INFECTII VIRALE ALE SISTEMULUI NERVOS CENTRAL (NEUROVIROZE)

A. MENINIGITE VIRALE implica inflamatia meningelor si iritatie meningeana +

hipertensiune intracraniana
B. ENCEFALITE VIRALE implica afectarea parenchimului cerebral = Febra, cefalee,
alterarea status mental->Agitatie psihomotorie, crize convulsive, tulburari sfincteriene,
paralizii, pareze de nervi cranieni/ somnolenta, obnubilare, dezorientare temporospatiala,
coma

A. Meningite virale
produse de virusuri din genul Enterovirusuri, Familia Picornaviridae

Picornavirusurile sunt virusuri neanvelopate, cu genom ARNss cu polaritate pozitiva.

Numele familiei este dat de dimensiunile foarte mici ale virusurilor (pico - 10ˉ¹²). Virusurile au
forma sferica si diametrul de aproximativ 30 nm si sunt rezistente la solventi organici, detergenti
neionici. Enterovirusurile sunt stabile in mediul acid (pH sub 3); aceste virusuri pot rezista zile,
saptamani in apa si apa menajera. Picornavirusurile sunt inactivate de temperaturi peste 56 de
grade Celsius, lumina UV, formaldehida si prin clorinare.
Clasificare. Enterovirusurile cuprind: poliovirusurile (agentul etiologic al poliomielitei si
prototipul Fam. Picornaviridae), virusurile Coxsackie grup A si grup B si virusurile ECHO
(Enteric Cytopatogeic Human Orphans) - tabel 2.
Transmiterea fecal orala este frecventa la copii in sezonul cald, prin contact direct, interpersonal.
Incidenta acestor infectii scade cu varsta. Enterovirusurile reprezinta cei mai frecventi agenti
etiologici ai meningitelor virale, producand aproximativ 90% din cazurile de meningita.

Enterovirus Specie Boala frecvent Forme clinice rare

asociata
Polio 1, 2, 3 Poliomielita Meningita
Coxsackie A1-A24 Meningita,miocardita, Infecții respiratorii,
herpangina, faringita, diaree de vară
conjunctivita,exantem

B1-B6 Boala Bornholm, Miocardita, enterita,

meningita, exantem hepatita, pancreatita,
moarte subita a nou-
nascuților
ECHO ECHO 1-33 Infecții respiratorii Exanteme
Neclasificate Entero 68-71 Encefalite, Conjunctivite
 mieloradiculonevrite, (Entero-70)
infectii respiratorii

Tabel 2. Clasificarea Enterovirusurilor

Poliovirusurile reprezinta prototipul Genului Enterovirus. Acestea se transmit pe cale

fecal – orala si mai rar prin aerosoli. Replicarea virala are loc in nazo-faringe si se raspandeste
prin limfaticele tractului respirator superior. Poliovirusurile pot fi izolate si din tesutul tonsilar al
persoanelor infectate.

Stabilitatea virusurilor la pH acid permit acestora trecerea prin stomac spre tubul digestiv
inferior, unde se vor replica din nou la nivelul placilor Peyer. Dupa replicare apare o viremie
scazuta cu infectarea altor organe : SNC, ficat, pancreas, inima. Replicarea in aceste organe
determina o viremie secundra asociata cu semne si simptome ale infectiei.

Pentru poliovirusuri sunt descrise 3 serotipuri : PV1, PV2 si PV3.

Musculatura inervata de neuronii afectati sufera paralizii, urmate de atrofii secundare.

Aproximativ 90-95% din infectiile cu poliovirusuri sunt asimptomatice, iar 4% din infectii
determina manifestari minore sau forme abortive de poliomielita, cu simptomatologie
asemanatoare gripei, pentru 2-3 zile. Doar 1-2% din infectiile din timpul epidemiilor determina
paralizii flasce. Paralizia este frecvent precedata de mialgii, mai ales la adulti. Hiperestezia si
parestezia pot fi observate la grupele musculare afectate. Paralizia este de obicei asimetrica,
afecteaza mai mult musculatura proximala decat cea distala si membrele inferioare, mai mult decat
membrele superioare. Cel mai frecvent este afectat un singur membru, dar poate fi intalnita si
tetraplegia. Paralizia musculaturii diafragmului determina insuficienta respiratorie.

