Sunteți pe pagina 1din 13

Fuziunea nucleară - sursa durabilă şi curată 

 de energie
a viitorului (1)
 
Dr. Chim. Gheorghe Ioniţă
                       
„Mulţi oameni privesc lucrurile aşa cum sunt şi se   оntreabă, de ce? Eu privesc lucrurile aşa cum ar
trebui să fie şi mă оntreb, de ce nu? (John Fitzgerald Kenedy)                                               
 
Contextul energetic actual
Civilizaţia s-a dezvoltat pe măsură ce omenirea a fost capabilă să valorifice tot mai
eficient diferitele surse de energie.  Este ştiut că energia nu poate fi creată sau
distrusă ci numai transformată dintr-o forma оn alta.  Deşi termenul de consum de
energie este un termen deja clasic şi utilizat  оn mod frecvent, оn fapt, cвnd  оl
folosim, el exprimă  mai degrabă energia transformată  decвt pe cea consumată. La
fel de bine este ştiut că nicio tehnologie de conversie a energiei  nu este lipsită de
riscuri, de dezavantaje  şi de producere a deşeurilor. Оn contextul actual, puternic
„stigmatizat” de accidentele de la Cernobвl şi  Fukushima, utilizarea  energiei
nucleare ramвne  un subiect  sensibil şi controversat. Contextul istoric a făcut ca
primele aplicaţii ale energiei atomice să fie cele militare, care au generat moarte şi
suferinţe prin bombele  lansate la Hiroshima şi Nagasaki. Au trecut ani buni pвnă
cвnd oamenii de ştiinţa,  оntr-un efort complementar şi conjugat cu al politicienilor
au reusit să convingă şi să pună energia nucleară оn slujba umanităţii, pentru a
contribui la progresul economic şi social. Stau mărturie оn acest sens  multiplele
aplicaţii paşnice ale  energeticii nucleare оn medicină, agricultură,
industrie.  Centralele nuclearo-electrice nu sunt bombe atomice. Programul lansat,
dezvoltat  şi susţinut de către Agenţia Internaţională de Energie Atomică (AIEA),
intitulat „Atomii pentru Pace”, precum şi programele naвionale nucleare, dezvoltate
оn cele peste 30 de ţări din  lume,  stau mărturie оn acest sens. Оn acelaşi timp, o
anumită  secretomanie оn informarea publicului, moştenită se pare din era
aplicaţiilor militare, a făcut ca  energia nucleară să fie privită intru-cвtva  ca
„masoneria”, (daca este permisă o astfel de  comparaţie), respectiv credinţa ca
ceva „neobisnuit publicului” se-ntamplă оn spatele usilor оnchise.
 
Securitatea nucleară şi dezvoltarea durabilă
Energia nucleară? Sunt mulţi pentru, dar şi unii оmpotriva ei. De cвnd a fost
оmblвnzită, energia  nucleară a constituit subiect de controverse şi dispute, care
continuă şi astăzi. Dincolo de  pericolul real al proliferării armelor nucleare, dincolo
de unele riscuri recunoscute, energia nucleara rămвne o formidabilă sursă de
energie care pe lвnga avantajele economice prezintă şi foarte mari  avantaje
ecologice. Acest lucru este puţin cunoscut.  Cвţi oameni ştiu cum funcţioneaza o
centrală nucleară? Cвţi oameni ştiu ca radioactivitatea a existat pretutindeni оn
natura, din timpuri imemoriale şi că noi  trăim şi  cu radiaţii (naturale sau artificale)?
Nicio sursă de energie nu este absolut sigură, nici chiar morile de vвnt nu sunt
lipsite de accidente. Nu оntвmplător - pe masura acumulării experienţei - оncă de
la exploatarea  primelor instalaţii nucleare s-a  elaborat şi dezvoltat conceptul de
securitate nucleară. Securitatea nucleară reprezintă ansamblul dispoziţiilor tehnice
şi al măsurilor organizatorice care trebuiesc luate pentru ca funcţionarea unei
instalaţii nucleare să nu antreneze nicio consecinţă periculoasă pentru personalul
de exploatare, pentru  sănătatea publică şi/sau pentru mediul оnconjurător. Оn
aceste condiţii, securitatea nucleară garantează ca:
 
- funcţionarea normală  a instalaţiilor nucleare nu implică nicio expunere excesivă la
radiaţii ionizante asupra lucratorilor şi nicio оmprăştiere excesivă a efluenţilor
radioactivi;
- s-au luat toate măsurile  pentru prevenirea accidentelor şi respectiv pentru
limitatrea consecinţelor acestora dacă cu toate masurile luate - accidentul totuşi s-a
produs.
 
