sursologii”) etc. Dar,
afirmă criticul, literaturii îi aparţin „scrierile exprimând
complexe intelectuale şi emotive având ca scop (ori cel
puţin ca rezultat), sentimentul artistic”. Nici filologul care
„a scos liste de cuvinte”, nici istoricul care „a cercetat
cronicele ca izvoare” n-au venit „cu un punct de vedere
estetic”. Se face confuzia între cultură şi literatură. Acestei
„specialităţi” i-ar aparţine, printre alţii, Nicolae Cartojan şi
Sextil Puşcariu. „A doua categorie de istorici literari o iau
de la Cârlova (dezinteresându-se cu totul de epoca
anterioară)…, cu o repulsie vie faţă de literatura mai
nouă”. Cercetarea lor se reduce „la descoperirea de
documente biografice, de înrâuriri literare, de consideraţii
de fond şi formă după un tipic dat… şi cu un respect
timorat de gloria scriitorului care merge până la acuzaţii
8
Literatura română medievală

de împietate faţă de criticul cu viziunea mai liberă”. Însă


scrierile unor Ureche, Costin, Neculce, Radu Popescu,
D.Cantemir nu pot fi ignorate. „Singura operaţie ce trebuia
făcută, revine Călinescu, era izolarea culturalului de
artistic, supunerea întregii materii la aceleaşi metode strict
literare”. Se au în vedere D. Popovici şi Ov. Densusianu.
În sfârşit, a treia categorie de cercetători literari „se ocupă
cu epoca modernă de la 1900 încoace. Trebuie să
recunoaştem că ei sunt singurii înţelegători ai esteticului şi
ar fi fost cei mai indicaţi să se aplece asupra întregii
literaturi”. Dar, după cum se observă, aceştia nu iau în
considerare literatura secolelor trecute. Ilustrativi sunt,
desigur, criticii Eugen Lovinescu şi Pompiliu
Constantinescu.
Trebuie pusă şi problema raporturilor dintre istoria
literară şi critica literară, eventual teoria literară.
Simplificând, putem spune că istoricul literar are ca obiect
literatura revolută, epocile literare încheiate, în timp ce
criticul se ocupă de fenomenul literar la zi. În aceeaşi
Prefaţă Călinescu puncta: „Critica şi istoria literară sunt
două momente din acelaşi proces. Nu poţi fi critic fără
perspectivă istorică, nu poţi face istorie literară fără
criteriu estetic, deci fără a fi critic”. Aşadar, criticul literar
trebuie să cunoască „tradiţia”. Lucrurile, însă, nu stau
chiar aşa: un „istoric literar” ca Iorga, excelent comentator
al literaturii medievale, a dovedit o incredibilă cecitate în
faţa scrierilor unor interbelici, ca de exemplu, Tudor
Arghezi, iar Lovinescu, unul dintre cei mai mari critici,
admirator al lui Rebreanu, l-a ignorat total pe Slavici. S-ar
putea să intre în joc criterii etice ori, pur şi simplu, un
subiectivism inexplicabil. Dar în principiu lucrurile stau
aşa, ele fiind confirmate de teoreticieni iluştri de după al
9
Literatura română medievală

doilea razboi. Astfel în Teoria literaturii a lui Wellek şi


Warren, ediţia 1967, se spune: „Ideea potrivit căreia
istoricul literar se poate dispensa de critică şi de teoria
literară, este cât se poate de falsă şi asta pentru un simplu
motiv: fiecare operă literară există în prezent, este direct
accesibilă observaţiei şi, indiferent dacă a fost compusă
ieri sau acum o mie de ani, reprezintă o soluţie a anumitor
probleme artistice. Ea nu poate fi analizabilă, caracterizată
sau evaluată fără a se recurge în permanenţă la principiile
critice” (p. 138). La rândul ei, istoria literară impune
criticului o bună cunoaştere, căci acel critic „care s-ar
complace în ignorarea tuturor relaţiilor istorice s-ar înşela
întotdeauna în aprecierile lui”. Exemplul pe care îl dau
teoreticienii, cel al literaturii medievale, în special cea
engleză, are totală valabilitate şi pentru literatura noastră,
Călinescu însuşi dovedind-o cu prisosinţă. Perspectiva
deschisă de noi sisteme de lectură, sensibilitatea modernă
de receptare oferă posibilitatea unor abordări cu rezultate
dintre cele mai neaşteptate. Dar metodele, cu legile lor,
trebuie înainte de toate să aibă în vedere realitatea textului.
Aplicată rigid, fără să ţină seama de acele „legi interne”
metoda n-ar duce decât la deformarea „adevărului”, oricât
de subiectiv e acesta.
Nu vor lipsi, totuşi, când vom considera că este
necesar, anumite aspecte de ordin culturalistic, capabile să
explice fundamentul literar. De asemenea, vom acorda
mai multă atenţie operelor valoroase care, în timp, s-au
convertit în veritabile repere. În asemenea cazuri vom
aduce în discuţie alte aprecieri critice, încercări de
taxinomie etc. pentru ca textul să fie „citit” din mai multe
unghiuri.

10