Afectarea nervilor cranieni este cunoscuta ca paralizie bulbara. Centrii medulari ce

controleaza respiratia si functiile vasomotorii pot fi afectate, ducand la deces.

Infectia poate avea manifestari variabile: de la pareze tranzitorii cu recuperare completa,

la paralizii rapid progresive, permanente si complete.

Prognosticul pe termen lung al infectiei poate fi evaluat in primele 6 luni de la infectie.

Daca nu se observa imbunatatiri in aceasta perioada, se va instala paralizia permanenta, cu
atrofia si deformarea membrului afectat.

Mortalitatea globala in poliomielita spinala este de aproximativ 5%, iar in poliomielita

bulbara de 50% sau mai mult.
 Este descris si un sindrom postpolio la 20-40% din persoanele infectate cu poliovirusuri
si care s-au vindecat, la 25-30 de ani de la infectia initiala, caracterizat prin atrofii musculare,
durere, slabiciune musculara, ducand rar la disfunctia totala a zonei afectate.

Virusurile Coxsackie, ECHO și celelalte enterovirusuri neclasificate au fost puse în

evidențã în cursul supravegherii epidemiologice a poliomielitei. La subiecții sanatoși se izolau
frecvent enterovirusuri, ulterior clasificate in genurile de mai sus. Transmiterea lor este digestiva,
replicarea initiala la niveul portii de intrare cu viremie primara la nivelul tesutului limfatic asociat
tractului gastro-intestinal si viremie secundara cu afectarea multor organe interne.

Virusurile Coxsakie si ECHO produc infectii blande. Calea de transmitere consta in

contaminarea alimentelor si a apei cu materii fecale. Cele mai frecvente cazuri sunt la copiii sub
10 ani. Virusurile Coxsackie produc o serie de boli la om: sindroame asemanatoare racelii
comune, miocardita, meningita aseptica si paralizie. Cea mai cunoscuta boala produsa de
Coxackie A este boala mana – picior – gura , o boala a copilariei, produsa adesea de catre
Coxackie A16. Virusurile Coxsackie B produc simptome gastro-intestinale minore, paralizii,
miocardite, malformatii fetale. Cele mai multe infectii cu Coxsackie B sunt blande sau subclinice.

Miocarditele acute de etiologie virală au fost mult timp atribuite infectiei cu virusuri
Coxsackie B, dar in prezent prin biopsia endomiocardului si tehnici de diagnostic molecular au
fost frecvent evidentiate si infectii cu adenovirusuri, parvovirusuri, herpesvirusuri (EBV, HHV6).
In prima fază a infecțiior viremia este urmată de liza cardiomiocitelor, consecință directă a
replicării virale. Totodată are loc activarea răspunsului inflamator. Mulți pacienți se pot vindeca
fără sechele. Puțini însă produc anticorpi care recunosc epitopi virali și epitopi ai cardiomiocitelor
modificate de infecția virală. Urmarea este insuficiența cardiacă determinată de distrugeri ample
ale țesutului cardiac.