Poluarea atmosferei cu bioxid  de carbon şi alte gaze de seră nu are efecte
imediate  directe, dar continuarea poluării va conduce la schimbări climatice ce vor
deveni  vizibile  cвnd va fi prea tвrziu pentru a mai putea lua măsuri eficiente.
Ciuma bubonică din evul mediu a fost un pericol direct. A ucis 30 % din populaţia
Europei, dar a constituit o ameninţare minoră pentru civilizaţie fără consecinţe
ulterioare majore pentru planeta noastră. Arderea combustibililor fosili şi conversia
sistemelor naturale оn terenuri agricole nu sunt pericole imediate pentru oameni dar
afecteaza lent şi  ireversibil capacitatea de autoreglare şi de menţinere a vieţii pe
pămant. Prin urmare, nu numai găsirea surselor de energie inepuizabilă focalizează
intregul efort al cercetării ştiinţifice, ci mai ales  găsirea unei surse de energie
curată, prietenoasă faţă de om şi mediul оnconjurător.
 

 
Este energia nucleară o sursa durabilă?
Răspunsul la aceasta intrebare se găseşte оn următoarea оntrebare: poate
contribui energetica nucleară la acoperirea  nevoilor de energie ale
societăţii  noastre, fără  a compromite şansa generaţiilor viitoare de a-şi acoperi
propriile nevoi? Ca vechi truditor şi cercetator pe tărвmul  energeticii nucleare, am
fost adesea frămвntat de aceste două оntrebări, iar răspunsul argumentat nu poate
fi decвt DA! Dezvoltarea durabilă a fost definită, pentru prima dată, оn raportul
Brundtland, astfel: „Dezvoltarea care satisface cerinţele prezentului fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi”. Dezvoltarea durabilă trebuie privită mai degrabă ca direcţie a unui drum,
decвt ca destinaţie a acestuia. Prin  urmare, obiectivul imediat al dezvoltării
durabile оl constituie poziţionarea pe direcţia corectă, pe parcurs putвnd interveni
mai multe opţiuni sau compromisuri. Pornind de la convingerea că numai printr-o
corectă informare şi prin  totala transparenţă se poate cвştiga оncrederea
oamenilor оn tehnologiile nucleare, prezentul articol оşi propune să aducă o
modestă contribuţie la оnţelegerea mecanismului şi a etapelor ce trebuiesc
parcurse de la  atom la kilowat, pe calea fuziunii nucleare. Sper că оn acest fel
cititorul să poată judeca singur  şi obiectiv, dacă energia nucleară este şi poate
deveni, şi оn viitor, o alternativă durabilă  de producere a energiei electrice şi
termice, atвt de necesare dezvoltării armonioase şi independente a unei ţări.
  
Fisiunea şi fuziunea nucleară, surse durabile de energie
Dicţionarele definesc energia nucleară ca fiind energia eliberată prin reacţiile
nucleare. Principalele reacţii nucleare prin care se genereaza energie ce poate fi
exploatată la scară industrială sunt  fisiunea şi fuziunea nucleară. Fisiunea nucleară
reprezintă procesul de fragmentare (fisionare) a atomului оn două sau mai multe
fragmente cu masa aproximativ egală, proces оn urma căruia se  eliberează  o
mare cantitate de energie şi 2-3 neutroni rapizi. Fisiunea se produce natural sau
artificial atunci cвnd  nucleul elementului fisionabil este bombardat cu neutroni.
Cвnd atomii sunt suficient de numeroşi  şi suficient de apropiaţi - aşa numita „masa
critica” - neutronii produc fisiuni оn lanţ şi reacţia se autointreţine putвnd deveni
explozivă dacă nu se controlează prin alte mijloace. Despre aspectele şi despre
dezvoltarea procesului de producere a energiei electrice şi termice prin procesul de
fisiune, de la  оnceputuri pвnă la atingerea stadiului actual, cвnd  оn lume sunt
peste 454 de reactoare nucleare оn operare (18 % din totalul  producţiei mondiale
de energie), vom vorbi оn cadrul unui viitor articol. Consider оnsă că opţiunea  pe
termen lung a energeticii nucleare o constituie fuziunea termonucleară, aceasta
reprezentвnd procesul prin care nucleele a doi atomi uşori se combină (fuzionează)
pentru a forma un atom mai greu. Ca şi оn cazul fisiunii procesul este оnsoţit de
eliberarea unei imense cantităţi de energie (de trei ori  mai mare decвt оn cazul
fisiunii), dar el necesită temperaturi uriaşe, similare celor din interiorul stelelor. Оn
centrul Soarelui, presiunea gravitaţională avвnd o valoare imensă, permite
desfăşurarea procesului de fuziune  la temperaturi  оn jurul a 10 milioane de grade
Celsius. Gazul оncălzit la aceste temperaturi devine „o plasmă” unde electronii sunt
complet separaţi de nucleele atomice (ioni). După cum se ştie, plasma este a patra
stare de agregare a materiei, un amestec de ioni, electroni şi particule neutre (atomi
sau molecule), aflat la o  temperatura foarte ridicată, ce poate fi asemuită unui gaz
total sau parţial ionizat. Deşi pe pămвnt starea de plasma este rar оntвlnita este
demn de reţinut faptul că  mai mult de 99% din materia Universului se află sub
formă de plasmă. La o presiune maximă ce se poate realiza pe Pămвnt (de zece
miliarde de ori mai mică decвt cea din interiorul Soarelui),  pentru a obtine o enegie
pe baza reacţiilor de fuziune nucleară  ar fi necesare temperaturi  de circa 100
miloane  de  grade Celsius. Pentru a atinge astfel de temperaturi este necesară nu
numai  оncălzirea puternică a plasmei dar şi minimizarea pierderilor prin ţinerea
plasmei departe de pereţii incintei ce o conţine. Operaţia se poate realiza
prin  plasarea plasmei intr-o „cuşca” toroidală generată de  cвmpuri magnetice
puternice care previn evadarea particulelor оncărcate electric. Aceasta constituie
cea mai avansata tehnologie a momentului şi formează baza programului de
fuziune termonucleară. Programul desfăşurat sub o coordonare unică şi bazat pe
laboratoare de cercetare mai mari sau mai mici, dar dirijate spre acelaşi obiectiv,
constituie un  exemplu de cooperare europeană şi face din Europa, lidera cercetării
fuziunii termonucleare.                                                                                
Rezultatele cercetării  au permis realizarea instalaţiei JET (Joint European Torus),
cea mai mare instalatie de fuziune din lume si singura capabila sa lucreze cu un
amestec de combustibil deuteriu-tritiu. Aceasta instalatie a fost construita la Culham
in Marea Britanie si si-a indeplinit toate obiectivele initiale  si le-a depasit pe altele ,
atingand in 1997 un record de 16 MW in productia de energie  prin reactia de
fuziune termonucleara. In spatele succesului cercetarii europene in fuziunea
nucleara  sta munca, efortul si pasiunea a peste  2000 de fizicieni si ingineri  intre
remarcam  şi participarea  unor cercetători de la Institutul de Criogenie şi Separări
Izotopice  Rвmnicu-Vвlcea precum şi de la  Institutul de Fizică Atomică Bucureşti.
 
Fuziunea poate produce cantităţi nelimitate de energie „curată” cu ajutorul unor
resurse disponibile оn mari cantităţi precum apa de mare. Din aceste cauze,
fuziunea nucleară, care nu lasă оn urma decвt  o cantitate infimă de deşeuri
radioactive, produse de centralele pe bază de fisiune nucleară, este privită ca sursă
de energie a viitorului şi ca una dintre cele mai sigure modalităţi de a reduce
dependenţa de combustibilii fosili. Materiile prime pentru fuziune: litiul şi deuteriul
(uşor obtenabile din apa de mare) sunt practic inepuizabile. Оn
plus  fuziunea prezintă avantaje certe faţă de fisiunea nucleară:
- energia eliberată se ridică la 94 x 103 kWh(t)/gram de nuclee reactante, ceea ce
reprezintă de 1800 de ori  energia ce terbuie asigurată  reactanţilor pentru a iniţia
fuziunea;                                                                    
- expunerea publicului оn caz de accident este de 100 de ori mai mică decвt оn
cazul fisiunii nucleare;
- volumul de deşeuri radioactive este foarte mic iar pericolul asociat  acestora va
fi  de 10-100 000 ori mai mic decвt оn cazul fisiunii;   
- posibilitatea proliferării armelor nucleare este mult mai mică.
 
Оn plus, energia rezultată prin fuziune este produsă fără a elimina оn atmosferă
gazele de seră aşa cum se оntвmpla оn cazul termocentralelor convenţionale.
 
O extrapolare  a instalaţiei J.E.T. o reprezintă  proiectul International
Thermonuclear Experimental Reactor (I.T.E.R.), al cărui obiectiv global оl
reprezintă demonstrarea fezabilitatii ştiinţifice şi tehnologice a producerii  оn scopuri
paşnice  de energie pe  calea fuziunii termonucleare. I.T.E.R.-ul constituie
următorul pas important оn dezvoltarea reactorului de fuziune nucleară şi se
bazeaza pe cea mai largă colaborare ştiinţifică internaţionala, desfăşurată sub
auspiciile Agentiei Internaţionale de Energie Atomică. ITER-ul va fi capabil să
genereze 400 MW energie de fuziune pentru o durată de şase minute, pentru ca
mai tвrziu să fie  extins pentru o funcţionare continuă. De menţionat оnsă că  prima
centrala termonucleara din lume pe baza de fuziune nucleară a fost testată cu
succes, оn China. Giganticul proiect poreclit „Soare artificial", demarat de
autorităţile unui stat mereu avid de resurse energetice, imită modalitatea оn care
Soarele genereaza energie.
 