Virusurile ECHO nu au fost asociate initial cu manifestari clinice, fiind considerate

nepatogene pentru om. Aceste virusuri insa produc 2/3 din meningitele virale la copii si
adolescenti. Meningita aseptica este frecvent cauzata de virusurile ECHO, dar si de virusurile
Coxsakie. Virusul Coxsakie B este cel mai frecvent asociat cu meningita la varste mai mici de 3
luni. Simptomatologia consta in : febra 38-39 grade Celsius, cu aspect bifazic, cefalee insotita de
fotofobie, redoare de ceafa (apare la varste peste 1-2 ani), mialgii. De obicei aceste manifestari
sunt autolimitate. Examenul citochimic al LCR arata monocitoza usoara, cu nivel normal sau usor
scazut al glucozei, proteine normale sau usor crescute. ECHO 11 este cel mai frecvent serotip ce
determina meningite cronice, la pacientii cu deficit de anticorpi.
Diagnostic:
Enterovirusurile pot fi gasite aproximativ doua saptamani in nazofaringe si mai multe
saptamani-luni in fecale. John Enders si colaboratorii Weller si Robbins au primit premiul Nobel
pentru medicina in 1954 pentru izolarea virusurilor Polio pe culturi de celule de embrion uman.
 Izolarea enterovirusurilor pe culturi de celule reprezinta metoda de electie pentru
diagnostic. Susceptibilitatea culturilor de celule la enterovirusuri este variabila. Liniile celulare
din rinichi de maimuta au o sensibiliatate buna pentru poliovirusuri, CoxB si ECHO, in timp ce
liniile celulare din fibroblaste umane diploide si fibroblaste pulmonare din embrion uman sunt
folosite pentru CoxA. Celulele RD, derivate din rabdomiosarcom uman sunt cele mai sensibile
pentru CoxA. Timpul necesar izolarii este de 4-8 zile, dar folosirea culturilor shell vials scade
acest timp la 2-3 zile.

Izolarea virusurilor Cox A pe soarece nou-nascut este cea mai sensibila metoda de izolare,
dar este dificila din punct de vedere tehnic. Virusurile Coxsakie sunt patogene pentru șoarecele
nou-nascut (spre deosebire de ECHO și de polio). Cele din grupul A produc la soarecele inoculat
sub 2 zile de la nastere miozite difuze și pareze flasce, cele din grupul B produc miozite focale și
pareze spastice, miocardite, pancreatite.

Tehnicile moleculare vizeaza amplificarea acizilor nucleici prin RT-PCR si NASBA.

Aceste tehnici sunt indrepate spre regiuni inalt conservate ale enterovirusurilor : 5ˈNCR. Acest
diagnostic este rapid, specific si sensibil. Real-time RT-PCR are avantajul detectiei simultane a
ampliconului, fiind o metoda mai rapida comparativ cu RT-PCR. Produsele patologice folosite
pentru diagnostic sunt : LCR, fecale, sange, exsudat nazo-faringian.

Diagnostic serologic : metodele imuno-enzimatice au rol limitat in diagnosticul infectiei

cu enterovirusuri din cauza marii varietati de serotipuri si din cauza neidentificarii unui singur
antigen comun al enterovirusurilor. Dezavantajul acestor metode este dat si de o sensibilitate
scazuta si reactii incrucisate cu alte genuri ale familiei Picornaviridae. Acest tip de diagnostic
poate furniza informatii epidemiologice, daca un serotip specific este cunoscut sau suspectat intr-
o epidemie. Folosirea serurilor pereche, recoltate in perioada acuta, respectiv in convalescenta, si
cresterea de cel putin 4 ori a titrului de anticorpi in cea dea doua proba, sustin infectia cu
enterovirusuri. Diagnosticul serologic nu este o optiune practica pentru diagnosticul de faza acuta.

Identificarea specifica a serotipului de enterovirus se face prin Reactie de

seroneutralizare cu folosirea de amestecuri de antiser ecvin (metoda Line si Benyesh-Melnick).
Metoda are unele limite: identifica doar 40 dintre serotipurile de enterovirusuri cunoscute,
niciunul dinte enterovirusurile noi si este o metoda laborioasa si necesita timp indelungat. In
prezent se folosesc si anticorpi monoclonali anti-enterovirusuri, serotip specifici. Reactia de
seroneutralizare este metoda standard de a distinge virusurile Polio intre ele si a de le diferentia
de celelalte enterovirusuri si implica neutralizarea izolatelor virale cu un antiser specific.