Dispozitivul inaugurat оn anul 2006, la Hefei, оn estul Chinei, a fost denumit
Superconductor Experimental Avansat Tokamak (E.A.S.T.). Cercetătorii chinezi au
comunicat că atomii de tritiu şi deuteriu au fost determinaţi să fuzioneze, la o
temperatură de 100 de milioane de grade Celsius pentru aproximativ trei secunde.
La acea temperatura solară, plasma оncepe să-şi cedeze propria energie. „Primele
teste au durat, e drept, numai trei secunde şi au generat un curent electric de 200
de kiloamperi”, a explicat managerul general al proiectului, Wan Yuanxi.
Experimentele vor continua pвnă se va ajunge la o durată a plasmei de 1000 de
secunde consecutive, proiect ce s-ar putea realiza peste cel putin zece ani, au
apreciat oamenii de stiinta chinezi. Procedeul deosebit de complicat şi costurile
tehnologice imense au făcut din această metodă pвnă оn prezent mai mult o utopie
decвt o realitate. Nu se ştie la ce fel de teste exacte a fost supus reactorul, pentru a
se putea spune ca este un „succes”, dar oamenii de ştiinţă de la Academia Chineză
de Ştiinţe au anunţat ca este „primul reactor operational de acest gen din
lume”. China, a cărei economie creşte cu aproximativ zece procente anual, este
decisă să investească minimum 50 de miliarde de dolari pentru construcţia a 30 de
centrale nucleare pвnă оn anul 2020, adică de trei ori numărul centralelor care sunt
deja funcţionale. China este  de asemenea implicată  şi оn cel mai ambiţios
proiect  de cercetare оn domeniul fuziunii nucleare, proiectul I.T.E.R., despre care
vom vorbi оn numărul viitor.
 
Dr. Chim. Gheorghe Ioniţă 
(va urma) 
 
Grafica - Ion Măldărescu, Agero
 
1. Fuziunea termonucleară

Fuziunea termonucleară controlată este astăzi calea cea mai promiţătoare pentru
energetica viitorului, realizarea ei urmând să asigure, pe o perioadă practic nelimitată,
întreg necesarul de energie al omenirii. Reacţia este similară celei care alimentează
Soarele, eliberând mari cantităţi de energie în baza faimoasei ecuaţii a lui Einstein:
E=mc². O mică parte din masă este pierdută când atomii de hidrogen se combină, acest
proces eliberând vaste cantităţi de energie. Aşa cum menţionam în prima parte a acestui
articol, practic cercetătorii vor ca în cadrul a doua proiecte de mare anvergură,
(proiectele JET şi ITER) să reproducă pe Pământ procesul din Soare, devenind viitori
„făcători de stele". Pentru a înţelege mai bine mecanismele şi detaliile acestor proiecte
se cuvine să ne aplecăm puţin asupra posibilităţii practice de realizare a fuziunii
nucleare controlate. Elementul de bază pentru reacţia de fuziune este atomul de
hidrogen, care este format dintr-un nucleu încărcat pozitiv, în jurul căruia se roteşte un
electron. Există şi un hidrogen de două ori mai mai greu - izotop al hidrogenului, cu
denumirea de deuteriu - care are aceleaşi proprietăţi cu hidrogenul descris mai înainte,
dar al cărui nucleu este alcătuit dintr-un proton şi un neutron, acesta din urmă fiind o
particulă practic de aceeaşi greutate ca protonul, neutră din punct de vedere electric.
Există şi un izotop şi mai greu al hidrogenului, denumit tritiu, care este radioactiv şi al
cărui nucleu are un proton şi doi neutroni. Reacţia de fuziune în care din cele doua
nuclee de hidrogen greu se obţine un nucleu de heliu s-ar putea reprezenta ca în figura
1.

Fig. 1. Reacţia de fuziune deuteriu –


deuterium

După cum se vede, din reacţia arătată mai sus, la ciocnirea a doua nuclee de deuteriu
rezultă un nucleu de heliu (particula alfa), cu o energie de 0.82 MeV, şi un neutron liber,
care are o energie de 2.45 MeV. Masa elementelor care intră în reacţie este mai mare
decât masa elementelor rezultate, defectul de masă regăsindu-se în conformitate cu
relaţia lui Einstein în energia particulelor rezultate:
E=ΔM x c2,
unde E este energia particulelor după reacţie, ΔM defectul de masă, iar c2 pătratul
vitezei luminii. O asemenea reacţie nu poate avea loc însă cu uşurinţă, din mai multe
motive. În primul rând nucleele au dimensiuni foarte mici, de ordinul 10 la -13, adică de
100.000 de ori mai mici decât dimensiunile atomilor. Rezultă de aici că probabilitatea de
realizare a reacţiilor termonucleare este de milioane de ori mai mică decât cea a
reacţiilor chimice. În al doilea rând, pentru a realiza reacţia de fuziune, cele doua nuclee
de deuteriu trebuie să se apropie la distanţe foarte mici - de ordinul de mărime a
dimensiunilor lor. Aceste nuclee sunt încărcate cu sarcina electrică pozitivă, deci se
resping cu atât mai mult cu cât distanţa dintre ele este mai mică. Calculele au arătat că
pentru a învinge aceste forţe şi pentru a se contopi într-o nouă particulă, nucleele de
deuteriu trebuie să aibă energii de ordinul a 0.1 MeV. Pentru a avea asemenea energii,
temperatura gazului constituit din nucleele grele trebuie să fie mai mare de 100 milioane
grade, temperaturi la care materia nu poate exista decât în stare de plasmă.
Există posibilitatea de a realiza reacţia de fuziune la temperaturi ceva mai scăzute, dacă
se utilizează drept combustibil, amestecul deuteriu - tritiu.
D2+ T2→ He + n + Energie

O astfel de reacţe (Fig. 2) necesită, pentru amorsare, o temperatură de peste 50 milione


de grade.

Fig. 2 - Reacţia de fuziune deuteriu –


tritium

2. Instalaţii pentru realizarea fuziunii nucleare controlate

Cele mai promiţătoare căi pentru obţinerea reacţiei termonucleare par să fie numai
două, şi anume fuziunea în instalaţii de tip Tokamak şi fuziunea cu radiaţie laser, dar
există şi alte câteva instalaţii experimentale făcute în laborator, în directia reacţiei
termonucleare controlate.

Instalaţia cu capcană magnetică


Limitarea plasmei faţă de pereţii tubului se poate face cu ajutorul instalaţiei cu oglinzi
magnetice. Într-o asemenea configuraţie a câmpului magnetic nu există nici o limitare
pentru pierderile de particule din plasmă pe la capetele tubului. Aceste pierderi pot fi
diminuate alegând o forma specială a câmpului magnetic la capetele tubului, realizându-
se aşa-numita capcană magnetică. O asemenea configuraţie se poate realiza alegând
câte o bobină suplimentară, aşezată la fiecare capăt al tubului ce conţine plasmă. În
asemenea configuraţie de capcană magnetică există încă pierderi de particule încărcate
pe la capetele tubului, calculele arătând că aceste pierderi au loc pentru particulele care
se apropie de extremităţi pe o direcţie apropiată de axa tubului.

Instalaţia de fuziune tip Tokamak

Configuraţia anterioară de capcană magnetică prezintă inconvenientul de a permite


pierderi de particule pe la capetele tubului. O idee pe cât de simplă pe atât de
ingenioasă a eliminat acest inconvenient, unind capetele tubului cu plasma, care va
arata ca un covrig (figura 3). Plasma din interiorul acestui tub inelar, denumit tor, va fi
menţinută departe de pereţii incintei toroidale de către câmpul magnetic produs de
curentul ce trece prin bobinajul cu care este înfăşurat.

Fig 3 - Forma incintei toroidale cu plasmă


(instalaţie tip Tokamak)

Pentru a înţelege modul în care se realizează plasma de temperatură înaltă în instalaţia


Tokamak, vom face referire la figura 4. Plasma care se afla în torul de raza R formează
secundarul unui grup de transformatoare dintre care în figură se arată numai unul. În
plasmă, care după cum se ştie poate fi considerată un conductor, apar curenţi de
inducţie aşa cum apar în secundarul oricărui transformator. Aceşti curenţi de mare
intensitate duc la încălzire ohmică a plasmei. În acelaşi timp, curentul care trece prin
preajmă produce un câmp magnetic, liniile de câmp magnetic fiind cercuri concentrice în
jurul şnurului de plasmă, câmp care poartă denumirea de câmp magnetic poloidal.
Deoarece acest câmp nu este suficient de mare pentru a asigura stabilitatea plasmei şi
cu atât mai puţin confinarea ei, torul care conţine plasma trece printr-un număr de
bobine care produc un câmp magnetic intens, toroidal, de-a lungul şnurului de plasmă.
Cele prezentate aici simbolizează o imagine principală, mult simplificată a instalaţiei
Tokamak. Experienţele efectuate au arătat că, în asemenea instalaţii, prin încălzirea
plasmei pe cale ohmică nu se poate atinge o temperatura a plasmei de 3 keV (30
milioane de grade), faţă de necesarul de 5 keV pentru a porni reacţii termonucleare.
Soluţia propusă şi pentru care se fac cercetări intense în prezent este ca restul de
energie să fie introdus prin injectarea in Tokamak a particulelor neutre de deuteriu şi
tritiu, dar care să aibă energii cât mai mari.

Fig. 4 Elementele constructive esenţiale


ale unei instalaţii tip Tokamak

3. Construcţia reactorului de fuziune

Cercetătorii au făcut deja evaluarea problemelor care se pun în domeniul ingineriei


concepţiei unui reactor cu fuziune deuterium-tritiu. Calculul parametrilor acestor reactori
se face ţinând seama de următoarele considerente:
- se consideră că o mare parte din energia termonucleară eliberată se prezintă sub
formă de energie cinetică a neutronilor rapizi. Aceasta poate fi exploatată numai prin
cicluri termice convenţionale;
- energia particulelor încălzite se poate utiliza atât pentru conversie directă în energie
electrică cât şi pentru înclăzirea combustibilului deuterium-tritiu rece până la temperatura
de reacţie necesară autoîntreţinerii unui reactor;
- pentru a produce câmpurile magnetice necesare confinării plasmei trebuie să se
utilizeze bobine supraconductoare, bine protejate contra fluxurilor de neutroni rapizi;
- studiile asupra dispersiei şi a absorbţiei neutronilor au dus la concluzia că trebuie să
existe o pătură de protecţie cu grosimea de cel putin un metru;
- ordinul de mărime pentru cea mai mare dimensiune a configuraţiei de confinare va fi
determinat de mărimea ansamblului reactorului;
- acoperirea pereţilor, care conţin litiu pentru a crea tritiu, vor fi parcurse de circuite de
fluid schimbător de căldura destinate extragerii de energie. Ca fluid se preferă sarea
Li2BeF4, fluorura de litiu şi de beriliu topită sau litiu lichid.