Profilaxie si tratament:

Vaccinarea este disponibila doar pentru poliovirusuri, iar aceasta nu protejeaza

impotriva serotipurilor de enterovirusuri nonpolio. Pentru a preveni putinele cazuri de
poliomielita asociata vaccinului viu atenuat, administrat oral (Albert Sabin), aceasta vaccinare pe
cale orala a fost abandonata. In prezent se foloseste doar vaccin inactivat, administrat injectabil
(Jonas Salk).

B. Encefalite produse de virusuri

ARBOVIRUSURI

Arbovirusurile (virusuri transmise prin insecte vectoare-arthropode-borne) sunt virusuri

cu genom ARNss, anvelopate. Exista peste 400 de specii, din care numai o parte sunt clasificate
în patru familii distincte: toga-, flavi-, bunya- și arena-viridae. Primele două familii au genom
ARN cu polaritate pozitiva (toga și flavi), celelalte două au genom ARN, segmentat, cu polaritate
negativa (bunya și arena).

Ciclul de viața al arbovirusurilor trebuie urmarit în trei tipuri de gazde:

- rezervorul de virus (pasari și mamifere, salbatice sau domestice)

- insecta vectoare sau, pentru altele, rozatoare- vector (robovirusuri), la care se realizeaza
"incubatia extrinseca" (perioada de timp necesara pentru ca replicarea sa asigure un titru
suficient pentru infectia vertebratelor).
- gazda terminala (dead-end) -omul- la care viremia este insuficienta pentru a favoriza
transmisia interumană în lipsa vectorilor.
Infecțiile arbovirale sunt zoonoze și prevenirea lor este legata de controlul vectorilor.

Studiile de seroprevalența indica raspândirea arbovirusurilor cu preponderența în zonele tropicale

și subtropicale. Arbovirusurile pot provoca însa, focare epidemice și în alte areale. In Romania,
transportul virusurilor și al vectorilor de catre pasarile migratoare explica incidența mai mare a
arbovirozelor în Delta Dunarii și în regiunile limitrofe. Adesea, transportul vectorilor este legat
și de activitatea umană. De exemplu, comerțul transcontinental de fructe poate vehicula insecte
vectoare, explicand apariția unor arboviroze în zone urbane. De asemenea, sanitația precară,
spațiile inundate din subsoluri sunt locuri în care țânțarii pot hiberna, perpetuând rezervorul de
virus de la un an la altul.

Patogenia bolii la om. Dupa mușcatura insectelor vectoare (numai femelele sunt hematofage),
virusul se replica în endoteliul capilar și disemineaza sistemic. Simptomatologia este fie
neurologica (meningo-encefalite), fie numai cutanata (febre hemoragice) sau vizând alte organe
(ficat, articulații etc.). Exista vaccinuri aplicate în arealele endemice (ex. impotriva febrei
galbene, impotriva encefalitei japoneze).

Replicarea arbovirusurilor difera la cele cu genom ARN cu polaritate pozitiva (toga și flavi) de
cele cu genom ARN, segmentat, cu polaritate negativa (bunya și arena).
La primele, genomul funcționeaza ca ARNm care este tradus în proteine structurale și
nestructurale. Asamblarea virionilor maturi se face prin înmugurire la nivelul membranei
celulare.
ARBOVIRUSURI IMPORTANTE PENTRU PATOLOGIA UMANA ÎN EUROPA CENTRALA ȘI DE EST

Specia Familia Vector

V. Encefalitei de capușe Flaviviridae Capușe

V. West Nile Flaviviridae Tânțari

V. Febrei hemoragice Congo- Bunyaviridae Tânțari

Crimeia

V. Tahynia (Lumbo) Bunyaviridae Tânțari

Familia Flaviviridae

Flavivirusurile se replica în insecte vectoare (țânțari) sau la pasari care ramân asimptomatice.
Spectrul bolilor produse la mamifere și om este variat: meningo-encefalite, febre hemoragice,
hepatite, afecțiuni articulare cu rash etc. Nu sunt rare nici infecțiile asimptomatice. Formele
neurologice sunt mai frecvente la batrâni, unde letalitatea poate ajunge la 10% (în România în
cursul epidemiei de meningo-encefalită West Nile din vara 1996 mortalitatea a atins 8%). Alte
flavivirusuri importante sunt virusul febrei galbene (boală pentru care se cere certificat
internațional de vaccinare) și virusul febrei denga (broken- bones disease).