Figura 5 este o schiţă generală care arată o secţiune în camera unui posibil reactor de
fuziune de tip Tokamak, în care se presupune că are loc reacţia termonucleară.

Condiţii de funcţionare pentru un reactor de fuziune nucleară

Realizarea unei reacţii termonucleare este echilibrată cu obţinerea unei „stele" în


laboratoarele terestre, adică, obţinerea plasmei termonucleare.

Fig.5 - Reprezentarea schematică a construcţiei reactorului de fuziune TFR

În esenţă, oricare reacţie exoenergetică se poate autointreţine fie printr-un proces de tip
combustie (cazul reacţiilor nucleare), fie printr-un proces de tip explozie (cazul bombei
atomice). Fuziunea nu este - în mod fundamental - diferită: deosebirea principală rezultă
din viteza de propagare a fenomenelor. În cazul combustiei, analog cu cel al fuziunii
nucleare, punctul de aprindere este atins atunci când căldura degajată de combustie
este destul de mare pentru a menţine reacţia.
Este ştiut că pentru a realiza orice combustie continuă, trebuiesc îndeplinite următoarele
condiţii :
- combustibilul să fie adus la o temperatură superioară punctului său de aprindere;
- cantitatea de combustibil să fie suficientă pentru ca pierderile să fie inferioare energiei
degajate şi pentru ca reacţia să se autoîntreţină;
- căldura produsă pe această cale trebuie să fie „controlată", adică, să servească – de
exemplu - la vaporizarea apei şi la încălzirea vaporilor produşi pentru a realiza o maşina
puternică.
Condiţiile necesare pentru a menţine o reacţie de fuziune şi a realiza un reactor
„termonuclear" sunt analoage.
- mai intâi, se va încălzi combustibilul nuclear, sub formă de plasmă, până la punctul de
aprindere (câteva sute de milioane de grade);
- se va menţine la aceasta temperatura un timp destul de lung pentru ca reacţiile de
fuziune să degaje o cantitate suficientă de energie, apoi se va extrage şi se va utiliza
aceasta energie. O condiţie absolut necesară este de asemenea, ca reacţia de fuziune
să fie exoenergetică. Reacţia de fuziune nucleară va fi cu atât mai exploatabilă, cu cât
pentru un proiectil de energie cinetică dată, secţiunea sa eficace va fi mai mare,
constatându-se ca reacţiile (D-T), răspund cel mai bine la aceasta condiţie. Se pune
problema determinării temperaturii la care trebuie adusă plasma de deuteriu pur sau a
unui amestec echiatomic de deuterium şi tritiu, pentru ca agitaţia termică să fie astfel
încât energia cinetică relativă medie a deuteronilor să posede o valoare pentru care
secţiunea eficace a a reacţiei (D-T) să fie suficientă.

Despre modul cum au reuşit dar mai ales cum intentionează cercetătorii să transpună în
realitate construcţia viitorului reactor de fuziune în cadrul proiectului ITER, în numărul
viitor.
- va urma –

Armă nucleară
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Norul tipic ciupercă al detonăriibombei atomice la Nagasaki, Japonia din9 august 1945 s-a
înălțat la peste 18kilometri altitudine deasuprahipocentrului bombei.
Dicționarele definesc arma nucleară ca un dispozitiv ce eliberează într-o manieră explozivă energia
nucleară produsă de oreacție în lanț de fisiune, sau fisiune și fuziune. [4]
Arma nucleară face parte din categoria armelor de distrugere în masă destinate uciderii unui mare
număr de oameni și/sau distrugerii structurilor construite de om, sau biosferei în general.
Prima armă nucleară cu fisiune a eliberat o cantitate de energie echivalentă cu cea rezultată din
explozia a 20.000 tone de TNT (trinitrotoluen), în timp ce prima armă termonucleară (cu fisiune și
fuziune) a eliberat o energie echivalentă cu 10.000.000 tone de TNT. La nivelul anului 2012 pe plan
mondial existau circa 19.000 de focoase nucleare din care 4.400 sunt menținute în stare
operațională, gata oricând pentru a fi utilizate. [5]
Distrugerea reciprocă este asigurată în cazul folosirii acestora împotriva unei entității care posedă
arme nucleare.