Meningo-encefalita West Nile. Meningo-encefalitele virale sunt mai frecvente decât cele
bacteriene. Examenul biochimic și citologic al LCR oferă o primă indicație asupra etiologiei:
lichidul clar cu valori mici ale celularitatii și proteinorahiei este caracteristic meningo-
encefalitelor virale. Meningo-encefalita West Nile este o infecție sistemică, adesea pauci-
simptomatică, dar cu posibilitatea afectarii SNC într-o proporție semnificativă, în cazul unor
epidemii favorizate de condiții socio-climatice precum secetă, lipsă de sanitație, contact apropiat
cu insectele vectoare etc.

Diagnosticul meningo-encefalitei West Nile se bazează pe evidențierea anticorpilor anti virus

West-Nile de tip IgM (imunoenzimatic). Aceștia pot persista peste 6 luni după infecția acută, dar
reacționează adesea încrucișat cu anticorpi împotriva altor Flavivirusuri (Denga, encefalita
Saint-Louis). Ideal este compararea probelor de ser recoltate la debut și după 3-4 săptămâni,
pentu evidentierea seroconversiei sau a crsterii semnificative a titrului anticorpilor specifici de
tip IgG. In formele neurologice, ambele categorii de anticorpi specifici sunt prezenți în LCR.
Prezența anticorpilor în SNC traduce permeabilizarea barierei hematoencefalice sau/și sinteza
intratecală de imunoglobuline. Detecția genomului viral prin RT-PCR este dificilă, din cauza
titrurilor virale mici. Diagnosticul arbovirozelor este rezervat laboratoarelor cu nivel de
biosecuritate peste 3.

Epidemia meningoencefalita West Nile Romania 1996

• Frecventa cazurilor confirmate 7,2 la 100 000 de locuitori.

• Raport al infectiilor aparente/inaparente 1:325
• Populatie naiva din punct de vedere imunologic
• Au fost izolate doua tulpini virale (una de la tântari capturati în focare epidemice
din Romania;a doua dintr-o proba de LCR recoltata timpuriu în cursul bolii-
confirmare prin virus-neutralizare cu anticorpi din seruri recoltate in
convalescenta si prin RT-PCR)
Evolutie ulterioara- Cazuri izolate fara epidemii recurente

3900 pacienti testati intre 1997-2012 (medie/an 290±197) – doar in 2.3% infectii acute
neurologice WNV, 82.5% confirmate; 59% in mediu urban, 5 decese,

cele mai numeroase 2010 - 47 cazuri confirmate intre iulie- septembrie inclusiv in judete din
centrul si nordul tarii

Epidemie meningoencefalita West Nile 1999- Statele Unite ( Bronx si Queens, NY) –debut ca
epizootie cu mortalitate mare la specii aviare (ciori si pasari exotice din gradina zoologica din
Bronx), asociata cu epidemie de encefalita virala la om ,

– aceiasi tulpina virala si acelasi vector ca si în Romania

– tulpina Kunjin a virusului West Nile, transmis prin tãntari din specia Culex

Evolutie ulterioara - WNV- endemic, epidemii periodice, totalizand peste 37000 infectii
WNV;45% infectii neurologice; peste 1500 decese (4%) si epizootii la cai (15 000 de cazuri
de infectii ecvine în 2002)

Au fost documentate noi cãi de transmitere pe lângã cea mediatã de vectori artropozi: - materno-
fetal (perinatal si prin alãptare); transfuzii de sânge, plasma, masa eritrocitara; transplant de
organe