Cuprins
  [ascunde] 

 1 Tipuri
 2 Efecte
 3 Istoric
 4 Dezarmarea și neproliferarea
 5 Impactul asupra mediului
 6 Vezi și
 7 Note
 8 Bibliografie
 9 Legături externe

Tipuri[modificare | modificare sursă]
În prezent există două tipuri de arme nucleare: cele bazate exclusiv pe reacția de fisiune nucleară și
cele care utilizează fisiunea nucleară pentru amorsarea reacției de fuziune nucleară. [6]
Armele bazate pe fisiunea nucleară constau dintr-o cantitate de uraniu îmbogățit care formează
o masă supra-critică în care se dezvoltă exponențial reacția în lanț. Masa supra-critică se realizează
fie prin implantarea unei piese din material fisionabil în masa subcritică (metoda proiectilului) fie prin
comprimarea (cu explozivi chimici) unei sfere de material fisionabil până se atinge masa supra-
critică (metoda imploziei).
Arma nucleară cu fuziune (arma termonucleară, bomba cu Hidrogen) folosește energia rezultată din
fisiune pentru a comprima și încălzi deuteriul și tritiul până aceștia fuzionează.
Există și arme nucleare cu destinații speciale precum arma cu neutroni sau arma cu contaminare
radioactivă. Arma cu neutroni este o armă termonucleară construită special pentru a produce un flux
mare de neutroni ce produce multe decese dar nu produce contaminare radioactivă și nu afectează
construcțiile. Arma cu contaminare este o armă cu fisiune învelită cu un material (cobalt, aur) care
produce o contaminare radioactivă extrem de puternică.
Din punct de vedere al strategiei militare armele nucleare se împart în : arme strategice (care
vizează țări sau populații mari) sau tactice (utilizate numai pe câmpul de luptă). Armele nucleare
strategice sunt transportate la țintă cu avioane sau rachete. Armele tactice sunt transportate cu
rachete, artilerie, torpile, etc.
În perioada 1960-1980 SUA și URSS au folosit dispozitive explozive bazate pe energie nucleară
pentru scopuri comerciale (explozii nucleare pașnice). Tratatul de eliminare a testelor nucleare din
1966 a interzis toate exploziile nucleare, indiferent de scopul lor. [7]

Efecte[modificare | modificare sursă]
Explozia nucleară are efecte imediate și întârziate. Unda de șoc, radiația termică, radiația
ionizantă promptă produc distrugeri mari în câteva secunde sau minute de la detonare. Efectele
întârziate precum căderile radioactive acționează pe perioade mari de timp, de la ore la ani. [8]

 Unda de șoc produce modificarea bruscă a presiunii aerului și vânturi puternice.


Construcțiile mari sunt distruse de modificarea presiunii aerului în timp ce vânturile puternice distrug
vegetația și omoară oamenii. Dacă explozia are loc la suprafața sau în apropierea solului se produce
un crater din care materialul este ridicat în atmosferă, de unde revine sub forma de depuneri
radioactive.

 Circa 35% din energia exploziei este sub forma de radiație luminoasă și termică
(căldură). Radiația luminoasă produce orbirea prin arderea retinei. Radiația termică produce arsuri
ființelor vii și incendierea materialelor combustibile.

 Efectele radiațiilor nucleare directe sunt în general mai mici decât cele ale undei de șoc sau
radiației termice. La armele cu neutroni spre exemplu efectul radiației directe (neutroni) este cel
mai puternic. Iradierea directă cu radiații nucleare duce la deces sau în cazul dozelor mai mici la
boala de iradiere.
 Particulele radioactive ridicate în atmosferă (norul în formă de ciupercă) revin pe pământ în
apropierea locului exploziei. Ele nu produc multe decese deoarece afectează zona unde
oamenii au fost deja uciși de celelalte efecte. În funcție de condițiile meteorologice, norul
radioactiv poate fi deplasat la distanțe mari iar depunerile pe sol pot afecta zonele mai
îndepărtate.
 Undele electromagnetice produse de explozie rezultă prin absorbția radiației gama în aer și
în sol. Pulsul de unde electromagnetice generează câmpuri electricede mii de volți pe durate
extrem de scurte. Consecințele privesc în special comunicațiile și rețelele electrice.

Istoric[modificare | modificare sursă]
Istoria armei nucleare începe cu scrisoarea trimisă de Albert Einstein la 2 august 1939
președintelui Franklin D. Roosevelt. La scurt timp guvernul SUA a lansat proiectul de realizare a
armei nucleare cunoscut sub numele de “Proiectul Manhattan”. [9]
Deoarece pentru realizarea armei nucleare era nevoie de uraniu îmbogățit a fost construită la Oak
Ridge – Tennessee o instalație de îmbogățire prin procedeul dedifuzie gazoasă, pus la punct de
Harold Urey, iar la Universitatea California Ernest Lawrence a pus la punct procedeul separării
magnetice a izotopilor uraniului. Pe parcursul a șase ani, 1939-1945 în proiectul Manhattan au fost
cheltuiți peste 2 miliarde de dolari. La proiectul Manhattan au participat a pleiadă de savanți conduși
de Robert Oppenheimer: David Bohm, Leo Szilard, Eugene Wigner, Otto Frisch, Rudolf Peierls,
Felix Bloch, Niels Bohr, Emilio Segre, Enrico Fermi, Klaus Fuchs,Edward Teller. Prima armă
nucleară a fost testată la 16 iulie 1945 în deșertul New Mexico.
Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor doar de două ori, și anume în anul 1945 în jurul
încheierii celui de-al doilea război mondial, când SUA au aruncat câte o singură bombă atomică cu
fisiune asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki. Primul eveniment a avut loc în dimineața
zilei de 6 august 1945, cândStatele Unite ale Americii au aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu,
cu codul „Little Boy” (Băiețelul), asupra orașului Hiroșhima. Al doilea eveniment a avut loc după trei
zile, la 9 august 1945, când un dispozitiv tip implozie, cu plutoniu, cu codul „Fat Man” (Grasul), a fost
aruncat asupra orașului Nagasaki. Norul, sau „ciuperca” acestei bombe s-a înălțat mai mult de 18
kilometri deasupra hipocentrului exploziei.
Folosirea acestor 2 bombe, din care a rezultat moartea imediată a aproximativ 100.000 – 200.000
de oameni (majoritatea civili) și chiar și mai mulți cu trecerea timpului, a fost și rămâne
controversată. Criticii spun că a fost un act de omucidere în masă inutil, în timp ce alții sunt de
părere că de fapt s-a limitat numărul de victime de ambele părți prin grăbirea sfârșitului războiului și
evitarea unor lupte sângeroase pe teritoriul Japoniei; de asemenea se aduce argumentul reducerii
înaintării sovietice (și comuniste) în Asia drept una din consecințele acestor bombe.

Dezarmarea și neproliferarea[modificare | modificare sursă]


Tratatul de neproliferare nucleară are ca obiectiv prevenirea răspândirii armelor nucleare și a
tehnologiilor de fabricare a acestora, promovarea cooperării în domeniul utilizării pașnice a energiei
nucleare și în final dezarmarea nucleară.[1]
Deschis pentru semnare în 1968 tratatul a intrat vigoare în 1970 și în prezent este semnat de 190 de
state inclusiv cele 5 state deținătoare în mod oficial de arme nucleare. Pentru asigurarea
neproliferării și întărirea încrederii între statele semnatare tratatul stabilește un sistem de garanții
nucleare în reponsabilitatea AIEA. Tratatul promovează cooperarea și accesul egal al statelor la
utilizarea pașnică a energiei nucleare și în același timp previne deturnarea materialului fisionabil
pentru fabricarea de arme.
Riscul proliferării armelor nucleare nu este complet eliminat deoarece unele țări precum India (80-
110 focoase active), Pakistan (90-110 focoase active), Coreea de Nord (10 focoase active)
și Israel (75-200 focoase active) nu au semnat tratatul și au dezvoltat în secret arsenale nucleare. [2]
În 1996, la solicitareaONU Curtea Internațională de Justițiea emis o opinie consultativă privind
« Legalitatea amenințării sau folosirii armelor nucleare ». Curtea a stabilit că amenințarea sau
folosirea armelor nucleare ar putea viola diferite articole ale dreptului internațional,
inclusiv Convenția de la Geneva, Convenția de la Haga, carta ONU și Declarația universală a
drepturilor omului.[3]

Impactul asupra mediului[modificare | modificare sursă]


Producerea și testarea armelor nucleare în Rusia (fosta URSS) a condus la contaminarea excesivă
a anumitor regiuni, peste limitele admisibile
Numai suprafața contaminată de activitățile Minatom depășește 480 km2. O problemă gravă
privește stocarea necorespunzătoare a deșeurilor nucleare. Circa 650 milioane m3 de deșeuri
stocate de Minatom conțin o activitate de 2 miliarde de Ci. Alte organizații dețin 12 000 tone de
combustibil ars cu o activitate de 8,2 miliarde de Ci. În plus, cantități foarte mari de ape puternic
contaminate (1,5 miliarde Ci) au fost injectate în subteran sau pur și simplu aruncate în lacurile sau
râurile din apropiere. Din cele 184 submarine nucleare scoase din uz acum 10-15 ani 104 au rămas
cu combustibilul ars la bord, iar starea lor precară reprezintă un mare pericol pentru mediu.
Începând din 1989 SUA a înființat la Departamentul Energiei un oficiu dedicate eliminării riscurilor
asociate moștenirii Războiului Rece. [10]
Cea mai mare parte din această moștenire radioactivă provine din instalațiile de producere a
uraniului îmbogățit și a plutoniului (minele de uraniu, prelucrarea chimică a uraniului, îmbogățirea,
fabricarea combustibilului și a țintelor, iradierea în reactor, separarea chimică a plutoniului).
Deșeurile generate la extragerea plutoniului reprezintă 85% din radioactivitatea asociată producerii
armamentului nuclear, 71 % din apele contaminate și 33 % din terenurile contaminate.
Activitățile de producere a armamentului nuclear au lăsat o moștenire de 1500 milioane metri cubi
de ape contaminate (inclusive ape subterane) și 73 milioane metri cubi de solide contaminate.
2.