In 2013 in Europa - 226 cazuri umane in UE si 557 cazuri in tari invecinate: Serbia 302; Rusia
177; Italia 69 ; Israel 63; Romania 24

Virusul Zika (ZIKV) face parte tot din familia Flaviviridae, cu genom ARNss pozitiv
nesegmentat, anvelopat si a devenit o problema de sanitate publica după ce s-au observat o serie
de cazuri de microcefalie apărute la copii născuţi din mame infectate in cursul sarcinii. ZIKV
infecteaza progenitori neurali, determinand crestere anormala si moarte celulara. Consecinţele
microcefaliei la copil sunt afectarea dezvoltării intelectuale şi perturbări ale funcţiilor motorii.
Acestea pot varia de la forme blânde până la forme severe şi vor dura întreaga viaţă, deoarece
pentru microcefalie nu există niciun tratament curativ, doar tratamente simptomatice.

Cele mai frecvente simptome ale infecţiei cu virusul Zika la adult apar cam la 2-7 zile după
înţepătura de ţânţar:
• Febră
• Durere articulară
• Conjuctivită
Diagnosticul diferential se face cu febra Denga si Chikungunya (tabel)

Zika Denga Chikungunya

Febra ++ +++ +++

Rash +++ + ++

Conjunctivita ++ - -

Artralgii ++ + +++

Adenomegalie ++ - -

Mialgii + +++ ++

Cefalee + +++ ++

Petesii - ++ -

Boala la adult este caracterizată de o formă uşoară, care apare numai la 20% dintre pacienti şi
durează de la câteva zile până la câteva săptămâni. Principalele zone geografice afectate au fost
ţări din America de Sud şi America Centrală: Brazilia, Bolivia, Columbia, Costa Rica, Panama,
Mexic şi Venezuela.
România a raportat faptul ca 2016 au aparut cazuri de import de infectie Zika, dar nu exista inca
cazuri indigene; totusi, infectia trebuie supravegheata deoarece virusul Zika este transmis in
principal prin intermediul intepaturilor de tantarilor Aedes aegypti si Aedes albopictus, iar Aedes
albopictus (gasit de obicei in Africa /Asia de Sud) este prezent si in Romania din 2014.

Familia Togaviridae

Familia Togaviridae cuprinde ca patogeni transmisi prin artropode virusurile din genul
Alphavirus – exemplu: Virusul Encefalitei Eqvine de Est

Boli asociate: encefalite umane, mai multe vaccinuri inactivate testate

Rabia

Virusul rabic (gen lyssavirus; lyssa,gr-nebunie) face parte din familia Rhabdoviridae –
virusuri cu genom ARNss nesegmentat, cu polaritate negativa , cu nucleocapsida helicoidala, si
anvelopa ce prezeinta pe suprafata priectii glicoproteice (proteina G -cu rol in atasarea la receptori,
inalt conservata intre diferitele specii, mai putin la liliac, contine determinanti antigeni importanti
in neutralizarea infectivitatii). In aceeiasi familie, dar intr-un gen separat (veziculovirus) este
incadrat si virusul stomatitei veziculare. Morfologia virionului rabic implica virion în forma de
glonț, cu capsida și anvelopa cu proiecții glicoproteice.

Virusul rabic este inalt neurotrop, cu afinitate pentru receptorul acetilcolinic si replicare la nivelul
jonctiunii neuro-musculare. Patogenia este dominata de diseminarea septinevritica a virusului,
initial centripeta (de la nivelul placii neuromusculare periferice de la locul muscaturii catre SNC)
, ulterior centrifuga (din SNC pe calea filetelor nervoase senzitive catre glande salivare, cornee,
glande lacrimale). Interesant, în celulele glandelor salivare virusul se replica și se elibereaza prin
înmugurire la nivelul membranei celulare, ceea ce reprezinta o adaptare eficienta pentru
propagarea infecției la o noua gazda. Incubatia in rabie variaza intre 10 zile si peste 6 luni (in
medie 30-90 zile), in functie de caracterele plagii muscate si specia animalului rabid. Incubatia
lunga permite vaccinarea imediat dupa contactul infectant

Clinic, rabia se manifesta ca o encefalomielita; boala debuteaza cu:

• prodrom (2-10 zile) cu febra moderata, inapetenta, greata, varsaturi, anxietate, fotofobie,
cefalee, tuse, hiperestezie in jurul ranii,
• sindromul neurologic acut (6-12 zile): hiperexcitabilitate a simpaticului (hipersalivatie,
lacrimare, transpiratii), anxietate, agitatie, disfagie, hidrofobie, aerofobie, paralizii,
episoade de delir
• Coma (2-7 zile) care conduce inevitabil catre deces a prin stop cardiac sau dupa o perioada
 paralitica prin insuficienta respiratorie
La nivelul SNC virusul se replica exclusiv intraneuronal, cu predilectii in neuronii din cornul
Ammon din hipocamp și în celulele Purkinje din cerebel. Replicarea virala este evidentiata prin
aparitia leziunilor patognomonice: incluzii intracitoplasmatice acidofile, numite corpii Babeș
Negri.

Virusul rabic salbatic este numit "de strada" și are o incubație variabila; pasaje
intracerebrale repetate la aceiași specie stabilizeaza și scurteaza incubația, tulpinile fiind etichetate
ca "virus rabic fix". Leziunile citopatice sunt exclusiv intracitoplasmatice și au aspectul unor
incluzii granulare. Tulpinile de virus fix dau incluzii mici. Corpii Babeș Negri predomina în
neuronii din Aceste leziuni corespund situsurilor replicarii virale. În afara neuronilor și celulelor
glandelor salivare, antigenul rabic mai poate fi evidențiat în cornee, piele, mucoasa bucala -
elemente care au valoare diagnostica.

Rezervorul de infecție în Europa este “silvatic” – la animalele salbatice (vulpi, urși în

special). În alte țari rezervorul este reprezentat de șacali, lupi, raccooni sau lilieci-vampiri. De la
aceștia din urma rabia se poate propaga și prin aerosoli.

Au fost documentate cazuride rabie transmisa prin tranplant de organ: cornee (cel mai
frecvent), dar si 4 cazuri de encefalita letala la primitori de rinichi, ficat, segment de artera iliaca
de la un donator infectat, decedat cu hemoragie intraarahnoidina de cauza initail necunoscuta
(Arjun Srinivasan et al, Transmission of Rabies Virus from an Organ Donor to Four
Transplant Recipients, N Engl J Med 2005; 352:1103-11 Transmission of Rabies Virus from an
Organ donor to Four Transplant Recipients)

Diagnosticul de laborator în rabie este o urgența. El se refera, în primul rând, la

diagnosticul bolii la animalul banuit a fi rabid. Diagnosticul se face prin:

- examinarea creierului pentru incluziile patognomonice Babeș Negri (diagnostic în câteva ore);

- inocularea animalelor de laborator (diagnostic în 4-21 zile)- Soarecele sugar este animalul cel
mai susceptibil;

- diagnostic rapid prin imunofluorescența pentru identificarea antigenelor rabice.

Confirmarea serologica a diagnosticului la animal trebuie facuta, pentru ca animalele pot

muri cu infecții intercurente sau ca urmare a multiplicarii altor virusuri din specimenul de
diagnostic. De asemenea, exista alte incluzii care pot mima corpii Babes Negri.

La câine sau pisica se urmarește comportamentul animalului izolat în cușca – daca

supraviețuiește fara simptome peste 8 zile se exclude diagnosticul de rabie. Daca animalul a fost
sacrificat se urmaresc leziunile din hipocamp si prezenta antigenelor prin imunofluorescența.
 La om diagnosticul este dificil și în caz de suspiciune de infectie cu virus rabic se recurge
imediat la vaccinare și seroprofilaxie. Diagnosticul pus dupa apariția simptomelor clinice
echivaleaza cu o condamnare la moarte.

Produsele patologice recoltate sunt:

- saliva recoltata prin aspirare sau cu tampoane, amprente de cornee, biopsii de tegument,
sange, LCR
- Post-mortem: tesut cerebral (segmente de maduva, trunchi cerebral, cerebel,
hipocamp), fragmente de tegument

În biopsiile din jurul plagii sau pe amprente corneene se poate încerca diagnostic rapid prin
imunofluorescența. Detectia ARN viral se poate realiza prin RT-PCR, insa aceasta nu se practica
de rutina. Diagnosticul în rabie trebuie sa fie rapid, sensibil, specific și economic.

Tratament si profilaxie.

In scop terapeutic se practica:

- îngrijirea imediata a ranilor (spalare cu apa, sapun, detergenți anionici),

- seroprofilaxie pasiva (administrare de Ig antirabice: optim imuniglobuline umane antirabice
preparate din plasma donatorilor hiperimunizati- preparat extrem de scump, cu
disponibilitatea redusa. Se administreaza in jurul ranii si intramuscular.
- administrare de vaccin inactivat (in primele 48 de la expunere. In total se recomanda 4-5 doze
a 0.5-1 ml, administrate intramuscular, in decurs de 4 saptamani). Regimul de imunizare
post-expunere se mentine si daca persoana în cauza are antecedente de vaccinare antirabica,
dar in forma modificata, si fara administrae de seroprofilaxie. .
Profilaxie pre-expunere. Imunizarea antirabica cu vaccinul inactivat în scop profilactic se
practica la persoanele cu risc profesional: îngrijitori de animale, personal de laborator, veterinari,
vânatori. Se administreaza 3 doze intradeltoidian la 0,7, 21-28 zile, . OI doza booster poate fi
administrata la 1 an distanta si ulterior la 3-5 ani pentru cei cu risc continuu. Testarea raspunsului
în anticorpi se face la doua - trei saptamâni de la ultima inoculare.

Vaccinarea antirabica a animalelor domestice (obligatorie) si salbatice este metoda

specifică pentru controlul rabiei silvatice. In 90% din cazuri, câinii sunt responsabili de infecția
omului.

Odata aparuta simptomatologia SNC nu exista tratament specific, singura optiune este terapia
suportiva. Foarte putine persoane au supravietuit infectiei rabice – sunt raportate 5 cazuri cu
profilaxie postexpunere tardiva, si un caz fara tratament/ profilaxie tratat prin inducerea unei come
medicamentoase (protocolul Milwakee) . In acest ultim caz, expunerea s-a facut prin muscatura
unui liliac, posibil cu o varianta virala atenuata, iar raspunsul imun inascut a jucat un rol deosebit
in recuperare.

Infectia cu paramixovirusuri noi

Virusul Nipah. Izolat si identificat pentru prima oara in epidemia de encefalite si infectii
respiratorii din Malaezia si Singapore in 1999. Ulterior a fost identificat in alte izbucniri
epidemice din Asia de Sud-Est (India, Bangladesh). Contextul epidemiologic ramane extrem de
important ca unul din primii pasi pentru diagnosticul virusologic.

Diagnosticul virusologic in infectia cu virusul Nipah se bazeaza pe izolarea virala si identificarea

genomului viral prin Rt-PCR avand ca produse patologice LCR, SNF, urina sau sange la debutul
bolii, ulterior putand utiliza si diagnosticul serologic prin identificarea anticorpilor de tip IgM si
IgG.

V. Hendra a fost identificat initial in 1994, in Australia, si determina simptomatologie severa

respiratory si semne de meningoencefalitã; a fost transmis la om prin contact direct cu cai de rasã,
transmiterea realizandu-se prin secretii respiratorii.